Am călătorit deja de trei ori în Japonia și sunt îndrăgostit de această țară. Contactul cu peisajele, oamenii, cultura Japoniei reprezintă pentru orice vizitator european o experiență unică. Din multe puncte de vedere Japonia este opusă țărilor în care am trăit cea mai mare parte a vieții și contactul cu ea reprezintă un permanent proces de cunoaștere și de învățare. Pregătirile pentru o nouă călătorie, din păcate amânată deocamdată, m-au îndemnat să las la o parte alte lecturi și să mă adâncesc în citirea unor cărți despre Japonia. Între ele se află și ‘A Brief History of Japan‘, apărută în 2017 la editura Tuttle. Această editură are și ea o istorie a sa, interesantă în sine. Ea a fost înființată în 1948 de Charles Egbert Tuttle, Jr., fost ofițer din staff-ul generalului MacArthur, care primise misiunea să supravegheze renașterea activității editoriale în Japonia ocupată după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Cu peste 6000 de cărți publicate în cei 70 de ani de existență, editura a devenit o punte de comunicare și de cunoaștere între Statele Unite și lumea anglofonă pe de-o parte, și Japonia și restul Orientului Îndepărtat de cealaltă parte. Născut în 1971, autorul cărții, britanicul Jonathan Clements, vorbește fluent chineza și japoneza, a scris biografii ale unor personalități istorice cum ar fi Confucius și Qin Shi Huangdi (primul împărat al Chinei), dar și o istorie a genului ‘anime’ (filmele animate japoneze inspirate de benzile desenate manga), precum și romane și scenarii radiofonice și de televiziune inspirate de cultura populară a Asiei în General și a Japoniei în special.
‘A Brief History of Japan‘ este o introducere ideală în istoria țării de la capătul lumii, așa cum au cunoscut-o europenii, care au ajuns foarte târziu acolo. Primele relatări în Europa despre țara Cipangu (de unde derivă și numele Japan / Japonia) datează din anul 1280 și îi aparțin lui Marco Polo. 265 de pagini de text împărțite în 11 capitole redau cronologic istoria Japoniei, textul fiind completat de recomandări de lectură, bibliografie, și un index de nume, locuri și concepte principale. Cartea este scrisă cursiv dar dens, și de multe ori am fost nevoit să mă întorc în text pentru a-mi reaminti originile unor nume de personaje istorice sau de locuri, termeni istorici, politici sau religioși. La capătul lecturii cititorul capătă o vedere de ansamblu asupra dezvoltării istorice a țării, dar și o introducere în conceptele principale culturale și religioase, ca și aspecte legate de viața de zi cu zi, de formele de divertisment sau de mâncărurile preferate (unele cunoscute internațional) ale japonezilor. Desigur, este doar un punct de plecare pentru turiștii care vor călători să cunoască direct această țară și pentru cei care vor avea curiozitatea intelectuală de a o explora in continuare prin lecturi mai avansate și mai detaliate.
Primele capitole ale cărții descriu începuturile unei istorii învăluite în legende. Locuitorii indigeni ai insulelor nu au avut o cultură scrisă, informațiile despre ei fiind accesibile din surse indirecte, prin studierea rarelor rămășițe arheologice, sau analiza elementelor culturale lăsate moștenire, între care credințe religioase încorporate în religia locală Shinto (‘calea zeilor’). Colonizarea insulelor și povestirile legate de primii regi ai Japoniei sunt cuprinse în cărți vechi cum sunt Nihongi și Kojiki, culegeri de texte al căror conținut îmbină istoria cu legendele. Dar este oare istoria altor părți ale lumii chiar așa de diferită? Nu este chiar și Vechiul Testament o combinație de mituri fondatoare, percepte etice, elemente de organizare socială, și relatări istorice ale unor cronicari mai mult sau mai puțîn aserviți regilor? Colonizarea chineză a făcut din Japonia pentru un moment scurt o periferie a civilizației chineze, care a adoptat scrisul (într-o versiune relativ simplificată), îmbrăcămintea (costumele tradiționale japoneze sunt o versiune înghețată în timp a costumației nobilimii chineze din perioada dinastiei Tang), și religia (Buddhismul, introdus în secolul 6). Nu lipsesc paralele cu istoria europeană, deși contactele erau practic zero în primul mileniu. Epoca climatică mini-glaciară a dus la apariția unor Evuri Medii paralele în Europa și Japonia, perioade de regresie economică și de fărâmițare administrativă. Apariția și expansiunea buddhismului este sincronă cu apariția și expansiunea Islamului in Orientul Mijlociu, Africa de Nord și o parte din Europa. Lipsa de informație istorică a fost accentuată de interdicția săpăturilor arheologice. Până astăzi, este cu desăvârșire interzisă deschiderea mormintelor împăraților japonezi, care ar oferi informații mult mai detaliate despre organizarea socială și viața de zi cu zi din perioadele respective.
Șansa istorică face însă că începând cam din secolul 8 să se dezvolte o cultură scrisă intensă. Apar, cu secole în avans față de Europa, genuri literare cum sunt jurnalul personal și apoi romanul. Japonia își revendică de exemplu prin scriitoarea Murasaki primul roman din istoria literaturii lumii, ‘Povestea lui Genji‘ apărut în secolul 11. Majoritatea cărților erau scrise de femei, ceea ce nu le acorda însă un rang special în organizarea socială. Bărbații purtători de arme erau în vârful piramidei sociale, și femeile trebuiau să se resemneze între altele să le descrie faptele de eroism. Multe dintre poveștile lor personale însă au fost inserate în aceste cărți, și din când în când își fac loc și eroine femei luptătoare și chiar și împărătese. Cronicile lor descriu o lume în care conflictele violente sunt dublate de nenumărate și întortocheate povești de alcov și intrigi matrimoniale. Ele descriu ascensiunea și decăderea caselor nobiliare ale marilor familii și faptele de eroism ale credincioșilor servitori înarmați care de la un anumit moment s-au numit samurai. Aceștia au adoptat o varianta a buddhismului numită Zen, care încerca să incorporeze în credința neviolenta la origine, elementele de ordine socială și devotament până la sacrificiu față de stăpâni. Istoria Japoniei între secolele 8 și 13 pare a fi un șir interminabil de intrigi și conflicte interne. Asta până când la orizont apar corăbiile imperiului mongol, care pusese stăpânire și pe China.
De aici relatarea istorică așa cum este captată în romanele și cronicile vremii pare să capete o tentă de telenovele cu samurai. ‘Game of Thrones‘ (care furnizează și numele capitolului respectiv din carte) a fost foarte probabil inspirat și de această perioada. Pe lângă războaiele caselor feudale încep să apară influențele și prezențele străine, inclusiv comercianții Renașterii europene ale căror corăbii încep să înconjoare lumea și să ajungă și aici, și cu ei și misionarii creștini. Pentru o scurtă perioadă împăratul Japoniei devine vasal al împăratului Chinei. Iau naștere unele dintre formele originale de artă japoneză între care și teatrul Noh, a cărui origine poate fi găsită – ca și în cazul teatrului antic grecesc – în ceremonii religioase. Instituția shogunatului devine din ce în ce mai importantă, până când în anul 1615 ea este proclamată ca ereditară, dând naștere unei noi ordini sociale. Perioada de izolare de aproape două secole și jumătate a modelat multe dintre elementele caracterului național și ale culturii japoneze. Contactele cu lumea exterioară au fost aproape complet întrerupte, doar câteva porturi în sudul țării rămânând singurele puncte de contact în care aveau dreptul să ancoreze negustori olandezi (protestanți) și chinezi. Orice practică religioasă străină a fost interzisă, și au fost legiferate legi rasiale care anulau dreptul de a trăi în Japonia al străinilor sau descendenților din familii mixte care nu aveau ascendență majoritar japoneză. Clasa samurailor cu codul lor etic și de comportament se afla în vârful piramidei sociale. Lipsa de comunicare cu lumea de afară a dus la stagnare tehnologică dar și la dezvoltarea unei culturi interne originale. Teatrul Kabuki apare exact în vremea în care în Anglia scria Shakespeare și se dezvoltă pe baza teatrului Noh. Arta literară trece printr-o evoluție care pune preț pe laconismul genului haiku în detrimentul romanelor pline de verbozitate. Gravura și tipăritul se dezvoltă ca arte și meșteșuguri înrudite, căci complexitatea caracterelor japoneze împiedică adoptarea tipografiei cu caractere mobile. Apare o nouă pătură de cititori în rândurile meșteșugarilor care optează pentru cultura pe care azi am numi-o populară. Condițiile climatice se inăspresc, secolele 17 și 18 reprezentând și în Japonia ca și in Europa o nouă mini-era glaciară, și iau naștere feluri adecvate de mâncare cum sunt sushi, bazate exclusiv pe produsele mării, orez, legume și condimente locale.
Câteva cuvinte despre structura celor 11 capitole care alcătuiesc cartea. Dacă în prima jumătate domină elementele de mitologie, autorul încercând să cearnă istoria prin sită fantasticului, pe măsură ce avansăm sursele scrise devin preponderente. Cu toate acestea, în încercarea de a păstra echilibrul între elementele politice și cele culturale, între relatarea istoricului și viziunea artistică cultă sau populară, Jonathan Clements își prefațează capitolele finale ale cărții cu relatări din mitologia timpului. Dar și acestea evoluează. În secolul al 17-lea ar putea încă fi vorba despre legende cu împărați, shoguni și samurai. În secolul 20 le ia locul istoria trăită de supraviețuitorii bombardamentelor atomice, iar în secolul 21 una dintre relatările martorilor cutremurului de pământ urmat de tsunami-ului distrugător din 2011. Realitatea trecutului s-a transformat în mitologie, realitatea prezentului crează legendele viitorului.
Istoria Japoniei apare ca o permentă alternanță între perioade de progres și perioade de stagnare, între comunicarea și schimburile de mărfuri și idei cu restul lumii și izolarea geografică și cea politică datorată împrejurărilor sau decisă de conducători. Desigur, perioada de stagnare cea mai îndelungată este cea numită sakoku (‘țara zăvorâtă’). De la mijlocul secolului al 19-lea însă, istoria Japoniei pare să se accelereze, succesiunea regimurilor politice și a sistemelor de guvernare devine din ce în ce mai rapidă. Silită de marile puteri ale lumii să-și deschidă porțile, Japonia, prin conducătorii săi, a fost un elev mult mai silitor decât cealaltă uriașă țară asiatică, China, la școala progresului dar și la cea a imperialismului. Conducătorii Japoniei au decis nu numai că Japonia nu va deveni la fel ca și China o victimă a împărțirii imperialiste a lumii, ci dimpotrivă, că ea va participa activ la această împărțire, devenind întâi o putere regională și apoi una la scală globală. Anularea ordinii sociale precedente a însemnat distrugerea clasei samurailor, dar pe tradiția militară și pe rezervorul uman al păturii desființate a luptătorilor pentru stăpâni a luat naștere o nouă clasa militară, credincioasă împăratului ca simbol al unei Japonii cu ambiții imperialiste pan-asiatice, ca nicicând în istorie. La mai puțin de jumătate de secol de la spargerea blocadei auto-impuse, Japonia își extinsese direct sau prin colaboratori locali influența, devenind la începutul secolului 20 o putere colonială care stăpânea Coreea, Taivanul, și porțiuni din China continentală. Deși se aflase de partea puterilor câștigătoare în primul Război Mondial, Japonia nu a obținut la masa tratativelor recompensele sperate și nu a semnat niciodată Tratatele de la Versailles. În conjunctura anilor 20 și 30 ai secolului trecut, a devenit firească alianța de interese între Germania învinsă și doritoare de revanșă și Japonia militaristă, cu inamici comuni în ingratele puteri foste aliate dar și în Rusia sovietică. Așa s-a trezit Japonia, la jumătate de secol după restaurația Meiji urmată de un început de evoluție democrată, în postura de aliată a Germaniei naziste in al doilea Război Mondial.
Istoria postbelică a Japoniei este ceva mai bine cunoscută, dar și aici cartea lui Jonathan Clements furnizează destul de multe informații, analize și comentarii inedite. Sunt explicate și subliniate în detalii hotărârile decisive luate imediat după război de forțele de ocupație americane, și strategia de tranziție adoptată de acestea. Rezultatul a fost o schimbare radicală a organizării sociale, renunțarea definitivă înscrisă în Constituție la folosirea forței ca mijloc de soluționare al conflictelor, o a doua revenire la democrație și liberalism în legislație, dar mai ales o schimbare de mentalitate a japonezilor inclusiv în raportarea lor la proprie istorie. Tocmai această schimbare radicală ridică întrebări care nu sunt suficient explorate în carte, poate și pentru că sunt prea complexe într-un asemenea context. Este o asemenea schimbare radicală posibilă, reală, definitivă? Ce s-a întâmplat cu filonul tradițional care a făcut posibil fanatismul militarist până la sacrificiu personal dar și atrocitățile comise în timpul celui de-al doilea război mondial? Care sunt pericolele care amenință viitorul Japoniei? Rata scăzută a natalității duce la reducerea primejdioasă a populației, dar spre deosebire de alte țări ale lumii Japonia nu pare să adopte vreo deschidere față de imigrație, rămânând cel mai monolitic stat din lumea dezvoltată în ceea ce privește componența națională. Natura venerată de japonezi de-a lungul întregii lor istorii pare să vrea să-și recâștige drepturile chiar și în unele foste zone industriale, pe măsură ce economia face tranziția de la o economie de producție la una de servicii. Peste 75% din suprafața țării este astăzi natură sălbatică. Alte țări invidiază Japonia pentru această statistică, dar ea este considerată acolo o tendință periculoasă. M-aș fi așteptat ca ultimele capitole ale cărții să menționeze și câteva repere culturale ale Japoniei moderne care sunt cunoscute și se integrează în cultura lumii dincolo de manga și jocurile electronice – de exemplu personalități ca romancierul Haruki Murakami sau regizorul de film Yasujirô Ozu. Lipsa acestor referințe este una dintre puținele dezamăgiri pe care mi le-a creat lectura unei cărți care constituie o excelentă baza de plecare pentru cunoașterea istoriei unuia dintre cele mai fascinante popoare ale lumii. Cartea lui Jonathan Clements nu a fost tradusă încă în românește, sper că o asemenea traducere să apară cât de curând pentru a-i apropia și pe majoritatea cititorilor români de această țară care merită să fie cunoscută, înțeleasă, vizitată.
