Golda Meir is one of those political figures who is seen very differently in her country and the rest of the world. In Israel she is considered as one of the most controversial prime ministers in the state’s 75-year history, not only because of her responsibility in the failure to prevent and the inadequate preparation of the Yom Kippur War, but also because of the way she approached socio-economic issues or the Palestinian problem. When she was forced to resign, Israel was a weaker country with more problems than when she came to the helm. Outside Israel, the views are radically different. Her enemies, of course, pay her the compliment of their hatred, but the majority of public opinion and a large part of the Jewish population of the world consider her as one of the important political figures in the history of the 20th century, the first female prime minister in Israel, a personality dedicated to her people and an intelligent and witty woman who left behind many memorable quotes. ‘Golda‘, the 2023 movie made by the Israel-born director Guy Nattiv on a script written by the British Nicholas Martin, will also be perceived differently by Israelis and those who do not live in this country. For the former, it is a fragment of history brought to film with a formidable timing, 50 years after the Yom Kippur war. For the rest of the viewers it may be the first deeper encounter with both the history of that war and the personality of Golda Meir. Dominated by the performance of Helen Mirren, who adds yet another ‘iron lady’ role to her formidable filmography, the film will probably not change many opinions or clear up any controversy related to the historical character of Golda.
Nothing that happens or doesn’t happen in the Middle East is without consequence. The film’s script is based on documents, books, journalistic investigations published in the 50 years that have passed since the war and which have already generated several documentary films or docu-dramas watched and debated especially in Israel. The widely accepted historical version, also adopted here by the scriptwriter, regarding the start of the war is that the top Israeli military and government, including Golda Meir, ignored warnings about the imminent outbreak of war for various reasons (negligence, overconfidence in their own forces) , but especially because America, Israel’s allies, had been putting pressure against a preemptive strike. The short-term result was a disastrous start to the war for Israel, with hundreds dead, thousands wounded and prisoners. In the long run, the relative success of the Egyptian forces made possible, a few years later, the peace between Egypt and Israel, which is preserved to this day. The film takes place during the 18 days of the war and focuses on Golda Meir’s actions and decisions, turmoil and personal suffering. Unlike other films that deal with these events and Golda’s personality, her personal physical suffering is also brought to the screen. Sick of lymphatic cancer, Golda Meir was undergoing radiation treatments. Her state of his health was a state secret. In a scene that is repeated several times, on the way to the treatment room in a large hospital, Golda and her companions pass through the corridor of the morgue. As the story progresses, the morgue is filled with the bodies of soldiers killed in the war. In another touching scene, Golda is confronted with the coffins of fallen soldiers brought from the front. In a small country like Israel, the personal cost of war touches everyone. One of her secretaries has a son in the army. Tragedy does not avoid her.
I do not think that this cinematic version of events brings spectacular news. The screenwriter and director chose the docu-drama style. Israeli viewers will have a sense of deja-vu, foreigners who know little or nothing about the characters will get lost in the details. Helen Mirren‘s performance is magnificent and I can’t add anything as all the praise has already been said or written. I liked less the interpretations of some of the Israeli actors (Lior Ashkenazi, Rami Heuberger), where I felt more their opinion of the characters than concern for authenticity. A major role is played in the film by the relationship between Golda and Henry Kissinger, which takes on some of the legends. Liev Schreiber didn’t really impress me as Kissinger. Guy Nattiv intersperses documentary sequences from the current affairs journals of the time, but chooses not to recreate any battle scenes on the screen. Government and military chiefs monitor some of the military operations from the army command center. According to the technology of the time, the voices of those reporting and the sounds of the fighting can be heard, but the images are not seen. The effect is dramatic, emphasizing the chaos of war and the degree of uncertainty faced by those making crucial decisions.
‘Golda‘ manages to offer Helen Mirren the opportunity for another great role, from a perspective that humanizes the historical character. I think that Guy Nattiv intended to contrast Golda’s modesty and humanity with that of today’s rulers, but this is another aspect that is likely to be less noticed by uninitiated viewers. 50 years after the events, that war is still discussed and controversial. ‘Golda‘ is the film of an episode of a war that refuses to end.
I liked how ‘Manhattan Night‘, the 2016 film by director Brian DeCubellis, begins. We are in a dark, cold and violent New York, and the main character is one of those who bring the public news about the crimes in the city, practicing a profession that will soon disappear, that of investigating reporter for a newspaper. In most cases I dislike voice-over in movies, but here it fits very well. Porter Wren, the narrator, who is also the main character, sounds a bit like a Philip Marlowe transplanted to the New York of the previous decade. In a short time, the stunningly beautiful blonde appears and she will use her charms to buy his services. Everything is set for an erotic thriller combined with a film noir (I guess it’s called neo-noir nowadays).
The beautiful Caroline wants to know the circumstances of the death of her husband, a famous and extravagant film director. The secret could be related to the sequences filmed by him, as he was accompanied by a camera at every moment of his life, including the most intimate ones, or maybe it is also related to the press tycoon Hobbs who had bought the newspaper where Porter works. Not only is the reporter drawn into a hot relationship with Caroline, but he finds himself threatened with the destruction of his career and of his entire marital and family life, which until then he had managed to keep at a distance from the dangerous profession he was practicing.
‘Manhattan Night‘ was the first feature film for Brian DeCubellis, who also wrote the screenplay, adapted from a novel by Colin Harrison. A few details of the plot may raise questions, but overall the story flows smoothly, the characters are truthful and well-defined, capturing the viewers’ attention. My only complaint concerning Adrien Brody is that he seems to wear the same mask throughout the film, but this mask is very suitable for the main role. Yvonne Strahovski enters very well her role, which is a kind of emulation of those played by Sharon Stone two or three decades before. Campbell Scott and Steven Berkoff are very good in two key supporting roles. Without too much innovation or daring, ‘Manhattan Night‘ is a solid film, which manages most of the time to meet the expectations of neo-noir fans.
‘Un balcon sur la mer‘ (released in the English-language market under the strange title ‘A View of Love’), the 2010 film by director and screenwriter Nicole Garcia (herself a prolific actress, but not in this film) combines two different stories: a romantic story of the reunion after 25-30 years with a teenage love separated by war, and a thriller built around the mysterious persona of a blonde woman who recalls some of Hitchcock’s female characters. These would be the premises of a successful romantic thriller, and ‘Un balcon sur la mer‘ partly succeeds in being such a film. I wrote ‘partly’ because it seemed to me that there was an obvious imbalance between the two narrative threads. The romance part is much better constructed and has more depth and even more mystery than the thriller part.
Nicole Garcia was born in Oran, Algeria and left her native country as many French nationals did at the end of the colonial period, during the years of civil war, bloody repression and terrorist attacks that preceded this country’s independence. Oran also is at the origin of the story of the heroes in the film. Marc Palestro is a real estate agent, very well situated economically and socially, working in the company run by his father-in-law. In one of his business transactions, the buyer is a woman he seems to recognize as the girl he had a teenage crush for years ago, in the last days before he left Algeria in flames. The woman also recognizes him and a passionate reunion takes place. Marc’s mother, however, seems to know that the little girl he had loved had died shortly after their emigration. Marc, confused, begins to investigate. Mysteries about the woman’s identity pile up and complications arise also in the real estate transactions.
I will not tell more, so as not to deprive those who will see the film of the pleasure of the gradual discoveries. I’ll just say that Jean Dujardin is excellent in the lead role, of the man whose emotional universe is devastated by memories of his youth and uncertainties about the identity of the woman he can’t help but love. It’s one of his first roles outside of the comic register and a good launching pad for the career that followed and continues. I don’t remember having seen before the Quebec-born actress Marie-Josée Croze. She is excellent as Marie-Jeanne, the mysterious woman. Hitchcock himself would have considered her for casting. The formidable Claudia Cardinale appears in one scene as Marc’s mother – what a pleasure to see her again after so many years. Another excellent actress, Sandrine Kiberlain, has too small a role for her immense talent. Out of this story, the only character who doesn’t quite find his place is that played by Toni Servillo, Marie-Jeanne’s elderly lover. The liaison between the two is not well justified. Overall, I found the thriller part to be lackluster. The writers and the director seem not to have been interested too much in it. We are left with an interesting love story and a game of memories, in which the different places where the story takes place have a common element – the luminous Mediterranean Sea.
Before Lars von Trier (the ‘bad’ one – the one who directed ‘Antichrist’ and ‘Nymphomaniac’) there was Marco Ferreri. In 1976, when he made ‘La dernière femme‘, the Italian screenwriter and director had wowed bourgeois audiences (and the members of the jury at the Cannes Film Festival) with ‘La grande bouffe’, a film in which four men gather to eat until they die. With the erotic drama ‘La dernière femme‘ Ferreri probably set out to explore the limits again, tackling another theme related to human desires – sexuality and the ways in which it is perceived by men and women. The result was a controversial film, as he wanted, banned or limited for certain audiences in many cinema markets, the ending of which has become something of a legend in the history of cinema. It would not be Marco Ferreri‘s last ‘shocking’ film. I saw it almost half a century after it was made. I believe that if it was made today the film would be just as controversial, if not more controversial. But it’s also a film that raises a lot of questions, bold in both theme and approach, with superb acting, famous actors in some of the most interesting roles of their careers, and enough mystery and ambiguity to leave room for hot debates.
Unlike the characters in ‘La grande bouffe’, who belong to the rich classes, the heroes of ‘La dernière femme‘ are ordinary people, living in an urban environment unsettling by the rectangular artificiality of the buildings and the banality of the interiors. In the first scene of the film the engineer Gérard is fired from his job in a big chemical factory, but he does not seem at all affected by this situation. His worries are raising his one-year-old son and especially chasing after women. We learn soon that his wife had left him with the child in his care to devote herself to a feminist political career and perhaps to maintain a lesbian relationship. Gérard brings home Valerie, the gorgeous caretaker from the daycare where he was bringing his son. What starts as a casual fling develops into a complex relationship. Gérard and Valerie don’t seem to match at all, what each is looking for in a relationship is as different as in the relationship between Mars and Venus. They don’t love each other, they have a lot of sex, but neither finds satisfaction in their relationship, not to mention happiness. Is Valerie too immature? Is Gérard too self-absorbed? The two are neither able to love, nor separate, nor destroy each other. Maybe only themselves.
The acting performances are formidable. Gérard Depardieu makes one of his first great roles here, one of the creations in which he melts into the character and dominates it at the same time, a mixture of physical strength and vulnerability, sincerity and restrained violence. Ornella Muti is mesmerizingly beautiful, at once magnetic on the outside and cold on the inside, the exact opposite of the cerebral wife who had left her husband and child for political militancy. The characters remain open to interpretations and each of the viewers will have to judge which of them is the victim, if any. Or maybe they are both victims of circumstances, of a militant feminism that makes sense on the public stage but can become toxic in private? Michel Piccoli and Nathalie Baye also appear in supporting roles. Luciano Tovoli‘s cinematography creates an ambience that suggests the existential pressure of a world where society’s indifference generates personal crises. Viewers who plan to watch ‘La dernière femme‘ need to be warned about its extremes, but those who dare will be rewarded.
The fall of the Berlin Wall and the reunification of Germany opened the door to the making of films that look back at the years of the communist dictatorship and the complex process of change that this country went through. Some of them were undeniable successes, well received by the audiences and appreciated by critics: ‘Das Leben der Anderen’, ‘Good Bye Lenin!’ or the television series ‘Deutschland 83/86/89’. The TV movie ‘Honecker und der Pastor‘ directed by Jan Josef Liefers, which premiered in 2022, covers the historical moment immediately after the collapse of the communist regime using the docu-drama genre and reconstructing an episode in the life of the former leaders of the GDR in the months after the political change, in early 1990. With all good intentions and despite the interesting theme, the film does not live up to the aforementioned productions.
The premise is interesting, especially since the story is based on real historical events and characters. A few months after the fall of the Berlin Wall, the former dictator of communist Germany and his wife are expelled from their luxurious homes and deprived of income and privileges. Trials are being prepared for Honecker for the deeds committed during the period in which he ruled East Germany. Left, literally, on the roads, they are hosted by the generous family of the evangelical pastor Uwe Holmer, mayor of Lobetal and founder of a shelter center for homeless and disabled people. What follows is a clash between two worlds guided by opposing ideologies and between two moral systems of reference, also antagonistic. The Honeckers fail to understand the political change and the sources of the popular revolt that had swept away their system from the stage of history. The Holmers give them shelter because of their belief that a Christian’s first duty is to help his fellow human being, but their principles are put to the test when public opinion fueled by the press and television, as well as the surrounding community, oppose the aid given to the former dictators and especially when they are frontally faced with the crimes and the victims of their crimes.
Several books have been written about the case, including the memoirs by pastor Holmer and his son who was an eyewitness to the events and who also narrates the film. The screenplay – written by Fred Breinersdorfer, a well-known German writer and screenwriter – tries to maintain a balance between documentary and socio-political commentary. The dialogues between Honecker and Holmer highlight the abyss between the two worlds that the two characters represent. Edgar Selge plays the former dictator with precision, reincarnating the character we knew from photographs and news reports. The role of the dictator’s wife, also politically active, a former minister of education in the DDR and the initiator of the ‘re-education’ programs, is played by Barbara Schnitzler and is perhaps the most interesting role in the film. The Holmers are played well by Hans-Uwe Bauer and Steffi Kühnert, their disadvantage being that they have to say ‘the right thing’ a bit too often in the film. Jan Josef Liefers is mostly known as an actor and is less experienced as a director, this being only his third film (all were made for TV).There are two elements in the script that, if developed a bit more carefully, I think would have added value and interest: the human contact between the two couples, especially between the two women, and – indeed! – the sitcom element. The (excellent) ending is a good example. The TV docu-drama format shouldn’t impose limits on boldness and creativity, as it did here.
The Chinese zodiac (and the Korean one that is derived from it) has a 12-year cycle, with each year under the sign of one of the animals that successfully passed the legendary test of crossing the river challenged by the Jade Emperor. Nora and Jung Hae, the two main heroes of ‘Past Lives‘ are 12 years old in the first of the three episodes of the story. The next episode takes place 12 years later. The last one, now, after another 12 years. Is this cyclicity random? What is certainly not accidental is the fact that the script writer and director Celine Song (in her debut feature!) was 12 years old when she emigrated with her family to Canada, that she, like the lead heroine, lives in New York and is married to an American. A film with an autobiographical tone, therefore, and which falls into the trend of multicultural films, very visible in recent years, which brings together events and components from Western and Far Eastern cultures. ‘Past Lives‘ does it with sensitivity and good taste.
The two heroes live a short pre-adolescent love story in their native Korea, after which Nora, the daughter of an artist, emigrates with her family to Canada. 12 years later she is in New York trying to build a career as a playwright, while he is learning without much enthusiasm the ‘routine’ profession engineering. The solitudes of the two meet, one seems to have missed the other, the connection re-clicks, but the distance cannot be eliminated. The relationship remains virtual and breaks again. Another 12 years later, Nora is married to Arthur, a Jewish American writer and lives in New York. Jung Hae comes to visit her and the two physically meet again after 24 years. What remained of the original flame? How do the memories of the past two love episodes reconcile with Nora’s marriage to Arthur? What is the connection and influence of the Korean concept ‘inyeon’, according to which romantic ties are perennial, they do not belong only to this life, but develop over the centuries?
This film could only be bilingual and the way each of the heroes speaks defines their character. Jung Hae speaks almost exclusively Korean. Nora uses perfect English and a ‘rusty’ Korean language, as do many of us who have emigrated to another country, live in a different social and cultural space and have not practiced the mother tongue except maybe in family relationships . Between them, however, there is a chasm that the use of a common language cannot cover, determined by the different life experiences but also by the differences in character and approach to the relationship between Mars and Venus. Arthur, Nora’s husband, is learning Korean, if only to understand what his wife is speaking in her dreams. The three actors – Greta Lee, Teo Yoo and John Magaro – are admirably cast and live their roles with discretion and sensitivity. Silences and restrained gestures speak louder than words. I really enjoyed the second part, the one where the connection between Nora and Jung Hae resumes and develops virtually, remotely. Although it takes place 12 years ago, the story is visibly influenced by the periods of isolation and loneliness we’ve all experienced in the pandemic and how virtual connections have replaced (or not) physical contact. The third part suffers from a slight excess of verbosity. Although Nora is the one who should – by the nature of her profession – handle words more skillfully, it is up to the man to explain in dialogue what the two feel. Paradoxically, the two characters are more expressive in their silences. ‘Past Lives‘ is a film with many very beautiful moments and – I think – the debut of a first-class filmmaker.
Dacă luăm ca punct de referință cărțile Vechiului Testament, limba ebraică este una dintre cele mai vechi – dacă nu cea mai veche – limbă vorbită și scrisă care mai este folosita activ până în ziua de astăzi. Psalmii pot fi considerați printre primele creații din istoria literaturii ebraice și a literaturii lumii, exprimate într-o limbă încă ‘vie’. Dezvoltarea istorică a literaturii în limba ebraică s-a petrecut în mare parte în jurul textelor religioase, de la interpretările rabinice ale Bibliei dezvoltate într-un complex sistem juridic, social și de tradiții care guvernează viața evreiască până la literatura ebraică modernă – poezie, proză, eseistică – aflată și ea într-o considerabilă proporție în orbita Bibliei. Două cărți de eseuri – firave ca număr de pagini dar dense în conținut – apărute la începutul anului în traducere românească sunt mărturii că acest curent este semnificativ până în ziua de astăzi în literatura israeliană. Ele aparțin lui David Grossman și Amos Oz, doi scriitori născuți la Ierusalim, doi prozatori care pot fi considerați printre liderii generației care a dominat și domină literatura publicată în Israel în ultimele decenii. Ambele cărți pleacă de la episoade și personalități foarte cunoscute din Biblie, le interpretează faptele și le discuta tradițiile în perspectivă istorică. Nu este vorba despre cărți religioase, deși ambii autori abordează cu o expertiză profundă și un respect de netăgăduit materialul biblic. Interpretările aparțin unei perspective umaniste laice, și lectura lor paralelă pune în lumină și numeroase aspecte comune ale unor personalități gigantice ale Cărții.
‘Mierea leului’ a lui David Grossman (născut în 1954), publicată de Editura Nemira în traducerea din limba engleză a lui Andrei Pogăciaș propune o reconsiderare și o interpetare modernă a vieții și faptelor lui Samson, eroul destinat să salveze poporul evreu în perioada Judecătorilor, premergătoare formării primului stat evreiesc în antichitate. Triburile evreiești aflate în epoca bronzului (secolele 12-11 î.e.n.) se aflau în conflict cu popoarele înconjurătoare. Dușmanii cei mai aprigi erau filistenii, popor de navigatori, care aveau avantajul tehnologic al prelucrării fierului.
‘ … haideți să facem, în paginile următoare, ceea ce multe generații de cititori au făcut înaintea noastră, bărbați și femei care au citit textul biblic lacunar, conform credinței lor, convențiilor vârstei lor și propriilor înclinații, și care au atașat sensuri și concluzii (și uneori dorințe și amăgiri) fiecărui cuvânt și fiecărei silabe.’ (pag. 10)
Este o invitație la lectură, speculații, interpretări, discuții. Samson este unul dintre primii eroi ‘militari’ ai istoriei evreiești, un luptător care se bazează pe forța sa fizica, chiar dacă, așa cum citim în Biblie și în cartea lui Grossman, acțiunile sale sunt individuale și de multe ori logica lor nu este evidentă. Faptele sale sunt o combinație de eroism și miracole în care intervenția divină este sugerată dar niciodată nu este explicită – uciderea leului cu mâinile goale, stârnirea celor 300 de vulpi care seamănă panica în locuitorii filisteni ai Gazei, uciderea în luptă a mii de inamici și în final dărâmarea stâlpilor care susțineau templul păgân în ceea ce va fi fost primul atentat sinucigaș din istorie. Nu este de mirare că eroul este menționat în numeroase cărți de istorie și ficțiune, de la scrierile din antichitate ale lui Flavius Josephus până la studii contemporane sau romane cum este ‘Samson Nazariteanul’ al lui Vladimir (Zeev) Jabotinski (1880 – 1940) – poet, scriitor și politician, lider al curentului sionist revizionist.
Textul lui David Grossman este o combinație de ficțiune construită pe esența textului biblic cu o intepretare creativă și colorată a fiecărui episod, dând viață personajelor din textul antic, unele menționate doar prin nume sau nici măcar atât. Lectura mi-a amintit monumentalul roman al lui Thomas Mann ‘Iosif și frații săi’. Interpretarea este însă modernă și Grossman, scriitor implicat politic, nu ezită să menționeze direct realități politice ale ultimelor decenii și învățăminte care pot fi trase din biografia eroului biblic:
‘ … de-a lungul timpului, evreii s-au mândrit cu poveștile eroismului său și au tânjit după forța fizică, curajul și masculinitatea pe care le reprezintă. I-au stimat, nu în mai mica măsură, abilitatea sa de a aplica forța fără limite sau inhibiții morale, o abilitate pe care istoria o oprise de la evreii care fuseseră oprimați timp de milenii, până la crearea statului Israel.
…
Totuși, suveranitatea israeliană are o anumită nuanță problematică, întrupată, de asemenea, în relația lui Samson cu propria putere. La fel ca în cazul lui Samson, uneori pare că puterea militară considerabilă a Israelului e un avantaj care devine o slăbiciune. Fiindcă s-ar părea, fără a desconsidera pericolele care amenință Israelul, că realitatea de a fi extrem de puternic nu a fost cu adevărat internalizată în conștiința israeliană, nu a fost asimilată într-un mod natural, de-a lungul multor generații; și asta, probabil, e cauza pentru care atitudinea fata de această putere, a carei dobândire a fost privită drept miraculoasa de-a dreptul, e menită a fi distorsionată.
O astfel de distorsiune poate duce, de exemplu, la acordarea unei valori exagerate puterii dobândite de cineva – transformării puterii într-un scop în sine; folosirea ei în mod excesiv – și, de asemenea, la tendința de a recurge în mod automat la folosirea forței, în loc să fie cântărite și alte mijloace de acțiune – acestea sunt toate, într-un final, moduri caracteristice “samsoniene” de comportament.’ (pag. 60-61)
Dacă ne referim la natura personalității sale, Isus poate fi plasat la polul opus modului “samsonian”. ‘Isus și Iuda’ este primul text postum care este publicat de Editura Humanitas-fiction în seria de autor dedicata lui Amos Oz (1939-2018), care trece acum de 20 de volume. Eseul, tradus (tot din engleză) de Ioana Petridean, dezvoltă unele dintre ideile romanului ‘Iuda’ apărut în 2014, în care prin intermediul a trei personaje din Ierusalimul primilor ani ai Israelului, scriitorul aduce în discuție figura lui Iuda și raporturile dintre acesta și Isus. Explicând problematica și relația incomodă dintre evrei și figura istorică a lui Isus, Amos Oz își mărturisește și fascinația:
‘În timp ce citeam Evangheliile, m-am îndrăgostit de Isus: de poezia lui, de viziunea lui, de tandrețea lui, adesea inseparabilă de imprudență și de mânie, de magnificul său simț al umorului, de subtilitatea înduioșătoare a înțelepciunii lui, de faptul că învățăturile lui tind să fie uneori surprinzător de pline de veselie, chiar jucăușe. Este inutil de spus faptul că nu puteam fi de acord cu Isus în anumite privințe. Iar lucrul acesta este cât se poate de firesc: nu poți face niciodată doi evrei să cadă de acord în privința nici unei chestiuni. De fapt, este foarte greu să găsești până și unul singur dintre noi care să fie de acord cu el însuși sau cu ea însăși, și asta pentru că tindem să fim ambivalenți și pentru că mințile și sufletele noastre sunt divizate.’ (pag. 23-24)
Între conceptele care-l despart pe scriitor de Isus se află cel de iubire universală (cum poți iubi pe toată lumea? nu înseamnă asta a nu iubi pe nimeni?) și îndemnul de a întoarce celălalt obraz. În mod cert, abordarea lui Amos Oz este mai degrabă “samsoniană”. Iuda lui Amos Oz este departe de prototipul trădătorului așa cum este descris în intepretarile evanghelice. El ar fi fost mai degrabă un tovarăș de idei și adevăratul aliat al lui Isus printre discipoli, un fidel care spera că Isus va fi salvat în ultimul moment de Tatăl Ceresc. Trădarea este neverosimilă și ar fi fost și inutilă, căci tot Ierusalimul îl cunoștea pe Isus. Demonizarea personajului este rezultatul conflictelor dintre sectele evreiești (creștinismul fiind una dintre ele) din lumea romană, piatra de temelie a calomniei istorice care aruncă vina trădării lui Isus asupra lui Iuda și a tuturor evreilor:
‘Dar mi-am dat seama mai ales de faptul că aceasta nu era o poveste nevinovată: Iuda cel din Evanghelii este chiar sursa otrăvită a vechiului arhetip al evreului etern demonizat și acuzat.
…
Nici o altă poveste n-a generat atât de multă ura, atât de multa violență, atâta vărsare de sânge și persecuție, atâta ucidere în masă, ca povestea asta despre trădare, despre treizeci de arginti și un sărut.’ (pag. 31-32)
Perspectiva lui Amos Oz poate părea neobișnuită celor care au citit Biblia doar din punctul de vedere creștin. Ea este însă rezultatul unor cercetări istorice susținute, bazate pe arheologie și pe studiul surselor multiple. Joseph Klausner, fratele bunicului lui Amos Oz, unul dintre întemeietorii cu un veac în urma a Universității Ebraice din Ierusalim a publicat două volume despre Isus din Nazaret. În România, în 2004, a apărut în traducere cartea ‘Arestarea, procesul și moartea lui Iisus’ semnata de Haim Cohn, fost judecător la Curtea Supremă a Israelului, istoric și expert în dreptul iudaic antic. Argumentele despre imposibilitatea trădării lui Iuda și a judecării lui Isus de către Sanhedrin așa cum sunt prezentate și interpretate în Evanghelii abundă.
Amos Oz și David Grossman sunt, desigur, pasionați de Biblie ca sursă istorică și ca referință morală. Eroii lor sunt despărțiți de peste un mileniu de istorie și de evoluție a doctrinelor religioase. O lectură în paralel a celor două eseuri dezvăluie însă tulburătoare asemănări intre felul în care biografiile lor sunt inserate în fluxul narativ al Bibliei și chiar între destinele lor. O primă similitudine poate fi remarcata în felul în care Samson și Isus sunt plămădiți și introduși în narațiunea biblică. Nașterea lui Samson este anunțată mamei sale, ca și venirea pe lume a lui Isus, de un înger, într-un episod care premerge și prevede Buna Vestire. Figura mamei lui Samson, căreia nici macar numele nu îi este dezvăluit în Biblie, este dezvoltată semnificativ de David Grossman în ‘Mierea leului’. Ea este cea căreia i se arată de trei ori îngerul și cea care primește mesajul complet despre de destinul deosebit al copilului pe care îl va purta în pântec și căruia îi va da naștere. Avem aici de-a face cu unul dintre cele mai frumoase și mai patetice personaje feminine ale Vechiului Testament – o femeie care trebuie să se lupte cu Manoe, soțul ei, și cu lumea din jur pentru a-și dovedi cinstea și care apoi ia asupra ei povara creșterii unui prunc cu destin deosebit, destinat măreției dar și tragediei.
Daca mama lui Samson o anunță pe Sfânta Fecioară, se poate spune că întreaga celulă familială Manoe – mama fară nume – Samson prezice destinul Sfintei Familii. Episodul mierii leului care dă și titlul cărții lui Grossman crează contrapunctul emoțional intre destinul “samsonic” și fațeta domestică a personalității lui Samson. Povestea se petrece la finele mileniului al doilea, cu peste trei mii de ani în urmă, într-o perioadă în care celula familiala ‘tradițională’ era în formare, iar eroii, inclusiv Samson, duceau o viață sexuală activă, cucerind femeile cu forța sau cu frumosul. Samson însuși va avea o primă experiență conjugală, apoi vă recurge în Gaza la serviciile unei prostituate, pentru ca în final, singura sa dragoste adevărată și cea fatală, pentru Dalila să fie și adulteră. Destinul special înseamnă – ca și la Isus – părăsirea familiei și renunțarea la orice vis de viață conjugală normativă:
‘Trei oameni pe lume. Un cuplu al cărui fiu a fost “naționalizat” încă dinainte să se nască. Un fiu care s-a născut, de fapt, orfan. Cât de dificilă este misiunea dublă și contradictorie a lui Samson în viață: să fie el însuși, cu toate înclinațiile sale neobișnuite, și în același timp, să fie credincios părinților, de care se deosebește atât de mult. Îi vom lăsa pentru o vreme: toată mierea din lume nu poate îndulci momentul.’ (pag. 44)
Destinele lui Samson și Isus vor expune celor care le studiază biografiile și pildele și alte paralelisme. Ambii își vor petrece o mare parte din viețile pământești printre străini. Samson este predestinat să-și salveze poporul de amenințarea filistenilor, dar pentru a realiza aceasta se amestecă printre ei, se căsătorește și iubește femeile lor, și va muri în mijlocul lor, luându-i pe mulți dintre ei cu el în moarte. Isus are un destin diferit, predicile sale sunt destinate evreilor, se naște și trăiește ca un evreu al timpurilor sale, dar moartea sa va fi printre și de mâinile străinilor romani, ocupanți ai Iudeei captive. Atât Amos Oz cât și David Grossman subliniază destinul universal al eroilor lor și semnificația umanistă a sacrificiului fiecăruia în parte.
În fine, tema finală comună a destinelor lui Samson și a lui Isus este trădarea. Fiecare dintre ei este trădat și își vă găsi sfârșitul pământesc intre dușmani. Ambii își cunosc finalul și își asumă destinul: Samson pentru a-și salva poporul și a-i înlesni o victorie care nu putea fi obținută prin forța armelor, Isus pentru a mântui întreaga omenire. Samson este trădat de Dalila, singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat. De trei ori a încercat să-i testeze sentimentele, și de trei ori femeia i-a răspuns prin minciună și amăgire. A patra dată, el însuși își dezvăluie secretul puterii sale și își deschide drumul spre moarte și împlinirea soartei. Isus al lui Amos Oz este doar în aparență trădat de Iuda. În fapt, în acest eseu și în romanul său ‘Iuda’, Amos Oz ne prezintă o perspectivă diferită și despre ultimele zile ale lui Isus, dar și despre însăși noțiunea de trădare și personajul trădătorului. În orele finale ale vieților lor și Samson și Isus îl cheamă pe Părintele Ceresc. Sunt strigăte, sunt întrebări. Cei doi, precum toți marii eroi ai Bibliei interoghează și caută să înțeleagă căile unei divinități ale cărei forțe și intenții nu sunt totdeauna clare supușilor. Răspunsurile, eroii Bibliei le găsesc mai degrabă în ei înșiși.
Cât de relevantă este lectura acestor eseuri biblice, astăzi, în 2023, dincolo de interesul firesc pe care îl stârnesc două texte care se încadrează într-o lungă tradiție, scrise de doi dintre cei mai aleși prozatori contemporani? Este de remarcat, cred, că ambii scriitori sunt profund ancorați în realitatea lor contemporană. Concluziile lor sunt actuale, legate de direcțiile spre care se îndreaptă naționalismul evreiesc contemporan, relațiile dintre evrei și alte popoare, originile antisemitismului și combaterea argumentată a acestuia. Această abordare este derivată și ea din tradiție. Studiul și pildele eroilor Bibliei sunt pentru evrei – și pentru scriitorii lor – o cheie pentru înțelegerea trecutului și o busolă pentru orientarea în incertitudinea viitorului.
Recenzia a apărut inițial în numărul 6/2023 al Revistei Familia din Oradea.
În avanpremiera celui de-al 11-lea sezon al rubricii CHANGE.WORLD, rubrică găzduită cu generozitate de ‘Literatura de Azi’, vă propun să trecem în revistă câteva dintre știrile importante legate de știință, tehnologie, aplicațiile industriale ale acestora și impactul lor în viețile noastre de azi și de mâine, știri acumulate în perioada vacanțelor.
Inteligența Artificială (AI) este peste tot. Mi-a invadat până și lecturile de vacanță. Una dintre cărțile cele mai frumoase pe care le-am citit în această vară este romanul ‘Cineva în orașul ăsta te iubește’ al talentatei și prolificei scriitoare Corina Ozon. Cartea este o combinație de intrigă detectivă și poveste de dragoste care se petrece cândva în viitor, într-un Mare Oraș care poate fi Bucureștiul sau altă metropolă a lumii, o lume ușor distopică în care Inteligența Artificială domină multe dintre domeniile vieții, iar roboții preiau o parte dintre sarcinile legate de munca fizică. Evoluția societății este controlată sau acaparată însă de grupuri mafiote, care combină crimele cibernetice cu infracțiunile de tip vechi. În descrierea acestui viitor apropiat, Cristina Ozon folosește cu precizie termeni legați de inteligența artificială, calculatoare cuantice, cyborgi, neurolinkuri implantate, profesori virtuali, predare hibridă, etc. Este o lume a tinerilor, și cam pe la 50 de ani viețile profesionale ale majorității cetățenilor sunt ‘neutralizate’. Până atunci, cei care profesează meserii precum cea de psihanalist sau chiar cea de profesor trebuie să facă față concurentei roboților intelectuali descendenți ai lui ChatGPT. Anunțurile făcute în această vară de firme precum Adobe și Google par a fi cazuri în care realitatea imită literatura. ChatGPT, robotul AI, le amenință însăși filoanele cele mai rentabile ale liniilor lor de producție și vânzări, și atunci răspunsul este diversificarea în aplicații, printre ele unele exact anticipate de literatură. Dar chiar și munca programatorilor de software face față unor noi provocări. Microsoft, care în 2018 a cumpărat GitHub, o uriașă bibliotecă de cod software, la prețul de 7,5 miliarde de dolari, a lansat o aplicație bazată pe Inteligența Artificială care scrie cod de calculatoare. Între timp, greva scenariștilor și a actorilor de la Hollywood a intrat în a patra sa lună. Alături de disputele mai tradiționale cu privire la modelele de salarizare, beneficii și protecția locurilor de muncă, tehnologia AI a fost unul dintre motivele care au determinat sindicatele actorilor și scenariștilor să intre în grevă. Pe măsură ce tehnologia de a crea fără creatori apare și se dezvoltă, actorii-vedete se tem că vor pierde controlul asupra profiturilor legate de fizionomia lor, iar actorii necunoscuți se tem că vor fi înlocuiți cu totul. Scenariștii sunt îngrijorați că vor trebui să împartă veniturile cu mașini. Versiuni emergente ale tehnologiei s-au infiltrat deja în filme, cum ar fi cele care îi întineresc pe Harrison Ford în cel mai recent film din seria „Indiana Jones” sau pe Mark Hamill în „The Mandalorian”, sau pentru a genera imaginile animate abstracte ale lui Samuel L. Jackson și pe extratereștrii din „Secret Invasion” de pe Disney+.
Schimbările climatice sunt reale. Nu le mai numim ‘încălzire globală‘, deoarece creșterea temperaturilor medii ale aerului sau apelor reprezintă doar una dintre manifestări. În Golful Mexic, temperatura medie a apei a atins 31,1C, cea mai ridicată de când se fac măsurători. Nu trebuie însă să mergem prea departe, căci bucureștenii pot depune mărturie că numărul de zile caniculare ca și durata perioadelor de călduri și data până la care ele se întind sunt fără precedent în statistici, precum și în amintiri. Temperaturi ridicate înseamnă însă și îndesirea fenomenelor meteorologice extreme și creșterea intensității acestora. Industriile ‘verzi’ trebuie să-și extindă profilurile și să-și adapteze standardele. Desigur, trebuie extinse continuu metodele de producție nepoluante de energie, dar trebuie modificate și standardele de construcție în așa fel încât clădirile viitorului să fie rezistente la furtuni și uragane mai dese și mai intense, în timp ce tot ceea ce se construiește la malul marilor trebuie să ia în considerare creșterea nivelului oceanului planetar. Chiar și Olanda, pe care am vizitat-o la începutul verii, își revizuiește sistemul de diguri care a smuls mării mai bine de o treime din suprafața țării, iar Scoția, pe care am vizitat-o în august, extinde sistemul de centrale eoliene. Aceasta reprezintă o investiție aparent nerentabilă, cel puțin pe termen scurt, ținând cont că cea mai mare parte din petrolul ieftin al Marii Britanii este extras de platforme apropiate de țărmurile Scoției, dar britanicii, cu toate crizele politice și problemele interne, gândesc în perspectiva multor decenii înainte.
Una dintre țările care s-a pus într-o poziție delicată și din cauza abordării ‘originale’ a politicii energetice este Germania. În 1990, un sfert din energia electrică produsă în Germania era nucleară. În același timp, țara cu economia numărul unu din Europa are și o puternică mișcare ‘verde’ ecologistă, inclusiv un partid politic aflat acum la putere. După incidentele nucleare produse în diferite regiuni ale lumii și în special cel de la Fukushima din 2011, guvernul german a decis închiderea reactoarelor nucleare, proces care a fost finalizat în aprilie 2023. Dezvoltarea de surse alternative nu s-a petrecut însă cu viteza prevăzută, și prețul acestora este încă ridicat. Se adaugă la aceasta războiul din Ucraina, care a dus la închiderea robinetelor de gaz rusesc, una dintre sursele alternative de energie pentru Germania și întreaga Europa. Rezultatul este o criză energetică, pe care guvernul Scholz susține că a rezolvat-o (dar rămâne încă de văzut cum se va confrunta țara cu o iarnă grea), și stagnare economica. Previziunile experților afirmă că economia Germaniei se va contracta cu 0,1% în acest an și va reveni la o creștere modestă (1,1%) abia în 2024. Desigur, mulți alți factori sunt implicați în aceste tendințe: sistemul bancar, criza populației, politica de imigrare, care încurajează primirea refugiaților, dar pune obstacole în acceptarea și integrarea specialiștilor. Va trebui să ne obișnuim în anii care vin cu o Germanie care are de rezolvat multe probleme interne și care nu mai este un model economic pentru Europa și Uniunea sa.
O altă țară pe care ne obișnuisem să o admirăm vreme de decenii pentru performanțele sale economice este China. Statisticile recente – chiar și cele oficiale – confirmă observațiile și mărturiile din ultimii ani despre încetinirea dezvoltării și criza din multe domenii de activitate. În al doilea trimestru al anului, economia chineză a crescut doar cu 3,2% (rata anuală), în timp ce cea americană înregistra o creștere de 6%. Șomajul la nivel național este de 5,3% și autoritățile au încetat să mai publice cifrele legate de șomajul în rândul tineretului. Ultima cifră, în iunie, era de 21,3%. Standardul de viață este la 20% față de Statele Unite. Cauzele sunt diferite de cele care afectează economia Germaniei și sunt legate în principal de reinstituirea controlului strict de către partid al activității economice. Asta se petrece la toate nivelurile. În fiecare firmă economică, inclusiv în cele private, reapar organizațiile partidului comunist cu un rol decisiv în luarea deciziilor. Toate firmele chineze, de stat sau private, sunt obligate să împărtășească informațiile interne cu autoritățile. Aceste ‘contra-reforme’, opusul liberalizării economice introduse la sfârșitul anilor ’70 de Deng Xiaoping, nu au întârziat să-și facă efectul și în industria hi-tech și în cercetarea științifică. Experiența personală îmi confirma observații din anii 1990 sau 2000. Trăisem într-un regim comunist și știam că nici firmele și nici salariații lor nu puteau fi total independenți într-un sistem comunist. Vedeam în organizațiile științifice și de standardizare la care participam aspecte care scăpau colegilor mei occidentali. Acum aceste elemente de control politic, chiar și în întreprinderile care sunt proprietate privată, sunt vizibile tuturor. Sancțiunile americane și occidentale lovesc economia chineză, dar afectează și lanțurile de aprovizionare ale firmelor americane și europene. La nivel înalt, în China, deciziile aparțin acum lui Xi Jinping și Biroului Politic din jurul sau. Chiar dacă ei încearcă să încurajeze anumite domenii hi-tech (producția de automobile electrice, inteligenta artificială, electronica performantă), lipsa de libertate, de inițiativă și cenzura impusă în comunicarea cu comunitățile științifice și economice din lume au efecte profund negative și pe termen lung.
Criza economică nu pare însă să fi alterat planurile de cercetare spațială ale Chinei. Programele acestea avansează în mod susținut. Lăsată în afara programelor de cooperare spațială americane sau europene (și chiar și rusești, pentru o vreme), China a inițiat proiecte proprii în domeniul stațiilor spațiale (Tiangong), telescop spațial (Xuntian) și program de explorare a Lunii (Chang’e). Dacă inițial programele acestea erau controlate de militari, comunicatele din ultimele luni afirmă dorința de a permite prezența astronauților civili pe stațiile spațiale, colaborarea cu întreprinderi particulare și cooperarea internațională. În acest timp, în luna august, au avut loc și două evenimente legate de explorarea lunară, cu participanți din țări care doresc să-și facă simțită prezența în noua cursă pentru explorarea satelitului natural al Pământului. Rusia și India și-au concentrat eforturile în aselenizări în zona polară de sud a Lunii. Luna-25, misiunea trimisă de organizația ruseasca Roscosmos, s-a zdrobit pe Lună, după ce una dintre manevrele care urmăreau plasarea sondei spațiale în orbita de aselenizare a ieșit de sub control. Era prima misiune rusească de acest fel după Luna-24 din 1976. În schimb, India a devenit la 23 august a patra țară care a reușit o aselenizare. Chandrayaan-3 a scris istorie, devenind prima misiune de care aselenizează cu succes în zona polului sud lunar, o regiune care nu a fost niciodată explorată până acum. Misiunea a avut ca scop demonstrarea aselenizării sigure, mobilitatea roverului și experimente științifice diverse. Competiția pentru Lună pare a include în această ediție o probă speciala: care va fi a doua putere spațială care va reuși o a doua aselenizare reușită? În afară de Statele Unite, niciuna dintre celelalte organizații spațiale – ale Rusiei, Chinei și Indiei – nu a reușit să demonstreze că primele reușite pot fi urmate de o a doua și de programe spațiale viabile și susținute.
Deconectarea lentă dar sigură a economiilor americană și chineză are ca efect creșterea industriilor de producție în țări care reprezintă noile ateliere ale lumii. Una dintre acestea este Vietnam. Fostul inamic politic și militar al Statelor Unite a devenit astăzi o putere industrială și un acumulator de capital, cam așa cum era China cu trei sau patru decenii în urma. Pe 15 august, a avut loc lansarea la bursa Nasdaq a firmei VinFast, un producător de automobile electrice înființat în 2017 de Pham Nhat Vuong, considerat cel mai bogat om de afaceri din Vietnam. Evoluția valorii acțiunilor și a valorii de piață a firmei a fost oscilantă în primele trei săptămâni, dar firma este evaluată – la momentul scrierii acest articol – aproape la fel de mult cât Ford și General Motors, doi giganți ai industriei de automobile americane, împreună. Automobilele electrice VinFast sunt încă scumpe (vreo 46 de mii de dolari la bază) și vor fi produse doar 50 de mii în acest an, departe de cele 400 de mii cât se estimează că ar trebui să reprezinte o producție rentabilă. Spre comparație, Tesla a produs anul trecut 1,3 milioane de automobile, iar competitorii chinezi BYD 1,9 milioane. Și totuși, aceste dinamici sunt de urmărit, căci noile puteri industriale vor putea furniza și soluții alternative în lanțurile de aprovizionare globale, puse la încercare de pandemie și de conflictele politice. Tot în transportul electric, dar în cel aerian, aș dori să menționez prototipurile taxiurilor aeriene germane Volocopter care, conform unor planuri de introducere ambițioase, ar putea să populeze cerul Parisului peste un an, cu ocazia Jocurilor Olimpice 2024. Firma de investiții Morgan Stanley estimează că aproximativ 400 de firme sunt implicate în proiectarea și fabricația avioanelor electrice de diferite dimensiuni, iar dacă Parisul ratează ocazia de a le introduce la Olimpiada din 2024, primăria din Los Angeles are planuri și mai ambițioase, în colaborare cu firma americană Joby, pentru introducerea transportului aerian în masă pentru următoarea ediție, cea din 2028.
Despre toate acestea și despre multe alte subiecte vom discuta în articolele următoare ale rubricii, începând din luna octombrie. Ah, să nu uit: Twitter se numește acum X! Și despre asta vom relata și discuta.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Miles Ahead‘ is the title of an album by the legendary jazz trumpeter Miles Davis, released in 1957. Don Cheadle took the title of this album for the 2015 Miles Davis movie starring him. I have to be cautious in defining what genre this movie belongs to. Although it has the famous trumpet player as its main hero, it is not a biopic. The story focuses on two periods of Davis’ life and work, separated by almost two decades. The facts depicted in the film are mostly imaginary, but the essence of the character is accurate. I should be cautious about calling ‘Miles Ahead‘ a jazz movie, as well. We learned in this film that Miles Davis did not like the term ‘jazz’ and wanted his music to be called ‘social music’. To be honest, I don’t like this term – ‘social music’. But what does it matter? ‘Miles Ahead‘ is a wonderful movie with exceptional music, which satisfied me in many ways.
The film imagines the life of Miles Davis during two periods of personal crisis in his life. In the 70s, for several years, the trumpet player who was starting to become a living legend, retired from the musical life, from the stages or from the recording studios. It was rumored that he was making music in his studio, he even had a contract with Columbia studios which he was in no hurry to honor. During this time he was painting – Davis also being a talented plastic artist. The studio sharks want to get their hands on the tape with his studio recordings using mob means. A reporter, Dave Braden, tries to break through the artist’s wall of loneliness and interview him, perhaps to determine or hasten his return to the music scene. A relationship that could be called friendship develops between the two, but a friendship sprinkled with violence, drugs, fistfights (Miles Davis was a boxing fan) and shootings. The artist’s crisis may have its roots in older personal issues, particularly his failed marriage to the highly talented dancer Frances Taylor, who had gave up a fabulous career of ballet star to support him in his peak creative years. In fact, if this story has a moral, it would be that from personal crises art can emerge at the highest level. Personal and artistic crises do not necessarily go hand in hand.
The original script starts from real elements of the biography of Miles Davis, but creates around them a story and some fictional characters. It is a selective selection of events from the life of a complex artist, choosing moments of crisis but minimizing documented details such as the domestic violence in his marriage. That’s why categorizing this movie as a biopic doesn’t really work. The events of the 1970s are told almost in terms of Tarantino gangster movies, which combined with the flashbacks to the 1950s and the documentary-style interview that opens and concludes the film makes for an interesting mix. The acting creations are memorable. Don Cheadle for one melts into the role. The actor not only studied the physiognomy and gestures of Miles Davis, but also assimilated them perfectly, learning to play the trumpet as part of the process of creating the role. Emayatzy Corinealdi is a formidable cast – beautiful, charismatic, excellent dancer. Finally, Ewan McGregor creates one of the best roles of his career. But the real magic is the music, and it gives the exceptional quality of the film, reminding us that ‘Miles Ahead‘ is Don Cheadle‘s personal vision of an exceptional artist – Miles Davis.
‘Room‘, the 2015 film made by Lenny Abrahamson based on a script written by Lenny Abrahamson, who adapted her own novel for the screen can be considered as a sequence of two different films, each about an hour long, with the same two characters: a young mother and a little boy who turns 5 at the beginning of the film. In the first part, the two are sequestered in a cabin. The mother had been kidnapped in her late teens and the child was born in captivity. The classic story of prisoners in closed space and their struggle to escape to freedom is combined with the drama of the mother who tries to create a world for her son that will protect him from the evil that holds them captive. In part two, the two break free, but their physical release from captivity does not mean they can easily remove the captivity from their minds and souls. It’s a film with many interesting parts, raising intriguing psychological issues and allowing some of the actors to deliver memorable performances.
I liked the first part of the movie better. Movies that exploit claustrophobia are not my favorite genre, but the script offers an unusual reversal of perspectives. Unlike other cases (real or imagined), the mother not only does not disown her child born out of the violent relationship with her captor, but makes him the purpose of her life, trying to explain to him the world in which she lives with its terrible limits. A wonderful example of exemplary motherhood. The two of them and their captor are the only people alive in this universe. The world seen on the TV screen in the room is not real. The patch of sky seen through a window too high to touch is the only link to the world of aliens who may someday come to visit. In a moment of crossroads, the woman realizes that rescue would only be possible if the boy escaped from captivity, but for that she must explain the truth to him. At first, however, he refuses the change. The universe imagined by the mother explained that absurd world too well for the five-year-old boy. Paradoxically, in the second part of the film, it is the boy who will adapt better to the change. The theme of the child raised in a very different world who returns (here he actually comes for the first time) to civilization is approached, however, a little schematically, and what happened in the mother’s family during her absence is not fully elucidated.
The lack of balance between the two parts of the film is compensated by the outstanding acting performances of the two lead actors. Even if the Academy Award for the leading female role seems like an overshoot, Brie Larson‘s creation as the mother is complex and nuanced, full of dignity in the first part of the film, fragility and struggle with herself in the second part. If there was a category of awards for children, it would undoubtedly have been won by Jacob Tremblay. He was eight years old when he played the five-year-old Jack (and at some points he really seems a little too mature) and has since become a child star and now a teenager star, with 45 roles in his filmography at the age of 17. Also appearing in the cast is William H. Macy, an actor that I like very much, but I confess that I did not understand his role. There is a conflict between the father and his ex-prisoner daughter that the script does not explain. Had the father had any guilt in the kidnapping of his daughter? The book and movie are inspired by a true case where the father kidnapped and held his own daughter captive, but that is not the case here, the kidnapper being a stranger. Anyway, ‘Room‘, despite its imperfections, is an interesting film, proof that fiction inspired by real cases can produce films that mix well realism with emotion.
