end of a civilization (Film: Moromeții 2 – Stere Gulea, 2018)

Posted on April 13, 2019 by admin

‘Morometii 2‘ (translated in English as ‘Moromete Family: On the Edge of Time) was the second film that I saw at the Romanian Film Festival organized in Israel these days, and the screening yesterday at the cinematheque in Herzlya was followed by a meeting of the producer Tudor Giurgiu with the local audience. On this occasion, I learned that the film written and directed by Stere Gulea beat the record of the number of viewers in the cinema halls in Romania in recent years. I am not surprised by this fact, as the film touches strings that have not vibrated for a while in the minds and souls of Romanian spectators. It’s about nostalgia – the theme as well as the way to make cinema -, the film is blessed by a cast that includes some of the most talented and popular Romanian actors from several generations, and it’s also the screening of a book that Romanian viewers know from the school benches. And yes, it’s a solid, well-done film with many qualities that justify the price of the ticket and the time spent in the cinema theater.

If we look carefully, we are dealing with this two stories in this film, two stories that the screenwriter and director combine in one narrative, two worlds that start from the same place, but which will break apart irremediably. The first one is the world of Ilie Moromete, the main character in the first volume of the book that gave the name of the film, and the hero of the first film directed by Stere Gulea 31 years earlier. It is the world of the Romanian village, the basis of the economy and of the Romanian culture for centuries. In the previous film whose action was taking place in the interwar period, we saw this world threatened by the changes brought about by capitalism – modernity but also new morals, difficult to reconcile with the traditions. Ilie Moromete tries to resist with his skeptical wisdom and with the spirit of adaptation specific to the peasants in hard times. In ‘Morometii 2‘ we are in 1945 and the threat is much more serious and aggressive, it is about the transformations brought by communism sustained by the Soviet occupation. The revolution is radical in this case, the change imposed by the new leaders includes forced collectivization and the destruction of private property. It is the end of an era and of a whole civilization, and this time Moromete’s conservative skepticism and his instinctive resistance to change will no longer be enough. The second world described in the film is that of Niculae Moromete, the younger son in the family, a chip that jumped away from the trunk as Romanians say, through his desire to read and learn. He too, like his older brothers, will leave his native village, but in his case the personal change is much more radical, anticipating a social transformation that would follow, reducing numerically the peasantry class and destroying it from a cultural and lifestyle point of view

Stere Gulea does not actually brig to screen faithfully the second volume of ‘Morometii’ but rather extrapolates and combines it with elements from other books by Marin Preda, or with biographical information gathered from his diligent documentation work. Marin Preda is probably one of the Romanian writers who best described the transition period between interwar capitalism and democracy and the communist dictatorship, but he wrote during the communist era, and his anti-communism, if it existed, could never be explicit . In Stere Gulea‘s film we are dealing with a ‘what-if’ version of the themes and characters of Marin Preda. If he had lived and created in a period without censorship, this may, perhaps, would have been the path taken by Preda. Or maybe not.

What I liked. The cinematography is gorgeous. The decision to shoot in black and white is perfectly justified. The natural environment, the houses, the interiors, the costumes, the requisites – all render finely, in detail, without being ostentatious and strident, the period in which the action takes place. Horatiu Malaele‘s acting play is superb. His character has spirit and nobility. From now on, when Ilie Moromete’s name will be mentioned, his face in this role will appear right before my eyes. The film has style, a style typical of the ‘classic’ Romanian cinema, renewing a thread interrupted by the two last decades of ‘new wave’. It is one of the directions of the Romanian cinema that deserves to be continued. What I liked less. The combination between the descriptions of the two worlds is not always harmonious. There are many characters in the film that represent similar categories and typologies and they are too little differentiated – the children of Ilie Moromete, the peasants in the village who oppose collectivization, the acolytes of the new regime. Even the presence in some roles of excellent actors who do everything they know and can (and the know and can do a lot) is not enough to create credible and memorable characters. ‘Morometii 2‘is a good film that will not be overlooked by the history of Romanian cinema, but which misses the chance of being equal to the first film in the series and becoming one of the remarkable films of this history.

Posted in movies | Tagged , , , , | Leave a comment

so far, Maestro (Film: Aniversarea – Mircea Albulescu, 2017)

Posted on April 12, 2019 by admin

‘Aniversarea‘ (‘The Anniversary’) was the first film that I have viewed last evening at the Romanian Film Festival organized in Israel these days. Filmed in 2016 and premiered in 2017, Dan Chisu‘s film was the last appearance on screen of the great film and theater actor who was Mircea Albulescu. He would leave this world shortly after the shooting of this movie and did not get to see it. I do not know exactly how many of the dozens of viewers in the cinema theater yesterday knew who was Mircea Albulescu, but for me this film means first of all the farewell film of this giant. But there are many other good reasons why ‘Aniversarea‘, without being a masterpiece, is a movie that deserves to be seen.

45 years ago, Mircea Albulescu played the role of a communist politician whom the party had trusted with the management of a factory during the period of the takeover of power by the communists. The film was called “Puterea si Adevarul” (“Power and Truth”) and it was a quite typical combination for the films of that period between communist propaganda and half-truths that scriptwriter Titus Popovici and film director Manole Marcus sneaked in managing to pass them through the censorship filters. Albulescu‘s role in ‘Aniversarea‘ can be seen as a continuation or the closing of a cycle opened in “Puterea si Adevarul“. Here Mircea Albulescu is Radu Maligan, a former Communist dignitary, head of the “services”, the owner of the files containing the personal secrets of the “enemies” of the regime but also of his dignitaries, as everyone spied on everyone in that system. Now, at the age of 94, immobilized in a wheelchair, he spends his time listening to classical music and looking around without saying a word at what is left from the world he tried to destroy and rebuild. The whole family and a few former colleagues gather in his apartment located across the street from the main concert hall in central Bucharest to celebrate his birthday, but it could just as well be a funeral, as he just looks at them, refuses communication, without even a the tear flowing over his cheeks. The gathering resembles a “Godfather” style mafia encounter, but it is clear that the family and the surrounding world are in crisis and disintegration. The former communist dignitary at his old age is not only a witness who cannot or does not want to react, who refuses confession to the priests or to the psychoanalyst that family members prepare for him. He and the regime he represented are the source of the evil and of the moral disorientation that we are witnessing.

Maligan’s family with its three or four generations is a microcosm of today’s Romania, a society that seems to have lost its compass and is divided by larger or smaller conflicts. The main problem with the film is that writer and director Dan Chisu has tried to say too much, to collect too many interesting themes and cases in the same film. The gathering of too many topics in the 100 minutes of screening leaves the impression of a messy puzzle, without any of them receiving the in-depth treatment they deserve. Of all the themes that have been approached, the attempt to find religious beliefs as a possible alternative to delivering personal salvation or at least the comfort in face of death is the one that best passes the screen. It is also a more general subject and easier accessible to spectators who are not that familiar with Romania’s history and politics. But even for this theme, too little time is devoted missing an in-depth approach, the dialogues between the priests and the psychoanalyst sound artificial and out of context, and the Orthodox-Catholic sub-conflict adds an unnecessary complication. The actors’ performances are excellent, the film features a gallery of valuable actors, among which I would also mention besides Albulescu the excellent Razvan Vasilescu. Cinematography is uncertain, most of the filming takes place in the space of the same apartment, whose exact topography is not revealed to the spectators, but I could recognize the collection of objects specific to Bucharest apartments, with the mixture of the relics of the past and the technical gadgets of the present. ‘Aniversarea‘ adds to a series of films made over the last decades describing Romania’s long and painful detachment from a past that refuses to be left behind and whose tragic personal and social implications continue to be present until today.

Posted in movies | Tagged , , , , | Leave a comment

a superb film about love in garbage (Film: Les amants du Pont-Neuf – Leos Carax, 1991)

Posted on April 11, 2019 by admin

I hope that you’ll excuse my enthusiasm. It is quite rare to fall on a film that I consider it deserving a 10/10 rating on IMDB. I am a demanding cinema fan, and the maximum rating is reserved on my scale to films that are exciting, innovative, remarkable (not necessarily impeccable) from an artistic point of view and whose viewing have captivated or moved me or both. It is the case of ‘Les amants du Pont-Neuf‘, the superb film directed by Leos Carax released in 1991.

The film can be described as a love story in the world of the homeless Parisians. I happen to know well the place most of the action takes place, the Pont-Neuf bridge, located in the center of Paris, near one of the hotels where I chose to stay when in the City of Lights. The filming of ‘Les amants du Pont-Neuf‘ has its own story. Carax used for part of the time for shooting the real bridge which was under renovation in 1989, the year when France celebrated the 200th anniversary of the fall of the Bastille. The two heroes are an alcoholic tramp (Denis Lavant, Carax‘s favorite actor) and a young painter touched by a disease that gradually destroys her eyesight (Juliette Binoche), running away to escape desperation because of her illness and an unfortunate love story. The two do not know too well to communicate, it starts with a drop of compassion that develops in a relationship. To survive they steal in different ways when they are not drunk or consuming other substances. Still, nothing stands in the way of the love story between them, neither their personal misfortunes, nor the misery of the homeless life they are forced or maybe they choose to live, not the police raids or the antipathy of an older homeless who declares himself the ‘owner’ of the bridge under repairs. It is only when things could begin to straighten out that their love story will be in jeopardy. There are many extreme situations and bizarre or out-of-norm solutions, but nothing to bother either the heroes or the viewers, as the love story is compelling and captivates the attention and emotions of the audience. Love and beauty can blossom anywhere, including in garbage and in evil environments, we know it since Baudelaire.

Carax‘s cinematic style in this film (and in a few more of his films) belongs to a trend called ‘Cinema du look’, popular in the ’80s, which can be described as a post-Nouvelle Vague reaction. The characters are chosen with predilection from the outskirts of society, they are vagabonds, prostitutes, walking failures or criminals, while the films are shot in the aesthetic style reserved for films describing the more fortunate social classes (Claude Lelouch‘s films for example). The results are spectacular in this film, in which the exuberance of the official celebrations resonates with the lovers’ emotions, where the Paris of garbage and poverty seems to harmonize with the tourist’s Paris. Denis Lavant and Juliette Binoche create two of the best roles of their careers, they are sincere, vulnerable, and authentic as the two lovers hit by the misfortunes of life, who find mutual support in each other avoiding the fall in abyss. I strongly recommend this movie, I personally loved it enormously. You will get as a bonus a scene that I believe inspired James Cameron in Titanic. I’m not saying more, because I hope that you will look for this movie and see it, if you have not done it yet.

Posted in movies | Tagged , , , , | Leave a comment

ghosts of horror (Film: Death and the Maiden – Roman Polanski, 1994)

Posted on April 10, 2019 by admin

I cannot explain exactly why ‘Death and the Maiden‘ did not make on me the impression that I would have expected from a film directed by Roman Polanski and featuring Sigourney Weaver and Ben Kingsley (during their peak periods of glory) in the lead roles. Perhaps it is the fact that I have seen since 1994 quite a bunch of similar films that look back to the period of political repression by the right-wing regimes in South and Central America in the 70’s. Maybe it plays a role also the fact that the formula of drama in close space, sometimes inspired by theater plays (in this case, it’s an adaptation after Ariel Dorfman‘s play) had a lot of other accomplishments, including some other films by Polanski. Or maybe just because 25 years have passed since this film that does not have enough extraordinary elements to make it age beautifully was made.

Premises are good. Dorfman and Polanski create a combination between political cinema and post-trauma psychological films in a setting that seems to descend directly from Hitchcock. Gerardo and Paolina Escobar are a socially well-placed couple who live a comfortable life in an oceanfront villa. The ghosts of the past, however, follow the two, materialized especially in the anxiety of the woman who is tormented by the memories of the arrest, torture, and rape that she suffered two decades ago as a political opponent during the dictatorship. The day when Gerardo learns that he is to be named a special investigator of the crimes committed during the crackdown, a stranger, Dr. Miranda appears in their life, accidentally or perhaps not. Paolina recognizes his voice as the doctor’s who collaborated with the military and participated in her torture. The woman decides to make justice. Can she be sure about the identity of a man she identified only by his voice? Can Gerardo accept summary justice instead of the official process he is going to lead at the national scale? Will the doctor recognize his guilt, if he is indeed guilty? Does the victim have the right to become a judge, maybe a executioner? All these questions are looking for answers in a stormy night in a villa by the ocean.

What I liked. The cinematography, especially the presence of water, which plays in many of Polanski ‘s films a role both aesthetic and in the building of the tension. The action of the film begins on a heavy rain and ends on a high cliff below which the waves of the ocean break furiously. The intensity of the actors’ acting, especially Sigourney Weaver’s. Franz Schubert’s music. What I liked less. The theatricality of dialogues – something that works well on stage does not sound sometimes as natural on the screen. The closing resolution of the conflict belongs more to the cinema of the 1950s than to the 1990s. The slightly theatrical, slightly tired atmosphere places ‘Death and the Maiden‘ among Roman Polanski‘s less successful works.

Posted in movies | Tagged , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Divorț în stil britanic

Posted on April 9, 2019 by admin

Câțiva dintre scriitorii mei preferați par să aibă opere neterminate în eternitate. Scrierile lor nu numai că sunt perene și mereu actuale, dar și par că se completează mereu. Evenimente, personaje și situații din actualitatea noastră de zi cu zi par să se adauge în mod firesc la cele scrise de ei cu un secol sau un secol și jumătate în urmă. În literatură română Ion Luca Caragiale este exemplul cel mai bun. Din literatura lumii l-aș alege pe Franz Kafka. Ei au scris cărți în care descriu lumi și personaje aparent imaginare, de fapt punând oglinzi nemiloase în față obrazurilor contemporanilor lor. Noi continuăm să trăim în permanență în lumile lui Caragiale și Kafka. Uneori chiar, realitatea pare să depășească imaginația acestora.


sursa imaginii http://bit.ly/InkTankMemes

Nici Caragiale și nici Kafka nu au fost britanici, dar ceea ce se întâmplă de vreo câțiva ani încoace cu procesul de ieșire al Marii Britanii din Uniunea Europeană pare să fie o combinație a unui roman al lui Kafka populat de personaje descinse direct din Caragiale. Un prim-ministru, David Cameron, aflat în criză de idei și în goană după sprijin electoral din partea aripii ‘ultras’ a propriului partid propunea în 2013 un referendum pentru ieșirea din UE. Referendumul a avut loc în 2016. Cameron spera fie că referundumul nu va avea loc, fie că bunul-simt britanic va prevala, dar, surpriză, referendumul are loc și trece cu 51,9% din voturi, suficient pentru că suporterii ieșirii să poată folosi argumentul deciziei populare democratice și pentru ca oponenții să spere că decizia ar putea fi cumva reversata înainte că procesul să fie finalizat. După rererendum Cameron a demisionat și Theresa May a folosit ocazia pentru a deveni prim-ministru cu un mandat foarte firav și fără o majoritate clară în Parlament. După vreo doi ani de negocieri Marea Britanie și UE semnau la sfârșitul toamnei trecute un acord care ar putea asigura ieșirea onorabilă și ordonată, dar acesta nu a fost acceptat de Parlamentul britanic. Extremiștii Brexit considerau că legăturile cu continentul comform acestui acord rămân prea strânse, iar oponenții se opuneau oricum. De vreo patru luni încoace propunerile lui May au fost respinse de trei ori, la fel și soluțiile alternative. Lumea privește cu consternare cum una dintre cele mai vechi și mai solide democrații ale lumii este blocată și incapabilă de a lua decizii. La ora când scriu acest articol cam orice este posibil, dar nimeni nu poate prevede ce se va întâmpla. Se potrivește bine un ‘meme’ internetic (vezi mai sus) care atribuie lui Franz Kafka situația în care se află astăzi Regatul Unit. Apropos, termenul ‘meme’ aparține tot unui britanic, lui Richard Dawkins, și a fost introdus în cartea sa ‘The Selfish Gene’ publicată în 1976 pentru a explica modul în care se răspândește informația în mediile culturale.

Am petrecut ultimele nouă zile ale lunii martie în Anglia. Ar fi trebuit să fie ultimele zile ale Marii Britanii în UE, și primele zile ale ‘independenței’. Data de 29 martie urma să fie dată oficială a divorțului, legiferată de Parlament cu vreo doi ani în urmă, atunci când a fost activat faimosul Articol 50 care definește procesul de desprindere la cerere a unei țări din Uniune. Suporterii Brexitului planificaseră o manifestație uriașă în Londra și declararea acestei date ca Ziua Independenței, poate chiar proclamarea unei sărbători naționale. Nu a fost să fie. Pe străzi la Londra nu s-a simțit prea multă agitație, lumea își vede de treburile ei, doar în fața clădirii din Westminster unde avea loc reprezentația aproape zilnică cu caracter de farsă, însă o farsă televizată mondial, mici grupuri de suporteri și opozanți agitau plancarte, steaguri britanice, și steaguri europene, unele cu cercurile de stele tăiate, altele nu. Demonstrații mai mari avuseseră loc în sâmbăta precedentă când sute de mii de oameni s-au adunat pentru a protesta împotriva ieșirii Regatului Unit din UE, și în ziua de vineri 29 martie când alte sute de mii au transformat celebrarea planificată într-un alt protest, acesta îndreptat împotriva clasei politice incapabile de decizii și contra a ceea ce ei percep și numesc încălcarea deciziei democratice populare exprimate la referendum.

O parte din călătoria mea în Anglia am petrecut-o la Cambridge. A fost prima mea întâlnire cu acest oraș universitar cu o tradiție care datează de la începutul secolului al 13-lea. Fondată în 1209 și beneficiind de o Cartă regală acordată de către regele Henric al III-lea în 1231, Cambridge este cea de-a doua universitate ca vechime din lumea vorbitoare de limbă engleză și a patra din lume. Vizita a fost și un prilej de a vedea la fața locului cum influențează incertitudinea Brexitului, dar și felul în care mediul universitar, cel al cercetării științifice, și al industriei hi-tech se confruntă și se pregătesc pentru divorțul foarte probabil și foarte apropiat de spațiul UE. Și aici, la suprafață, totul pare calm și abordarea actualității în discuțiile dintre și cu localnicii este caracterizată de flegmatism și umor. Cambridge are niște resurse materiale imense, multe bazate pe acumulare de capital cu vechime de decenii sau secole, și beneficiind de fluxul continuu asigurat de taxele de studii percepute în special de la studenții străini care sunt și vor continuă să fie atrași de prestigiul și nivelul de excepție al performanțelor academice ale colegiilor reunite sub titulatura Universității din Cambridge. Facultățile la care au studiat și predat Isaac Newton, Alan Turing, Steven Hawking, Ernest Rutherford, Robert Oppenheimer, Charles Babbage, Charles Darwin, dar și celălalt Charles, prințul de Wales, continuă să fie centre de excelență academică, de dezvoltare a ideilor teoretice, dar și de cercetare științifică, legate din ce în ce mai mult de industrie. În Cambridge a apărut încă de la sfârșitul precedentului mileniu și continuă să se extindă și un puternic sector hi-tech, în domenii dintre cele mai diverse, de la fizică și chimie aplicate la IT, inteligență artificială și inginerie genetică. Între obiectivele pe care le poate vizita turistul curios se află și pubul ‘The Eagle’, situat vis-a-vis de King’s College între ai cărui absolvenți se numără și Alan Turing. ‘The Eagle’ este faimos ca local de ‘reîncărcare a bateriilor’ pentru piloții escadroanelor lui Royal Air Force care plecau în misiuni în timpul celui de-al doilea război mondial (doar o treime dintre ei au supraviețuit), dar și pentru a fi fost locul unde au fost schițate pentru prima dată, poate pe un șervețel de bar, spiralele care descriu structura ADN-ului.

Incertitudinile sunt reale și ele nu trebuie neglijate, mai ales în cazul unui Brexit fără acord (‘no deal Brexit’). Este o mare diferență între o Mare Britanie iesita din UE dar continuând să fie integrată în piață europeană prin acorduri vamale (cum sunt Elveția sau Norvegia) sau o Mare Britanie care ar trebui să negocieze separat, de la zero, acorduri cu fiecare țară europeană în parte. La fel, este o mare diferență între economia unei Mari Britanii care continuă să adere la normele și standardele europene, de exemplu la cele legate de protecția datelor personale (General Data Protection Regulation – GDPR) și o economie care reconsideră, nu aderă sau adaptează aceste norme și standarde în parte, unul câte unul. Au fost aceste costuri și implicații luate în considerație de susținătorii Brexitului? Mă îndoiesc că ele au fost prezentate publicului și înțelese de acesta la momentul votului. În absența unui acord, normele de comerț internaționale sunt cele ale lui World Trade Organization (WTO), dar acestea implica posibile bariere sau tarife vamale care trebuie negociate, și se referă în mare parte la schimbul de mărfuri și mai puțin la cel de informații și servicii. Economia britanică însă, la fel și cele europeană și globală, sunt tot mai mult economii bazate pe servicii și informatică și mai puțin pe fabricarea și schimburile de bunuri materiale. Nu este clar care va fi regimul de vize de lucru și drepturile de a munci și trăi în UK ale sutelor de mii de specialiști străini, prezenți deja sau care vor dori să se stabilească acolo. Pesimiștii au destule motive să își manifeste îngrijorarea. Optimiștii in schimb arată că istoric Marea Britanie a reușit să surmonteze cu succes perioadele de criză și de izolare relativă, că mobilizarea de resurse umane a dus la invenții și a poziționat insulele de lângă Europa in rolul de lider mondial. Desigur, nici cei mai optimiști suporteri Brexit nu visează la revenirea Marii Britanii la rolul imperial. Ambițiile lor se limitează la rolul unuia dintre centrele economice, tehnologice și culturale ale unei lumi cu multipli poli de putere. Ceea ce se va întâmpla exact cu acest divorț prelungit și dureros este încă in ceață. Ceață britanică.

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

cruel world (Film: Dragged Across Concrete – Mel Gibson, 2018)

Posted on April 9, 2019 by admin

I had two reasons that got me out of home to go and see this movie directed by S. Craig Zahler, a director whose previous films (low cost action, so-called B movies) I have not seen. The first was the title – ‘Dragged Across Concrete‘. I told to myself that a movie with such an awful title has the potential to hide something special. The other was the lead role actor, Mel Gibson, one of the famous and controversial characters in the world of cinema, independent-minded (working systematically outside of the big American studios) but also possessing a negative public image that includes alleged violent misdemeanors and even racist episodes. The choice of S. Craig Zahler, who also wrote the script, is so good that I can only suspect that the story and the role have been created with Gibson in mind.

Mel Gibson is making the best of his successful casting, creating one of the best of his roles that I remember. His hero, the police officer Brett Ridgeman is approaching the age of 60 years, and the integrity combined with ‘unconventional’ law enforcement methods succeeded just to get him stuck in the same position for more than 30 years, while his former partner, who probably had the guts to accept compromises, gives him orders from his comfortable office. Ridgeman / Gibson seems to be enjoying the cop work with his younger partner, Tony Lurasetti (Vince Vaughn, excellent casting also), but home troubles are gathering (a multi-racial neighborhood with many problems, an adolescent daughter who is aggressed on the road from school to home, a former cop wife who is sick), and the suspension following an incident in which the two partners used ‘excessive force’ does not help. The road to crime is tempting, but like in many other movies, it will prove to be dangerous. Director S. Craig Zahler uses not only Gibson’s talent as actor, but also Gibson’s public figure, distributing him as a maybe-bad-guy, a man with material problems and under constant pressure because of the profession, whose attitudes and actions can be sometimes interpreted as racist. There is no clear stand taken or excuse made in the film for this, just the description of some characters and situations that exist. And this description is made with much cinematic talent. Each scene, each situation is described in detail and in depth, has visual and action logic, whether it is in a modest apartment or in a gorgeous villa, in a parked garage or in a bank, in the light of the day or in the semi-darkness of the night. S. Craig Zahler proves talent in describing various social environments, credibly bringing to screen different micro-universes such as the world of policemen or of the African Americans in needy neighborhoods, or building the relationship between the two policemen.

The film contains several scenes of violence close to sordid, which probably provoked the envy of Quentin Tarantino, but I think the director did well (from a cinematographic point of view) refusing to cut them out in order to create a shorter version for broader distribution in cinema theaters. It’s definitely a sordid story about a handful of men from different social backgrounds (it’s worth mentioning here also the character of Henry, a young Afro-American man just out of prison, also played very well by Tory Kittles) who resort to various kinds of crimes to evade the situations without any perspective that the society placed them in. A few days ago I saw ‘Can You Ever Forgive Me?’ directed by Marielle Heller. Two seemingly very different films, one is a biopics written by a woman with a woman engaged in literary forgeries as the main heroine, the other directed by a man is about men engaged in violent crimes. Both films, however, share the type of characters who, in a different world, or perhaps in other times or in another social context, with some chance, could have been positive characters and normative citizens. The circumstances and the cruel world they (we) live in are pushing all of them toward crime, of course with very different degrees of gravity and eventually with very different implications. ‘Dragged Across Concrete‘ is not a movie that will please everybody, but viewers who do not shy away from violence (not free violence!) on screen and from films almost two and a half hours long (without giving however the impression that they are extended in time without reason) will have the satisfaction of watching a solid, interesting, well-acted film.

Posted in movies | Tagged , , , , , , | Leave a comment

the story of a bad girl (Film: Can You Ever Forgive Me? – Melissa McCarthy, 2018)

Posted on April 6, 2019 by admin

A “normative” film spectator (if such a person exists nowadays) would have every reason to dislike the main heroine of ‘Can You Ever Forgive Me?‘ directed by Marielle Heller. Lee Israel is a felon, an alcoholic, and a pretty asocial character. She is not beautiful, she carries with her an excess of pounds and a sense of frustration as a failed writer, she is behind payments of the rent of a dirty apartment which smells as a garbage gut, and of the drugs to heal her only companion in life – a cat. She is ready to do almost anything to survive and overcome her situation. Her fall in crime is described as accidental, but it can not be said that Lee Israel fights back too hard when the opportunity to make easy and illegal money arises.

The young American film director (at her only second feature film, but with a safe hand and fluent story telling as at her twentieth) manages to completely revert the data of the story, relying on Lee’s autobiographical book written years after events, a book that finally brought her (in honest ways) the literary success that she deserved . The main merit must be shared between Marielle Heller – the film director, Melissa McCarthy – the actress who plays the lead role, and Richard E. Grant, who gives her the replica as Jack Hock, an eccentric, sympathetic and vicious to the bone figure who becomes her friend and partner crime. Grant is one of those actors we feel we have always known, who have played in numerous supporting roles and in TV series, and who only when they get the chance of a consistent role like here we understand what wonderful actors they are. Few of them have this luck. Manhattan’s atmosphere in the early 1990s, its streets and bars, the literary milieu and the one of the gay community facing the peak of the AIDS crisis are excellently reconstituted. The movie is authentic because it does not idealize anything. Neither the behavior of the characters, nor the situations in which they find themselves, and the solutions they choose to get out of them.

We can of course debate how serious the offense committed by Lee Israel – falsifying private letters of famous personalities – was . The American justice was not very severe in her case, limiting the punishment to a suspended prison sentence. The social commentary of the film seems to be at least equally harsh in the direction of those who generate the demand for letters and other memorial objects related to writers, actors and other celebrities who are no longer alive. After all, maybe the only ones who are really hurt are these celebrities or, more precisely, their personality and the way they remain in history. Otherwise, naive people who are willing to pay a lot of money for these items receive more or less what they want, and the traders benefit from the counterfeit merchandise just as well as from the real stuff. If we accept this point of view, we remain with a well made film that brings to the screen two characters that are far from being role models, but they are authentic and interesting, and they succeed in gaining the sympathy of the spectators, even of the “normative” ones.

Posted in movies | Tagged , , , , | Leave a comment

Love Story 2018 (Film: 303 – Hans Weingartner, 2018)

Posted on April 4, 2019 by admin

The local cinematheque was host last night to the Austrian director Hans Weingartner, the author of the lovely film ‘303‘, who after the projection entertained a dialog with the film critic Yael Shuv. ‘303‘ is a movie of a kind that is not much made today – a romantic ‘feel good’ movie that also tells many smart things about the world around us, a movie about and with young people who are neither drugged, neither extremists, nor fallen into misery or crime, a combination between a ‘road movie’ in the style that Wim Wenders was making 40 years ago and romantic films like Arthur Hiller‘s ‘Love Story‘ based upon Erich Segal‘s novel that delighted the generations that were young at about the same time.

At first it seems that we are dealing with the usual ‘boy meets girl’ recipe. The film’s heroes are two young Germans who meet by chance and decide to go together on a trip from Germany to Portugal in a 30-year-old caravan. It’s one of the ‘retro’ elements of the movie, there are a few more, but the truly ‘retro’ stuff is the relationship that emerges between them. The boy belongs to the category of those who are not able to maintain a relationship for more than a few months. The girl is in the middle of the complete disintegration of her previous relationship and on top of this, she is also pregnant and undecided whether or not to keep the baby. Both of them are students, intellectuals in making, and they talk a lot, enormously, theorizing everything from politics and ecology to their attitudes toward love and the hormonal analysis of caressing and kissing. Verbosity slows down their getting close, and as tension accumulates between them and in the minds of the audience, dialogues play the role of prelude (Yael Shuv used the term foreplay) to the love affair between the two. Intelligently, director Hans Weingartner focuses most of the time on the two heroes and the caravan that carries them from the north to the south of Europe. The surrounding landscapes almost do not exist, when filmed they are practically deserted, only the two characters, the boy and the girl count. It’s a ‘road movie’ where the important road is the way the two of them progress in their relation.

I liked the two characters, and the way the interaction between them is described on screen. The director and the actors Mala Emde and Anton Spieker manage to create empathy between heroes and spectators. Hans Weingartner told the audience at the discussion after the screening that the actors were let very little freedom to improvise, being asked to strictly follow the written text for most of the time. That also means that the script is well built, and the actors have achieved remarkable performances, giving autenticity to a text that is not at all trivial or easy. The film is optimistic without being sweet. As long as there are young people who are discussing with the same seriousness and passion about the planet’s problems and about kisses, and as long as there are directors who know how to make movies where a love story can create thrill just like an action movie, there is still hope. I mentioned ‘Love Story‘ that I saw almost half a century ago. I do not remember many details, I have not seen the movie since then, but I remember my personal identification with the heroes. I had a similar sensation yesterday watching ‘303‘, although I’m now at a very different age than the characters.

Posted in movies | Tagged , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Hărțile Internetului

Posted on April 2, 2019 by admin

Internetul și Web-ul nu sunt exact același lucru, deși noțiunile sunt confundate de o mare parte dintre utilizatori. Cele două invenții sunt despărțite de două decenii, 20 de ani dintr-o istorie care deja numără aproape 50 de ani. Să trecem în revista câteva dintre etapele importante ale acestei istorii, și să examinăm în paralel cum au evoluat reprezentările grafice ale rețelei globale. Cum arătau hărțile Internetului și ale Web-ului, atunci și acum?

sursa imaginii: stemchildrensbooks.com/october-29-1969-the-first-computer-to-computer-link-was-established-on-arpanet/

Ziua de naștere a comunicației dintre mașini este 29 octombrie 1969. Prima rețea de calculatoare se numea ARPANET și aparținea unei agenții numite Advanced Reseach Projects Agency (ARPA), sponsorizate de Departamentul Apărării al Statelor Unite. Prima rețea de calculatoare avea patru ‘noduri’ – patru calculatoare –, din care trei se aflau în California, cunoscută pe atunci mai mult pentru hippies și fenomenul Flower Power. Aveau să mai treacă vreo 10-15 ani până când să devină familiar lumii numele de Silicon Valley și această zona geografică să se transforme în capitala inventivității și a industriei hi-tech. Primul mesaj trimis de studentul în calculatoare Charles Kline de la UCLA, din Los Angeles, spre un calculator aflat 600 de kilometri la nord, la Stanford a cuprins două litere: L și O. El, de fapt, intenționase să scrie ‘login’, dar sistemul a căzut după primele două litere, înregistrând primul ‘crash’ din istoria Internetului.

Cu ani mai târziu, Vinton Cerf, numit și ‘părintele Internetului’ a descris într-un poem acest moment:

It was the first, and being first, was best,
but now we lay it down to ever rest.
Now pause with me a moment, shed some tears.
For auld lang syne, for love, for years and years
of faithful service, duty done, I weep.
Lay down thy packet, now, O friend, and sleep.

sursa imaginii: commons.wikimedia.org/wiki/File:Internet_map_in_February_82.jpg

Să facem un salt în timp până în anul 1982. Multe se întâmplaseră între timp. Tehnologia transmisiei digitale a informației, dezvoltată în proiecte mai mult sau mai puțin secrete, devenise accesibilă comercial. Câteva metode de transmisie a informației digitale, numite ‘protocoale de comunicații’ duseseră un scurt, dar violent război matematic și tehnologic, și învingător fusese declarată o metodă numită simplu Internet Protocol sau IP. Începeau să apară perspectivele unei piețe comerciale, modeste la început, având drept clienți principali universitățile nord-americane, care doreau să comunice și să împărtășească informație. Din această perioadă datează schema Internetului așa cum arăta el in anul 1982, desenată de Jon Postel.

Jonathan Bruce Postel (1943 – 1998) a fost unul dintre creatorii Internetului, și primul (mulți vor spune și ultimul) său administrator. În vremea sa și cu contribuția lui au fost puse bazele sistemului de adresare a calculatoarelor legate la Internet, domeniile și adresele folosite pe Internet și au început să fie publicate standardele care asigură până astăzi funcționarea rețelei globale, publicații numite RFC (Request For Comments).

sursa imaginii: thisdayintechhistory.com/03/12/first-proposal-world-wide-web/

Conceptul pânzei de păianjen (‘web’ sau ‘World Wide Web’) a apărut cu câțiva ani mai târziu, data exactă de naștere fiind 12 martie 1989. Inventatorul de al cărui nume este legat Web-ul se numește Tim Berners-Lee, născut în 1955, inginer și cercetător în domeniul calculatoarelor, absolvent al Universității din Oxford, ai cărui părinți lucraseră la prima generație de calculatoare digitale. Problema căreia i-a găsit soluție Sir Tim, cum este cunoscut azi, era accesul cercetătorilor la baza de date și de informație a calculatoarelor, care erau situate în alte secții ale Centrului European de Cercetări Nucleare (CERN) sau la alte centre de cercetare sau universități situate departe de Geneva, unde se afla el. Pentru asta el a combinat câteva invenții și concepte aflate în ‘straturi’ (‘layers’ în limbaj de specialitate) diferite ale Internetului: serverele fizice și terminalele prin care utilizatorii accesau rețeaua (‘nodurile’ pânzei), transportul informației folosind protocolul IP care începea să devină universal (‘firele’ pânzei), și aplicațiile interlegate prin intermediul unor cuvinte cheie care deveneau canale de informație comune pentru toți participanții (‘hypertext’). Acum putem vedea mai clar diferența între Internet, care este infrastructura de baza pentru transportul informației, și Web – una dintre aplicațiile care sunt făcute posibile de Internet, foarte importantă, dar nu și singura.

sursa imaginii: kaspersky.com/blog/amazing-internet-maps/10441/

Internetul poate fi reprezentat în mai multe feluri, depinzând de gradul de complexitate sau schematizare, de stratul la care dorim să prezentăm legăturile informaționale, de structura fizică sau logică pe care urmărim să o punem în evidență. Unele dintre aceste reprezentări ale universului internetic încep să semene din ce în ce mai mult cu fotografiile universului real, ale spațiului cosmic surprins de telescoapele care captează lumea interstelară. Este un univers complex, în permanentă expansiune. Așa cum radiotelescoapele își extind permanent raza și adaugă noi stele hărților cosmice, și harta Internetului se mărește încontinuu, odată cu adăugarea de noi utilizatori, noi aparate, noi obiecte legate la rețea. În ultimul deceniu al secolului trecut a avut loc o evoluție importantă în tehnologia internetică, prin introducerea noii generații a protocolului IP, cu o capacitate de adresare extrem de extinsă, care permite conectarea unui mare număr de Obiecte la Internet. De la Internetul cu patru calculatoare din 1969 am ajuns la o rețea cu miliarde de noduri, care cel puțin în teorie, pot comunica toate simultan unele cu altele, pot împărtăși prin intermediul Pânzei de Păianjen informație, înțelepciune și frumusețe.

sursa imaginii: chrisharrison.net/index.php/Visualizations/InternetMap

Au apărut desigur și pericolele, căci aceeași rețea poate propaga și dezinformația, prostia sau ura. Internetul a devenit infrastructura informațională fără de care nu mai poate funcționa societatea modernă și, în același timp, o afacere și o sursă de profit la scară planetară. Unii ar dori ca această hartă a universului internetic să fie marcată de frontiere și puncte de control în care se exercită autoritatea guvernelor și a cenzorilor lor. În spațiul cosmic, aceste granițe și bariere nu există încă. În Internet, ele încep să apară.

Cum va arăta harta Internetului peste 5 sau 10 ani? Vom urmări și vom relata.

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

CHANGE.WORLD: O aniversare agitată

Posted on March 26, 2019 by admin

La 11 martie sistemul informatic pe care îl numim World Wide Web a împlinit 30 de ani. Într-unul dintre articolele viitoare ale rubricii CHANGE.WORLD voi prezenta o scurtă retrospectivă istorică a primelor propuneri legate de Internet (care împlinește 50 de ani în 2019) și de Web și a reprezentărilor lor grafice atunci și acum. Astăzi însă, să trecem în revista câteva evenimente legate într-un fel sau altul de rețeaua globală care a devenit o componentă critică a existenței noastre.


sursa imaginii https://www.faz.net/aktuell/wirtschaft/diginomics/tim-berners-lee-s-proposal-for-the-future-of-the-web-16083187.html

Inventatorul ‘pânzei de păianjen’ informatice, Tim Berners-Lee, cel care cu 30 de ani în urmă propunea pentru prima dată o soluție simplă și elegantă care lega nodurile informatice virtuale și reale marcate prin cuvinte cheie hipertext folosind rețeaua de comunicație care utilizează Protocolul Internet numit simplu IP, a marcat aniversarea cu un articol în ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung. Am avut onoarea și plăcerea să-l cunosc și să-l văd lucrând în cadrul consorțiului W3C pe care l-a înființat și pe care îl conduce. Este un om fermecător, inteligent și modest, care în ochii mei întruchipează modelul a ceea poate fi mai bun într-un intelectual și un gentleman englez. În acest articol Tim trage semnalul de alarmă în cuvinte puține și exacte asupra riscurilor enorme introduse în viața oamenilor de invenția sa. El observă că pe lângă beneficiile enorme aduse în nenumărate domenii de activitate umană, Web-ul permite accesul la atenția publică a grupurilor marginalizate, a escrocilor și a celor care răspândesc ura și crima. Tim Berners-Lee face o scurtă lista a trei surse de mal-funcționare a Web-ului, rezultate tocmai din accesul liber imaginat de inventatorii săi: intențiile criminale sau politice care duc la disiminarea dezinformatiei și a atacurilor personale susținute de organizații private sau statale, dominanța modelelor comerciale care permit distribuirea virală a informației în scop de profit comercial fără a lua în considerație alte consecințe, și degradarea tonului și a calității comunicării în condițiile unei permisivități totale a conținutului propagat pe rețea. Este nevoie, în viziunea lui Sir Tim de un efort combinat al tuturor participanților la comunicație pe Web pentru a remedia situația, efort care include legislație și un nou cod etic, o arhitectură îmbunătățită care să încurajeze comunicația în scopuri necomerciale, și un nou set de standarde acceptate și respectate de toate comunitățile implicate: guverne, corporații, utilizatorii individuali. Această concepție globală reînoita Tim Berners-Lee o numește Contractul pentru Web. Realizarea ei ar însemna în viziunea sa progresul Web-ului de la stadiul adolescenței la cel al maturității.

Unele dintre evenimentele petrecute în decursul câtorva zile ale săptămânii aniversale par a confirma pericolele semnalate de Sir Tim Berners-Lee în articolul său și a pune în evidență cât de departe ne aflăm astăzi de soluțiile preconizate de un viitor Contract pentru Web. Rețeaua informatică a Web-ului construită pe infrastructura Internetului pare a deveni din ce în ce mai mult o combinație a contrariilor. Pe de-o parte din ce în ce mai multe guverne autoritare adoptă modelul ‘Marilor Ziduri Informatice’ construind frontiere virtuale care barează accesul cetățenilor la anumite aplicații sau la informații considerate nocive scopurilor lor politice, încercând să transforme Internetul într-o reuniune de spații intranetice naționale, în care guvernele au control asupra aplicațiilor activate și informațiilor circulate de cetățeni. Pe de altă parte în acea parte a Internetului, considerată de unii prea permisivă, care este formată din rețelele sociale am avut o nouă și teribilă dovadă a nocivității folosirii libertății de comunicare în scopuri distructive, atunci când teroristul care a comis atacurile din moscheele din Christchurch a avut 17 minute de acces nestânjenit pentru a transmite în direct o parte din faptele sale și pentru a-și populariza ideologia. Am vizitat acum doi ani Nouă Zeelandă și orașul Christchurch a fost unul dintre locurile care m-a impresionat cel mai mult. Orașul de pe Insula de Sud a fost lovit la interval de câțiva ani de două teribile cutremure de pământ. Urmele devastarii erau și probabil mai sunt și acum prezente peste tot, uneori marcate de ruine, alteori de imense parcuri, parcări sau pur și simplu terenuri virane acolo unde au fost clădiri și cartiere întregi. Toată Nouă Zeelandă este o țară liniștită, dar în Christchurch domnea o liniște care conținea și altceva, o liniște densă, plină de moarte, cum am mai simțit-o doar la Hiroshima. Greu de conceput că terorismul poate ajunge și acolo. Și totuși, a ajuns. Prima-ministra a Noii Zeelande a declarat la scurt timp după tragicele evenimente că țara sa va revizui legislația controlului armelor. Nu m-ar mira ca și legislația care permite accesul și postările fără control pe rețelele sociale să fie și ea schimbată. Pericolul este, în opinia mea, ca aceste schimbări bine intenționate să fie făcute la scară locală și națională, și nu printr-un efort concentrat global. Bălanța dintre libertate și control, dintre beneficiile accesului democratic la informație și necesitatea controlului care să prevină folosirea accesului în scopuri criminale este delicată și trebuie reglementată la scara întregului Internet.


sursa imaginii https://www.makeuseof.com/tag/fix-facebook-problems-errors/

Facebook, Google, YouTube și majoritatea aplicațiilor populare răspândite în toată lumea au luat măsuri pentru a izola și a șterge de pe rețea conținutul nociv legat de aceste evenimente tragice. Soluția nu este însă radicală, nimeni nu poate controla câte copii ale acestui conținut au fost făcute în minutele în care accesul a fost liber. În general, odată postat pe Internet, orice obiect informațional cu acces public poate fi copiat și replicat. Facebook evoluează spre un model în care accesul personal va fi mult mai bine protejat prin criptografie, dar această evoluție nu este lină. În plus, rețeaua socială a lui Mark Zuckerberg s-a confruntat în săptămâna trecută cu cea mai mare pană din istoria să – peste 14 ore în care accesul la Facebook și la aplicațiile asociate WhatsApp, Instagram și Messenger a fost lent sau imposibil în cea mai mare parte a lumii. Utilizatorii și experții au fost surprinși și nu au întârziat să comenteze două aspecte negative legate de acest incident: timpul foarte lung de remediere, și lipsa de transparență din partea companiei în timpul problemelor și chiar și după remedierea lor. Abia după două zile Facebook a anunțat că sursa defecțiunii s-a aflat în schimbări ale configurației unui server. Ca inginer pot înțelege că asemenea probleme se întâmplă. Ca utilizator, cred că o aplicație care are ca abonați mai mult de o treime din populația globului ar trebui să se asigure că asemenea probleme nu duc la un timp de indisponibilitate de ordinul orelor. Viteza de reacție și de remediere trebuie să fie mult mai bună pentru o asemenea aplicație critică. Acest gen de probleme indică și pericolele unei arhitecturi în care multe aplicații folosesc aceeași infrastructură. Să nu uităm că nu au fost afectați doar utilizatorii individuali, ci și clienții comerciali care folosesc Facebook și aplicațiile asociate în scopuri operaționale. Aceștia au pierdut mulți bani în orele lungi de inactivitate, și nu vor întârzia să apară cererile de despăgubiri.


sursa imaginii https://www.bbc.com/news/technology-47570140

Coincidența face ca problemele globale ale lui Facebook să coincidă cu anunțul despre plecarea unuia dintre colaboratorii cei mai apropiați și tovarășii de drum de durată ai lui Zuckerberg, Chris Cox, care deținea titlul de Chief Product Officer, răspunzător exact de evoluția produselor implicate în problemele de acces semnalate. Cox fusese unul dintre primii ingineri de software, angajat în 2005, la un an de la întemeierea companiei. Lui i se atribuie concepția ‘fluxului de știri’ (‘news feed’) care constituie ecranul principal al fiecărui abonat al aplicației cu un conținut determinat de algoritmi personalizați, adaptați fiecăruia dintre abonați. Împreună cu el părăsește compania și Chris Daniels, cel care a adus și integrat în Facebook programul WhatsApp. În lumea dinamică a companiilor hitech asemenea mișcări la nivel înalt nu sunt o raritate, dar ele pot fi o indicație a faptului că nu toți liderii lui Facebook sunt de acord cu schimbările de direcție decise de Zuckerberg și în special propunerea de a folosi criptografia ca protecție obligatorie a oricărei sesiuni de comunicație a abonaților. Problemele companiei lui Zuckerberg și ale competitorilor săi principali Apple și Amazon vin însă și din partea factorilor politici. O parte dintre candidații democrați și în special Elizabeth Warren, considerată a avea șanse bune de a câștigă cursa pentru candidatura democrată la președenție în 2020 includ în platformele lor propunerea de a diviza marile companii globale într-un număr de firme mai mici cu profile specializate. Este vorba despre modelul legislației anti-trust care a dus în ultimele decenii ale secolului trecut la dispariția firmei Bell, cu scopul de a evita acumularea unei puteri economice exagerate într-un singur centru de decizie. Peisajul industrial în care evoluează astăzi Facebook, Apple și Amazon este diferit, influența lor fiind nu numai nord-americană cum era cazul cu Bell ci globală. Va fi interesant. Vom urmări.

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in Uncategorized | Leave a comment