The Catcher In The Sand

CHANGE.WORLD: Filme de vară

Posted on September 11, 2017 by admin

Cinematografia are şi ea anotimpurile sale. Există un anotimp al Oscarurilor în timpul căruia sunt proiectate filmele ‘serioase’ şi mai ales cele cu şanse de a place membrilor Academiei care decernează aceste premii pe gustul Hollywood-ului. Există un anotimp al filmelor de Crăciun. Şi există vara: sezonul filmelor de divertisment, multe inspirate de comics-uri, al seriilor nesfârşite cu călătorii şi războaie interstelare, al filmelor pentru adolescenţi de toate vârstele, filme de acţiune şi comedii. Fiind pasionat de cinema, toate aceste anotimpuri îmi sunt dragi, cred că orice gen furnizează motivele sale de plăceri de vizionare, şi singura categorie de filme de care mă feresc sunt filmele proaste. Iată deci câteva dintre filmele pe care le-am văzut în această vară care aparţin genului ştiinţifico-fantastic sau genurilor înrudite. Dacă le-aţi văzut, ne putem confrunta opiniile. Dacă nu le-aţi văzut va invit la vizionare şi la o pungă de popcorn.

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0451279

La inceputul verii am vazut ‘Wonder Woman’. Multe dintre filmele cu super-eroi de astăzi au în realitate un fundal cultural, doar că este un tip diferit de cultură şi ajută, deşi nu este obligatoriu, să o cunoaştem. “Wonder Woman” este un personaj care combină mitologia povestirilor de benzi desenate cu cealaltă mitologie, cea antică grecească, despre care am citit şi despre care am învăţat în şcoală. S-a născut în timpul celui de-al doilea război mondial, într-un moment în care femeile jucau un rol din ce în ce mai mare în sprijinirea efortului de război, în special prin preluarea locurilor de muncă în economie în locul bărbaţilor trimişi în luptă, dar nu pe prima linie a frontului. Personajul prinţesei Diana (da, acesta este chiar numele personajului) simbolizează un puternic mesaj feminist. Autorii scenariului şi regizoarea Patty Jenkins au mutat originea poveştii la sfârşitul primului război mondial, războiul care trebuia să pună capăt tuturor războaielor. Apropo, greu de crezut că aceast regizoare talentată este doar la cel de-al doilea film al său, şi că au trecut 14 ani de la debutul său remarcabil cu ‘Monster’. Autorii au adus prinţesa de pe insula ei ascunsă de lume într-un fel de ceaţă mitologică, în plină încleştare, în încercarea de a pune capăt tuturor războaielor. Ştim cu toţii că încercarea a eşuat. În acest proces, eroina va învaţă câteva lucruri despre oameni şi răul din ei, va evita şi va bloca un întreg arsenal de gloanţe şi bombe şi îi va învinge în lupte pe mulţi dintre cei răi.

Mi-a plăcut “Wonder Woman” din câteva motive. Feminismul mesajului nu este niciodată dogmatic şi aproape întotdeauna impregnat cu o doză de auto-ironie. Gal Gadot care joacă rolul principal poate că nu este o actriţa grozavă, dar se potriveşte foarte bine fizic şi tipologic pentru rol. Filmul este în mare măsură povestea maturizării ei în timp ce învăţată să cunoască omenirea şi să lupte de partea celor buni. O face cu zâmbetul unei adolescente şi figura ei radiază optimismul şi increderea în adevăr care, într-un fel, devin credibile reuşind să anihileze ororile câmpurilor de măcel ale războiului mondial pe care le vedem pe ecran. Accentuând bine pe motivele mitologiei, povestea are destul umor pentru a evita să fie uscată sau patetică şi ne permite să înţelegem că suntem încă în fantezie. Mi-au plăcut, de asemenea, efectele speciale, mai ales în scenele de la început când amazoanele se luptă într-o bătălie inegală cu maşinile de război create de oameni în răstimpul în care ele se pierduseră în istorie. Paleta de culori a imaginii a fost bine adaptată diferitelor faze ale povestirii, deşi ochelarii 3D au făcut-o (din nou) prea întunecată – este ceva care trebuie îmbunătăţit în tehnologie aici. Mi-au plăcut, de asemenea, doi dintre actorii din rolurile secundare – Chris Pine, care a reuşit să fie eroul pozitiv fără a fi prea dulceag (datorită dozei de umor investit în rol) şi mai ales David Thewlis pe care l-am văzut în vara asta şi în serialul ‘Fargo’ şi care devine sub ochii noştri un actor formidabil. Mi-au plăcut mai puţin celelalte personaje, mai ales ‘răii’, care pareau … ei bine … eroi de comics. Finalul a fost puţin dezamăgitor. Arată că unul dintre acele finaluri epice cu super-eroi, dar pregătirea şi construcţia atentă care l-au precedat mă făcuseră să aştept altceva, mai bun. Cu toate acestea, finalul lasă în mod clar calea deschisă pentru continuări şi voi face rezervări atunci când vor fi disponibile biletele la pre-vânzare pentru seriile care vor urma.

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt3450958/

Am fost mai putin entuziasmat de cel mai recent film din seria ‘Planeta maimuţelor’, serie care a generat deja suficiente filme pentru marele ecran şi seriale TV pentru a fi considerat un gen sau cel puţin un sub-gen în sine. În timp ce seria originală aparţinea mai mult spaţiului filmelor post-apocaliptice, primul film putând fi considerat un memorabil cap de serie, remake-ul cel mai recent a început ca un thriller SF. În cel de-al doilea şi acum cel de-al treilea film din serie văd că cele două teme converg, pe măsură ce pe planetă s-au întâmplat destule catastrofe pentru ca omenirea să devină o specie pe cale de dispariţie. De fapt, atât maimuţele cât şi oamenii par a fi în pericol de dispariţie în ultimul film numit “Război pentru planeta maimuţelor”, cele două specii fiind angrenate într-un conflict sângeros care se poate dovedi a fi fatal pentru ambele.

Când a început această nouă serie şi am văzut primul film (cred că l-am ‘ratat’ pe cel de-al doilea), am apreciat performanţa tehnică de a face din fiecare dintre maimuţe un personaj complet şi complex, folosind tehnicile graficii computerizate, dar povestea mi s-a părut a fi subţire şi convenţională. Acest al treilea film din seria actuală are aceleaşi probleme, de fapt chiar mai rău. Efectele vizuale sunt impresionante, dar povestea nu numai că este convenţională, dar şi plină de clişee. Este o poveste post-apocaliptică de genul celor pe care le-am văzut în multe alte filme, cu tonuri religioase şi moraliste, iar faptul că este vorbită 80% din timp de maimuţe nu o face mai consistentă. Unele decizii ale regizorului Matt Reeves mi s-au părut neinspirate. Unele dintre personajele maimuţe vorbesc un limbaj al semnelor, altele o formă primitivă a limbajului ‘inamicului’ (engleză, desigur) după o logică pe care nu am înţeles-o. Armele sunt o combinaţie ciudată de arme moderne, arcul şi săgeţi de pe vremea indienilor americani şi arme de la începutul secolului XX (nu mă întrebaţi de unde). Citate cinematografice din ‘Apocalypse Now’ şi ‘1984’. Femeile maimuţe se disting prin … cercei etc. Mi-e greu să apreciez jocul actoricesc, deoarece a juca rolul unor maimuţe cu ajutorul computerului necesită abilităţi speciale – presupun că este OK, deoarece efectele sunt reuşite, dar nici asta nu este o noutate, iar filmul se bazează prea mult pe acestea. Finalul primului film “Planeta maimuţelor” de acum aproape 50 de ani a fost minunat, poate una dintre cele mai memorabile scene finale din istoria cinematografiei. Ceea ce avem în “Războiul pentru planeta maimuţelor” este atât de departe de acesta. Surpriză finală şi reflecţia semnificativă asupra viitorului omenirii care transforma originalul într-un film grozav au fost înlocuite de o imagistică previzibilă şi convenţională cu pretenţii moraliste şi religioase. Acest lucru spune aproape toate despre eşecul acestui film. Fanii fideli ai seriei (şi eu sunt printre ei) vor viziona acest film. Mulţi vor fi dezamăgiţi, deoarece este un film greoi şi plin de clişee pe care le-am văzut deja de atâtea ori. Buna cinematografie şi efectele speciale sunt şi ele repetitive şi nu pot salva filmul.

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt2239822/

Una calda, una rece, … si inca una calda. Primele două minute ale lui “Valerian şi oraşul celor o mie de planete” al lui Luc Besson propun una dintre cele mai amuzante introduceri pe care le-am văzut pe marile ecrane în ultimii ani. După următoarele 15 minute, începusem să cred că am luat o decizie greşită de a petrece următoarele două ore pentru a viziona un film dulceag de acţiune inspirat de benzi desenate. Ceea ce a urmat s-a dovedit a fi unul dintre filmele bune de divertisment din acest an, dar care nu va place la toată lumea, pentru care trebuie să fiţi în dispoziţia potrivită pentru a-l viziona şi a va bucură de el. Chiar şi fanii filmelor inspirate de benzi desenate şi fanii seriei comics pot fi împărţiţi în opinii.

Sursa de inspiraţie a lui Luc Besson este seria de benzi desenate “Valerian şi Laureline” scrisă de Pierre Christin şi desenată de Jean-Claude Mezieres (cu diferenţa că eroii desenaţi călătoresc şi în timp, ceea ce nu se întâmplă în film). Cele mai multe dintre filmele pe care Besson le-a scris, regizat şi / sau produs în ultimii treizeci de ani au trei caracteristici principale. Una este atracţia sa pentru eroii adolescenţi (în majoritatea cazurilor femei) – acest lucru este prezent aici, nu numai eroii principali, dar şi mulţi alţii dintre locuitorii lumii create de Besson par să fie trecuţi de puţin timp sau deloc peste vârsta la care poţi cumpăra alcool în mod legal astăzi. Poate ni se sugerează că lumea viitorului va fi găsit elixirul magic al tinereţii? Altă caracteristică este violenţa nerestrictionata pe ecran, din acest punct de vedere suntem trataţi cu o versiune relativ blândă a lui Besson, cu lupte stilizate la nivel de benzi desenate. Ultima este creativitatea vizuală. Din acest punct de vedere, Besson este la maximul formei sale, pare să fi atins cel mai bun moment de până acum în cariera sa. Să comparăm, de exemplu, cu “Războiul pentru Planeta maimuţelor”. Sunt folosite aceleaşi tehnici de creare a personajelor de către actori ‘îmbrăcaţi’ cu efecte computerizate, dar spre deosebire de lumea monocoloră si destul de putin atrăgătoare din filmul lui Matt Reeves, ce explozie de fantezie avem aici, transmiţând ideea unui univers infinit în diversitatea sa, descendent direct din cel din seria “Războiul stelelor” (sau poate aparţinând aceleiaşi lumi a viitorului). Varietatea personajelor şi creaturilor se combină cu arhitectura haotică dar excepţională a Oraşului celor o mie de planete, ale cărui zone şi camere se schimbă la fiecare câteva secunde în noi spaţii cu culori excepţionale şi forme fantastice. Cinematografia, producţia, concepţia artistică sunt fabuloase.

Este povestea copilărească? Poate, dar să nu uităm că avem de-a face cu ecranizarea unei serii de benzi desenate. De fapt, are logică, dar este o logică de benzi desenate, nu o prelegere de filosofie. Nu este nevoie să discutăm în prea multe detalii despre performanţele actoriceşti – tânărul Dane DeHaan (un actor în ascensiune pe care eu l-am ratat până acum) şi Cara Delevingne fac ceea ce trebuie să facă şi arată cum ar trebui să arate. Nu contează prea mult că un actor celebru cum este Clive Owen sau o legendă muzicală precum Herbie Hancock sunt prezenţi în rolurile ‘adulţilor’. În schimb contează că idolul pop Rihanna se alătură echipei şi creează o secvenţă memorabilă de dans, muzică şi transmutaţii interstelare. Şi asta face parte din partea distractivă a acestui film de acţiune de vară, care se petrece într-o versiune frumoasă şi de vis, dar şi plină de pericole a viitorului. Un film pentru tineri de toate vârstele.

source
sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1631867

Si acum despre doua filme – tot din categoria ‘filmelor de vară’ lansate acum cativa ani, pe care am ajuns sa le văd doar acum. Mulți fani ai filmului deplâng sau critică alegerile de roluri din ultimii ani ale lui Tom Cruise. Actorul în vârstă de 55 (!) de ani pare că se concentrează pe filme de acțiune, in care raportul dintre lupte, curse la mare viteză și folosirea de armament avansat pe o parte și poveste și dialoguri semnificative pe de altă parte este periculos dezechilibrat în favoarea primelor. Rolul lui în “Edge of Tomorrow” din 2014 se pare că se încadrează în aceeași categorie. Cu toate acestea, filmul regizat de Doug Liman (cunoscut pentru “The Bourne Identity” și “Domnul și doamna Smith”) este cu mult mai mult decât atât. Este de fapt unul dintre cele mai inteligente filme science-fiction din ultimii ani.

Buclele de timp reprezinta una dintre cele mai interesante teme din science fiction și au un număr mare de variații și paradoxuri derivate. Autorii scenariului acestui film au luat ideea și au introdus-o într-un fel de film gen “Războiul lumilor” și, de fapt, cinematografia și chiar fizionomia extratereștilor par destul de asemănătoare cu cea din filmele inspirate de romanul clasic al lui H.G. Wells. Ceea ce este diferit este că superioritatea rasei extraterestre nu se bazează numai pe abilitățile fizice, ci pe capacitatea de a controla și de a reseta timpul. Din fericire, unii oameni vor fi ‘contaminați’ și vor folosi aceasta pentru a lupta împotriva invaziei. Mă voi opri aici pentru a evita să povestesc prea mult, cu promisiunea că există multe surprize și că soluția și sfârșitul combină acțiunea și sci-fi-ul. Tom Cruise face ceea ce face cel mai bine (și îi place) în ultimul deceniu, cu Emily Blunt dandu-i o replică pe măsură. Acțiunea alertă este bine combinată cu scrierea inteligentă într-un film care nu are nevoie de scuze pentru a fi plăcut.

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0458481

Există filme bazate pe romane grafice (cărți de benzi desenate), un gen cinematografic care înflorește, făcând fericite studiourile și fanii de toate vârstele. Și există filmele “Sin City” care sunt romane grafice pe ecrane. “Sin City: A Dame to Kill For”, regizat de Frank Miller (care a creat si cartile care le-au inspirat), iar Robert Rodriguez este doar al doilea in acest gen. Mi-a placut. Voi încerca să explic motivele și diferența.

Primul lucru pe care trebuie să-l observați cu “Sin City 2” din 2014 (ca și în primul, realizat aproape cu un deceniu mai devreme) este că nu se pretinde a fi altceva. Este o poveste de benzi desenate, care este creată direct pentru marile ecrane, mai degrabă decât pentru suportul de hârtie al romanelor grafice. Povestea (există, de fapt, trei fire de poveste aproape independente) este simplă și se bazează mai mult pe acțiune. Nu este de așteptat nici o evoluție psihologică sau personală de la eroii ei, ei sunt de la prima dată când apar pe ecran până în momentul când mor sau la sfârșitul filmului (ceea vine prima) “Bețivul Bun”, “Vampa Periculoasă” , “Senatorul corupt”, “Jucătorul Frumos” etc. Actorii poartă măști (Mickey Rourke) sau sunt propriile lor măști (Jessica Alba, Bruce Willis, Joseph Gordon-Levitt, Josh Brolin, Powers Boothe, Ray Liotta). Majoritatea dintre ei își creează propriile personaje ca eroi de benzi desenate. Singura care deține ceva mister și ascunde – cel puțin pentru un timp – intențiile sale reale este personajul jucat de Eva Green. Toți par să se bucure foarte mult de a fi în film.

Acest concept este susținut de o soluție cinematografică excelentă care plasează actorii in decoruri care par a fi desenate în stil de ‘comics’ și utilizează în cea mai mare parte a timpului doar alb-negru cu rare pete de culoare inserate ca în cărțile de benzi desenate din mijlocul secolului 20. Rezultatul sunt decoruri care par extrase din capodoperele cinematografice ale “filmelor negre” din aceeași perioadă. Executia este perfectă, iar scenele de actiune nu numai ca sustin povestile ci si creeaza momente de delectare estetică si se incadrează perfect in atmosferă. Conceptul și execuția lui “Sin City: A Dame to Kill For” sunt o combinație rară de divertisment bun și cinema elegant.

Posted in change.world, movies | Tagged Filme de vara | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Vara care a fost

Posted on September 5, 2017 by admin

A trecut scurta, fierbintea şi agitata vara a anului 2017. Cum va fi menţionată în istorie încă rămâne de văzut, dar una dintre puţinele certitudini pare a fi faptul că avem de înfruntat din ce în ce mai multe incertitudini – şi în viaţa politică, şi în modul nostru de a lucra, de a ne petrece timpul liber, de a comunica cu semenii noştri. Credinţe şi teorii care păreau dintre cele mai stabile sunt puse sub semnul întrebării, fenomene şi lozinci care păreau adânc îngropate în istorie revin în forţă în mediile de comunicare şi pe străzile oraşelor lumii. Lumea a devenit din ce în ce mai mică, dar neîncrederea faţă de sisteme şi de clasele conducătoare şi nesiguranţa în ceea ce priveşte viitorul au devenit cam singurele constante în diferitele locuri în care suntem dispersaţi.

sursa imaginii https://www.nytimes.com/2017/08/07/business/google-women-engineer-fired-memo.html

Să încercăm totuşi să trecem în revistă câteva dintre evenimentele şi disputele importante legate de domeniile cu care s-a ocupat şi se va ocupa şi în acest al patrulea an al existenţei sale rubrica CHANGE.WORLD în spaţiul oferit cu generozitate de ‘Literatura de Azi’. În câteva dintre ultimele articole dinaintea vacanţei abordam tema presiunii permanente şi a supravegherii intense la care sunt supuşi salariaţii unora dintre firmele majore din domeniul tehnologiilor avansate, întrebând dacă aceste fenomene nu sunt semnul unei crize morale care poate influenţa eficienţa profesională şi dominaţia acestora pe piaţă. Iată că la începutul lui august a izbucnit cazul lui James Damore, salariatul firmei Google care a fost concediat de directorul general al companiei, Sundar Pichai, pentru difuzarea pe canalele interne ale companiei a unui document în care ridică problema diferenţelor de eficienţă şi stil între bărbaţi şi femei, folosind argumente considerate contrare normelor de egalitate în oportunităţi promovate de Google. În America anului 2017, divizată din multiple motive între partizanii şi adversarii corectitudinii politice, acest caz a devenit rapid măcar pentru câteva zile încă o arenă în care s-au discutat raporturile incomode şi greu de echilibrat între libertatea de exprimare şi standardele de limbaj impuse de normele corect-politice, între scopurile comerciale şi cele sociale (cum ar fi diversitatea sau promovarea femeilor şi a minorităţilor) ale activităţii acestora. Fostul salariat al lui Google a fost imediat asediat cu noi propuneri de lucru, şi dezbaterea a continuat pentru scurt timp în presă şi la televiziuni, pentru a se muta apoi aproape exclusiv în spaţiul de dezbatere al reţelelor sociale. Este foarte probabil că povestea nu se stinge aici, deoarece cazul lui Damore poate ajunge în faţa tribunalelor într-un caz care promite să aibă mare răsunet juridic şi mediatic.

sursa imaginii https://www.washingtonpost.com/news/capital-weather-gang/wp/2017/08/23/missed-the-solar-eclipse-you-wont-have-to-wait-too-long-for-the-next-one/

Un eveniment mai puţin contestat a fost eclipsa totală de soare din 21 august. Până şi companiile de televiziune concurente CNN şi Fox News au lăsat la o parte diferenţele şi au transmis relatări fără comentarii politice (sau cel puţin nu le-am văzut eu). Deoarece s-au folosit cu această ocazie tot felul de superlative, este bine de clarificat ceea ce a fost unic în acest fenomen astronomic. A fost prima eclipsa totală de soare în ultimii 99 de ani care a putut fi văzută de la o coasta la cealaltă a Statelor Unite continentale (sau cum spun americanii ‘coast-to-coast’ adică de pe West Coast – Pacific până pe East Coast – Atlantic). Vor mai avea loc eclipse de soare totale în anii 2024, 2044, 2045, etc. dar niciuna dintre ele nu va fi vizibilă de la un ocean la altul şi nici nu va avea loc într-o luna de vară ca august, cu şanse bune de vizibilitate pentru milioanele de locuitori interesaţi de acest fel de fenomene astronomice.

sursa imaginii https://www.technologyreview.com/lists/technologies/2017/

Revista de tehnologie a prestigioasei instituţii Massachussets Institute of Technology (MIT Technology Review) a publicat lista celor zece tehnologii care influenţează în acest an viaţa societăţii şi viaţa personală a multora dintre locuitorii planetei. Lista este accesibilă la https://www.technologyreview.com/lists/technologies/2017/. Între tehologiile menţionate se află implanturile hibride în creier care pot opri şi chiar reversa fenomenele de paralizie, camioanele şi alte vehicule autonome, reţelele de lucruri inteligente din case (despre care am scris deja aici şi vom scrie şi în viitor), terapia genetică şi sisteme de plata bazate pe identificare biometrică, domeniu în care China pare să capete un avans considerabil, fapt care nu este prea surprinzător, căci într-o societate cum este cea chineză întrebarile legate de păstrarea şi protejarea sferei private găsesc mai uşor răspunsuri decât în democraţiile de model occidental. Curioşii vor putea compara această lista cu cea asemănătoare (şi tot un Top 10) publicată la sfârşitul lui iunie de revista Scientific American – https://www.scientificamerican.com/report/top-10-emerging-technologies-of-20171/. Gradul destul de parţial de suprapunere între cele două liste arată că şi în domeniul speculaţiilor despre viitor şi despre impactul noilor cercetărilor tehnologice părerile pot fi împărţite.

sursa imaginii https://www.wired.com/story/facebook-apple-and-google-will-hasten-the-next-era-of-tv

Marile companii tehnologice s-au aflat în centrul atenţiei presei şi în domeniile mai puţin familiare până acum al industriei de divertisment şi al televiziunii comerciale. Facebook, Google, Amazon, Apple au lansat sau au anunţat lansarea apropiată a unor sisteme de televiziune şi canale de divertisment proprii. Acestea se adaugă canalelor de filme specializate ale companiei Netflix care a creat vâlvă şi dispute multiple (tehnologice, sociale, şi artistice) la festivalul internaţional de film de la Cannes în luna mai a acestui an. Este clar că industria de divertisment trece printr-o schimbare de mari proporţii, care include accesul la noi şi considerabile surse de fonduri, dar şi o revoluţie în metodele de distribuire şi de acces ale publicului la divertisment.

Am participat în această vara la a 99-a întâlnire a organizaţiei Internet Engineering Task Force (IETF) care a avut loc în luna iulie la Praga. Agenda acestei sesiuni a inclus peste 60 de şedinţe ale diverselor grupuri de lucru, sesiuni de interoperabilitate şi demonstraţii tehnologice legate standardizarea infrastructurii Internetului, şi extinderea aplicaţiilor şi capabilităţilor reţelei globale pentru a furniza servicii diverse utilizatorilor, într-o manieră interoperabilă, ceea ce reduce preţurile şi le face mai uşor de folosit. Dintre sesiunile cele mai interesante le-aş menţiona pe cele legate de securitatea şi confidenţialitatea transmisiei informaţiei – o problema globală care încă îşi caută o soluţie eficientă şi economică, în condiţiile în care Internetul este astăzi vital pentru economia şi viaţa socială a lumii şi este supus permanent unor atacuri ca şi tendinţelor diverse de supraveghere şi regularizare. Dacă unele tendinţe tehnologice cum ar fi tranziţia spre noua versiune a protocolului IP numită IPv6 se află în reconsiderare şi reproiectare, altele deja dau roade. Ca urmare a reducerii drastice de preţuri în Uniunea Europeană şi a standardizării migraţiei telefoniei şi traficului de date, am putut folosi pe toată perioada şederii în Cehia (19 zile) un program care a costat vreo 27 de lei (6-7 Euro) pentru convorbiri în Europa şi trafic de date practic nelimitate. Un exemplu de succes la utilizator bazat pe avansuri tehnologice şi pe activităţi de standardizare.

Voi aborda în articolele care vor urma în rubrica CHANGE.WORLD în mai multe detalii unele din subiectele enumerate aici, ca şi altele legate de evoluţia tehnologiilor avansate şi impactul lor asupra prezentului şi viitorului. Ca întotdeauna, voi citi cu interes comentariile voastre şi voi răspunde cu plăcere întrebărilor. Schimbările sunt inevitabile, va fi în avantajul nostru dacă le vom înţelege şi le vom folosi mai devreme. Vă urez tuturor un sezon nou bun la ‘Literatura de Azi’. Va fi interesant!

Posted in change.world | Tagged vara care a fost | Leave a comment

Carte: Thomas Mann – Alteţă regală

Posted on August 30, 2017 by admin

Cariera literară a lui Thomas Mann (1875 – 1955) acoperă şi depăşeşte puţin în timp întreaga primă jumătate a secolului 20, poate una dintre cele mai zbuciumate jumătăţi de secol din istoria omenirii. Un exerciţiu mintal simplu ne poate ajuta să comparăm lumea imperiilor europene de la 1900 cu diviziunea în blocuri politice despărţite de Cortina de Fier care avea să existe cu jumătate de secol mai târziu, pentru a putea înţelege că scriitorul laureat cu un Premiu Nobel pentru Literatură dintre acelea pe care puţini l-au contestat la vremea sa sau îl contestă astăzi a fost martor al unor schimbări radicale ale ordinilor politice în lume, incluzând cele două mari conflagraţii globale, a revoluţiilor sociale violente şi a naşterii celor două dictaturi totalitare ucigaşe cu ambiţii de dominaţie la nivelul întregii planete. Lectura uneia dintre cărţile sale din prima perioada a activităţii sale lilterare, ‘Alteţă regală’ scrisă între 1905 şi 1909, apărută acum în splendida colecţie ‘Raftul Denisei’ de la Humanitas fiction, în traducerea ireproşabilă a lui Mihai Isbăşescu, îmi prilejuieşte câteva reflecţii şi asupra evoluţiei stilurilor literare, şi a identificării în textul şi subtextul cărţii a curentelor subterane care aveau să ducă la marile schimbări de după 1914.

Principatul Grimmburg – ţara imaginară în care se petrece acţiunea cărţii – este un micro-univers, simbol din multe puncte de vedere al unei Europe în criză, aşa cum era continentul în deceniile premergătoare Primului Război Mondial. Aparent, un univers idilic:

‘O ţară frumoasă, liniştită, neagitată. Vârfurile copacilor din pădurile sale foşneau visătoare; ogoarele se întindeau şi se măreau, cultivate cu devotament; meşteşugurile erau nedezvoltate până la punctul de a fi mizere.’ (pag. 33)

sursa http://filme-carti.ro/carti/alteta-regala-de-thomas-mann-62254/

Bazele economice ale acestei idile sunt însă complet zdruncinate. Resursele naturale ale ţării sunt ruinate, minele nu mai produc sau au devenit nerentabile, pădurile sunt pe cale de dispariţie. Mann se dovedeşte a fi aici un ecolog timpuriu, eroii săi fiind conştienţi de pericolele despăduririi, ca şi de necesitatea de a păstra resursele principale în proprietatea naţiunii. Clasa conducătoare duce o viaţă care încă mimează regulile protocolului şi ritualurile istorice, dar această se întâmplă pe seama îndatorării financiare a principatului.

‘ … înglodarea în datorii a casei domimatoare era o îndatorire istorică şi naţională, care amintea de vremurile în care toate împrumuturile erau încă probleme particulare ale suveranilor şi când Johann cel Violent amanetase libertatea unor supuşi de vază, pentru a obţine un împrumut. Toate acestea erau de domeniul trecutului. … Străbunii săi lichidaseră temeinic averea familiei, această era acum aproape egală cu zero sau nu valora mult mai mult; se risipise pe construriea castelelor de plăcere cu nume franţuzeşti şi cu colonade de marmură, pe parcuri cu jocuri de ape măiestrit alcătuite, pentru opere pompoase şi pentru tot felul de exhibiţii scăldate în aur. Trebuia să ţină o socoteală strânsă, iar întreţinerea curţii fusese pusă pe picior mai mic, împotriva voinţei marelui duce, ba chiar fără ştirea lui.’ (pag. 39-40)

Două elemente reuşesc să conserve, măcar pentru o vreme, coeziunea sistemului în pofida şubrezelii economice: un contract social între familia princiară şi poporul care o adulează, şi tradiţia folclorică ce include legende şi elemente de magie. Contractul social aminteşte în unele momente relaţia între britanici şi monarhia lor de astăzi, destul de neînţeleasă de mulţi cetăţeni ai democraţiilor republicane. Când principele se îndrăgosteşte de o prinţesă fără sânge nobil atitudinea poporului o prezice parcă pe cea a englezilor faţă de Diana, spre sfârşitul secolului 20. Familia principilor conducători duce o viaţă protocolară, pe care ei înşişi o descriu că ‘lipsită de conţinut pozitiv’. În faţa lor se află ‘poporul’ – acea masă amorfă şi lipsită de personalitate:

‘… jos, în mica piaţă a primăriei, stătea înghesuit cap lângă cap, poporul – o întindere oblică de feţe intoase în sus, dogorâte, în semiîntuneric, de lumina făcliilor fumegânde. Strigau şi cântau, iar el stătea la fereastră deschisă şi se înclina, se expunea un răstimp entuziasmului şi saluta mulţumind. … Viaţa lui era lipsită de zile obişnuite şi de o realitate adevărată. Se alcătuiau doar din priviri îndreptate cu o extremă încordare către el. Oriunde sosea era zi de sărbătoare şi cinstire; poporul se sărbătorea pe sine însuşi, într-o festivitate; viaţa cenuşie se transfigura şi devenea poezie. Muritorul de foame devenea un om modest, spelunca – o colibă paşnică, ştrengarii murdari ai străzilor se transformau în nişte fetiţe şi băieţi cuminţei îmbrăcaţi în haine de sărbătoare …‘ (pag. 160-161)

Presa este şi ea aservită ordinii existente, prezentând lumii şi principilor o viziune edulcorată despre realitate şi despre ei înşişi:

‘Şi Klaus Heinrich citea despre influenţa să personală, despre graţia şi măreţia sa, citea că-şi îndeplinise bine misiunea, că luase cu asalt şi câştigase inimile tinerilor şi ale bătrânilor, că înălţase cugetul poporului deasupra cotidianului şi că-i stârnise dragostea şi bucuria.‘ (pag. 168-169)

Putem doar presupune care este doza de naivitate şi care este doză de luciditate ironică a lui Thomas Mann în această construcţie literară. Ignorarea curentelor subterane de dincolo de suprafaţa de poleială scrijelită a relaţiilor între principi şi popor a fost scump plătită în istoria reală, la câţiva ani după publicarea acestei cărţi. Nu au ajutat nici tendinţele liberale ale prinţilor luminaţi, nici elementele de democraţie destul de formală de altfel, cum sunt ‘audienţele libere’ descrise în carte.

Elementele folclorice, a două componentă a acestei relaţii idealizate între popor şi principi, au un aer de basm îmbinat cu magie. Poporul aşteaptă venirea unui principe fără o mâna, pe care o ghicitoare ţigancă îl prezisese cu un secol în urmă, şi care va rezolva problemele ţării. Faptul că prinţul Karl Heinrich se naşte cu un defect congenital crează speranţe că epoca de aur, marcată şi de transformarea trandafirilor din curtea unuia dintre palatele princiare în flori frumos mirositoare (altă legendă cu tente aproape mesianice) nu este departe.

sursa https://www.biography.com/people/thomas-mann-9397555

În realitate salvarea ţării sau happy-end-ul în această alegorie cu prinţi şi cerşetori şi viitoare principese de origine mai puţin nobilă depind de două elemente care vor decide şi soarta poveştii de dragoste înfiripate între principele devenit coregent şi Imma – frumoasa, independenta şi năbădioasa fiică a miliardarului Spoelmann venit din America. Prima şi poate cea mai importantă este spargerea barierelor sociale personale dintre cei doi tineri şi câştigarea încrederii pentru sinceritatea sentimentelor principelui crescut în turnul de fildeş al superiorităţii clasei sale nobiliare, necunoscător al realităţilor cu excepţia lecţiilor din tinereţe primite de la profesorul şi tutorele Raoul Uberbein (singurul personaj tragic al cărţii):

‘Stai drept şi pui întrebări, dar fără să participi; nu te interesează nimic şi nu ţii la nimic. Am văzut adesea: vorbeşti, exprimi o părere, dar ai putea să exprimi tot atât de bine şi alta, căci în realitate n-ai nici o părere şi nici o credinţă şi nu te interesează nimic altceva decât atitudinea ta de prinţ. … Cum ar putea avea cineva încredere în dumneata? Nu, ceea ce inspiri nu e încredere, ci răceală şi jenă; şi, chiar dacă mi-aş da cu silinţa să mă aproprii de dumneata, acest fel de jenă şi de neajutorare m-ar împiedică s-o fac …‘ (pag. 312)

Al doilea element al ecuaţiei funcţionează ca un fel de ‘deus ex machina’, procedeu care poate fi iertat din perspectiva literară (în definitiv avem de-a face cu un fel de basm politic cu prinţi şi fete frumoase) dar care este mai greu de digerat din perspectivă istorică. Thomas Mann dovedeşte, prin intermediul personajelor sale şi al descrierilor din carte, o bună înţelegere a mecanismelor economice şi financiare, şi a cauzelor sociale care au împins în criză statele europene care încercau să perpetueze sistemul monarhic şi principial. Adept al capitalismului financiar cu tendinţe liberale şi chiar şi ecologiste şi simpatizant al monarhiilor iluminate, el încearcă să le combine în această poveste de dragoste cu sfârşit fericit prin relaţia dintre bunul prinţ Karl Heinrich şi viitoarea prinţesă Imma, care rezolvă cel puţin pentru moment şi problemele principatului Grimmburg prin utilizarea dotei nupţiale pentru umplerea găurilor bugetului naţional. Istoria reală a fost – o ştim astăzi – mult mai crudă cu ţările Europei şi convulsiunile sociale au făcut irelevante soluţiile pur capitaliste. Mulţimile şi-au ieşit din tăcere şi au anulat contractele sociale, şi drumul spre o nouă stabilizare economică şi politică avea să treacă prin vărsările de sânge ale războaielor şi revoluţiilor. Romane că acesta, frumos scrise şi propunând soluţii idealizate, au rămas însă ca documente istorice ale stării de spirit dinainte de furtuni şi motive de delectare la lectură.

Posted in books | Tagged Alteţă regală, German literature, Thomas Mann | Leave a comment

the winter of the film director (Film: Kira Kiralina – Dan Pita, 2014)

Posted on August 28, 2017 by admin

The success of the Romanian cinema in the last decade or so did not spring up from nothing. Although the cinema in Romania was more strictly censored and controlled by propaganda during the Communist period, a handful of talented directors existed and they made a few good or at least decent films in a difficult ideological environment, with very little technical means. One of these directors was Dan Pita. Something strange happened though with him and most of the film directors in his generation after 1990. With some exceptions they seem to not have been able to use to the best the freedom of expression (political and stylistic) or to adapt to the technical progress that became soon and fast available. Many of their films seem to be stoned in the past, repeating mistakes and perpetuating stereotypes that belong to a different era. Pita’s Kira Kiralina is a good example on this respect – a cinematographic failure on almost any respect.

sursa http://www.imdb.com/title/tt2497852/

Kira Kiralina brings to screen a story by Panait Istrati – a writer of Romanian origin who charmed the French readers in the 1920s with his stories of passion and brigands located in the the North of the Balkans and especially in the cosmopolitan area of the last hundreds of kilometers of the Danube course before reaching the Black Sea. It’s a fascinating zone, a land of legends and passions which could be the stage of great stories and movies. The problem with the script written by Ioan Grigorescu and the screen version of Dan Pita is that they did not create a cinematographic vision parallel to Istrati’s text, but rather chose the easy path of having a screen character read the story off-screen and what we see on screen is kind of an illustration of this reading. If we put together the scenes where the main character remembers and reads loudly the episodes of his childhood and troubled teens age, we probably get many minutes with the actor smoking and writing on the same sheet of paper. Such techniques are maybe fit to TV theater or low cost TV dramas, but not to big screen movies. Story telling is broken, more an exemplification of the monotone reading of the book text. Characters are introduced by the voice of the story teller and not but what they achieve themselves on screen. Some of the action scenes are a complete failure, like the dramatic shooting between the sadistic father of the two kids, and the brothers of the mother, or the revenge scene taking place a few years later.

https://www.youtube.com/watch?v=-NTuhI0SUqY

(video source RollerCoaster PR)

The cinematography of a few of the scenes (filmed out-doors) and the exceptional costumes (designed by Oana Paunescu ) offer a glimpse of what this movie could have been. Unfortunately, they are just exceptions and the overall conception fails to provide a credible description of the world at the mouths of the Danube at the end of the 19th century and of the heroes created by Panait Isrtrati. The orthography even of the name of the film (‘Kira Kiralina’) is different in the distribution from the one of the poster (‘Kyra Kyralina’) and for some reason unknown to me different from the one used in the Romanian versions of the book (‘Chira Chiralina’). Actors work is irrelevant, they all seem stiff on screen, fresh newcomer faces as well as the known Romanian actors in the cast. The very last two scenes of the film (even if one of them us too verbose) happen after the story teller task was completed, and they give a hint of what this film could have been if a different approach was chosen. It’s too little and too late.

Posted in movies | Tagged Dan Pita, Kira Kiralina, Panait Istrati, Romanian cinema | Leave a comment

no hope to cling (Film: I, Olga Olga Hepnarová – 2016)

Posted on August 27, 2017 by admin

For the second consecutive year the cinematheque in my city hosts a Czech Film Festival, and the most interesting film I have seen by now is this work co-directed by Petr Kazda and Tomás Weinreb describing an event that took place more than 40 years ago in what was then Czechoslovak Socialist Republic. It was by all criteria a shocking event, especially for the ‘quiet’ and ‘normalized’ Czechoslovakia of the 1970s. Today we would immediately suspect a terror attack, but the roots of crime of the girl who one day drove her truck in a bus station in Prague killing eight people have their origins not in ideology but in a deep personal trauma and in the complete failure of a system that could not perform basic obligations to its citizens, and even less knew how to tolerate differences and deal with the individuals in trouble.

source http://www.imdb.com/title/tt2953762/

Olga Hepnarova grew up in a mid-class normative family, but was by all criteria a non-normative young woman – rebel, non-communicative, isolated by her school and work colleagues, a lesbian in a society that did not tolerate homosexuality. I found the acting performance of Michalina Olszanska to be superb, she is living within her character, the desperation and mute cry for help of Olga crosses the screen. Can her deeds be pardoned? Hardly so, as eight innocent people lost their lives in an act of violence that she considered to be a revenge on the system. Is the environment she lived in responsible also for her situation? So it seems, as she seems to be permanently looking for something or somebody to cling on, but she finds nothing in the system (doctors, psychologists, companies she worked for) and nobody among her family or the people she meets who can or wants to help. She is described as a schizophrenic, considered herself bullied and persecuted by everybody around, and had a strange detachment between her intelligence and the way she lived, her actions and reality. Only in the last very moment she seems to have realized that that was for real, and of course, that was too late.

(video source Strand Releasing)

Directors Petr Kazda and Tomás Weinreb decided to make this film in the style of the good Czech cinema of the 1960s. This is reflected not only the black-and-white coloring, but also in the approach in describing the daily reality. We are in Czechoslovakia of those times, we see how people lived and the problems they faced, we are faced with the dullness and lack of hope of their lives, but the critic of the system is never explicit . The script is written and the film is made like censorship is still in place. Good story telling, inspired editing, and excellent acting performances make this film interesting, although we know the end (and the Czech viewers know even better the story). It’s not easy to watch as this is a grim story with an unavoidable tragic ending, a spiral of fall and desperation that never provides a ray of hope – but those who are interested in the life of that side of the Iron Curtain during the cold war and in good cinema will be rewarded.

Posted in movies | Tagged Czech cinema, I Olga Hepnarova, Michalina Olszanska, Petr Kazda, Tomás Weinreb | Leave a comment

solid war drama (Film: The Man with the Iron Heart – Cédric Jimenez, 2017)

Posted on August 26, 2017 by admin

The assassination in Prague in 1942 of Reinhardt Heydrich – ‘protector’ of Bohemia and Moravia and one of the planners of the ‘final solution’ – was one of the most spectacular events of WWII. Although it did not change dramatically the fate of the war, it had a strong impact on the moral of both the German as well as the Czech and other nations fighting on the allies side, proving that the Nazi occupiers were not immortal and that punishment was to be inflicted on the heads of their regime. It also led to savage reprisals that destroyed any hope of cooperation between the German and the occupied Czech areas. ‘The Man with the Iron Heart’ based on a novel by Laurent Binet and directed by Cédric Jimenez carefully describes the main characters of this historical drama as well as the events before and after the attack on Heydrich.

source http://www.imdb.com/title/tt3296908

A few weeks ago I have seen ‘The Zookeeper’s Wife’ which figured as central character the wife of a Polish Resistance hero who helped him in saving the lives of hundreds of Jews in occupied Poland. The first half of ‘The Man with the Iron Heart’ had the chance to develop as a ‘The Holocaust Planner Wife’ with a description of the biography and ascension to power of Reinhardt Heydrich, from an immoral officer in the German navy to the highest ranks of the SS under the influence of his wife. We are used to think positively about love stories, and this is a love story of a different kind, the one between two mean people, united by an ideology of hate, deeply corrupt despite the cultural polish of their education and hobbies. This part of the story and the film is supported by the splendid actor work of Rosamund Pike, with Jason Clarke also giving a convincing performance as the hateful and hated ReichProtektor. I liked less the ‘punk’ version of Himmler created by Stephen Graham, it was supposed to be sarcastic, but hard to laugh about such an horrific historic character. Over all this part of the film is the best in my opinion, and maybe would have deserved to be developed more. The authors of the script however decided to cut the action in the middle and focus in the second part on the resistance fighters who prepared and executed the assassination, the consequences of their deeds and their fatal fate. It was not bad, but closer to the beaten paths.

https://www.youtube.com/watch?v=EhGS2jnfMus

(video source FilmTrailerZone)

Events of WWII like this one seem to continue to be a source of inspiration for film makers – best proof is that ‘The Man with the Iron Heart’ is released less than one year away from ‘Anthropoid’. Each brings a different perspective, and some of them succeed in creating solid stories, with heroes we care about (sympathize or hate). It’s the case of this film as well, a film that I recommend.

Posted in movies | Tagged Cédric Jimenez, Czech cinema, French cinema, HHhH, Jason Clarke, Rosamund Pike, Stephen Graham, The Man with the Iron Heart | Leave a comment

mirror games (film: L’amant double – Francois Ozon, 2017)

Posted on August 17, 2017 by admin

After having seen last week the 2016 “Frantz” I continued yesterday my (François) Ozon cure with “The Double Lover” (or “L’amant double” in original) the latest film of the French director, a film that was present also in the 2017 competition at the Cannes festival. Both movies deal with issues of identity, truth and deception and how these can impact relationships between men and women. This is were similarities stop. There are many differences and almost all in favor of the 2016 film.

source http://www.imdb.com/title/tt6367558/

The story which is ‘freely’ inspired by a novel by Joyce Carol Oates (which has already originated a movie by David Cronenberg) starts as the story about a relationship between a psychoanalyst and his patient that turns into a strange and uneasy love affair. While the relation between shrink and patient needs to be based on trust and truth, in this case the contrary happens, as each of the two characters avoids fully sharing their feelings, hides things from the past, speaks half truths or plain lies. They seem that they cannot work as a couple on any plan. The bad start of the relation develops to worse and the odd things that happen on screen are complicated by having them told in a mix of genres – French art film with Paris and a museum of disturbing modern art as background, erotic thriller, horror and guilt in the Hitchcock and Polanski traditions. All these get together in a ‘bouillion’ that becomes less and less credible, up to the point that the story cannot be solved but by explaining that all was some kind of dementia delirium with very prosaic physiological roots. What should have been a sophisticated game of mirrors becomes a multiplication of images by mirrors disposed in a chaotic manner. To make things worse, the ending makes the mistake of explaining too much in sordid details. Hard to believe that the film with this ending comes in the filmography of Ozon just after “Frantz” with the wonderful ambiguity of its open ending.

(video source September Film Distribution)

Acting is also problematic. Ozon’s choice of actors seems sometimes odd (not only here) because they are characters that do not feel well in their own skins. In this case he chose Marine Vacth (his discovery in “Young & Beautiful “) for a role that needs more expressiveness and fragility than what the actress delivered on screen. There is no chemistry between her and either of the two selves (or twin brothers) played by Jérémie Renier . I will never complain about seeing again Jacqueline Bisset in a film and I apreciate Ozon’s creating in every film of his strong and interesting feminine characters that break the stereotypes, but her role or maybe roles (another odd double) seem to be wasted talent here.

“The Double Lover” never reaches at cinematographic level its ambitions. The jury at Cannes 2017 deserves an award for not giving – despite the names of the director and the cast – any award to this movie.

Posted in movies | Tagged Francois Ozon, French cinema, Jacqueline Bisset, Jérémie Renier, Joyce Carol Oates, L'amant double, Marine Vatch | Leave a comment

Carte: Ismail Kadare – Firmanul orb

Posted on August 16, 2017 by admin

Ismail Kadare face parte – alături de Philip Roth şi de Amos Oz – dintr-o foarte puţin numeroasă şi foarte selectă categorie de scriitori contemporani al căror nume este menţionat în fiecare an de mai bine de un deceniu între favoriţii pentru a primi Premiul Nobel pentru Literatură, şi pe care juriul de la Stockholm pare să îi ocoloească în mod sistematic, atribuind premiul altor scriitori, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, după criterii pe care poate ei le cunosc, dar care nu par a fi străine de considerente politice de moment. Cu toţii se aproprie sau au depăşit vârstă de 80 de ani, şi deşi le urez tuturor sănătate şi ani buni de creaţie şi de viaţă înainte, nu pot să nu mă tem că plecarea spre lumea celor care nu mai publică noi cărţi se va petrece prea devreme, şi vor intra în panteonul – nu puţin numeros – al scriitorilor despre care viitorul şi eternitatea se vor mira cum de au putut fi ocoliţi de ceea ce ar trebui să fie cel mai important premiu literar al planetei.

Culegerea ‘Firmanul orb’ apărută recent în aleasa colecţie ‘Raftul Denisei’ a editurii Humanitas-fiction în traducerea (căreia nu i-am găsit vreun cusur a) lui Marius Dobrescu adună cinci povestiri ale lui Kadare datate între 1977 şi 1995, care au că spaţiu comun de desfăşurare Albania şi Balcanii celor patru secole de istorie în care s-au aflat sub dominaţie otomană. Albania este o ţară cu o istorie aparte în peisajul european. Relieful muntos şi clima aspră, populaţia nu prea numeroasă dar legată de natură şi de tradiţie, locul geografic la confluenţa de imperii şi religii, au creat un caracter naţional considerat aprig şi independent. Este un spaţiu al legendelor dar şi al extremelor. Secolul 20 a adus Albaniei independenţa după primul război mondial, dar a doua să jumătate a marcat căderea ţării în cea mai extremă formă de dictatură totalitară pe care a cunoscut-o Europa postbelică, şi cea mai rigidă formă de comunism combinând teroarea, cultul personalităţii şi ingineria socială. Kadare a supravieţuit (nu fără probleme şi nu fără compromisuri probabil necesare supravieţuirii) acestei perioade pentru a apare la sfârşitul ei ca una dintre vocile cele mai lucide împotriva totalitarismului din literatura lumii. Când scrie despre Albania însă, Ismail Kadare nu scrie numai despre ţara sa ci despre întreg spaţiul balcanic, şi despre întreaga lume aflată sau ameninţată de dictaturi. Albania ca metaforă a lumii, dacă vreţi.

https://www.libhumanitas.ro/ismail-kadare-firmanul-orb-humanitas-fiction-2017.html

Prima povestire a cărţii, ‘Biserica Sfânta Sofia’ mi-a amintit romanul lui Elif Shafak, ‘Ucenicul arhitectului’. Eroul povestirii este ca şi în cartea scriitoarei turce arhitect al unui atot-puternic sultan, în acest caz nu altul decât Mehmed al II-lea, cuceritorul în 1453 al Constantinopolului. Iată cum este descrisă întâlnirea cu biserica Sfânta Sofia, monumentul care de aproape un mileniu simboliza credinţa creştină şi puterea cultului ortodox:

‘Simţi cum capul şi trupul îi fură absorbite de undeva, de sus. O lumină incredibilă, de o strălucire intensă, cobora din cupolă asupra lor. Arhitectul simţi cum începe să se descompună. Muşchii, tendoanele care-i ţineau, încheieturile i se topeau cu repeziciune. Fusese aruncat brusc în centrul universului. Nu-şi închipuise vreodată că lumina închisă între zidurile unei construcţii poate fi mai compactă şi mai dominatoare decât cea liberă, de afară. Strălucirea aceea te făcea să te volatilizezi şi, aşa imaterial cum erai, te arunca în cele mai îndepărtate cotloane ale nemărginirii.’ (pag. 10)

Decizia sultanului de a transforma marea biserica în moschee, de a transferă sfinţenia de la o credinţă la alta păstrând sacralitatea spaţiului şi lumina din el este încredinţată spre executare arhitectului. Acoperirea caracterului creştin şi al simbolurilor sale pictate in ziduri nu este însă o sarcina uşoară, căci spiritul locului pare a se împotrivi:

‘Fără grabă, oamenii treceau pensula cu vopsea peste chipul lui Cristos şi al mamei Lui. Dar vopseaua era atât de subţire, încât, după ce se usca, coroana de spini, prima care reuşea să sfâşâie valul de culoare, se ivea din nou, urmată de rănile crucificării şi apoi de toate celelalte.’ (pag. 19)

Sfârşitul povestirii prezintă şi o surprinzătoare schimbare de perspectivă. Sufletul clădirii istorice intră în rezonanţă cu amintirea stăpânilor creştini şi musulmani care i-au determinat destinul, le preia şi le amplifică vârtejul gândurilor şi pe cel al simţirilor.

Şi următoarea povestire a volumului numită ‘Adio trecutului’ se întâmplă într-unul din momentele de răscruce istorică a Balcanilor. În casă dregătorului Beqir Ali, administrator al unei frânturi de Imperiu vine un emisar. Care este scopul venirii sale? Aduce oare cu el firmanul mazilirii? Trimisul pare a nu fi interesat de încercările de a-l corupe, el se dovedeşte a fi mai degrabă un vestitor care încearcă să transmită albanezilor planurile sau poate visele Sultanului, într-o alegorie care combină fantezia orientală cu teme biblice:

‘Visul acesta s-a întrupat într-adevăr … Albania, creştină o mie cinci sute de ani, într-o mare de ghiauri, la numai o sută de mile de Vatican, era a noastră, adică asiatică. Înţelegi ce lucru măreţ e acesta, Beqir Ali? Era semnul sigur trimis de Allah că Islamul avea drumul deschis către întreagă lume, … Aşadar, în urmă cu patru sute de ani, visul acesta s-a realizat … numai că … numai că … toată treaba era să nu se întrerupă … înţelegi ce vreau să spun, Beqir Ali. Toată treaba e ca el să continue, adică … Albania să rămână în Asia … Iată de ce nu-l ia somnul pe măritul sultan.’ (pag. 55)

Imperiul Otoman în nuvelele lui Ismail Kadare este simultan un simbol al mecanismului puterii absolute şi o lume în care visele îşi au locul lor important în procesul deciziilor. Birouri ale Viselor înregistrează şi arhivează visele sultanilor (furtul unui asemenea vis este evenimentul care declanşează destrămarea însuşi a structurii imperiale în ‘Furtul somnului imperial’, cea mai scurtă si mai ambiguă povestire a volumului) dar şi pe cele ale supuşilor. Dacă ar fi să căutăm definirea caracteristicilor scrierilor lui Kadare şi ale lumii pe care o crează trebuie să alăturăm dimensiunii istorice (documentate şi riguros prezentate) pe cea onirică.

sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Ismail_Kadare

Povestirea cea mai formidabilă a culegerii este cea care da şi titlul cărţii: ‘Firmanul orb’. Este datată 1984 şi pe lângă rezonanţa orwelliană a datei trebuie să remarcăm şi faptul că Enver Hoxha, dictatorul stalinist al Albaniei, era încă în viaţă. În cele vreo 60 de pagini ale nuvelei ne este prezentată metaforic o analiză sarcastică şi detaliată a mecanismului terorii, întruchipat de decretul sultanului care pedepsea cu orbirea pe toţi cei bănuiţi că ar avea puterea deochiului, invinovăţit de esecurile imperiului.

‘Un sentiment cunoscut, uitat parcă de câţiva ani, începuse să plutească în aer: frica. Era o frică ciudată, complet diferită de temerile de boală, de tâlhari, de fantome sau de moarte – era frica de stat. Rece, diformă, ceţoasă, dar acoperind totul, zi de zi şi oră de oră, aceasta a început să prindă în capcana ei sute de mii de oameni.‘ (pag. 76)

Teroarea este arbitrară, ea nu ocoleşte niciun segment al structurii sociale, nici pe călăii de ieri sau pe tovarăşii de drum, nici rudele cele mai apopiate, nici părinţii, copii sau iubiţii, nimeni nu este la adăpost. Firmanul orb ameninţă cu aceeaşi putere pe care o cunoaştem din perioada terorii staliniste în Uniunea Sovietică sau a Revoluţiei Culturale din China.

‘În fiecare zi se întâmplau lucruri pe care nu le ştiai cum să le categoriseşti. Lovitura, la fel că fulgerul de primăvară, îşi schimbă adesea direcţia şi pârjolea acolo unde nu te-ai fi aşteptat. Mulţi devotaţi ai regimului, chiar dintre aceia care se bucuraseră la început şi se grăbiseră să pornească vânătoarea, se treziră într-o dimineaţă legaţi fedeleş în arest. Aceste lovituri înşelătoare, pe care unii le credeau a fi ezitări ale statului, iar alţii intenţionate, cu scopul de a produce confuzie, îi făcură şi pe cei mai încrezători să-şi plece capul. S-a văzut că în nenorocirea asta nimeni nu putea să se simtă apărat.’ (pag. 111)

Ca multe dintre terorile arbitrare, şi cea a Firmanului orb se termină într-o zi, poate pentru că dictatorul îşi atinsese cota planificată de victime, poate pentru că pentru moment consideră că rivalii săi fuseseră lichidaţi şi poporul redus la supunere, poate pentru că orice foc, oricât de aprig sfârşeşte prin a-şi mistui sursele de distrugere. În relativa ‘liberalizare’ care urmează se întorc o parte dintre supravieţuitori, cu traumele detenţiei şi suferinţei in suflet şi carne, în acest caz cu orbirea permanentă. Atmosfera seamănă cu cea relatată de Vasili Grossman în ‘Pantha rei’, cartea care descrie atmosfera din Uniunea Sovietică în perioada de imediat după moartea lui Stalin:

‘… cea ce i-a uluit pe toţi a fost eliberarea lor în masă. Lucru care n-a fost, cu siguranţă, o coincidenţă, şi nici rezultatul vreunei neînţelegeri între ei … majoritatea decăzuseră complet. Se îmbrăcau jerpelit, cu haine vechi, iar în loc de pantofi purtau nişte saboţi de lemn, al căror bocănit le dădea un aer şi mai tragic. Nu doar cei orbiţi violent erau astfel. Printre zdrenţăroşi erau şi dintre aceia care se duseseră la orboficii cu surle şi trâmbiţe, aşa cum, printre cei mutilaţi cu forţa erau şi câţiva care se imbrăcau bine, chiar mai bine decât înainte, fudulindu-se peste tot, ca şi când ar fi vrut să-i sfideze pe cei din jur cu găurile negre de pe chip.’ (pag. 129-130).

Dacă ar fi după mine aş adaugă această culegere de povestiri ca bibliografie obligatorie pentru orice curs despre istoria regimurilor totalitare ale secolului 20, alături de ‘1984’ a lui George Orwell.

Posted in books | Tagged Albanian literature, Firmanul orb, Ismai Kadare | Leave a comment

not just action (Film: Edge of Tomorrow – Tom Cruise, 2014)

Posted on August 15, 2017 by admin

A lot of film fans deplore or criticize Tom Cruise‘s latest choice of roles. They all seem to be focusing on action movies, with the 55 (!) years old actor cast in roles where the ration between fights, high-speed chases and use of advance weaponry on one side and meaningful story and dialogs on the other is dangerously unbalanced in the favor of the first. His role in the 2014 ‘Edge of Tomorrow‘ apparently falls in the same category. However, the film directed by Doug Liman (of ‘The Bourne Identity’ and ‘Mr. & Mrs. Smith‘ glory) is much more than this. It is actually one of the smartest science-fiction films in the last few years.

source http://www.imdb.com/title/tt1631867

Time looping is one of the most intriguing themes in science fiction, and has a huge number of variation and derived paradoxes. The authors of the script of this film have taken the idea and introduced it into a ‘War of the Worlds’ kind of film and actually cinematography and even the evil alien’s appearances look quite similar to the one in the films inspired by H. G. Wells classic novel. What is different is that the superiority of the alien race is not based only on physical abilities but on the capability of controlling and resetting time. Luckily, at least some of the humans will be contaminated and use the trick to fight the invasion. I will stop here in order to avoid spoiling too much, with the promise that there are many more surprises, and that the solution and ending combines action and fine sci-fi.

(video source Warner Bros. Pictures)

Tom Cruise does what he best does (and likes it) in the last decade, with Emily Blunt a good and fit companion to his deeds. Well-paced action combines with smart writing for a film that needs no excuses to be liked.

Posted in movies | Tagged Doug Liman, Edge of Tomorrow, Emily Blunt, science-fiction films, Tom Cruise | Leave a comment

magic fun (Film: Now You See Mee – Morgan Freeman, 2013)

Posted on August 13, 2017 by admin

I have somehow missed ‘Now You See Me‘, a very entertaining movie directed by Louis Leterrier when it was released four years ago. Luckily, it’s one of those movies that do not lose their appeal that fast, and then it’s summer time, so the right time for fun and entertaining films. The only detail that seems overcome by time in this film is the usage of phones phones with geo-positioning systems.As smartphones took over the market, and applications as Google Maps became ubiquitous, the cops using keyboard based not-so-smart mobile phones seems to have happened twenty and not four years back. It’s kind of a lesson for film-makers which may find more and more difficult coping with the pace of progress of our smart gadgets. Maybe the sequel avoids this mistake.

http://www.imdb.com/title/tt1670345

‘Now You See Me‘ combines two genres – the big robbery and the magicians movies, with more emphasize on the later. ‘The closer you look, the less you see’ is the key saying of the film which tells the story of four magicians with different specializations brought together in a team that combines huge magician shows a la David Copperfield with bank robberies. They are supported by a finance tycoon (Michael Caine), followed by a former magician (Morgan Freeman) whose pastime is exposing on TV the tricks and frauds of magicians, and have of course all the FBI and Interpol on their tracks. The roles of manipulators and manipulated, suspects and innocents change all the time, and as in a good magic show we are never sure what we exactly see on screen.

(video source Movieclips Trailers)

The story may have a few holes that cannot be filled even by magic, but the convention works well, and is well supported by the actors. Watching Morgan Freeman and Michael Caine is always a delight in this kind of roles that they enjoy playing in this epoch of their careers. The rest of the team does a good job as well, with special mentions for Jesse Eisenberg and Woody Harrelson. ‘Now You See Me‘ is a film to enjoy, like a good show with magicians.

Posted in movies | Tagged Hollywood movies, Jesse Eisenberg, Louis Leterrier, Michael Caine, Morgan Freeman, Now You See Me, Woody Harrelson | Leave a comment