It’s been three days since I saw ‘Captain Volkonogov escaped‘ (the Russian title is ‘Kapitan Volkonogov bezhal‘), the 2021 film directed by Natasha Merkulova and Aleksey Chupov, and the faces and experiences of its heroes do not leave my memory. The two Russian directors managed to re-create in this co-production of studios from Russia, Estonia and France, the nightmarish atmosphere of a dictatorial state and its apparatus of repression based on terror. The meeting between the realistic Russian school of acting and action thriller films with modern editing and fast pace has in the case of this film an original and lasting effect.
The story in the film takes place in 1938, in full Stalinist terror. Fyodor Volkonogov is a captain in the political police whose job it is to arrest enemies, extract confessions from them by any means, and then execute them. It does not matter if those arrested are guilty or innocent. If they are not guilty today, they will be tomorrow, says one of the higher rank officers. This also applies to police officers, who are in permanent danger of ‘re-evaluation’. When he feels that his own re-evaluation is imminent, Fyodor flees and in a matter of minutes the hunter becomes the prey. His superior – Major Golovnya – and his former colleagues are on his trail. His girlfriend betrays him. His colleague and best friend is ‘re-evaluated’, arrested and executed. Is there any chance of escape? Maybe only after death, and that on the condition that at least one of the relatives of those who had been his victims forgives him. His flight becomes a search for absolution from sin, at least on the part of one person. It is a kind of inversion to the point of absurdity of the biblical principle according to which he who saves one man saves an entire universe. But can the crimes committed against innocent people by those who served a system based on terror be in any way forgiven?
“Captain Volkonogov escaped” alternates the parable with a religious tone with the grim reality of a system that transforms the entire society into a huge penitentiary system, based on fear, denunciations, torture. The visual part is remarkable. The filmmakers don’t attempt a precise recreation of the era, but filter it through what the characters feel. We are dealing with a decrepit urban landscape (I think it is Sankt-Peterburg – then Leningrad), with ruined palaces now occupied by police headquarters, with squalid tenements where people live communally, with streets and buildings that seem in permanent decay, with people closed in on themselves looking around in fear all the time. Dark colors dominate, the only patches of color that stand out are the red uniforms of the secret police agents. Violence and mistrust dominate relationships between people, oppressors fear bosses, whistleblowers denounce in turn, anyone can become a victim at any time. Yuriy Borisov is excellent in the lead role, at the head of a remarkable cast, in which each character lives his own drama on screen. The action scenes are also excellently done, but even more impressive are the ones depicting the police school training. Young officers learn how to extract confessions with ‘special methods’ or how to execute convicts saving every bullet. Through its almost theatrical style of staging, ‘Captain Volkonogov Escaped‘ is both located in a precise era and timeless enough to be a warning about the dangers of the present and the future.
‘A Man Called Otto‘, Marc Forster‘s 2022 production, is a remake of a Swedish film I haven’t seen (yet), which seems to have been very good according to the ratings and comments posted by those who watched it. The American production has all the chances to enter the (not very numerous) category of those remakes that manage to come close or even surpass the originals. Although it belongs to a cinematic genre (family melodrama dealing with loneliness) that is not part of my comfort zone – precisely because they are too comfortable – I enjoyed the film. I can even say that I was surprised by how much I liked it. For director Marc Forster, it’s a change of tone, as he used us with much more dramatic and sometimes more controversial films. His talent and professionalism and the acting performance of Tom Hanks in the lead role make this film not only an expected success, but also a film with indisputable cinematic qualities.
We meet the hero of the film, Otto Anderson, on the day of his retirement. Having crossed this threshold, I can confirm that what for some is the beginning of a new phase of life, free from constraints and schedules imposed by others, is for others a nightmare. Otto belongs to this second category, he is fanatically orderly, he loves routine. Most of the film’s story takes place on a street with about ten houses, which the tenants try, legally and in vain, to close to traffic in order to transform it into their own space. It had once been located on the outskirts of the city, near a forest. Now the surrounding constructions erected by the real estate companies sharks are suffocating it and they are trying to take over. Desperate and alone, Otto, on his retirement day, will take out the garbage and place each piece it in the appropriate recycling bins, cancel the contract and orderly disconnect the electricity to his house, and try to end his life. We will gradually learn about the story of his loneliness. The first suicide attempt (there will be a few!) is interrupted by the intrusion of a family of new neighbors on the street, a couple of recent immigrants from Latin America with two children and another one on the way. Will Otto find his zest for life? This man whose vocabulary seems to lack words like ‘please’ and ‘thank you’, always ready to help but intolerant of hypocrisy, stupidity or even clumsiness, will find ways to communicate with the new neighbors and reconnect with the old ones ? Will he smile by the end of the movie?
You might have guessed where the plot goes, though I’ve avoided giving away details beyond what can be seen in the first few minutes of the story. ‘A Man Called Otto‘ is one of those feel-good movies that squeezes out a lot of tears until the viewers end up feeling good. The script can be criticized for a dose of schematism and predictability, as well as the fact that the characters seem to be chosen to comply with the diversity norms of today’s Hollywood. But all these are overshadowed by the sensitivity, discretion and humor with which difficult issues are approached, such as facing loneliness after the loss of a loved one, fighting age that advances mercilessly, or breaking cultural barriers in a community where immigrants try to integrate. The solutions offered are perhaps easy, but the superb acting of Tom Hanks, Mariana Treviño and the entire team of actors manages to convince and move. The problems faced by the characters in ‘A Man Called Otto‘ are, in part at least, not unknown to me, but the effect that this film had on me, and that it probably had or will have on many other viewers, I believe comes from much deeper .
Ultimii doi ani au fost pentru piața de carte în limba română ani ai jurnalelor personale și ai memorialisticii. Publicul cititor pare interesat să absoarbă cu nesaț mărturiile directe, de multe ori păstrate în sertare vreme de decenii, sau scrierile memorialistice care reconstituie vieți și epoci trecute. Este poate și o modalitate de a corecta și de a completa contribuțiile istoricilor și ale biografilor de profesie cu informații directe, de la sursă, scrise în timpul evenimentelor sau mai târziu, dar care poartă în stil și în conținut pecetea autenticității și sinceritatea mărturiei directe. Dintre aparițiile recente remarcabile aș menționa ‘Jurnalul esențial’ al Monicăi Lovinescu, jurnalul recuperat al lui Jeni Acterian sau notele de călătorie prin Europa ale lui Gheorghe Ursu. Citind aceste cărți, unii dintre noi ne clarificăm opiniile și amintirile proprii despre evenimente pe care le-am trăit, alții ne îmbogățim cu informații despre evenimentele trecutului care influențează și prezentul. Lor li se adaugă acum o carte cu totul specială asupra căreia vreau să atrag atenția. Este vorba despre ‘O lume care se prăbușește’ de Adalbert Rosinger, apărută la sfârșitul lui 2022 în editura orădeană Ratio et Revelatio, colecția AUTHENTICA.
Cine a fost Adalbert Rosinger? Născut la Oradea în 1909 într-o familie de evrei maghiari, a fost atras de mirajul ideologiei comuniste încă din vremea studiilor la Școala Politehnică din Budapesta, când s-a înrolat și a început să activeze în partidele comuniste. Și-a continuat activitatea politică la întoarcerea în România, fără a deveni un revoluționar de profesie. A fost de câteva ori arestat și anchetat de Siguranță pentru apartenență la mișcarea comunistă, ilegală în acea perioadă. După 1934 a renunțat la activitatea de partid și a activat în cadrul organizațiilor antifasciste, în paralel căsătorindu-se și urmând o carieră profesională. La izbucnirea războiului, în 1941, a fost internat – ca mulți alți conducători, intelectuali și activiști antifasciști – în lagărul de la Târgu Jiu, și de aici a fost deportat la Vapniarka, în Transnistria, împreună cu peste o mie de alti evrei suspectați de activități politice comuniste și antifasciste. Reîntors în țară în 1944 activează o vreme în mișcarea sindicala și de aici este trimis să lucreze în domeniul comerțului exterior. În 1947 reintră în Partidul Comunist. Între 1947 și 1961 a ocupat funcții de răspundere în domeniul comerțului exterior, călătorind în multe țări din Europa și Africa în misiuni comerciale. La sfârșitul anilor ’50 începe o perioadă de epurări și procese înscenate care au ca scop eliminarea majorității evreilor din funcțiile de conducere din partid și din economie. Adalbert Rosinger cade și el victimă acestei campanii, este arestat în 1961, anchetat timp de aproape trei ani, și condamnat în 1964 la 15 ani de muncă silnică sub acuzația de ‘subminare a economiei naționale’. Totul fusese o înscenare, una dintre ultimele dintr-o serie de procese cu caracter antisemit mascate ca procese economice, cu vini fabricate de anchetatori și condamnări bazate pe mărturii și expertize false și pe declarații smulse sub presiuni și tortură. Eliberat în 1969, încearcă în zadar să obțină anularea proceselor și reabilitarea. I se permite să emigreze în 1978 în Israel, acolo unde se afla deja fiica sa, Veronica, după o campanie susținută a acesteia și intervenții la Nicolae Ceaușescu a unor personalități politice din Statele Unite. Începe aici să-și scrie memoriile care combină relatarea faptelor și evenimentelor care i-au marcat viața cu analize și reflecții asupra ‘lumii care se prăbușește’ – sistemul comunist în ale cărui idealuri crezuse și pentru care luptase, sistem care s-a întors împotriva lui și i-a distrus viața, precum distrusese destinele atâtor altor milioane de oameni. Din păcate, Adalbert Rosinger a murit în 1981, răpus de o boală nemiloasă, înainte de a putea scrie mai mult decât o treime din cartea pe care o începuse.
Fiica sa, Veronica Rozenberg Rosinger, avea nouă ani când a asistat la arestarea în miez de noapte a tatălui ei și percheziționarea casei părinților ei de către Securitate. Ajunsă în Israel în 1975, nu a precupețit niciun efort pentru a obține ștergerea datoriei imense pe care trebuia să o returneze tatăl ei (ar fi fost necesari sute de ani pentru a o plăti) și obținerea permisiunii de a emigra pentru părinți. După moartea tatălui ei și-a consacrat o parte din activitate conservării manuscriselor și – după 1990 – cercetării documentelor legate de procesul în care fusese condamnat acesta. Diplomată în matematică, Veronica Rozenberg Rosinger s-a consacrat studiilor istorice și a obținut un doctorat în istorie cu o lucrare despre procesele economice împotriva funcționarilor evrei care au avut loc în România între 1960 și 1964, lucrare științifică publicată în volum (am scris despre aceasta carte cu alta ocazie). Acum ea publica această carte, care cu sprijinul editurii orădene, aduce cititorilor ceea ce Adalbert Rosinger a apucat să scrie (12 capitole din cele 36 ale lucrării) precum și planul general și rezumatele capitolelor neterminate. Cartea este concepută ca un dialog, și primele capitole, care încep de altfel cu ‘Dragă Veronica’, includ răspunsuri la întrebările adolescentei a cărui tata dispăruse din viața ei pentru aproape un deceniu și ale fiicei care peste timp și din perspectiva maturității pune sub semnul întrebării deciziile luate de acesta la răscrucile vieții:
“Spune-mi, mamă, explică-mi, te rog, cum a fost posibil ca, în tinerețe, neavînd decit 25-30 de ani, tata s-a atașat acestei mișcări – mișcarea comunistă – activînd în mod constant pentru acest regim? Cum a fost posibil ca tata să se lase atît de influențat în activitatea să de ideile unei doctrine pe care realitatea de astăzi dovedește că a fost bazata pe fățărnicie și ură de clasă, fapt pe care îl simți la tot pasul? … ce l-a îndemnat pe tata, atunci, în trecut, să aleagă drumul luptei comuniste, riscîndu-și libertatea, expunîndu-se schingiuirilor Siguranței? Oare a fost el orbit și n-a prevăzut nimic din toată această mizerie materială și morală de care avem noi parte acum împreună, mulți dintre noi?’ (pag. 33-34)
Răspunsul nu este simplu și nu va convinge pe toată lumea. Fantasma egalității sociale și a unei lumi fără clase și fără exploatare îi amețise nu numai pe unii tineri evrei ci și pe mulți intelectuali de marcă (‘tovarăși de drum’ sau ‘idioți utili’ cum îi ironiza în secret Lenin) din lumea occidentală a vremii. Începuseră însă să apară și informații despre lumea socialismului real și a dictaturii staliniste, aduse de la sursă de scriitori ca Panait Istrati cu ‘Mărturisirile unui învins’. Apăruseră și primele cazuri de conflicte interne, judecăți sumare urmate de excluderi și chiar de eliminări fizice, și Adalbert Rosinger a cunoscut o parte dintre ele. Semnele se acumulaseră după război, când devenise clar că România și alte țări din Europa cădeau dintr-o dictatură în alta. Combinația dintre ‘slăbiciuni omenești’ și speranța că idealurile vor prevala asupra realităților l-au determinat pe Rosinger să continue pe această cale, încercând să se izoleze de răul și nedreptățile din jur. Consecințele aveau să fie tragice.
Capitolele dedicate perioadei interbelice și a celei de tranziție între dictaturi (1944-1947) conțin analize extrem de precise și de realiste ale unor fenomene cum au fost revoluția care își devora proprii copii, cultul personalității, falsul conducerii colective. Este remarcabil faptul că aceste analize au fost bazate pe experiențele personale și pe lecturile celor câtorva, puțini ani de libertate pe care Adalbert Rosinger a apucat să-i trăiască. Ele sunt confirmate de lucrări ale unor istorici și politologi români cum ar fi Vladimir Tismăneanu sau Adrian Cioroianu care s-au ocupat și au scris decenii mai târziu despre aceste perioade. Din schițele capitolelor 13-36 și ale epilogului cu titlurile ‘O lume care se prăbușește sau Necrologul unei doctrine’ reiese că aceste analize urmau să fie dezvoltate și aprofundate. Unul dintre titlurile acestui epilog a devenit și unul dintre titlurile cărții. Aș observa că la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 prăbușirea sistemului comunist nu mai era o idee complet inedită, ea fiind prevăzută de unii politologi ai vremii. Cei care credeau (sau sperau) cel mai puțin în căderea comunismului erau tocmai cetățenii Uniunii Sovietice și ai țărilor satelite, cărora sistemul le părea etern. Cu atât mai remarcabilă este clarviziunea lui Adalbert Rosinger, care trăise peste două decenii în cadrul acestui sistem, după ce își riscase viața și își sacrificase tinerețea pentru instaurarea lui. Cu un deceniu înainte de prăbușirea Cortinei de Fier el identifică nu numai tarele economice ale unui sistem ineficient și corupt, cât mai ales pe cele morale incluzând transformarea unora dintre oameni în unelte oarbe și chiar torționari, a sistemului de justiție într-unul de opresiune, a ideologiei dintr-un ideal într-un mod de a satisface nevoile materiale ale unei minorități privilegiate.
Capitolele cele mai închegate și mai pasionante la lectură mi s-au părut cele dedicate anilor celui de-al doilea război mondial, inclusiv perioadelor de detenție în lagărele de la Târgu Jiu și Vapniarka. Pactul încheiat în august 1939 de Germania nazistă și Uniunea Sovietică i-a dezorientat și dezamăgit pe mulți comuniști și antifasciști români, partidul comunist controlat de Moscova luând o poziție contrară intereselor unității naționale a statului român. Ruperea unor părți din teritoriul național a avut un impact direct asupra multor destine. Familia lui Adalbert Rosinger este separată de noua frontieră dintre România și Ungaria, Oradea trecând împreună cu Ardealul de Nord sub stăpânirea statului maghiar. O mare parte din familie – inclusiv tatăl său, frații, sora și familiile lor sunt deportați și asasinați în lagărele de exterminare. Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord către URSS produce un schimb de populații în care mulți români se refugiază în ceea ce rămăsese din România, dar și câteva mii de evrei, în majoritate militanți comuniști și familiile lor pleacă spre URSS pentru a scăpa de persecuțiile rasiale și de pericolul ocupației germane. Informațiile dezvăluite aici în legătură cu aceste subiecte de Adalbert Rosinger sunt consistente cu cele din cartea lui Miriam Yahil-Wax ‘Capitolul lipsă’, tradusă în limba română și publicată de editura Corint, carte cu care acest volum are multe puncte comune. În ambele cărți eroii privesc evenimentele acelor ani, azi istorice pentru noi, din perspectiva militanților comuniști, a căror aderenta la idealurile marxist-leniniste se transformă în deziluzie și apoi în tragedie.
Descierile condițiilor de detenție și ale universului concentraționar de la Târgu Jiu și de la Vapniarka oferă și ele informații detaliate și o perspectiva inedită. Descrierea celor petrecute la Vapniarka, în special, diferă mult de imaginea uneori idealizata a atmosferei din acel lagăr din Transnistria propagată în ultima vreme, care-l prezinta ca pe un fel de simbol al rezistenței antifasciste. Alături de comuniști erau internați în aceste lagăre și alti militanți care se împotriviseră regimului antonescian, precum și deținuți de drept comun sau oameni a căror singură vină era cea că se născuseră evrei. Comuniștii erau cel mai bine organizați dintre toți, beneficiind de o structură internă (numită ‘Colectivul’ la Târgu Jiu) și de ajutoare externe (‘Ajutorul Roșu’). Ei formaseră o ierarhie care îi proteja deja pe conducătorii de partid, un sistem în care Adalbert Rosinger detectează inegalitatea și nedreptățile care aveau să se ascundă în spatele lozincilor egalitariste ale comuniștilor și după preluarea puterii politice de către aceștia, precum și metodele violente – inclusiv turnătoriile și bătăile – prin care erau reprimate dizidențele.
‘ … practica totalitaristă generează corupție și neomenie, fie că era vorba despre Vapniarka în 1943, fie că era vorba despre Cambogia în 1979 sau oriunde, Partidul clasei muncitoare deține puterea totală. Oare ce considerente stau la baza acestei concepții practicate de colectivele de comuniști din lagăre și închisori? Cum se împacă aceste metode și practici cu noua “morală proletară”?
…
… la Vapniarka se formase și se propulsase o republică totalitară în miniatură cît și un organ de Securitate al colectivului.’ (pag.100-102)
Capitolele următoare sunt dedicate perioadei de după 1945, anilor în care Adalbert Rosinger decide ‘să dea o șansă’ sistemului și devine un devotat și eficient funcționar în aparatul de comerț exterior al tinerei republici populare. Împreună cu relatări despre activitatea sa și despre călătoriile în interes de serviciu în străinătate este descrisă atmosfera din ce în ce mai represiva și mai tensionată, dominată de luptele interne din cadrul partidului și culminând cu campania anti-evreiasca de la sfârșitul anilor ’50. Totul se desfășoară sub controlul partidului, folosind Securitatea ca armă principală de represiune. Conducători și demnitari dispar peste noapte pentru a reapare eventual ca acuzați de crime dintre cele mai neverosimile. În jur mișună carieriștii și delatorii, unii dintre ei fiind la rândul lor denunțați, alții devenind viitorii martori mincinoși în procesul ce avea să urmeze. Încercările de a se concentra asupra muncii profesionale, dedicația și competența cu care își îndeplinește sarcinile încredințate nu vor ajuta cu nimic. Adalbert Rosinger este și el retrogadat începând cu anul 1958 și până la urma arestat în 1961. Urmează aproape trei ani de anchete, suferințe, torturi. Este întocmit un dosar imens bazat pe mărturii mincinoase și expertize fabricate. Procesul este un simulacru de justiție. Martorii apărării nu sunt audiați, după trei ani de anchetă are dreptul la doar două ore de întâlnire cu un avocat. Verdictul este cel așteptat, iar pedeapsa este amplificată datorită lipsei de ‘colaborare’ cu anchetatorii.
Cele petrecute după începutul anilor ’50 sunt descrise în rezumate și schițe ale capitolelor pe care Adalbert Rosinger nu a mai apucat să le scrie. Acestea includ călătoriile din a doua parte a carierei profesionale, portretele unora dintre colaboratorii săi din acea perioadă inclusiv miniștri și demnitari ai regimului, arestarea, anchetele, procesul, detenția la penitenciarul din Aiud în perioada 1965-1969. Acest ultim episod merită o atenție specială, căci putem întrevedea una dintre direcțiile importante în care s-ar fi dezvoltat cartea. Adalbert Rosinger a fost arestat și anchetat și în perioada interbelică și în cea comunistă, și a cunoscut ambele sisteme penitenciare. Le-a cunoscut și le-a putut compara:
‘Daca aș face o comparație intre regimul deținuților comuniști, înainte de război, în pușcăriile vechiului regim, și regimul de penitenciar pentru deținuții politici de la Aiud, diferența ar fi ca de la cer la pămînt, în defavoarea regimului de la Aiud.’ (pag. 215)
În ce măsură destinul în viață al lui Adalbert Rosinger a fost marcat de evreitatea sa? Problema nu este abordată frontal și explicit în niciun moment, dar cartea oferă câteva episoade și pasaje interesante legate de acest subiect. Mulți dintre militanții comuniști ale căror portrete sunt prezentate în carte sunt evrei, și niciunul dintre ei nu are un destin fericit. Unii dispar înghițiți de mașina represivă a revoluției care își devorează copiii. Alții aleg căi diferite, de exemplu Richard Wurmbrand pe care Rosinger l-a cunoscut în tinerețe și al cărui portret apare în carte, scris cu decenii înainte de a deveni cunoscut și inclus în clasamentele ‘marilor români’. Analiza antisemitismul unora dintre politicile lui Stalin în ultimul său deceniu de viață ajunge la aceleași concluzii ca și ale istoricilor moderni legate de ceea ce în carte este numit ‘rasismul roșu’. Directivele staliniste au fost implementate în România în politica de cadre aplicată de partid după 1947 conform principiilor ‘componenței naționale’ – un numerus clausus dictat de la Moscova. Venise vremea debarasării de ‘tovarășii de drum’ de origine evreiască, și această politică a fost abordată treptat în anii ’50, de la vârf (înlăturarea Anei Pauker) până la nivelul specialiștilor (procesele economice, în care aproape toți acuzații erau evrei). Este de remarcat că astfel de procese au fost o ‘contribuție originală’ românească la rasismul ‘roșu’ est-european, având puține paralele în alte țări ale ‘lagărului’ și niciuna dintre ele în anii ’60. Rosinger a refuzat în 1947 să se alăture Comitetului Democratic Evreiesc (CDE) aflat sub controlul partidului, pentru ca mai tărziu, în anii ’70 să aibă relații ambigue cu comunitatea evreiască condusă atunci de rabinul Moses Rosen. Din păcate, relatările din acea perioadă sunt extrem de succinte, aparținând capitolelor pe care Rosinger nu a mai apucat să le scrie, sau macar să le schițeze structura și conținutul. Dacă familia va fi discutat vreodată în anii de după 1944 despre opțiunea emigrării în Israel, acest lucru nu este relatat în carte. În general, cam nimic nu aflăm despre viața de familie sau despre soția sa, Malvina, care i-a fost tovarășă de viață și încercări. Spre final, doar, în 1975, relatând plecarea fiicei sale, el notează: ‘Veronica se află pe pamintul liber al Israelului.’
Câteva cuvinte despre stil. Unul dintre avantajele publicării unui jurnal sau a unor memorii neterminate este acela că autorul nu a apucat să facă – în colaborare sau nu cu editorii – acea trecere finala prin material, în care stilul este șlefuit și uneori și conținutul este completat sau corectat. În cazul acestui volum există mici probleme editoriale, unele dintre ele minore, altele mai vizibile, cum ar fi confuzia legată de anul instaurării guvernului Petru Groza, care este menționat în doua rânduri în text ca fiind 1946 și nu 1945. Mai sunt încă vreo două gafe temporale pe care le-am detectat în text. În schimb, primim textul scris exact sau poate aproape exact cum a fost așternut pe hârtie de Adalbert Rosinger. Senzația de autenticitate este imediată. Unele capitole și pasaje suferă de retorica limbii de lemn, influența rapoartelor de serviciu și – vai – a depozițiilor de la anchete este vizibilă în felul în care sunt înșirate faptele. Când scrie despre partidul comunist, ortografiază de multe ori cu majusculă – Partid. Aceastea au fost însă vremurile, acestea au fost încercările prin care a trecut autorul, și ele nu puteau să nu lase urme. Aceste pasaje sunt compensate de analizele lucide și exacte ale fenomenelor politice și economice. Dacă destinul i-ar fi acordat răgazul de a termina aceasta carte, poate că ar fi scris în continuare altele legate de fenomenele politice, implicațiile sociale și aspectele economice ale lumii din jurul său, decantând cele trăite și adăugând lecturi și influențe la care nu avusese acces timp de decenii.
Aș adaugă și o observație legata de titlul sau de titlurile cărții. Daca veți privi coperta creata de Paula Cionca veți vedea că titlul cărții pare a fi ‘Destinul unui evreu comunist într-o democrație populară’ în timp ce ‘O lume care se prăbușește’ este un subtitlu. Eu aș inversa. ‘O lume care se prăbușește’ cred că ar fi fost titlul ales de Rosinger, titlu care reflectă sintetic trăirile autorului și concluziile analizei sale despre sistemul pe care îl părăsise. Celălalt titlu, mai lung, este o desfășurare, o detaliere explicită și nu neapărat necesara.
Ediția aceasta a fost îngrijită de Raluca Lazarovici Veres, și prefațată de aceasta și de fiica autorului. Aș reține următorul pasaj din introducerea Veronicăi, pe care acum, după ce am citit cartea, îl pot confirma:
‘Cartea pune în lumina crîmpeie semnificative din viața lui Adalbert Rosinger. Este vorba de viața unui om care a parcurs o bună parte a secolului XX. Rosinger a trecut de la stări de entuziasm tineresc și încredere în idealuri sociale, la impresionante realizări profesionale în anii de început ai României Socialiste, în final, la suferință și dezamăgire, care au culminat cu persecuții nemeritate și dureroase, datorate tocmai regimului pe care l-a crezut în tinerețe capabil să aducă în lume dreptatea socială…
Adalbert Rosinger a fost un om despre care se poate spune fără nicio ezitare că nu s-a născut sub o stea a norocului și nici a clarviziunii – atitudine de care mulți îi acuza azi pe idealiștii acelor vremuri.
Veți concluziona singuri care este poziția celui care a scris aceste rînduri, redate într-o exprimare gradata și nuanțată, care poziționează scriitorul în fața unui ecran virtual, pe care se desfășoară evenimente puțin cunoscute, adeseori senzaționale. Mergind pe firul evenimentelor vă veți simți prizonieri într-un iureș de montagnes russes, cu suișuri abrupte și coborîșuri abisale ale unei lumi de mult apuse.’ (pag.24)
Există destulă informație pentru a-mi putea imagina cum ar fi arătat aceasta carte dacă ar fi fost terminată și publicată în anii ’80. Cred că ar fi avut un impact considerabil și din punct de vedere politic și istoric, și din punct de vedere literar. Ar fi fost dezvăluite cu cel puțin un deceniu înainte aspecte și practici ale comunismului românesc care erau necunoscute publicului din lume și erau imposibil de discutat în România. Literatura română s-ar fi îmbogățit cu încă un memorialist de forță. În fine am fi cunoscut mai devreme persoana și personalitatea lui Adalbert Rosinger. Putem doar să ne bucuram că această carte, publicată prin munca devotată a fiicei sale, Veronica Rozenberg Rosinger, și cu sprijinul editorilor, recuperează o parte din moștenirea spirituală a autorului, oferind cititorilor pasionați de istorie și de memorialistică o lectură pasionantă.
Here is a movie with animals that is neither intended nor recommended for children to watch. A strange film in its own strange way. It received the Jury Prize in the official competition at Cannes, at the 2022 edition – an award that should be a guarantee that we will see an interesting and well-made film. ‘EO‘ by veteran Polish director Jerzy Skolimowski is interesting at many points. The idea is quite original, although the film has an illustrious predecessor in Robert Bresson‘s ‘Au hazard, Balthazar‘ from 1966, to which it seems to pay an overdue homage. The contemporary story, however, failed to convince me.
The main hero is a donkey named EO. Donkeys don’t have a very good reputation in the animal kingdom. They are the poor and clumsy cousins of horses, they lack their elegance and sex-appeal, they are used for heavy work and they are said to have a difficult character due to their stubbornness. Our EO looks at the world with sad eyes, is eternally persecuted and suffers violence from the surrounding animals but especially from humans. That doesn’t mean he doesn’t have feelings. On the contrary, he is ready to face dangers to find Kasandra, the circus trainer who had cared for him and treated him … well … humanely. But the world around is full of dangers and the search will not yield good results.
‘EO‘ seems to be more of a reverence for the more than 50 years of creative activity of Jerzy Skolimowski, but it is somehow, below the quality bar of important awards at one of the great festivals of international cinema. It’s not a bad movie, but the idea and the way the cinematic techniques are applied to the story (or non-story) don’t quite connect in my opinion. The film starts out as a kind of political farce combined with an animals melodrama for children, but from we soon realize that it does not resemble a Disney production at all. The writers and the director seem to be telling us that both the animal and human worlds are evil and full of dangers. In them, those who look different and do not meet the criteria of beauty and adaptability will have a hard time in surviving. Pawel Mykietyn‘s soundtrack is excellent. There were several memorable scenes among which the one of the first night spent in the wild and full of threats forest seemed to me the best. Others, however, seemed to me gratuitous and unassimilated in the context – for example the one with the robot dog or the spectacular crossing of the suspension bridge. The sequences with human characters don’t seem to have a common thread or idea either. A few of them talk about Polish society today and are OK, from EO’s philosophical – ironic, let’s say, perspective. But the one featuring the formidable Isabelle Huppert seems to refer to the Italian nobility. What is her place in the film I have not been able to understand.
The great filmmakers, who have reached the age when they can do almost anything that comes to their mind, because they are no longer obliged to prove anything to anyone, sometimes make special films, not to say a little strange ones. Such is the case with ‘EO‘ as well, and I have nothing against, but such films, in my opinion, do not need aeards in official competitions. Special honorary awards are given for the entire career. The Jury Prize at a festival like Cannes should have gone to a different kind of film. Of course, this is just my opinion.
Jean-Paul Rappeneau made only eight feature films in his entire career as a director. However, each of them has a special charm, and in all of them you can feel the hand of a professional director, who knows the secrets of the job but especially who knows how to work with actors. ‘Le sauvage‘ (the English title is ‘Lovers Like Us‘) made in 1975, is a romantic comedy whose story takes place in an exotic landscape. Many films of this kind have been made – American and French in particular – but this one remained in the memory of viewers who saw it almost 50 years ago and has a good chance of being enjoyed by contemporary audiences as well. Much of the credit goes to the two stars – Catherine Deneuve and Yves Montand – whose spell has remained intact.
The story begins in Caracas, Venezuela. Nelly, a beautiful French blonde, flees away from her impending marriage to an Italian with mafioso manners and with an overwhelming family. On the way, she steals a Toulouse-Lautrec painting from her former patron. In a hotel in the city, she meets by chance Martin, a rather strange and very unshaven man, who helps her escape from her pursuers and catch a flight to Paris. Neither she nor the painting pass the customs officers at the airport, and the two will find themselves (to the man’s surprise) on the off-shore island in the Caribbean where Martin leads a Robinson-like life. The inevitable will occur, but many other surprising adventures will also take place, as Martin is also constantly being followed and has his own personal reasons for fleeing the ‘civilized’ world.
Almost everything works perfectly in Rappeneau‘s film. The dialogues are well written, funny all the time, with a drop of melodrama when needed, making the bond between the two heroes believable. In many films of this kind the relationships between older men and young and sparkingly beautiful women have something artificial, but not here. Catherine Deneuve is charming and makes us forget to wonder that she is always well made up and coiffed, even though she is on an isolated island. Yves Montand radiates the magnetism that made him play numerous roles of irresistible heart-breakers despite his physique far from ideal. The two make up a pair of shrews who tame each other, in deeds and with delicious dialogues. Action scenes have pace and humor, and car chases with 1960s American cars fueled by 1970s Venezuelan oil will delight retro car lovers. Michel Legrand‘s music and Pierre Lhomme‘s visuals fit perfectly into the production. ‘Le sauvage‘ is a good entertainment film made in the 1970s which remains a good entertainment film for 2020s viewers.
Se aproprie aniversarea unui deceniu de când, la sfârșitul fiecărui an, rubrica CHANGE.WORLD trece în revistă evenimentele cele mai importante ale anului care a trecut și încearcă să anticipeze tendințele și direcțiile evoluțiilor anului care începe, în domeniile științelor și tehnologiilor avansate. Mărturisesc că din an în an prevederea viitorului mi se pare din ce în ce mai dificilă. Dacă am învățat ceva, în ultimii ani mai ales, a fost faptul că anii care vin nu seamănă cu cei care au trecut și că surprizele și evoluțiile spectaculoase – în bine sau în rău – abundă atât în lumile cercetătorilor și ale inginerilor, cât și în cele ale politicii și economiei care influențează toate domeniile activităților și ale vieții sociale. Și totuși, respectând tradiția, hai să lustruim bila de cristal și să ne aventurăm.
Prima predicție pe care o voi face aparține domeniului geopoliticii aplicate. Va fi, cred, anul Asiei, sau poate primul dintr-un șir de ani ai Asiei. Schimbările politice care au avut loc în 2022 în China se vor consolida în 2023, iar efectele lor se vor face simțite din ce în ce mai mult. Reorientarea politică internă spre un capitalism de piață strict controlat politic de partidul comunist se va petrece în paralel cu anul pre-electoral american, și aceste două procese nu par a permite vreunuia dintre conducătorii Chinei și Americii abordarea unor direcții conciliatorii în relațiile dintre cele două supraputeri. Viitorul conflict global major are șanse bune (sau rele!) să se petreacă în Asia, în jurul Taiwanului sau al Coreei. Lanțurile de aprovizionare legate de producția de bunuri de consum care erau concentrate în China vor fi în parte redistribuite spre India, Vietnam sau Indonezia, țări despre care vom auzi tot mai mult în viitorul apropiat. India, în special, reprezintă un caz important. La fel ca și China, are o piață internă uriașă și practică și ea o politică economică reprezentând o versiune de capitalism controlat politic de stat. Spre deosebire de China însă, India este o democrație (imperfectă și limitată, dar care democrație nu este așa?) și forța de muncă are mai multă libertate – și de mișcare, și de exprimare, și de inițiativă. Cum și câtă vreme va reuși Partidul Comunist Chinez să gestioneze contradicția dintre libertatea economică în condiții de inițiativă privată și controlul politic din ce în ce mai strict rămâne de văzut. Este remarcabil și saltul făcut de cercetarea științifică și explorarea spațială chineză, și cred că acestea vor continua să fie încurajate și finanțate cu generozitate. China râvnește la statutul de lider și în domeniul standardizării telecomunicațiilor, și în cel al calității învățământului superior și cercetării academice. Premiile Nobel nu cred că vor ocoli multă vreme savanții și universitățile din China. La fel, cred că trebuie urmărite cu atenție și procesele care se petrec în Japonia. Stagnarea ultimelor decenii împovărează și încetinește o economie care în anii 60-80 reprezenta un exemplu de dinamism economic, combinat cu disciplină și excelență tehnologică. Sunt semne că liderii politici din Japonia înțeleg că țara lor, cândva economia a doua sau a treia a lumii, este în pericol de a-și pierde locul printre cele zece economii cele mai dezvoltate, și se angajează pe un traseu de reforme care încep de la cele legate de demografie, de imigrație, de relații de muncă și merg până la revizuirea strictei neutralități și a statutului pur defensiv al forțelor militare.
Vom reuși să punem definitiv în urma noastră pandemia cauzată de COVID-19 în anul 2023? Dacă am lua ca referință pandemia de gripă spaniolă de acum un secol, găsim multe similarități. Atunci, în al treilea an al pandemiei (1920), virusul care a provocat boala a evoluat pentru a deveni mult mai puțin mortal și, ulterior, a provocat doar gripa sezonieră obișnuită. În anul al patrulea (1921), decesele au revenit la nivelurile de dinainte de pandemie. Se va întâmpla același lucru acum? Posibil, dar nu sigur. Dacă 2022 a fost anul al 3-lea pentru COVID-19, virusul acestei boli pare într-adevăr să fi devenit mai puțin mortal, noile mutații evoluând spre atenuarea formelor grave, în paralel cu dezvoltarea unor vaccinuri și tratamente accesibile unei mari părți a populației, care a dobândit imunitate cel puțin parțială. Și totuși, virusul care cauzează COVID-19 nu este similar cu virusurile gripei obișnuite. Din nou trebuie să privim spre China. Întârzierea cu care conducătorii acestei țări – din motive politice legate de congresul partidului – au decis să renunțe la politica ‘zero covid’ și felul în care se desfășoară această tranziție pun sub mare risc o populație care are un grad de imunitate colectivă relativ redus din cauza unei rate scăzute a vaccinărilor și a insistenței de a folosi vaccinuri mai puțin eficiente, produse local. Vârful de îmbolnăviri din China nu numai că va produce acolo multe victime, dar riscă să provoace un nou val mondial și – mai îngrijorător! – este teren fertil unor posibile mutații care se pot dovedi mai periculoase. Dacă aceste temeri vor rămâne fără temei, putem presupune că la sfârșitul lui 2023 pandemia va fi de domeniul amintirilor, cu condiția ca producția de vaccinuri și distribuirea acestora la scară globală să continue în ritm suficient de susținut. Vaccinurile sezoniere anti-COVID vor deveni probabil parte din rutina noastră medicală, precum vaccinurile anti-gripale. Vor apărea formele mai puțin intruzive (administrare orală, și nu prin injecție) și este posibilă și consolidarea tuturor într-un singur vaccin anual, deși acest lucru nu cred că se va petrece în 2023.
Conflictele politice au dus la o fragmentare a Internetului. Niciodată în istoria rețelei globale zidurile nu au părut mai groase. Internetul este practic divizat în rețele separate dominate de guverne și corporații, care controlează ceea ce văd oamenii și ce servicii folosesc. Fenomenul acesta, despre care am discutat în câteva articole ale rubricii CHANGE.WORLD din ultimii ani, se numește splinternet și această realitate este mai aproape și mai acută decât vrem să credem. Închiderile internetului practicate de dictaturi înăbușesc libertatea de exprimare, amenință reziliența Internetului și slăbesc capacitatea societății de a face față provocărilor globale. Ele sunt în creștere exact într-un moment în care lumea noastră nu poate funcționa fără un Internet deschis. Atunci când folosim internetul, avem încredere că informațiile noastre sunt private și sigure. Criptografia face acest lucru posibil. Dar aproape peste tot, factorii de decizie politică vin cu propuneri de subminare, punând în pericol securitatea noastră personală. Din fericire, există soluții la aceste amenințări. Repoziționarea sateliților din sistemul Starlink la începutul războiului din Ucraina este un exemplu de reziliență a infrastructurii și de acces în locuri în care rețeaua terestră a fost distrusă sau nu există deloc. Aplicațiile VPN fac posibil accesul la informații și comunicarea din spatele zidurilor cenzurilor internetice guvernamentale. Societatea Internetului (Internet Society) a publicat un plan de acțiune a cărui aplicare cu sprijinul filialelor regionale și naționale ale Societății are ca scop încurajarea masurilor tehnice care să asigure continua funcționare a unui Internet deschis și sigur. Printre aceste măsuri: sprijin pentru cifrare puternică (programul GEC – Global Encryption Coalition), rutare globală sigură și rezilientă (programul MANRS – Mutual Agreed Norms for Routing Security) și ajutorarea comunităților neservite și sub-deservite să își construiască și să mențină propriile conexiuni la Internet.
Fără îndoială, inițiativele organizațiilor internaționale nu s-ar putea realiza sau ar întâmpina greutăți majore fără sprijinul marilor corporații globale. Acestea au însă grămada lor de probleme cu care sunt nevoite să se confrunte: scăderea valorii de piață în cursul anului 2022 în medie cu 30%, dar cu cifre de până la 70% pentru unele dintre ele, cu alte cuvinte giganții globali sunt acum mai ‘săraci’; probleme interne legate de creștere, dar și de planuri care întârzie să arate rezultate imediate; probleme personale și de personalitate la nivelul conducerii firmelor; eforturile forurilor regulatorii și ale legislațiilor anti-trust naționale și regionale pentru a le limita influența și controlul în domenii multiple. Exemplul cel mai vizibil a fost, în 2022, Meta care încorporează Facebook, Instagram, WhatsApp și alte aplicații foarte populare, dar a cărui reorientare spre Metaverse a acaparat resurse interne și atenția conducerii și a lui Mark Zuckerberg. Evoluția nu a fost primită bine nici de piață și nici de consumatorii individuali. Efectele s-au făcut simțite și investitorii au pierdut 65% din valoarea acțiunilor firmei în acest an. Mai rău, Facebook a pierdut numeric abonați pentru prima dată în istorie. Anul 2023 ar putea fi un an decisiv pentru Metaverse, în sensul ‘make it or break it’. Nici Amazon sau Google nu cred că vor fi feriți de necazuri în 2023. Problemele scalabilității marilor organizații și diversificarea în prea multe domenii de activitate creează probleme interne și atrag atenția forurilor regulatorii. Ambele companii au plătit amenzi considerabile în Europa în ultimii ani și alte investigații sunt în curs. Revenirea la modul de lucru în sedii nu este ușoară și produce agitație și incertitudine în rândul salariaților. În fine, personalitățile care conduc aceste companii vor continua să se afle în atenția presei, mediilor de comunicare și comentatorilor de pe rețelele sociale.
Ce tehnologii vor atrage atenția observatorilor, dar mai ales a investitorilor în 2023? Inteligența artificială sub diversele sale forme, vizibile sau invizibile, și în special mașinile cu auto-învățare se află continuu pe unul dintre locurile de frunte în ultimii ani și vor rămâne acolo alături de disciplina înrudită, robotica. Lanțurile de blocuri vor trebui să răspundă provocării lansate de scandalurile care au zdruncinat lumea criptomonedelor, dar datorită modelului lor descentralizat, controlul final al unei singure organizații este eliminat, iar datele sunt stocate într-un mod cifrat și mult mai sigur, așa încât cred că tehnologia va continua să se dezvolte. Vom vedea investiții însemnate în calcul cuantic, deși rezultatele nu vor fi, poate, vizibile în acest an. Explorarea spațială se află într-o perioadă de avânt. Telescopul spațial James Webb va continua să furnizeze informații care nu numai că merg în istoria adâncă a Universului (spre secretele Creației, cum ar spune unii dintre prietenii mei), dar pot revoluționa și fundamentele fizicii. Noii participanți la cursele spațiale vor juca un rol însemnat, fie că este vorba despre concernele americane sau despre industria de stat a Chinei. În fine, din păcate, noua rundă de explorare spațială poate genera și o primă rundă de războaie spațiale. Situația ecologică și schimbările climatice au cam fost neglijate în ultimii ani, dar ele vor reveni în atenție. Programele de cooperare internațională și inițiativele regionale vorbesc din ce în ce mai mult despre adaptabilitate la schimbările climatice în loc de sau, în orice caz, înainte de inversarea tendințelor de încălzire globală. Criza energetică a determinat unele țări să resusciteze planurile de dezvoltare a centralelor bazate pe energie nucleară, cu o nouă generație de instalații mai eficiente și mai sigure, după modelul francez. Știri din ultimele săptămâni ale lui 2022 indicau un progres spectaculos în domeniul centralelor nucleare bazate pe fuziune. Chiar dacă aceste știri se vor dovedi premature pentru moment, și această tehnologie se află într-o perioadă de efervescență și investiții intense.
Nu este ușor să fim optimiști la acest sfârșit de an. Voi încerca totuși. Omenirea a mai trecut prin perioade de criză. Demagogi și tirani și-au mai încercat puterile mințind și oprimând propriile popoare, terorizând și ocupând teritoriile altora. Libertatea și democrația până la urmă au prevalat. Ele însă se cuceresc greu și se păstrează și mai greu. La fel, glasurile oamenilor de știință au fost în multe perioade reduse la tăcere sau alungate din viața publică. Să nu permitem ca astăzi ele să fie marginalizate de vocile zgomotoase ale adepților și propagatorilor teoriilor tehno-sceptice și conspirative. Până la urmă progresul este inevitabil, și cercetarea științifică și tehnologică joaca un rol decisiv. Vom urmări și vom relata și în anul care începe.
Să fie un An Bun! La Mulți Ani!
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
I’m a big fan of the original ‘Matrix’ trilogy. I gave the first film in the series a 10 out of 10 grade, which means that I think it’s among the 50 or so best movies I’ve ever seen. For me ‘The Matrix’ is the best possible combination of original and extremely well-made action film and intelligent sci-fi with a superb idea, a metaphor for the relations between our world and the digital world that develops and expands overwhelming us. I do not reject ‘sequel’ films. I appreciate them when they bring in new things, when they expand on the original story, when they keep the consistency and connection to the original film or films, but at the same time add new dimensions to justify repeating the theme. ‘The Matrix Resurrections‘, made during the pandemic and released in 2021, directed and co-written (only) by Lana Wachowski tries to be all these but the success is very partial. I wasn’t completely disappointed, but I was expecting more. To be frank, the level of expectation was very high.
Thomas Anderson, the hero of the series played by Keanu Reeves is the genius programmer of the ‘Matrix’ game. He created Neo, but he no longer knows that the character is merging with his creator. Glimpses of past adventures, sensations and feelings (illustrated with visual flashes from the trilogy) haunt him, and to counteract them he resorts to the services of a psychoanalyst. The shrink recommends some blue (and not red – important detail) pills to keep him within reality and support his physical and intellectual form, because the boss signed a contract for … making a film inspired by the game ‘Matrix’. But is this the reality? When he meets a woman who bears a striking resemblance to Trinity, suspicions grow. And we, the viewers, may remember that the two heroes had died in the third series. What is the reality? Or maybe ‘What is reality?’ is the question.
I confess that from a point on I lost the thread or the clew of the story. The problem seems to me to be that the authors assume familiarity with the trilogy, or this film does not come after a 2-3 year hiatus, but 18 years after the last series. One example. The film begins with a reenactment of one of the scenes from the original films, which from one point on goes in a different direction. It’s a computer program, the software is old and has bugs. I don’t think anyone who hasn’t seen or has forgotten the scene understands much. Plus, new spectators are not emotionally attached to Neo and Trinity to care about their story, let alone to the other characters. I confess that I didn’t like the new incarnation of Morpheus, maybe because Laurence Fishburne was so formidable in the classic ‘Matrix’. What partly balances is the excellent acting performance of Keanu Reeves, who obviously likes to suffer in the ‘Matrix’ movies, and of Carrie-Anne Moss. When I started to not really understand what was going on, who was manipulating who, who were the players and who were the real characters, who was alive and who was reincarnated, I decided that if the universe is a huge computer game, then this is how I also should watch this movie. And I started to like it, because the special effects are formidable, the animal-robots have previously unimagined shapes, and in a digital game you don’t have to invest too much sentiment for the characters. ‘Matrix’ fans will either love this movie or hate ‘The Matrix Resurrections‘. I belong to the first category. Younger viewers may be curious to seek out the original to understand this fourth series. They will discover three masterful films made twenty or so years ago. Which is also a win.
Hollywood likes to make movies about Hollywood. Several of the great directors (including Spielberg’s friends and collaborators Truffaut and George Lucas) have made autobiographical films inspired by their own childhood and adolescence. In ‘The Fabelmans‘ (2022), Steven Spielberg combines the two genres and the result can only be a film that pleases the public as well as the members of the Academy. In fact, it’s the film that will have to be beaten in several important categories in this year’s Academy Awards competition. But I don’t think it was an easy film for Spielberg. It’s not easy to make a film where the main characters are your parents and yourself at the ages of childhood and adolescence. Anyone who has read a biography of Spielberg will recognize the characters, years and dates of the main events depicted in the film as belonging to the first 19 years of Spielberg‘s life. Without being a masterpiece and even if it brings back to the screen some of the strengths and weaknesses of the director’s previous films, ‘The Fabelmans‘ is a film full of emotion and above all of love for cinema and fascination for the power of the image.
The opening and closing scenes of ‘The Fabelmans‘ are probably either fiction or much improved history (the screenplay is written by Spielberg in collaboration with Tony Kushner). In the first scene, a six-year-old boy is taken by his parents to the cinema for the first time. He is a bit afraid of the ‘big people on the screen’. Father explaines to him scientifically how moving images are formed. Mother tells him about emotions. He will see a film by Cecil B. DeMille in which a spectacular catastrophe occurs – the collision between two trains and an automobile caught in the middle between them. The impression is strong: fear and fascination. In the final scene of ‘The Fabelmans‘ the same character, now a 19-year-old who wants nothing else in life than to make films, has the privilege of chatting for a few minutes with ‘the greatest director who ever lived’, John Ford ( played brilliantly by David Lynch). In a few sentences he gives him a lesson that sums up the art of the visual and that also symbolizes a passing of the baton between generations and eras of American cinema. Between these two scenes we are dealing with the story of the childhood and adolescence of a boy who becomes fascinated by the camera and who gradually learns not only the secrets of its handling but also the power that the one who films and edits acquires – the power to tell stories , to create characters and embellish real characters, to envelop his viewers in dreams and nightmares, to document the truth or hide it by cutting at the editing table.
What we have in the two and a half hours between these two scenes is the story of an American family after World War II. Father, mother, four children of whom Sam Fabelman is the oldest and only boy. It looks like a model family, but in reality it is an unhappy family in its own way ((C) Tolstoy). Mother, father and Sam are three strong characters with aspirations in different directions who cannot be all three happy at the same time. The father is presented as a brilliant scientist, one of those whose vision and technical talent ushered in the era of numerical computers. He is an extremely good man but absorbed in work. He supports his family and their ever-increasing standard of living, but to succeed everything must be sacrificed to his career – including marriage and family life. Mother had been a talented pianist, but the obligations of supporting a household with three or four children had forced her to give up her career as a professional musician. Finally, Sam becomes more and more overwhelmed by his passion for cinema, encouraged, sometimes secretly by his mother, while his father continues for a long time to consider it just a hobby. The camera was for Sam a moral support, a refuge, a way to express his feelings and to ward off the blows caused by the conflicts of the outside world: the changes of residence increasingly westward in the United States to California, following the father’s career, the anti-Semitic violence he suffers from some of his new colleagues, and especially the breakup of his parents’ marriage.
We have in this film an updated version of that Spielberg of the films where he focuses on the characters with their dramas and melodramas and does not resort to spectacular effects. The casting is, as always, excellent, emphasizing the ability to create emotion. Paul Dano as the father is amazing, one of the best fleshed out characters I’ve seen in movies lately. Michelle Williams sometimes thickens and repeats features of the mother’s character, but she, too, I think, will not avoid at least an Academy Award nomination. Seth Rogen (almost unrecognizable) and Judd Hirsch pencil two key supporting roles. Gabriel LaBelle, whom I think I’m seeing for the first time, is cast in the lead role of Sam,. He is surrounded by a group of young and talented actors who play the hero’s classmates, friends, sisters and girlfriend, all in their childhood and teenage years. Spielberg is, as always, excellent in casting and directing child, adolescent or young actors. There are some aspects that are covered in less depth – such as the Jewishness of the hero and his family. Perhaps Spielberg will address this theme in one of his future films. ‘The Fabelmans‘ will remain in the memory of the viewers as a story of love and fascination between a teenager and the camera. A director is born before our eyes. The last frame, a la Chaplin or The Wizard of Oz, is actually just the beginning.
Cristian Mungiu does not belong to the category of prolific filmmakers. ‘R.M.N.’ it is released six years after his previous film and ten years after the one before it. However, each of his films is an event, both from a cinematic point of view and as a critical, frontal and bare-knuckle approach to the complex problems of Romanian society (and not only Romanian, I think, in the case of this film). ‘R.M.N.‘, which was released in 2022 at the Cannes Film Festival’ is set during the winter holidays at the end of 2019. We won’t be seeing it in seasonal programming around Christmas and New Year anytime soon, though. Far from any festival feeling, this film is, as the title indicates, an radiography of a sick organism – today’s Romanian and European society.
Cristian Mungiu employs in ‘R.M.N.‘ a narrative technique that he has already used in several of his previous films. He grafts an individual story over the complex realities of the place and time in which the story takes place. His characters face difficulties and threats that originate in the system in which they are forced to live. As in his other films, here too, Mungiu approaches the story with apparent objectivity and lets his viewers extrapolate, zoom out to draw their own conclusions about the roots of the characters’ (sometimes tragic) failures.
The script follows two narrative threads in parallel. Matthias, the lead hero of the film, returns to his village in the Harghita district of Transylvania around the holidays, as do many of the millions of Romanian citizens working in Europe. The majority of the population in the village is of Hungarian ethnicity, but Romanian and German minorities coexist conveniently, even if not harmoniously. It’s a melting pot in which the ingredients are not perfectly mixed, tensions exist and flare up from time to time, but without the pot exploding. An outbreak of tension arises when the owner of the factory together with her main manager decide to hire foreign workers, from Sri Lanka, as bakers in the bread factory which is the main industry of the town (after a nearby mining operation had been closed for environmental reasons). Here, in the heart of multi-ethnic Transylvania, in an area that seemed to have overcome its own national and confessional conflicts, outsiders who look different are not seen well from the start, and will soon become unwanted. Repressed internal tensions are channeled against them.
This narrative thread that condemns (even if not explicitly) xenophobia and prejudice is developed in parallel with the complications of Matthias’s personal life. His wife, Ana, receives him coldly, quite justified because Matthias had and may still have an extra-marital relationship with Csilla, the manager of the bread factory. Their son, Rudy, had been traumatized at the age of eight by a mysterious encounter with something terrifying in the forest surrounding the village on his way to school. The father will try to free the boy from the trauma by imposing a macho style of education. Matthias and Ana are separated rather than united by their affection for the child. For their part, Matthias and Csilla are divided over how the labor conflict with the foreign workers is handled. But this is not just a political non-agreement, the differences between them have deeper roots. Csilla is involved socially and politically, she is an activist for modernization and progress, but in fact she may only serve the interests of a rapacious capitalism, the kind that dominates the Eastern European economies in the post-communist period. For Matthias the political aspect is irrelevant, although he worked and lived for several years in the west. The rejection of the new and the different is an instinctive reaction along the lines of a traditionalism that sees in these phenomena demonic threats, not too different from those of the beasts in the woods around the village.
The description of the ethnic conflict seemed to me to be more interesting and better outlined. The recourse to traditional legends risks being lost in translation for foreign viewers unfamiliar with the ballad of ‘Miorița’ or with the Dance of the Bears. The connection between Matthias and Csilla, a man and a woman so different in temperament and conceptions, lacks sufficient emotional justification. However, Cristian Mungiu, as usual in his films, charms with some subtle and expressive cinematic methods and inventions. The film is spoken in Romanian, Hungarian, German, French and English, and to differentiate the dialogues for viewers who do not know all these languages, Mungiu subtitles with different colors. The use of the one shot technique for each scene gives the audience the feeling of involvement, of direct witnessing what is happening on the screen. The actors are excellently chosen. Some of them are professionals (Marin Grigore, Judith State, Andrei Finti), others are amateurs, all are perfectly integrated. The cinematography created by Tudor Vladimir Panduru transfers from the screen to the hall not only the characters and their actions, but also the frozen air and the angular shapes of the place where the story develops. Two scenes caught my attention. One is the key scene towards the end that much was written and talked about, a classic scene for Mungiu, in which the village assembly discusses whether to expel the foreigners. It seems like a sarcastic or perhaps desperate comment on the consequences of democracy planted without roots in the age of fake news and Internet manipulation. Another scene, earlier in the film, the one in which the school pupils perform the Romanian ballad ‘Miorița’ on stage in Hungarian during the holidays, says – with subtle humor – more about what is happening today in many Transylvanian villages than hundreds of books or newspaper articles.
‘R.M.N.‘ also has an allegorical and intentionally cryptic ending that has left many viewers and commentators puzzled. I will not add my commentary and interpretation. I think that Mungiu intentionally designed this kind of ending to keep us thinking and discussing the film long after the screening is over. He leaves each of the viewers to draw their own conclusions related to this film that addresses a list of complex phenomena with a deep impact on the lives of Romanians and Europeans today: economic migrations, globalization, ecological dangers, xenophobia, prejudices, ethnic and religious tensions and relationships between individuals who try and do not always succeed in crossing the barriers, the conflict between tradition and modernism. Seems like too much for one movie, I’d say. It’s just one of the reasons why I wish Mungiu would make films more often.
Talents are sometimes distributed to families. Today’s cinema is blessed with several pairs of film-makers brothers, who collaborate as directors and screenwriters, sometimes actors, in remarkable films. One such pair is that of the Finnish brothers Mika and Aki Kaurismäki. Their artistic paths diverged, but at the beginning of their careers they worked together a lot. ‘Arvottomat‘ (‘The Worthless‘) is the first feature length fiction film directed by either of them, in this case Mika, and was released in 1982. The script is written by the two brothers together, and Aki appears as an actor in a minor but important supporting role. None of them had turned 30, but the film already announced their special talents, addressed some of the themes that would return in the following films, and already had the kind of characters and atmosphere that would be specific to the films of the ‘Kaurismäki brand’.
The main hero of the film, Manne, is a guy who lives on the fringes of society. He washes dishes in a restaurant, but it is obvious that this is not his main source of income. Among his friends is the beautiful Veera (whom he may love, and perhaps she loves him too), a musician in search of success, another young man who lives by buying and selling objects of dubious provenance. The latter buys a painting which, if it is authentic, can be worth a lot of money. A very rich collector, but also a gang of mobsters are interested in getting their hands on the painting. Manne will manage to get a nice sum of money from the collector, which can arrange his and his friends’ lives, but only if he escapes the mobsters and the police who are on his trail in a Finland frozen in winter and green in summer.
The Kaurismäki brothers were very young and at the beginning of their cinematic journeys when they made this film. I think their intention then was to adapt to the realities and landscapes of Finland some of the fashionable currents of international cinema in the previous decades. ‘Arvottomat‘ combines film noir with the road movie genre. The streets of the cities of Helsinki and Tampere become the scene of the heroes’ peregrinations and car chases (a GAZ Volga car is the hero of these scenes). The landscapes of Finland, of a rustic Finland on the verge of extinction, recall the trilogy of ‘road movies’ by Wim Wenders. We can identify in many places cinematic quotes, but the characters already have the moods of the heroes of the later films of the two brothers: inadaptability, refusal of social conventions, melancholy, friendship as the ultimate value. Matti Pellonpää and Pirkko Hämäläinen are excellent at the head of a cast in which each character has its place and distinct typology. ‘Arvottomat‘ is a starting point of the Kaurismäkis’ careers, but also a film that is worth watching for its own cinematic qualities.
