The Catcher In The Sand

Și dacă, într-o bună și banală zi europeană, Mântuirorul însuși s-ar întoarce între noi, nu oriunde, ci chiar în centrul Munchenului, în Marienplatz (Piața Mariei)? Învăluit în giulgiul sau mortuar, rănit și epuizat după chinurile suferite pe Muntele Golgotei? L-am recunoaște, noi, oamenii de astăzi, sau poate l-am confunda cu vreun refugiat vorbind o limbă stranie din Orientul Mijlociu, îmbrăcat și comportându-se altfel decât noi, așa cum se întâmplă cu mulți alți refugiați? Nu l-am suspecta că este încă unul din șirul de falși Mesia care n-au lipsit în cele mai recente două milenii ale istoriei? Cum ar descrie evenimentul presa de scandal, cum ar reacționa bisericile care folosesc numele și povestea lui Iisus de peste două milenii în scopuri mai mult sau mai puțin sfinte, care ar fi atitudinea politicienilor și a autorităților?

Acestea sunt întrebările și premizele cărții ‘Adevărata cronică a morții lui Yeșua Ha-Nozri’ semnată de Gheorghe Săsărman și apărută în colecția ‘fiction Ltd’ a editurii Polirom în 2016. Pe autor îl regăsesc după multe decenii. L-am întâlnit pentru prima dată acum mai bine de o jumătate de secol în legendara colecție „Povestiri științifico-fantastice”, versiunea românească a fanzinurilor americane, care au jucat un rol excepțional în dezvoltarea la noi a genului de science-fiction și formarea unui public rămas fidel până astăzi și continuat din generație în generație (și eu de fapt am moștenit pasiunea pentru SF de la tatăl meu). Publica acolo în 1963 în trei numere consecutive ‘Catastrofa mezonică’ scrisă în colaborare cu Ion Mânzatu, un fel de poveste apocaliptică la dimensiuni cosmice. Au urmat câteva volume de proză SF și prezența în almanahurile din domeniu, și apoi amândoi am părăsit România, el spre Germania unde trăiește și astăzi, și care este cadrul cărții de care mă ocup în această recenzie.

sursa https://antoneseiliviu.wordpress.com/2016/10/27/adevarata-cronica-a-mortii-lui-yesua-ha-nozri/

Mărturisesc că sunt oarecum mirat de lipsa de ecou între critici dar chiar și în blogosferă a acestei cărți care a apărut cu mai bine de un an în urmă. A fost pentru mine una dintre lecturile cele mai pasionante din ultima vreme – o carte scrisă cu umor și inteligență, cu personaje bine articulate, cu o tema care ar trebui să aibă darul de a trezi interesul pasionaților din genuri diferite, de la amatorii de enigme istorice și romane polițiste, până la cei preocupați de subiecte mai ‘profunde’ cum ar fi rolul religiei în istorie. Asociația literară care mi-au venit imediat în minte a fost cea cu romanul ‘Maestrul și Margareta’ – capodopera lui Mihail Bulgakov. La Săsărman însă Iisus este un personaj istoric, un răzvrătit nu neapărat pe considerente morale, ci mai ales din motive naționale și sociale, încercând să-și trezească contemporanii la revoltă împotriva ocupanților romani ai Iudeei și Ierusalimului de acum 2000 de ani, și a colaboratorilor lor, preoții și demnitarii evrei corupți. Acest punct de vedere este consistent cu viziunea pe care o cunoaștem din cărți istorice foarte solide cum ar fi ‘Arestarea, procesul și moartea lui Iisus’ scrisă de juristul și istoricul Haim Cohn, care avea să devină judecător la Curtea Supremă a Israelului (cartea a fost tradusă în limba română și publicată de Editura Teșu) sau din cărți de ficțiune ca ‘Juda’ lui Amos Oz. Nu este poate deci de mirare că Yesua din cartea lui Săsărman (numele real al lui Isus pe vremea când bătea cărările Galileei) este primul care este uimit de faima și impactul faptelor sale, descrise mai mult sau mai puțin exact în Evanghelii:

‘… una erau patriarhii și alta sunt eu. Una era să închei legământ pe vecie cu Yahwe sau să-i scoți pe iwrim din robie din țara lui Pharao, sau să cucerești cu ei țara Kena’anului, și cu totul altă să fii răstignit, în batjocură, ca atâția alți proscriși, unul printre miile de mii, după ce ai eșuat în chip lamentabil, un jalnic și neisprăvit instigator la răscoala …‘ (pag. 202)

sursa https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_S%C4%83s%C4%83rman

Lumea din jur se reflectă în personajul lui Yeșua. Și cu ce lume avem de-a face. Gheorghe Săsărman îl înconjoară pe straniul străin care a sărit două milenii de existența pentru a ajunge în vremurile noastre cu o galerie de personaje credibile și reale, care ne devin repede familiare, fiecare cu identitatea și personalitatea sa: ziarista Coelestina Sauer care este prima care intuiește imensul ‘scoop’ cu care se confruntă eroii cărții și aduce știrea la cunoștiință opiniei publice, perechea de prea conștiincioși și puțin cam birocrați polițiști care anchetează cazul ciudatei apariții și cărora le revine ingrata misiune de a stabili identitatea exactă a călătorului în timp, translatorul de arameică, doctor în teologie și ateist militant Aloysius Gottlieb, devotata medic Martha Lemann care salvează viață eroului și îl readuce măcar pentru o vreme in contemporaneitate confruntându-se cu riscul de a se îndrăgosti de carismaticul predicator, sora Scholastica, directoarea spitalului unde este tratat Yesua care concentrează in ea tot scepticismul bisericii catolice confruntate (poate) cu omul viu care a dat nașterii legendei pe care se bazează însăși existența instituției bisericii și doctrina ei. Cu toții, personaje principale și secundare, sunt excelenți schițați, iar descrierea treptatei reveniri la viață (căci nu suntem niciodată siguri dacă este vorba despre o adevărată Înviere) a eroului, acomodarea sa cu modernitatea, transformarea sa într-un eveniment mediatic sunt toate realizate cu umor și claritate, într-un ritm cinematografic, cu dialoguri spirituale care evită capcanele trivialului și ale seriozității exagerate.

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Christ%27s_Entry_Into_Brussels_in_1889

Dacă în cele din urmă reîntâlnirea personajului care își spune (pe drept cuvânt sau nu, de fapt nu știm niciodată sigur) Yesua Ha-Nozri (a se pronunță, în ebraică, Ha-Notzri!) pare mai mult să semene cu imaginea din tabloul faimos ‘Intrarea lui Iisus în Bruxelles în 1889’ al lui James Ensor, de vină nu este el (sau El) ci lumea în care trăim. Din confruntarea cu idolii și principiile fondatoare ale civilizației noastre nu putem ieși bine, căci ne-am îndepărtat prea mult de ei. Acesta pare a fi mesajul cărții lui Gheorghe Săsărman. O lectură care m-a pasionat și pe care o recomand cu căldură.

Volumul ‘bricabrac’ semnat de Lucian Pintilie și apărut în prima sa ediție în 2003 la editura Humanitas încearcă să scape, precum multe dintre creațiile regizorului, categorisirilor. Dacă totuși este vorba să încerc să-l descriu în câteva cuvinte aș spune că este vorba despre o carte care combină memoriile documentate cu programele de teatru. Titlul însuși dă o tentă ludică întregului volum și pare a recomanda evitarea clasificărilor. Este vorba despre o trecere în revistă a unor repere principale din cariera artistică de aproape cinci decenii (la momentul publicării cărții) a lui Lucian Pintilie în care amintirile, notele regizorale, criticile teatrale și cinematorgrafice, documentele de epoca, și eseurile pe marginea creațiilor se combină într-o ordine mai degrabă asociativă și tematică decât cronologică. Menționez de la bun început că am citit și recenzia se referă în exclusivitate la ediția 2003 a cărții, îngrijită de Vlad Russo și Vlad Zografi. Traducerea franceză a cărții a fost desemnată drept  ”cea mai bună carte străină” de Sindicatul Criticilor de Cinema din Franța în anul 2010. O ediție revizuită și adăugită a apărut în 2017 la editura Nemira cu titlul ‘Bricabrac – De la coșmarul real la realismul magic’. Nu am avut încă șansa de a pune mâna pe noua ediție și de a o citi.

În biografia mea personală Lucian Pintilie a izbucnit în anul 1969, când filmul ‘Reconstituirea’ (poate cel mai bun film românesc al tuturor timpurilor) demonstra pe de-o parte că și în România ar fi posibilă o revoluție estetică cu tematică socială în artă și specific în cinematografie, iar pe de altă parte că regimul comunist, chiar și în cea mai aparent liberală perioadă a existenței sale nu era dispus să tolereze diversitatea sau criticile care ar fi pus sub semnul întrebării nici măcar tarele umane și minore ale societății zis-socialiste, cu atât mai puțin fundamentele sale ideologice. Cartea nu debutează însă cu acest moment, menționat mult mai târziu în volum, ci cu alt moment de răscruce – cel al grelei nașteri, aprobări vremelnice, și interzicerii după trei reprezentații a spectacolului cu piesa ‘Revizorul’ de Gogol, în septembrie 1972. Momentul a fost de răscruce nu numai pentru Pintilie, care și-a văzut spulberate cu desăvârșire orice iluzii privind libertatea de exprimare și creație artistică, ci pentru întreg teatrul românesc al epocii, determinând plecarea de la conducerea Teatrului Bulandra a lui Liviu Ciulei, cel care reușise în aproape un deceniu de muncă și creație să adune multe dintre talentele consacrate ale scenei românești (regizori, actori, autori de costume și decoruri), să deschidă și să diversifice repertoriul, să creeze o atmosfera propice creației artistice, pluralismului și dialogului. În acel moment Teatrul Bulandra era incontestabil unul dintre cele mai bune teatre ale lumii. Cenzura regimului comunist a pus capăt acestei perioade faste, a readus ‘realismul socialist’ cu plictiseala să ideologizată pe scene, și a determinat plecarea din țară a unor întregi generații de regizori, unii precum Pintilie și Ciulei obțînând succese excepționale în lume.

‘Revizorul’ nu avea de altfel șanse să treacă de filtrele cenzurii, căci viziunea lui Pintilie despre ‘mediocritatea diavolului’ țintea prea precis clasa conducătoare românească de atunci. Nu au ajutat nici luările de poziții curajoase în contextul vremii a unor oameni de cultură precum Ana Blandiana, Matei Călinescu, Lucian Raicu. Cât despre Lucian Pintilie, el pare să privesca retrospectiv la acele evenimente cu satisfacția de a fi refuzat să colaboreze cu cenzură.

‘… un artist poate interzice operei sale să supraviețuiască mutilată și castrată … Am incendiat opera și i-am asigurat imaculare și celebritate.’ (pag. 26)

sursa https://www.goodreads.com/book/show/29343306-bricabrac

În nici un moment Lucian Pintilie nu caută să se disculpe și nici nu se erijează în erou dizident. În atmosfera anilor 1965-1968 și mai ales în contextul atitudinii unice în blocul comunist a lui Nicolae Ceaușescu contra invaziei Cehoslovaciei de către trupele sovietice și aliate lor a făcut parte și el din categoria amăgitilor:

‘… atunci, în timpul iluziei comice, primavara de la Praga, și încă vreo 2-3 ani buni … noi, intelectualii români eram în plin flirt cu partidul’ (pag. 269)

Partidul este cel care a curmat în mod brutal ‘flirtul’ cu artiștii doritori de libertate de creație și schimbare. După scandalul ‘Revizorului’ lui Lucian Pintilie i s-au interzis în mod sistematic toate proiectele următoare, zeci că număr, rămase la stadiul de propuneri, schițe, note. ‘Pescărușul’ lui Cehov avea să-l pună în scenă la Paris, ‘Salonul nr. 6’ (scenariu de film după Cehov) avea să devină unul dintre punctele de referință ale … cinematografiei iugoslave. Cultura lumii a câștigat un artist universal (mai mulți de fapt, căci Liviu Ciulei, Andrei Șerban, David Esrig luau și ei calea exilului), în timp ce cultura română a pierdut o șansă unică de a contribui la universalitate. A fost însă – recunoaște Pintilie – dintr-o anumită perspectiva un ‘exil de lux’. Lui ca și altor artiști li se permitea să lucreze șisă circule în lume și chiar să se întoarcă în țară, să înainteze propuneri de noi proiecte, toate sau majoritatea înăbușite înainte de a vedea luminile scenei sau ale platorurilor de filmare. Condiția era să evite sau măcar să limiteze declarațiile cu caracter politic făcute ‘afară’, și Pintilie și ceilalți au acceptat în general această condiție, deși Europa Liberă și în special emisiunile cuplului Monica Lovinescu și Virgil Ierunca le urmăreau de aproape cariera și îi menționau destul de des.  Noi, cei rămași în România acelor ani, nu ne mai puteam bucura de creațiile lor, auzeam despre ei doar la Europa Liberă sau în rare notițe informative în presa controlată unde succesele lor erau prezentate ca … succese ale teatrului românesc în lume. Doar ‘Secolul 20’ sub conducerea lui Dan Haulică a reușit în anii 80 să publice note de lucru și câteva relatări din activitatea în lume a lui Lucian Pintilie.

Ca iubitor al operei mi s-a părut extrem de interesant grupajul de capitole dedicat activității lui Lucian Pintilie în acest domeniu. Din păcate, din această parte a creației sale nu am avut ocazia să văd nimic, căci toate spectacolele au fost realizate ‘afară’ în anii ’70 și ’80. Pintilie este considerat astăzi printre cei care au reînviat acest gen, l-au readus în actualitate, au demonstrat că se poate face altfel, și că granițele dintre operă, teatru, dans, circ, scenografie, costume, trebuie lăsate să se prăfuiască în cărți. Aplicând același procedeu pe care l-a îndrăznit în teatru – descompunerea textului și a părților melodice și recombinarea după legi și reguli care țin doar de viziunea artistică a creatorilor, Pintilie a creat câteva spectacole (‘Turandot’ după Gozzi și Puccini la Theatre Chaillot – mai mult teatru, dar semnalând și deschizând calea intrării sale în branșă, “Oreste’ de Aurel Stroe la Avignon, ‘Flautul fermecat’ la Aix-en-Provence, ‘Carmen’ la New Theater din Cardiff) care au rămas repere în istoria genului. A avut muzică de suferit? Să cităm doar o mărturie:

‘… toți îmi spun că n-au cîntat, repet cîntat, niciodată mai bine scena asta. E normal, i-am pus în condiția lor de oameni liberi și puțin nebuni. Totul e ca o farsă studențească, exact ca în libret’ (pag. 129)

Spectacolul cu ‘Turandot’ a fost unul dintre primele și cele mai faimoase ale lui Lucian Pintilie pe scenele pariziene. Găsim în carte reacții pozitive semnate de Alberto Moravia, Michel Piccoli, Roland Barthes, Eugene Ionesco, Monica Lovinescu. A scris apreciativ despre el și Jack Lang, pe atunci director al teatrului Chaillot, care a susținut spectacolul în ciuda disensiunilor cu temperamentalul regizor român, și această poziție avea să-l coste (printre altele) pe cel care cu câțiva ani mai târziu avea să devină Ministru al Culturii sub președintele Francoi Mitterand, funcția de director al teatrului.

Am găsit în carte relatări pe care le-am găsit pasionante însoțite de cronici, note de regie, amintiri, despre spectacolele pe care Pintilie le numește ‘exhumarile mele spectaculoase’: ‘Rața sălbatică’ pusă în scenă la Arena Stage din Washington DC, ‘Astăzi seară se improvizează’ din 1987 de la Theatre de la Ville din Paris, ‘Tartuffe’ în 1984 iarăși la Washington, spectacolul care i-a smuls criticului David Richards fraza ‘Teatrul mai poate fi un templu al luminii’. Ordinea este logică, logica artistului, dar nu neapărat cronologică.

sursa – http://www.icr-london.co.uk/article/a-kristin-scott-thomas-tour-de-force-at-the-romanian-cinematheque.html

Am citit cu emoție paginile închinate marilor actori și regizori pe care noi, iubitorii de teatru i-am iubit (Liviu Ciulei, Clody Bertola) și îi mai iubim (Victor Rebengiuc). Despre Clody scrie cu dragostea bărbatului și admirația omului de teatru. ‘Liviu Ciulei era singura persoană din lume de a cărui, nu atît părere, cît simplă dorința aș fi ținut seama, dacă și-ar fi manifestat-o.’ (pag. 202) Din carte am aflat despre un regizor pe care Pintilie și nu numai el îl considera excepțional, Gheorghe Harag, care și-a desfășurat o mare parte din activitate la Teatrul din Târgu Mureș, și pe care autorul celor mai ilustre ‘Livezi cu vișini’ pe care le-am văzut îl consideră superior în realizarea spectacolului. Amintiri personale despre mama sa, despre personalități cu care i s-au încrucișat drumurile precum Chaplin, Ionesco, Miron Radu Paraschivescu își găsesc locul în carte.

În secțiunea dedicată filmelor capitolul despre ‘De ce trag clopotele, Mitică’ include pagini de istorie cinematografică în care anectotica se îmbină cu reflecțiile despre relațiile dintre creator și regim, echilibrul între libertate și compromis, între intrasigenta artistului și nevoia de a-și întâlni publicul. Filmul a fost interzis în 1981, și prezentat publicului abia în 1990, cu o receptare amestecată, variind între elogiile aduse de Radu Cosașu și calificativele de ‘intelectualist’, ‘forțat’ și ‘inert’ pe care i le acordă Cristian Tudor Popescu în cartea sa ‘Filmul surd în România mută’ (Pintilie nu-i rămâne dator). Filmele de după 1990 sunt și ele prezentate cu poveștile lor, mărturisirile și comentariile lui Pintilie devenind o parte din alte dezbateri care încă sunt departe de a fi fi ajuns la faza concluziilor:  în ce măsură există continuitate în cinematografia română între ceea ce s-a produs înainte și după evenimentele din decembrie 1989? Cum au folosit regizorii care nu au avut posibilitatea să se exprime liber în timpul dictaturii libertatea de exprimare dobândită după schimbarea regimului? De ce par fimele lor ‘dinainte’ mai interesante decât filmele lor ‘de după’? Ce datorează  ‘Noul Val’ apărut în cinematografia românească a mileniului 3 lui Pintilie și generației sale?

Posibil ca o parte dintre aceste întrebări să-și găsească răspunsul în ediția 2017 a cărții lui Lucian Pintilie. Promit și eu o revizuire a acestor note de lectură când voi avea prilejul să citesc cartea. Eu am citit ediția 2003 cu interes și pasiune. Creșterea noastră ca intelectuali și ca pasionați ai teatrului și filmului a avut loc sub influența unor creatori de mare talent, între care Lucian Pintilie ocupă un loc dintre cele mai importante. Dacă mi-a lipsit ceva din această carte, este referirea la relația dintre regizor și spectatori. Intrasigenta artistului în fața cenzurii și limitărilor creative este descrisă în detalii. La fel este criticată indisciplina anumitor categorii de public, ca de exemplu cel de la Avignon, unde spectacolul cerea o ora fixă de începere, pentru a folosi jocul de lumini și umbre al apusului de soare. Sunt citate multe elogii ale criticilor, altor oameni de teatru și cultură. Dar publicul? Nu toate spectacolele lui Pintilie au fost și succese de public, și aș fi citit cu interes gândurile sale în acest sens. Teatrul mare este format din clipe unice de miracol, de acord, dar ele au sens doar în prezența spectatorilor. Dar când spectacolele sunt curmate după puține reprezentații, sau regizorul își părăsește creația după sau chiar înainte de premieră, cum avea obiceiul Pintilie, unde rămân spectatorii? Din nou, să căutăm ediția revăzută, poate acolo vom găsi o parte din răspunsuri.