‘Nocturnal Animals‘ (2016) directed and written by Tom Ford (adaptation of a novel by Austin Wright) is one of the smartest, best written and well executed films of the last decade, a film that I watched with great delay. I honestly don’t know why I missed it at the time and put off seeing it for so long afterwards. The film is constructed from three narrative planes – two in reality (which take place in the present and, through flashbacks, 20 years before) and an imaginary one resulting from reading a book. The stories evolve in parallel. The characters and their shared pasts are revealed to us as the story progresses, but there are enough questions and unexplained details that prompt viewers to continue to think about the heroes and their destinies after the screening is over. Tom Ford does not hesitate to shock, but he does it with a purpose and with the taste of the fashion designer and filmmaker that he is when he is not (too rarely) directing feature films.
‘Nocturnal Animals‘ begins and ends with two scenes that viewers will not easily forget, each memorable in its own way and very different from the other. Between them, the frame story is of a marriage falling into routine and perhaps even falling apart. Susan, the lead character is the owner of a very avant-garde art gallery in Los Angeles, herself regretting that she did not have the courage to embark on a career as an artist. Her husband, a wealthy businessman, is cheating on her and doesn’t even make much effort to hide this fact. When she receives from Edward, her ex-husband, the manuscript of a book dedicated to her, she realizes that her life is still in the shadow of her first love. She remembers the episodes related to her first marriage, short and abandoned, and she is overwhelmed by regrets for not having the courage to decide otherwise, giving in to the pressure of her conservative family, giving up art and a financially insecure but perhaps truer way of life. Her experiences are amplified by reading the book, a violent revenge novel set in Texas whose characters seem to mirror her and Edward, perhaps an expression of the wounded feelings of the man she left two decades ago. The three stories – the domestic drama in the present, the romantic intrigue in the past and the imaginary revenge conflict in the book intersect. To what extent is literature – specifically the book written by Edward – a reflection of the nostalgia and pain of the man who wrote it? To what extent does the ‘art’ that Susan’s gallery exhibits depict the vanity of the life she leads in the comfortable present? And how is it that the characters in the imaginary action thread seem more real than those in the luxurious metropolis? Do they belong to the same America? If so, what happens when the two worlds meet?
The main roles are played by two actors that I really like. Susan (present day and 20 years younger) is played by Amy Adams. Tom Ford often shoots her in close-up, which means that much of the feelings are expressed through looks or face expressions. Jake Gyllenhaal is cast in a double role – that of the writer Edward and his character Tony, the man who lives the traumatic experience in the novel. But there was also a third exceptional role, that of Bobby Andes, the policeman who has nothing left to lose from the imaginary story, played by Michael Shannon. The nuanced performances are aided by excellently constructed dialogue, and the ending has been and will be talked about by everyone who has seen and will see the film. Tom Ford is one of those directors who is in no rush to make many films. It’s been seven years since ‘Nocturnal Animals‘ hit the screens, and since then he hasn’t made another feature film (this was his second). I hope we will see him again with new films as soon as possible.
Ismail Kadare, scriitorul albanez născut în 1936, nu mai trebuie să demonstreze nimănui nimic. Este considerat printre marii scriitori ai secolelor în care a trăit și a scris. A fost recompensat cu premiul ManBooker International în 2005 și cu Premiul Ierusalim în 2015. Face parte din categoria scriitorilor care sunt iubiți, citiți și cumpărați de public, sunt apreciați unanim de critici și care nu au primit Premiul Nobel pentru Literatură – o categorie cu mult mai aleasă și mai valoroasă decât cea a scriitorilor care au primit Premiul. A debutat ca poet, s-a conscrat ca romancier, iar în ultimele sale cărți a abordat genuri diferite cum ar fi culegerile de nuvele (‘Firmanul orb’, ‘Călărețul cu șoim’) sau memorialistica (‘Dimineți la Cafe Rostand’). În România este publicat într-o colecție de autor a Editurii Humanitas-fiction din seria ‘Raftul Denisei’. Scrierilor sale din ultimele decenii, eliberate de formalistica structurilor de proză și de necesitatea de șlefuire stilistica, dar cu atât mai interesante ca problematică și mesaj li se adaugă ‘Înfruntare la nivel înalt: Misterul convorbirii telefonice Stalin – Pasternak’ publicat în original în 2018 și tradus (impecabil) din limba albaneză de Marius Dobrescu. Remarcabil, dar deloc de mirare dacă studiem palmaresul editurii și al colecției, ediția în limba română este una dintre primele traduceri în alte limbi, sincronă cu apariția în Franța.
Cum am putea privi aceasta carte de 180 de pagini? Mini-roman sau nuvelă. Ficțiune istorică sau documentaristică. Anchetă sau eseu. Toate acestea laolaltă, dar mai ales o reflecție asupra istoriei trăite și a relațiilor dintre putere și artă în societățile totalitare.
Punctul de plecare al cărții se află într-un episod trăit de Ismail Kadare la sfârșitul anilor ’50, în timpul studiilor sale la Moscova. Undeva, pe străzile capitalei sovietice, tânărul student albanez asistă la o demonstrație de condamnare a lui Boris Pasternak, scriitorul și poetul rus care tocmai primise Premiul Nobel pentru Literatură pentru romanul său ‘Doctor Jivago’. Cartea fusese respinsă de cenzura sovietică, trimisă ilegal din URSS și publicată în Occident. În mulțimea care scandează lozinci dușmănoase, o tânără tace și își șterge o lacrimă. Întâmplarea îi amintește un episod petrecut cu peste două decenii în urmă, în plină perioadă a terorii staliniste. Osip Mandelștam și Boris Pasternak erau doi dintre cei mai apreciați poeți rusi ai momentului. Mandelștam compune o ‘Epigramă despre Stalin’ pe care o citește prietenilor săi, este denunțat de unul dintre ei și arestat. Pasternak, aflat printre cei cărora li se citise epigrama, se teme că va urma la rând. Spre surpriza sa, primește un telefon de la Stalin, care îi cere părerea despre Mandelștam. Pasternak, intimidat, îi răspunde ambiguu. Stalin remarcă ironic faptul că ei, bolșevicii, știau mai bine să fie solidari unul cu celalalt decât scriitorii și îi închide telefonul. Orice încercare de a relua contactul, de a continua dialogul, de a se explica, de a-și repara lașitatea este inutilă. Numărul de telefon era dintre cele folosite pentru o singură convorbire.
‘Enigma continuă să facă valuri. Și fară îndoială este unul dintre motivele, dacă nu chiar cel principal, pentru ca, după aproape un secol, întâmplarea să fie evocată din ce în ce mai des. Se scriu despre ea drame și studii nesfârșite, se aruncă în joc noi teorii, presa mondială îi rememorează începuturile, după-amiaza aceea de iunie 1934, când a sunat telefonul lui Stalin. Toate mărturiile se încheie cu închiderea telefonului, dar în realitate enigma persistă. Întrebările se reiau: ce s-a întâmplat totuși acolo, ce ascund Stalin, Pasternak, mortul însuși?’ (pag. 73)
Există 12 versiuni ale conținutului acestei convorbiri, de la notele KGB-ului și amintirile martorilor, la relatări indirecte ale unora dintre prietenii sau iubitele scriitorilor implicați. Ismail Kadare le trece pe toate în revista, adaugă observațiile sale și oferă o a 13-a varianta. În preludiul acestei anchete istorice include amintiri din experiența sa personala, inclusiv o convorbire asemănătoare pe care el însuși o trăise în tinerețe cu dictatorul albanez Enver Hoxha. Kadare trimisese spre publicare un text care îl menționa pe Pasternak și asta se întâmplă în perioada în care Albania – rămasă ultima dictatură stalinistă a Europei – se afla în relații încordate cu Uniunea Sovietica. Paradoxal, Hoxha îl felicită pentru cele scrise despre Pasternak, căci represiunea scriitorului considerat prea liberal la Moscova era un prilej de propagandă pentru Albania izolată și închistată în trecutul stalinist. Confruntat cu conducătorul atotputernic, nici Kadare nu are prezența de spirit sau curajul de a-i spune ce are în minte sau pe suflet.
Relația dintre putere și artă, dintre dictator și artiști este subiectul central al cărții. Exemplele de dialoguri dictator – artist sunt numeroase în istorie și scriitorul menționează și analizează câteva dintre ele – de la cel dintre Nero și Seneca până la cele ale dictatorilor secolului 20 cu artiștii din țările lor. Mecanismele relației dintre puterea politică și artiștii din țările comuniste sunt descrise în termenii următori:
‘Toate țările care au făcut parte din lagărul socialist, după al Doilea Război Mondial, au traversat dureros momentul trecerii marilor scriitori din epoca burgheză la cea comunistă.Teroarea și pușcăriile au fost partea cea mai vizibilă a tabloului. Partea cealaltă, cea a dramelor personale, a înfrângerilor, a lașității, fiind necercetată până astăzi, a fost și cea mai neînțeleasă.
Pe comuniști îi speria arta. Ordinele șefilor lor, incluzându-i aici pe Lenin și Marx, erau atât de șchioape, încât mii de lucrători din cultură își storceau creierii zi și noapte ca să priceapă ce voia să spună Lenin în singura lui broșură despre literatură: “Organizația de partid și literatura de partid”.
Oricât de incredibil ar părea, nimeni nu îndrăznea să declare că această neînțelegere venea din faptul că în broșurica respectivă, banală și plicticoasă, nici autorul nu știa despre ce literatură vorbește: despre pamfletele și sloganurile de partid sau despre literatura pe care o cunoaștem. Răsfoindu-l pe Karl Marx, nu e greu de înțeles că omul care și-a consacrat întreaga viață răsturnării prin violență a ordinii mondiale, în zecile lui de cărți, nu are nici o jumătate de pagină despre trauma sau durerea produse de vărsările de sânge.
Să nu pomenești nimic despre acestea nu înseamnă doar că nu ai priceput nimic din Homer și Dante, ci mult mai mult. Poți presupune că Marx i-a propus omenirii cel mai mare măcel, fară a-l însoți, cel puțin cu un sfat omenesc: totuși, fiți atenți să nu ucideți conștiințe!” (pag.84-85)
În dialogul dintre Stalin și Pasternak există, permanent, un al treilea personaj: poetul Osip Mandelștam. Asta nu doar deoarece el este subiectul convorbirii, motivul interesului dictatorului, ci și deoarece Kadare îl propune cititorului ca pe o antiteză morală și de destin a lui Pasternak. În același timp, întrebarea care plutește permanent este dacă ceilalți artiști, creatorii care sub o formă sau alta acceptă compromisul sau care pur și simplu au norocul să fie mai spre sfârșitul listei victimelor, au o opțiune reală și câți dintre ei au și curajul să și-o asume. În același timp este analizat și mecanismul relației dintre dictator și artist. Este chemat în ajutor exemplul lui Pușkin, și el în pericol de a cădea pradă represiunii țarului pentru menționarea neadecvată a numelui său într-un singur vers, salvat fiind de însuși cenzorul însărcinat cu percheziția, care înlocuiește numele țarului cu cel al lui Napoleon. “Rusia are azi doi țari” este o expresie care caracterizează relațiile dintre Alexandru și Pușkin, dintre Nikolai și Tolstoi, și acum dintre Stalin și Pasternak. Dar sunt poeții chiar așa de importanți și de puternici, chiar și în imperiul în care aceștia sunt considerați o amenințare pentru putere în așa fel încât se dau ordine pentru a fi asasinați, ei și amintirea lor?
‘În cazul testamentului lui Pușkin a fost necesară doar schimbarea unui cuvânt pentru a-l salva, în timp ce în acela al lui Mandelștam nu doar că se cerea distrugerea manuscrisului, ci ordinul mergea mai departe. Să fie distrusă amintirea lui, împreună cu modul în care se va face aceasta.’ (pag.126)
Ismail Kadare scrie despre Albania sa și despre Uniunea Sovietică, ‘modelul’ dictaturilor comuniste, dar cititorul român nu poate să nu facă asociații cu relațiile dintre puterea politică totalitară și artiștii țării. Cum și-au subjugat dictatorii români – de la Carol al II-lea, trecând prin Gheorghiu-Dej și până la ilustrul Nicolae Ceaușescu – artiștii creând curți de adulatori care scriau ode și pictau tablouri omagiale și reprimându-i pe cei care au îndrăznit să scrie pamflete sau epigrame? Convorbiri asemănătoare dintre dictatori și artiști vor fi avut loc și în România, și unele din ele chiar s=au petrecut în public. Precum Lenin în relația sa cu Gorki sau Stalin în dialogul cu Pasternak, dictatorii români au fost și ei fascinați dar s-au și temut de artiștii lor și mai ales de influența ‘elitelor’ pe care au încercat să le distrugă. Dar teama a fost mult mai puternică de cealaltă parte, și mulți dintre artiști, majoritatea au tăcut sau s-au refugiat în exiluri interioare sau exterioare.
AFP PHOTO/ GALI TIBBON (sursa imaginii https://www.timesofisrael.com/albanian-creator-wins-israeli-award-unruffled-by-nobel/)
‘Înfruntare la nivel înalt’ este o carte scrisă liber și fluent, compactă, interesantă și care îndeamnă la reflecție. Evenimentele ultimilor ani cu revenirea dictatorilor și cu ascensiunea populiștilor gata să cadă sub mrejele dictaturii fac din această carte – eseu un text din ce în ce mai actual. Confruntările scriitorilor și artiștilor europeni cu dictatorii nu s-au terminat și istoria riscă să se repete.Vor ști scriitorii prezentului și ai viitorului să se ridice la înălțimea provocării și să răspundă mai demn și mai precis decât a făcut-o Boris Pasternak în acea scurtă convorbire din iunie 1934?
‘Arabesque‘ (1966) was produced and directed by Stanley Donen for Universal studios, but it belongs to the director’s ‘English period’, i.e. the decade in which Donen crossed the Atlantic the opposite way to that of Hitchcock and settled in England (following his third wife, Countess Adelle Beatty). The 60s were the years of cultural revolution in music, literature, cinema, and England and London in particular was one of the hotspots of these revolutions. During this period, he did not make any musical films, but instead created, among other, two action films that are somewhere between Hitchcock’s films of the late 1950s and the James Bond film series which had started in 1962. ‘Arabesque‘ is the second film in this Donen diptych, the producers building on the public and critical success of ‘Charade’ which had been released three years earlier. The success was moderate. The film succeeded at the box office, but one could feel the fatigue and some repetition. Reasons why spectators bought tickets in 1966 remain valid now.
The story in the film (bringing to screen a novel by Gordon Cotler, an American journalist and novelist) is more of a pretext. The main character named David Pollock is an American professor who teaches at Oxford, an expert on ancient civilizations and especially on their writing. After a colleague of his is assassinated, Pollock is recruited (with unconventional methods) to decipher a message that a group of political conspirators have to write in … the Hittite language. It’s the first curiosity in a long chain of details that make the full story implausible, but what does it matter? The character of the distracted scientist who turns into a survivor, even an action hero, was not exactly new even in 1966, when the role was given to Gregory Peck, and he would have many illustrious successors, Harrison Ford’s Indiana Jones and Tom Hanks’ Robert Langdon being just two of them. Here also a large part of the motivation is a fascinating female presence, which in ‘Arabesque‘ is embodied in the beautiful and exotic shapes of Yasmin Azir, played by a Sophia Loren at the peak of her beauty and magnetism.
I admit that I could not follow the complicated intrigue of espionage with political implications, but I think that happened to many viewers. It is clear that our professor is the good guy, and it is also clear who the bad guy are (almost everybody else). The main question is on what side is the mysterious Yasmin? ‘Charade’, made three years before, put at the center of the story a similar question but related to the identity of the lead male character. Here things are the other way around, and Sophia Loren‘s fascinating eyes are permanently hiding dangers and secrets. Several scenes are excellently shot (cinematography by Christopher Challis). One of them, filmed in a zoo, among mirrors and aquariums, is of anthology level. Henry Mancini‘s music is also very expressive and appropriate. A few other ideas are on the edge between action movies and their parodies. A great admirer of Hitchcock’s ‘North by Northwest’, Stanley Donen includes a scene with a helicopter hunting the heroes in an ending that can also be considered a cinematic quote. In other scenes a huge building demolition machine or some mechanical monster it in a grain field are used as killing tools in chases and assassination attempts. Today’s viewer, with the experience of nearly 60 more years of screen action and horrors of all kind, can be amused by these scenes that may have originally been taken seriously by both the filmmakers and the audiences. The main source of entertainment and perhaps nostalgia is watching Gregory Peck and Sophia Loren surprisingly joining forces in a film with an unlikely story. Which, after all, is no little thing either.
‘The Walt Disney Company’ împlinește un secol de existență în 2023. Sărbătoririle au început pe 27 ianuarie în stil Disney, cu mulțimi asaltând parcurile Disneyland și Disney California Adventure, cu mărfuri, feluri de mâncare și băuturi ‘tematice’ noi, cu inaugurarea a două noi atracții numite ‘Mickey and Minnie’s Runaway Railway’ și ‘World of Color – ONE’, și cu o expoziție ‘Disney100’ pe Strada Mare (Main Street) a parcului. Acesta este doar semnalul de începere a festivităților care se vor întinde de-a lungul întregului an centenar și vor include parcurile Disney din toată lumea, sperând ca în 2023 nu numai să recupereze o mare parte din pierderile de venituri din anii pandemiei, dar chiar să depășească în număr de vizitatori cifrele anului 2019.
‘The Walt Disney Company’ înseamnă însă astăzi mult mai mult decât parcurile de distracții și filmele de desene animate. Data exactă de naștere este 16 octombrie 1923, ziua în care frații Walt și Roy O. Disney au întemeiat Disney Brothers Studio. La începutul existenței sale, compania s-a impus ca lider în industria animației, odată cu crearea personajului foarte popular Mickey Mouse, care a apărut pentru prima dată în filmul ‘Steamboat Willie’, primul desen animat cu sonor. Mickey Mouse, mascota companiei, este cu câțiva ani mai tânăr decât firma Disney, el își vă sărbători centenarul în 2028. După ce a devenit un succes major la sfârșitul anilor ’30 și începutul anilor ’40, epoca de aur a animației, compania s-a diversificat în filme de acțiune, cu actori, pentru familie, în televiziune și parcuri tematice, în anii ’50. După moartea lui Walt Disney, în 1966, profiturile, în special în divizia de animație, au început să scadă. Odată cu numirea lui Michael Eisner ca șef al companiei, în 1984, aceasta a avut din nou un succes covârșitor în timpul unei perioade numite astăzi Renașterea Disney. În 2005, sub noul director executiv (Chief Executive Officer – CEO) Bob Iger, compania a început să se extindă și să achiziționeze alte corporații. Bob Chapek a devenit șef al ‘The Walt Disney Company’ (nume adoptat în 1986) în 2020, după retragerea lui Iger. Chapek a rezistat doar doi ani, fiind înlăturat în 2022, iar Iger a fost reinstalat în funcția de CEO pe 20 noiembrie 2022. Consiliul de conducere a anunțat că Iger va servi timp de doi ani cu un mandat de a dezvolta o strategie pentru o reînnoire a creșterii și de a ajuta la identificarea unui succesor.
Cândva, se spune, Walt Disney ar fi întrebat ‘De ce trebuie permanent să creștem?’. Răspunsul se pare că l-a găsit singur, căci creșterea și diversificarea au fost caracteristicile principale ale activității companiilor Disney de-a lungul secolelor, alături de concentrarea produselor spre publicul tânăr ca vârstă și tânăr la suflet. În același timp, Disney nu a încetat să inoveze. Începând cu anii ’80, Disney a creat și a achiziționat firme și divizii corporative pentru a comercializa un conținut mai matur decât cel asociat în mod obișnuit cu produsele sale, orientate spre familie. Compania este cunoscută pentru divizia de studiouri de film Walt Disney Studios, care include Walt Disney Pictures, Walt Disney Animation Studios, Pixar, Marvel Studios, Lucasfilm, 20th Century Studios, 20th Century Animation și Searchlight Pictures. Celelalte departamente principale ale lui Disney includ secții de televiziune, radiodifuziune, streaming media, parcuri tematice, produse de larg consum, editare și operațiuni internaționale. Prin aceste divizii, Disney deține și operează rețeaua de televiziune ‘broadcast’ ABC, rețele de televiziune prin cablu precum Disney Channel, ESPN (sport) și National Geographic; servicii de streaming direct către consumatori, cum sunt Disney+, ESPN+; Hulu, precum și parcuri tematice, hoteluri din stațiuni turistice și linii navale de croazieră în întreaga lume. Este cea mai mare firmă de produse de divertisment pe plan mondial, cu o valoare de piață de 180 de miliarde de dolari. În anul 2022, patru dintre cele zece filme de succes au fost produse de studiouri aparținând companiei Disney, inclusiv recenta continuare a seriei ‘Avatar’. Canalele de televiziune continuă să fie printre primele pe piață, iar serviciile de streaming Disney+ le-au depășit în acest an ca număr de abonați pe cele ale lui Netflix. Și totuși, nu toți indicatorii sunt pozitivi.
Problemele de la ‘The Walt Disney Company’ sunt în parte specifice și în parte comune cu cele ale restului industriei de divertisment. Creșterea continuă (dar nu în toate sectoarele) nu a fost însoțită și de o creștere a profiturilor, ba chiar dimpotrivă. Valoarea de piață atinsese un maxim în a doua jumătate a anului 2021, pentru a scădea aproape continuu în 2022, până la nivelurile căderii de la începutul pandemiei, din martie 2020. O parte din explicație se află în felul în care bursa a reacționat în ultimii ani la cifrele de afaceri ale companiilor din industria divertismentului. Creșterea (prin achiziții și prin extinderi) nu mai este indicatorul principal, locul acesteia fiind preluat de profitabilitate. Structura de venituri a concernului se bazează încă în mare parte pe sursele de venit tradiționale. Or, în 2022, nici cinematografele și nici parcurile de distracție nu au revenit complet după pandemie. Divizia care a înregistrat cea mai spectaculoasă creștere, cea de ‘streaming’, se află într-o piață super-competitivă alături de Netflix și de mai noii veniți Apple și Amazon și pierde în medie peste un miliard de dolari în fiecare trimestru. Strategia firmei, concepută de Walt Disney la mijlocul secolului trecut, are în centru studiourile care creează conținut original și proprietate intelectuală care alimentează celelalte divizii – parcurile, produsele derivate (de la produse de îmbrăcăminte la săbii ‘laser’), conținutul canalelor de divertisment și al programelor de televiziune. Multe dintre aceste ramuri se confruntă cu problemele lor specifice. Televiziunea broadcast și prin cablu a fost depășită în iulie 2022, în Statele Unite, de canalele de streaming într-o comparație bazată pe numărul de ore petrecut de consumatori în fața ecranelor de acasă. Divizia de streaming însă, am văzut, lucrează în pierdere. Marile studiouri, la rândul lor, se confruntă cu o criza de inspirație (marile succese se bazează pe remake-uri și filme inspirate de comics) combinată cu una comercială (multe săli închise în timpul pandemiei și nu toate au revenit în circuit). Concurența între studiouri este acerbă și, în acest domeniu, Disney aparține categoriei ‘veteranilor’ puși la încercare de apariția studiourilor noilor creatori de conținut cinematografic – Netflix, Amazon și Apple, care în câțiva ani și-au câștigat respectabilitate și legitimitate până și în marile competiții ale celei de-a șaptea arte, cum ar fi Premiile Oscar sau Festivalul de la Cannes. Se adaugă aici și complicațiile internaționale. Imensa piață chineză este din ce în ce mai greu accesibilă în ultimii ani, din motive care combină efectele pandemiei, restricții ale numărului filmelor străine acceptate pe ecranele din China și concurența studiourilor locale. Două dintre cele mai de succes filme ale anului 2022 au fost din China, și asta înainte de a fi masiv promovate și distribuite pe piețele internaționale. Disney are încă un gigant (sau mai mulți) cu care trebuie să concureze.
Una dintre soluțiile acestor probleme ar fi creșterea preturilor la consumator. Într-o oarecare măsură aceasta este inevitabilă, ținând cont de creșterea costurilor de producție și de tendințele inflaționiste. Exista însă limite comerciale și psihologice. Mediul competitiv limitează prețurile programelor de streaming și scumpirile sunt rău văzute de consumatorii care au întotdeauna opțiunea de a schimba abonamentul cu o ofertă de la concurență. Prețurile de intrare la parcurile de distracții au ajuns deja la niveluri care pot fi considerate indecente. O familie de patru persoane trebuie să scoată în sezonul vacanțelor aproape o mie de dolari pentru a petrece o zi într-un parc Disney, luând în calcul biletele de intrare, mâncare, băutură și câteva mici cadouri pentru copii. Mai funcționează strategia companiei care pune marca Disney și proprietatea intelectuală și artistică pe care o creează diviziile de conținut în centrul modelului de afaceri? Liderii companiei sunt de părere că răspunsul este afirmativ și majoritatea experților sunt de acord cu ei. Produsele create de studiourile Disney, Lucas, Marvel sau Pixar sunt unice. Este vorba despre personaje și stiluri care se combină în adevărate universuri ale imaginației. În absența lor, Disney ar fi o firmă ca oricare alta, mai bătrână cu aproape un secol decât concurenții ei tineri, avizi și pricepuți în tehnologii avansate. Exista însă decalaje care trebuie recuperate. Unul dintre acestea este legat de industria de jocuri. Disney nu numai că este slab reprezentat în universul ‘gaming’, dar își și oferă prin licență produsele unora dintre concurenți. Bob Iger, noul-vechi lider al companiei, pare decis să aducă schimbări semnificative în acest domeniu.
Pentru a rămâne o firma recunoscută și lider de piață în al doilea secol al existenței sale, ‘The Walt Disney Company’ trebuie să devină și o companie care mizează pe tehnologii avansate. Nu ar fi ceva inedit în istoria firmei care a creat primul film sonor, a inventat primul sistem sonor surround în săli, a fost prima care a combinat filmele de actori cu cele de desene animate, a deschis era parcurilor de divertisment bazate pe eroi ai cinematografiei, a introdus tehnica de animație folosind procesul de xerografie, pentru a transfera electromagnetic desenele în celulele de animație pe celuloid, și a creat Cetatea Viitorului – parcul EPCOT. Pentru industria de divertisment, luptele viitorului se dau însă în spațiul virtual. Pentru a concura cu firme precum Amazon sau Apple, Disney trebuie să-și creeze sau să achiziționeze capacitate de creație tehnologică în domenii cum sunt Realitatea Virtuală (VR), Realitatea Extinsă (ER), jocuri (gaming) în spațiul virtual, comunicații video. Sunt vizate pentru posibile achiziții firme cum ar fi Electronic Arts (EA) – pionier și lider în piața jocurilor video –, Roblox – platformă de jocuri – sau Epic Games, care dezvoltă jocuri video și software ce creează modele tridimensionale. O prezență în Metaverse nu este nici ea exclusă. Vom urmări împreună ceea ce se va întâmpla. Dacă va ști să se reinventeze și să inoveze, Mickey Mouse va continua să-i vrăjească pe copiii de toate vârstele și în secolul XXI.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The ‘noir’ films made by Jean-Pierre Melville before ‘Un flic‘ have some visual elements that make them easily recognizable in the landscape of French cinema and many of them share a common theme – friendship. Many of his characters are criminals or violent and corrupt policemen, but almost all of them follow a moral code that involves solidarity and friendship. ‘Un flic‘, made in 1972, breaks this rule. Almost all of his characters, on both sides of the law, betray their friends and even their lovers. That is until the final scene, the interpretation of which is left up to the viewers. A change of direction in the career of the director who also authored or co-authored the scripts of his films? Unfortunately, we will never know what was to come, because ‘Un flic‘ was also Melville‘s last film. But no one knew this, and most likely not even him, because his death the following year would be sudden, while he was working on the script for the film that was supposed to follow. His filmography stopped with this film, the 13th.
In the opening scene of the film, a gang of four gangsters robs a bank located on the ocean shore. It is a stormy winter day. The hold-up goes well until the end, when one of the clerks decides to be a hero and tries to shoot the thieves. He is killed, but manages to injure one of them, triggering the events that will form the plot of the entire film. The scene, filmed as Melville knew how to do it, in a style that makes the audience feel the wind and the freezing rain, alternates with short sequences in which we see police commissioner Edouard Coleman, played by Alain Delon, in action. We don’t have to guess too much to understand that the paths of gangsters and cops will cross. The heist had only been a preparation for a much bigger coup, for which funds were needed. Not only is Coleman tasked with the investigation, but he also entertains a relationship with Cathy, the gang boss’s mistress. A coincidence too much perhaps, but we forgive it as it brings togetherAlain Delon and Catherine Deneuve, the ultimate couple of French cinema 50 years ago and perhaps until today, allowing Melville to gloss over his favorite themes – love, friendship, fidelity, betrayal.
This film does not lack scenes in bars, with jazz music and scantily clad dancers, and another robbery scene, even more detailed than the first. The technical means here are somewhat rudimentary (like in the 1930s), but in exchange we are dealing with a detailed, step-by-step description of what is happening, which gives us the feeling of being witnesses in real time. In fact Melville seems to be playing with time throughout this film, slowing it down to emphasize a few key scenes and speeding it up in the connecting scenes. The Delon–Deneuve couple spend less screen time together than we would like, but instead we have an excellent cast in the gangster roles. A great lover of American films, Melville brought two very good American actors (Richard Crenna and Michael Conrad) and an excellent Italian one (Riccardo Cucciolla) to play in this film. The cinematography of Walter Wottiz is perfect for a Melville film. The empty streets of Paris, deserted at an early morning hour, are a perfect setting for a final scene that represents a splendid (albeit unintentional) farewell. Adieu, Jean-Pierre Melville!
‘Tár‘, one of the most talked about films of 2022 and a serious contender for the Academy Awards, with six nominations, is written and directed by Todd Field – a filmmaker who does not seem at all rushed or prone to accumulate impressive numbers in his filmography. In fact ‘Tár‘ is only his third feature film and it is made 16 years after the previous one. The fictional biography of a great musician – symphony orchestra conductor – ‘Tár‘ seems and was written for Cate Blanchett and suits her to such an extent that after watching it it is hard to imagine another actress in this role. It’s a complex and loooooong film (yes, that’s its main problem!) which in almost three hours of projection manages to bring to the screen a multitude of problems related to the world of great musicians and the way they combine their careers with their personal lives, about the place of women in a competitive world where private lives are scrutinized and mistakes are not forgiven, about the role of media and social networks in celebrity careers, and about political correctness and its verdicts in the public square of the Internet age. Above all, however, it is a film about the power games in the fascinating and complicated world of great art.
The titular heroine of the film, Lydia Tár, seems to be a model of success in every way. A student of Leonard Berstein, she is one of the world’s great conductors, winner of all possible awards, principal conductor of the Berlin Orchestra and professor at Julliard. She has, of course, had to work hard and fight fiercely for this position, as a woman and as a lesbian (her partner is the concertmaster of the orchestra), but the beginning of the film catches her at her peak and the past is not mentioned until it begins to insinuate in the present. Relationships with his daughter, an elementary school student, indicate traumas in the distant past. A conductor with whom she had a more recent relationship pursues her obsessively, and Lydia retaliates by blocking her artistic career. Her position of power seems to allow all but also requires her to make decisions that do not always seem completely professionally motivated. Sometimes it seems that she uses her power to fuel personal passions, but everything happens in an ambiguous zone. Her faithful assistant is skipped by her from a promotion, an instrumentalist in the orchestra is loses to a younger candidate the opportunity to perform a concert, in one of the lessons at Julliard she adopts a very politically incorrect attitude in a dialogue with a student. These are small and debatable incidents, but in all cases the decisions are hers alone. Perfectionism can be a great quality of a conductor who must have absolute control over every sound, tempo and nuance in a concert or recording. But life is more complicated, even than a Mahler symphony.
Director Todd Field seems to have drawn himself inspiration from his character, making some creative decisions that influence how the film looks. However, not all of them are for the benefit of the movie, some seemed questionable to me. The film begins with the credits that usually roll at the end, when the lights come up and the audience leaves the theater. It’s a nice sign of respect for the technical team, but should this take precedence over the spectators in the cinema halls? The length of the film far exceeds that of Mahler’s symphonies. Yes, this is the fashion in Hollywood, but here I feel that more brevity would have served the film. The first half hour seems like a docu-drama (an excellent one, by the way) about the life of a great musician, and another hour or so passes – spent in the stratosphere of the world of great musicians, in concert halls and luxurious apartments where the pianos don’t even fill the spaces, until the drama really kicks off. Indeed, when events rush headlong, we are dealing with a genuine drama, which calls into question the entire world of intellectual and material luxury in which we had been immersed until then. The filming style also changes, from documentary style and long one-shots (see the Julliard scene) in the first part, to nervous editing with action film techniques. Neither the world of music with its intrigues and power games, nor that of the media and social media that can destroy lives and careers come out well in the story conceived by screenwriter Todd Field. The generosity in duration allows for the construction of several memorable roles – mostly feminine. I don’t know if Cate Blanchett will get the Best Actress Academy Award this year again (it would be her third time), but her role seemed to me one of the best of a career in which I don’t remember any failures or miscasts. I’d rather bet on the award for original script. We will see. In any case, ‘Tár‘ is one of the most interesting films of the year, but also one of those that demands the attention and patience of the viewers. Using, again, the metaphor of Mahler’s music, just as his symphonies are not liked by every classical music-loving audience, this film is not intended for every moviegoer. But those who like it, will like it a lot.
‘Plan 75‘, the feature debut of Japanese filmmaker Chie Hayakawa, which premiered at the 2022 Cannes Film Festival, is an imperfect and shattering movie, one of those films whose idea and theme will follow viewers long after they have finished watching. The film addresses one of the most acute problems of Japan and many other developed countries – the downward demographic curve caused by the aging of the population, with catastrophic consequences for society and the economy. It is quite remarkable that the film describes this problem in a dystopian setting, but the attention of the script and the director is constantly directed towards the human dimension of the characters and the story.
In the near future or perhaps even in an alternate present, the Japanese government adopts ‘Plan 75’. Anyone over the age of 75 has the right to free assisted suicide. Not only is the program funded by the government, but an unconditional bonus of ¥100,000 is also given to each senior who chooses this path. The elderly – many of whom struggle with the hardships of life, the limitations of age and especially loneliness – are also given psychological assistance. The program is excellently organized and enjoying success. After all, sacrifice is in the Japanese tradition, and what is more noble than shortening one’s life for the benefit of the common good, relieving the state of the burden of maintenance and thus ensuring an easier future for the young today?
Three main characters are followed in three parallel narrative threads, the connection of which takes place towards the end of the film. Himoru is a government official who convinces the elderly to enroll in the program and helps them fill out the necessary forms. Maria is a foreign worker from the Philippines who ends up being employed in the institution where the final stages of euthanasia take place. Michi is a single woman who at 78 years old struggles with life’s hardships, works to support herself and is in danger of being evicted from her home. Enrolling in ‘Plan 75’ is a desperate solution for her, due to economic and social pressure. All of the acting is excellent, but Chieko Baisho‘s as Michi is the most impressive. In fact, this part of the narrative is the most coherent.
The film has undeniable cinematic qualities, including some memorable shots. However, the thematic is even stronger than the artistic achievement. It is a very Japanese film in atmosphere, characters, style of interpretation, but the problems it raises are universal. The Western conception that life is more valuable than anything else is being questioned. What is the scale of values of a society that prefers shortening – even in comfortable conditions – the lives of the elderly instead of easing them through care in their final years? How are elderly people dealing with loneliness? How ‘humane’ is assisted suicide? Isn’t the very idea of suicide against human nature? ‘Plan 75‘ manages to trigger these questions in the minds of the viewers without rhetoric or melodrama, by telling the stories of truthful characters, who win the empathy of the viewers. This is a debut film that has already achieved well-deserved international notoriety.
Woody Allen‘s films are simple and accessible. Or at least they seem so. This is also the case with the 2007 ‘Cassandra’s Dream‘, which is part of an English series of three films by Allen, which in turn is part of the international series of films made where he found the inspiration (and probably the financial support) to make them. As in many other films written and directed by him, Allen introduces us to the characters from the first scenes, establishes the relationships between them, builds the premises of the plot that he will develop further. Everything seems clear and flows smoothly, as the veteran director at his 50th film (or around) knows how to tell a story on screen. And yet, there are often subtle undercurrents that viewers don’t immediately notice, and there’s no shortage of surprises either.
Terry and Ian are brothers. In the first scene of the film, the two buy a small pleasure boat named after Cassandra, but it is not clear if they are aware of the predictions of the Trojan priestess. Terry is a car mechanic, has a lifelong girlfriend to whom he is all but married, likes to drink, play poker and bet on dog races. Ian helps his father in the restaurant that is the family business, but he aspires to much more, aiming for real estate investments in California. When he meets Angela, a beautiful theater actress, his ambitions increase, but so does his need for money. In fact, both brothers are in dire need of cash as Terry goes into debt after losing at cards. The only resource would be the rich Uncle Howard, an international businessman. He wouldn’t refuse to help – family before all, right? The only problem is that he asks for a favor in return – for the two brothers to make disappear one of his business partners who risks denouncing him and ruining his career and fortune. Can the siblings refuse? Family before all? Every deed has a reward or a punishment – we know that from Dostoevsky.
With Woody Allen, the substrate is often deep and the references to the classics are not random at all, but they are wrapped in the dilemmas of contemporary man. His characters make decisions worthy of ancient tragedies even though they seem driven by contemporary mundane motives. Money, passion, corruption, morality are perene. In the case of this film, the first reference that came to my mind is obviously to Greek mythology, then to ‘Crime and Punishment’ and finally to the biblical story of the first brothers after the Creation. This time, however, the whole construction seems a little less solid, like a dish with expensive ingredients, but which did not spend enough time in the oven. The English atmosphere didn’t seem too well recreated to me either. It is not enough to cast English actors with the appropriate accent. Of all the characters, only Uncle Howard (played by the excellent Tom Wilkinson) combines the slight real-world awkwardness of many of Woody Allen‘s characters with enough British humor to absorb all the pitfalls of fate. Colin Farrell and Ewan McGregor play their roles well, but something seems to be missing to convince us of the reality of their drama. ‘Cassandra’s Dream‘ is not a bad movie. It managed to captivate me in many moments but at the same time left me with the impression that it does not add anything new to the director’s filmography, and that if it had been made 20 years earlier it would have been a much better film.
Roman Polanski‘s films are never simple. ‘La Vénus à la fourrure‘ (English title is ‘Venus in furs‘) is the adaptation of a Tony Award winning play by David Ives based on a novel by 19th century Austrian writer Leopold von Sacher-Masoch , which in turn is inspired by a famous Renaissance painting. von Sacher-Masoch‘s novel also has at least ten other film adaptations or films inspired by it – most of them with more or less erotic themes and flavors – plus a song by Velvet Underground. There is eroticism in Polanski‘s film too – refined, innuendo, perverse – but that is only one of the film’s many themes. Only two characters appear on screen, the only human presences, for that matter, in the entire film. The setting is a theater on a very rainy day in Paris, but it might as well be in a post-apocalyptic world where there are only two survivors left, the film’s heroes, a man and a woman. A power play takes place between them, a confrontation between the sexes, a dialogue in which the roles change just as the theater-life perspective changes. Like many of Polanski‘s films, the biography of the complicated and controversial director is not alien to the subject of the film and the way it is approached.
The story takes place at the end of a day of auditions for the lead role – of Wanda – in a stage adaptation of von Sacher-Masoch‘s novel. Everyone has left and playwright-director Thomas is preparing to turn off the lights in the theater when Vanda appears. She is a candidate who claims to be late for the audition even though her name does not appear on the list of candidate actors for the day. She convinces Thomas to give her a chance. At first sight this looks like a total mismatch, but after the first lines the director realizes that Vanda-Wanda is not only a formidable candidate but also perfectly masters and understands his play and the character she is acting. Thomas and Vanda engage in the game and what happens on stage interacts with what happens in life. The novel’s characters take over the actors, the stage director – candidate actress relationship is erased to give way to the novel’s passionate and ambiguous drama and power struggle.
What Roman Polanski manages to do in the closed space of a stage and a theater hall is amazing. The story unfolds as a permanent game between reality and appearances. Theater in film has been present in many other films, but here Polanski succeeds in recreating that feeling of direct relationship between spectators and actors that exists in theater but is very rare in films. Spectators are not only absorbed in the action, but are constantly wondering what is happening on stage, whether the lines spoken belong to the play or to life, whether the characters are from the book or from reality. Emmanuelle Seigner who is Polanski‘s wife plays Wanda, and Mathieu Amalric is cast as Thomas, who is not only a formidable actor and seems to have been born to play this role, but also bears a striking physical resemblance to Polanski. ‘La Vénus à la fourrure‘ is a strange and interesting film, ambiguous and captivating, intelligent and sophisticated – one of the best late-career films of a great director.
Akira Kurosawa‘s career is marked by several notable adaptations and remakes. Throughout his career, the great Japanese film director has contributed to building bridges between cultures, texts by great writers and film schools. Several of his famous films are adaptations of Shakespeare, and some of his films have been taken up as remakes or inspired other films in cinemas outside of Japan. To the latter list is now added ‘Living‘ made in 2022 by South African-born director Oliver Hermanus, which is a remake of one of Kurosawa‘s best known and most appreciated films – ‘Ikiru‘ (1952). The adaptation is faithful enough that Kurosawa‘s name appears as co-writer on the credits, but the other name is that of Nobel Prize-winning novelist Kazuo Ishiguro, himself a symbol of the bridges between Japanese and Western culture in the plan literature.
The story in the film takes place in the second half of 1953 in England. Mr. Williams, the main hero of the film, is the epitome of the English civil servant, always dressed in three piece suits, punctual, bureaucratic and formalist in behavior and way of speaking. The office he heads in the city hall, responsible for approvals for public constructions, specializes in accumulating huge stacks of files on tables (their height being a measure of the degree of necessity of the position of the owner of the desk) and passing the responsibilities as much as possible to other departments. His world is turned upside down in an instant when he learns that he is terminally ill and has only a few months to live. He would like to recover what he had not experienced before – life. But how? Apparently he had achieved what he had dreamed of as a child. He became a respectable gentleman, but on the inside he is dry, maybe dead. A young subordinate had nicknamed him ‘The Zombie’. What does life mean? Drinking and partying in neighborhoods and bars of dubious reputation? From whom can he learn to live? From debauched occasional friends? Perhaps from the young underling who seems to be enjoying her youth to the fullest? But isn’t it too late for him? Or maybe the last months of life are still enough to do something significant, to leave behind a small space of beauty, or some model of acting for good?
Ishiguro‘s adaptation does an excellent job of translating the character’s restraint and formality from Kurosawa‘s film into the restrained pathos of Mr. Williams in Oliver Hermanus‘s film. Well versed in the social codes and psychology of characters in both Japanese and English cultures, Ishiguro constructs psychological equivalents that work very well. Less successful, however, seemed to me to be the transplantation of the actual story from post-war Japan to England of the same period. The details of the story are quickly dispatched and for those who do not know Kurosawa‘s film, there are quite a few gaps to fill. The scenes depicting the English bureaucracy are delicious, but others, such as the activism of the group of women trying to build a children’s play park on a site left in ruins after the destruction of Blitz bombing, are only sketchy. Even the beautiful final scene does not quite fit into the logic of the film for those who are not familiar with the corresponding scene from ‘Ikiru‘. However, these shortcomings of the script are largely compensated by the splendid performance of Bill Nighy – an actor known for many supporting roles, who receives here the opportunity for a ‘role of his life’ and uses it to the fullest. Even if it doesn’t measure up to its Japanese model, ‘Living‘ is worth seeing for Nighy‘s performance, for the image of a London filmed in the style and atmosphere of 1953, and for the message about living life with meaning.
