The Catcher In The Sand

Metrul, kilogramul, secunda. Ni se pare că am cunoaște aceste măsuri ale distanței, masei, timpului, dintotdeauna, că ne-am născut cu ele. Și totuși, ele sunt doar convenții, înțelese și acceptate doar cu câteva generații în urmă. Corpul omenesc a fost sistemul de referință pentru măsurarea dimensiunilor în antichitate și pentru o bună parte a istoriei omenirii. Lungimile erau definite în ‘picioare’, ‘coți’,’palme’ și ‘degete’.  Lipsa unei unități de măsură comune pe diferite meleaguri ale lumii ducea la probleme în aprecierea distanțelor sau în schimburile comerciale. ‘Piciorul regelui’ (pied du roi) introdus în anul 790 de împăratul Charlemagne și recunoscut în mare parte din Europa avea 32,5 de centimetri, cu un centimetru mai scurt decât ‘piciorul belgian’ folosit în Anglia Evului Mediu. Am putea glosa pe această temă observând că dacă imperiul lui Charlemagne a fost într-un fel, istoric, prima ‘Uniune Europeană’, englezii au făcut încă de pe atunci excepție. Până în ziua de astăzi unele dintre cele mai disputate momente în meciurile de fotbal sunt cele legate de măsurarea de către arbitri a celor 9,15 metri dintre punctul din care este executată o lovitură liberă și ‘zidul’ apărătorilor. Nici în ceea ce privește cântărirea maselor situația nu era mai stabilă. ‘Talentul’, menționat și în Biblie, definit că masa de apă necesară umplerii unei amfore, era folosit încă din antichitate, doar că grecii, romanii, egiptenii și babilonienii foloseau fiecare amfore de forme și dimensiuni diferite. Rezultatul: diferențe între 26 de kilograme (talentul grecesc) și peste 32 de kilograme  (talentul roman).

Chiar și în cadrul spațiilor culturale mai unitare sau pe teritoriile statelor centralizate, definirea nu a fost consistentă până cu vreo două secole în urmă. În Franța lui Ludovic al XIV-lea distanțele erau măsurate în leghe (‘lieues’) care difereau însă între ceva mai mult de 3 kilometri în nord și aproape 6 kilometri în sudul regatului. În țările românești situația era similară, lucru firesc țînând cont de fărâmițarea politică din cea mai mare parte a istoriei. ‘Degetul’ moldovean avea 28 de milimetri față de cei 25 de milimetri ai degetului muntean. Palma moldoveană de zece degete era și ea proporțional mai mare decât cea munteană. Stânjenul (urmașul unității romane ‘stadium’) din Moldova măsura 2,23 metri, în timp ce în Valahia el a diferit între 1,97 metri pe vremea lui Șerban Vodă și 2,02 metri în timpul lui Constantin Brâncoveanu. În Transilvania se folosea stânjenul austriac sau ‘klafter’ cu dimensiunea de 1,8965 metri. Unitățile de capacitate și greutate difereau și ele. Litra moldovenească avea 0,38 de litri in timp ce cea valahă cuprindea doar 0,322 litri. Ocaua din Moldova cântărea 1,291 kilograme, spre deosebire de cea din Valahia care avea 1,272 kilograme. În mod destul de sistematic, unitățile de măsură moldovenești au fost de-a lungul timpului ceva mai mari decât cele cu același nume din Muntenia. Nu am găsit nicio teorie care să explice acest fenomen.

Un paradox istoric face ca ideea unui sistem internațional de unități de măsură bazat pe multiplii de 10 (sistem decimal) să fi fost pentru prima dată formulată în mod detaliat de un filosof și naturalist britanic pe nume John Wilkins, în 1668. Regăsim această tema în diverse variații și propuneri circulate internațional în toată perioada iluminismului, dar realizarea ei practică a avut loc doar după Revoluția Franceză, când ocupația unei mari părți a Europei de către trupele napoleonene a favorizat aplicarea unitară a sistemului cristalizat în zelul schimbărilor revoluționare. Legea franceză prin care se instituie ‘sistemul de măsuri uzuale’ datează din 1799, dar a durat aproape jumătate de secol până când Franța însăși a adoptat sistemul. Tratatul Metrului semnat în 1875 a consfiintit adoptarea sustemului metric decimal ca standard științific internațional. El a fost aplicat în viața civilă a majorității țărilor lumii încă de la sfârșitul secolului al 19-lea. Excepțiile cele mai notabile au fost Anglia și Statele Unite, rămase adepte ale sistemului numit imperial. După aderarea la Uniunea Europeană, Anglia a început treptat să adopte și ea sistemul metric (cu notabila excepție a ‘pint’-ului de bere), lăsând fostele colonii ale imperiului numite astăzi Statele Unite să rămână ultima principală utilizatoare a sistemului imperial (celelalte două țări sunt Liberia și Myanmar). Dar nici în cadrul fostului imperiu lucrurile nu stăteau exact la fel.  Un ‘pint’ de bere băut în Anglia este cu vreo 20% mai voluminos decât unul consumat în Statele Unite, și nu am zis nimic despre calitatea berii!

Tratatul (sau Convenția) Metrului semnat la 20 mai 1875 a încredințat administrarea Sistemului Internațional (SI) de măsurători unei organizații numite Biroul Internațional de Greutăți și Măsuri (BIPM – după inițialele sale franceze), organizație care numără 60 de state membre între care și România. Pavilionul Breteuil de la Sevres, în Franța, este sediul organizației. Aici se află, printre alte obiecte cu valoare practică și istorică, și prototipul internațional al kilogramului (IPK), construit dintr-un aliaj compus din 90% platină și 10% iridiu, care constituie împreună cu șase replici exacte ale sale, etalonul internațional al kilogramului începând cu anul 1889. Copii oficiale ale IPK sunt realizate de fiecare țară care aderă la SI, comparate și re-etalonate la intervale de aproximativ 40 de ani. Re-etalonarea este necesară deoarece chiar și în condițiile extrem de precise pe care le dictează specificațiile tehnice atașate tratatului, există variații în timp, care dau naștere unor diferențe între etaloanele naționale.

Toate acestea se vor schimba începând cu data de 20 mai 2019. A 26-a Conferință Internațională a Greutăților și Măsurilor a adoptat la 16 noiembrie 2018 la Versailles cea mai importantă revizie în istoria sistemului internațional (SI) de măsuri. Toate cele șapte unități de măsură de bază, inclusiv kilogramul,  vor fi de la acea dată bazate pe constante fizice din natură. De asemenea crește interdependența între aceste unități de măsură. Epoca etaloanelor internaționale se încheie.

Cum este conceput și cum funcționează noul sistem internațional? Reforma a început în 1967, când secunda, unitatea de măsură a timpului, și-a schimbat referința de la perioada de rotație a Pământului în jurul axei sale la ceasul atomic al elementului cesium, ceea ce duce la deviații de o secundă la 1,4 milioane de ani. A urmat candela, unitatea de măsură a luminozității, redefinită în 1979 ca luminozitatea unei surse luminoase în culoarea verde a spectrului vizibil (cea mai sensibilă parte a spectrului pentru ochiul omenesc). Metrul a abandonat în 1983 etaloanele fizice și a fost redefinit ca a 1/229,792,458-a parte din distanța parcursă de lumină într-o secundă. Aceasta a fost și prima unitate de măsură nouă derivată, definiția metrului fiind dependentă de cea a secundei, reformată în 1967. Reforma actuală cuprinde încă patru unități de măsură: a masei (kilogramul), curentului electric (Ampere), temperaturii (Kelvin sau grade Kelvin) și cantității de substanță chimică (mol). Noua definiție a kilogramului va transformă etalonul IPK într-o piesă de muzeu. Noua vedetă a sistemului internațional SI se numește balanța Kibble, cunoscută anterior ca balanța Watt și rebotezată în 2016 după numele inventatorului ei, Bryan Kibble de la Laboratorul Național de Fizică al Marii Britanii. Balanța Kibble măsoară masa determinând cantitatea de energie necesară pentru a echilibra masa prin forță electromagnetică. Cantitatea de energie necesară echilibrării a exact 1 kilogram depinde de o constantă naturală numită constanta Planck (prescurtată h), care face legătura între energia unui foton și frecvența luminozității sale. O energie echivalentă cu 6,62607015×10³⁴ h echilibrează un kilogram. Deoarece energia este măsurată în Joule (kilogram x metru pătrat / secundă), definiția kilogramului este dependentă de definiția secundei și a metrului, dar aceste două probleme sunt acum deja rezolvate.

Pare complicat? Poate că și este puțin mai complicat decât în vechiul sistem, dar două avantaje importante sunt deja vizibile. Primul este constanta in timp. Etaloanele fizice, cât de precise erau ele, conduceau la diferențe de măsurători vizibile numai după câțiva ani, și implicau și cheltuieli periodice semnificative de păstrare, verificare, și re-etalonare. Al doilea este repetabilitatea. Noile definiții permit crearea de ‘etaloane virtuale’ oriunde și oricând. Sistemul devine cu adevărat universal și are șanse să însoțească omenirea pentru multă vreme.

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Noaptea dintre 21 și 22 februarie a acestui an mi-a amintit de o altă noapte istorică, pe care am trăit-o acum aproape jumătate de secol. Atunci, ca și acum, m-am trezit pe la ora 3 și jumătate înainte de zori, pentru a asista în transmisie directă la un eveniment legat de explorarea spațială. Data era 21 iulie 1969, ora exactă 02:56:15 UTC. Astronautul american Neil Armstrong devenea primul om care pășea pe suprafața Lunii, mai mult, era primul om care se afla pe un alt corp ceresc decât Terra. Întreaga planetă părea conectată la transmisia directă, preluată și de televizunea română a vremii, cu comentariile lui Tudor Vornicu și Andrei Bacalu. Omenirea ajunsese la una dintre primele borne importante ale căii spre astre, iar aici, pe Pământ, Statele Unite reușiseră prin progamul Apollo să câștige cursa spre Lună cu Uniunea Sovietică, cealalată supraputere a acelei perioade, recuperând handicapul creat de succesele inițiale ale lansării primului satelit artificial (Sputnik în 1957) și a trimiterii primului om în spațiu (Iuri Gagarin în 1961).

Lansarea care a avut loc cu câteva zile în urmă nu reprezintă poate un eveniment de asemenea proporții, dar totuși ea aduce câteva noutăți semnificative. În primul rând este vorba despre prima lansare a unei expediții spre Lună care este rezultatul unei inițiative private. Pentru cei care urmăresc în mod regulat rubrica CHANGE.WORLD nu este vorba despre o noutate. Am relatat de câteva ori în ultimii ani despre competiția Lunar X lansată de firma Google, care urma să acorde un premiu de 30 de milioane de dolari primei inițiative private care reușea să trimită spre Luna o sondă spațială automată, să efectueze cu succes aselenizarea, să parcurgă cel puțin o jumătate de kilometru pe suprafață Lunii și să transmită imagini video din timpul aventurii selenare. Concursul a fost inițiat în 2007 pentru o perioadă de 10 ani, apoi termenul a fost prelungit cu încă un an, până în martie 2018. Au fost identificați cei cinci finaliști ai competiției, între care și proiectul israelian SpaceIL. Niciunul dintre participanți nu a reușit însă să efectueze lansarea înainte de termenul stabilit. Concursul s-a încheiat, premiul nu a fost atribuit. O parte dintre echipele participante au continuat însă proiectele. Echipa israeliană este prima care a lansat cu succes o sondă spațială spre Luna. O va urma probabil echipa americană Moon Project tot în cursul acestui an, cu câteva alte lansări ale proiectelor concurente prevăzute pentru 2020.

Pentru Israel este, desigur, o realizare excepțională. Dacă misiunea este încununată de succes, mica țară din Orientul Mijlociu va deveni după Statele Unite, Rusia (fosta Uniune Sovietică) și China, a patra națiune care reușește să plaseze o sondă spațială pe Luna. Numele proiectului israelian este BeReshit (Geneza) după numele primei cărți din Biblie. Lansarea a fost efectuată din Florida, de la Cape Canaveral, locul lansărilor misiunilor spațiale americane, folosind o rachetă SpaceX Falcon 9 (aceasta fiind și ea  o tehnologie privată, accesibilă comercial). Strategia aproprierii de Lună este și ea destul de originală.  Spre deosebire de traiectoria directă urmată de majoritatea misiunilor spațiale, inclusiv de modulele programului Apollo, călătorie care durează câteva zile, misiunea israeliană a plasat inițial sonda pe o traiectorie geocentrică. În viitoarele săptămâni, prin mici corecturi incrementale, diametrele acestei orbite vor crește, până când, la 20 martie, sonda va fi plasată pe o orbită eliptică care o va purta spre Luna. La 4 aprilie va avea loc ‘captarea’ sondei în spațiul gravitațional selenar, după ce va fi fost depășit punctul de echilibru dintre forțele gravitaționale ale Terrei și Lunii. Această tehnologie permite utilizarea unei cantități de combustibil care reprezintă doar o fracțiune din cantitatea necesară traiectoriei directe. Este foarte posibil ca în viitorii ani și decenii, când numărul zborurilor spre Lună va crește considerabil, această metodă mult mai economică să fie preferată mai ales în misiuni care nu sunt critice ca timp. Aselenizarea este prevăzută pentru data de 11 aprilie, în Marea Tranchilității, aceeași zonă a Lunii unde aselenizase ‘Vulturul’, modulul ‘Eagle’ al misiunii Apollo 11.

Pentru cei care urmăresc regulat articolele acestei rubrici nu este un secret faptul că sunt un suporter înflăcărat al explorării spațiale, și asta nu numai din cauza pasiunii pentru literatura și filmele pe care aceasta le inspiră, ci mai ales deoarece cred că extinderea în spațiu este critică pentru supraviețuirea omenirii. Această idee a fost  exprimată printre alții și de Carl Sagan și de Steven Hawking, este una dintre mantrele întreprinzătorului Elon Musk, dar poate cel mai bine a pus-o în câteva cuvinte fizicianul și cercetătorul viitorului american Michio Kaku, în cartea sa ‘The Future of Humanity’ (‘Viitorul omenirii’) apărută anul trecut: ‘Sau părăsim Pământul, sau vom pieri’.  Planeta noastră este o minune a Universului, o combinație la scară cosmică a unor condiții unice care fiecare dintre ele este critică existenței vieții. Dacă nu l-ați văzut deja vă recomand vizionarea serialului documentar ‘One Strange Rock’. realizat de National Geographic, prezentat de actorul Will Smith, în care sunt descrise condițiile cu totul speciale care au dus la apariția și dezvoltarea vieții pe Pământ. Care sunt factorii care fac din această ‘stâncă stranie’ leagănul vieții și al civilizației? Iată câțiva dintre ei: ciclul dinamic al bioxidului de carbon în apă, aer și sol păstrează o temperatura relativ constantă a solului care facilitează viață; stratul de ozon protejează organismele de razele cosmice; existența Lunii stabilizează axa de rotație a Pământului păstrând polii climatici în aceleași zone geografice; câmpul magnetic al Pământului datorat miezului fierbinte reflectă undele electromagnetice create de furtunile solare; soarele însuși este o stea matură și stabilă, cu o existența destul de îndelungată și o evoluție destul de lentă pentru a facilita apariția vieții și menținerea ei. O altă grupă include factori legați de locul Pământului în sistemul solar și al sistemului solar în galaxie: distanța față de soare este optimă înlesnind prezența apei în stare lichidă; planetele gigantice de la periferia sistemului solar îndepărtează asteroizii scăzând probabilitatea ciocnirilor care ar produce schimbări dramatice de climă și mediu; și în Galaxie sistemul solar are parte de o ‘vecinătate’ bună și liniștită, undeva la periferie, departe de nucleul galactic bântuit de furtuni gravitaționale și de zone de aglomerație planetară sau de activitățile termonucleare specifice nașterii constelațiilor tinere.

Desigur, mai pot exista și alte forme de viață, care se pot dezvolta în condiții diferite. Carl Sagan făcuse cândva o evaluare, care nu știu în ce măsură mai este considerată exactă astăzi sau dacă va fi fost revizuită. Conform acesteia ar putea exista doar în galaxia noastră mii de planete unde viața este posibilă. În același capitol însă, Sagan demonstrează că șansa de a le descoperi și de a comunica cu ele în decursul vieților noastre este aproape nulă.  Deci poate că suntem sau nu suntem singuri, dar nu prea contează. Ceea ce este sigur este că suntem unici, că șansa dezvoltării unei civilizații este extrem de rară în Univers, și că trebuie să facem eforturi de a păstra acest sistem delicat care este Terra, și în paralel să explorăm spațiul și să găsim metodele de a ne extinde prezența în afara planetei noastre. Spre deosebire de Michio Kaku, eu nu cred că ar trebui să părăsim Terra, ci, din contra, să o păstrăm și să o apărăm ca pe o capitală a unui viitor imperiu stelar. Concepția după care ar trebui să ne ocupăm întâi de rezolvarea problemelor curente de pe planetă și abia apoi să investim în explorarea spațială este după părerea mea nu numai mioapă și obtuză ci pur și simplu sinucigașă. La nivel planetar au loc fenomene climatice care pun în pericol echilibrul termic și de calitate a mediului care a permis apariția și evoluția vieții. Oamenii au creat în scopuri militare și civile tehnologii care pot distruge în mod accidental sau intenționat viața sau pot pune în pericol existența majorității omenirii, a faunei și florei de pe Pământ. Riscurile unui impact cu meteoriți de mari dimensiuni care să aibă consecințe catastrofale nu este nul, s-a întâmplat de câteva ori în istoria geologică a planetei. Va trebui să găsim locurile în care să reconstituim sau să creăm condițiile vieții. Atât prezervarea Terrei cât și explorarea spațială urmată de colonizarea Cosmosului ar trebui să fie prioritățile principale pe agendele politicienilor lumii și ale organizațiilor private care au capacitatea de a se angrena în aceste activități. Programe cum este SpaceIL pot aduce contribuția lor. Le vom urmări și vom relata despre ele și aici, în rubrica CHANGE.WORLD.

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Între aniversările anului 2019 se numără o aniversare literară care este demnă de a fi celebrată. În iunie se vor împlini 70 de ani de la prima ediție, publicată în iunie 1949, a romanului ‘Nineteen Eighty-Four‘ (‘1984‘). Cea mai mare parte a cărții fusese scrisă între aprilie 1947 și decembrie 1948 pe insula Jura, unde autorul cărții, George Orwell, se retrăsese pentru a se îndepărta de tumultul lumii și pentru a se îngriji de tuberculoză. Cartea s-a bucurat de un remarcabil succes încă de la prima ediție. Orwell nu avea însă să-i supraviețuiască decât șapte luni, stingându-se din viață la 21 ianuarie 1950.

Nu există probabil vreun clasament al celor mai semnificative cărți ale secolului 20 din care să nu facă parte această carte. ‘Orwelian’ și ‘Big Brother’ au devenit concepte familiare tuturor. Viziunea unei societăți aflate în permanent război, în care viața particulară a fiecărui cetățean este supusă unei supravegheri continue și este controlată în cele mai mici detalii, în care propaganda înlocuiește informația se află din momentul publicării cărții până astăzi în permanentă dezbatere, și este folosită pentru a sublinia aspecte diverse ale realităților lumii în care trăim. Cât de reală și cât de corectă este această comparație astăzi? Cât de adevărată este afirmația că ‘1984 este acum’? În acest articol al rubricii CHANGE.WORLD voi aborda câteva dintre aspectele tehnologice și aspectele sociale legate de epoca vizibilității totale sau, dacă vreți, a supravegherii omniprezente, în care se pare că ne aflăm deja. 

Se estimează că în anul 2020 peste 6 miliarde de locuitori ai planetei vor avea aparate telefonice cu capabilitatea de a capta imagini. În fiecare zi sunt făcute miliarde de fotografii și filme video. O mare parte dintre acestea sunt păstrate pe Internet. Suntem filmați și fotografiați permanent atunci când ne aflăm pe străzile orașelor sau pe șosele, de fiecare dată când folosim un aparat bancar pentru a retrage numerar sau când intrăm sau ieșim de pe o autostradă cu plată. Tehnologia de televiziune în circuit închis (CCTV) este folosită de aproape trei decenii, în scopul de a asigura securitatea personală pe străzi, în clădirile publice, bănci, aeroporturi, mijloacele de transport în comun. Sisteme sofisticate ne ‘scotocesc’ bagajele în aeroporturi și ne scanează automobilele la punctele de frontieră și de vamă. Societatea noastră se află, folosind expresia sociologului William Staples de la Universitatea din Kansas, într-o ‘stare de permanentă vizibilitate’. Abordarea legală și atitudinea publică diferă de la țară la țară. Anglia, de exemplu, este una dintre țările în care ‘permanenta vizibilitate’ se bucură de o relativă susținere (sau de mai puțină împotrivire) în rândurile populației. Londra este probabil orașul cu cele mai multe aparate de filmat și sisteme CCTV din lume, rezultat al confruntării cu terorismul organizației IRA încă din anii ’80 și ’90 ai secolului trecut și mai recent cu terorismul islamic. Legiferația europeană pune însă accentul pe protecția spațiului personal privat, ceea ce plasează limitele expunerii sub o supraveghere continuă. Peste Ocean, în Statele Unite, sanctitatea spațiului privat și prioritatea drepturilor individuale față de autoritatea guvernamentală centralizată, apărate în Constituție, impun limitele lor specifice supravegherii generalizate. La întrebări ca ‘în ce fel de societate dorim să trăim? este acceptabil să fim permanent fotografiați și filmați, să ne fotografiem și să ne filmăm permanent unii pe ceilalți? care este limita la care suntem pregătiți să renunțăm la spațiul nostru privat pentru a ne asigura securitatea personală?’ răspunsurile diferă de la țară la țară, de la lege la lege, de la persoană la persoană.

Suntem supravegheați, filmați și fotografiați, noi și lumea din jurul nostru nu numai de pe Pământ, ci și din spațiu. Mai mult de 1700 de sateliți orbitează deasupra noastră la înălțimi care variază între câteva sute până la 160 de mii de kilometri. Ei colectează permanent imagini și informații, fac măsurători, urmăresc mișcările mijloacelor de transport, uneori interceptează comunicațiile. Cam jumătate dintre acești sateliți sunt lansați de guverne, restul de organizații particulare. Un număr crescând de țări și de firme particulare au capacitatea de a lansa sateliți. Un exemplu semnificativ: peste 200 dintre acești sateliți aparțin unei firme numite Planet, cu baza în San Francisco, înființată de doi foști salariați NASA, Will Marshall și Robbie Schingler. Cei mai simpli sateliți lansați de ei sunt foarte asemănători telefoanelor inteligente. Planet furnizează servicii de supraveghere spațială unor clienți dintre cei mai diverși, de la organizații ecologice, care urmăresc fenomenul de distrugere a pădurilor în zona Amazonului, la Amnesty Internațional, care documentează tragedia populației Rohingya în Myanmar. În lipsa unei legislații internaționale, firma Planet susține că respectă norme etice proprii riguroase în ceea ce privește utilizarea tehnologiei și furnizarea de servicii bazate pe aceasta. Supravegherea și identificarea personală nu fac parte din gama de servicii oferite. De altfel, în acest moment, pentru a identifica o persoană dintr-un satelit aflat la 500 de kilometri înălțime ar trebui un aparat de filmat de dimensiunile unui autobuz, nu ale unui telefon, susține Will Marshall. Pericolul însă există. Tehnologia este accesibilă și în continuă perfecționare, legislația internațională este aproape inexistentă.

Semnele de întrebare și motivele de îngrijorare se multiplică atunci când luăm în considerare avansul considerabil făcut în ultimii ani de tehnologia identificării faciale. Utilizatorii Facebook sunt familiarizați de câțiva ani cu identificarea și aplicarea de ‘tag’-uri persoanelor care apar în fotografii (este o opțiune care poate fi dezactivată). Sistemele mai avansate bazate pe această tehnologie sunt considerate astăzi suficient de fiabile pentru a fi folosite în aplicații de securitate și în identificarea biometrică a persoanelor. Informațiile geometrice sunt coordonate cu analiza texturii pielii și cu informația detectată de senzorii termici, asigurând o precizie din ce în ce mai mare. Ca aproape orice altă invenție, și identificarea facială poate fi folosită în scopuri bune și mai puțin bune. Securitatea personală și combaterea crimelor și a terorismului sunt, desigur, aplicații importante, dar aceeași tehnologie poate deveni un instrument de urmărire și represiune a opozanților atunci când se află în serviciul unor regimuri politice totalitare. Una dintre țările cele mai avansate în acest domeniu este China, firmele chineze combină identificarea facială cu inteligența artificială, și guvernul chinez este un beneficiar și utilizator important. Să luăm încă un exemplu, cel al companiei WeWork, fondată în 2010 de israelianul Adam Neumann și americanul Miguel McKelvey și evaluată în ianuarie 2019 la 47 de miliarde de dolari. WeWork oferă spații comune de lucru (fizice, dar și virtuale) unei game largi de clienți de la start-up-uri și birouri mici la companii imense. Unul dintre proiectele avansate dar și controversate ale companiei include folosirea de senzori și aparate de captat imagini cu capabilități de identificare facială și programe AI, de interpretare a imaginilor, care să permită monitorizarea felului în care salariații firmelor din clientela lui WeWork folosesc spațiile fizice de lucru. Sunt colectate informații diverse, de la felul în care cei care lucrează în aceste spații își aranjează scaunele și reglează iluminarea, până la modul în care utilizează timpul de lucru, cât se mișcă, cum interacționează cu colegii. Informația este corelată la nivel de grup, și salariații nu sunt urmăriți în mod individual, scopul fiind adaptarea optimă a spațiului de lucru pentru a atinge maximul de randament. Pericolul controlului în scopuri diferite de cele planificate însă există.

În genul distopiei, ‘1984‘ are un concurent semnificativ în cartea ‘Brave New World‘ a lui Aldous Huxley, apărută în 1931, tradusă și publicată în românește (ultima dată în 2011 de editura Polirom) sub titlul ‘Minunata lume nouă’. Scriitorul și educatorul american Neil Postman (1931 – 2003) a comparat cele două viziuni în cartea sa din 1985 ‘Amusing Ourselves to Death’:

‘Orwell se temea de cei care ar interzice cărțile. Huxley se temea că nu ar mai exista nici un motiv să fie interzise cărțile, deoarece nu ar rămâne nimeni care să vrea să citească o carte. Orwell se temea de cei care ne-ar lipsi de informații. Huxley se temea de cei care ne-ar da atât de multe, încât am fi reduși la pasivitate și egoism. Orwell se temea că adevărul va fi ascuns de noi. Huxley se temea că adevărul va fi înecat într-o mare de irelevanță. Orwell se temea că vom deveni o cultură captivă. Huxley se temea că vom deveni o cultură trivială, preocupată de surogate ale emoțiilor, de orgii și de jocuri lipsite de reguli. … Pe scurt, Orwell se temea că frica ne va distruge. Huxley s-a temut că poftele sunt cele care ne vor distruge.’*

*(sursa citatului: https://en.wikipedia.org/wiki/Brave_New_World, traducere DR) 

Orwell sau Huxley? Prea puțină informație sau prea multă informație? Supraveghere continuă sau o lume fără frâuri? Va fi omenirea capabilă să scape de vreuna dintre aceste viziuni distopice? O va spune viitorul.

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)