Jean-Luc Godard‘s films belong to a category of movies that are more interesting to talk about than to see. I do not want this statement to sound too pejorative, that’s not the intention, especially because I love the discussions about movies. In addition, actually, ‘Bande à part‘ is a movie that offers many reasons for being enjoyed by viewers with different preferences, even if it is loaded by innovative and sometimes eccentric cinematic features, as were all Godard‘s films in the 1960s.
Godard brings to screen a novel of the American writer Dolores Hitchens about the planning of a robbery. I did not read the book, but I guess it’s a fairly free adaptation, because the action in the film takes place in France, on the streets of Paris and in a neighborhood close to the French capital. Two looters (Franz – acted by Sami Frey and Arthur – Claude Brasseur) plan to rob a villa from the suburbs, involving the young Odile (Anna Karina) whom they meet at English lessons. The planning is as unprofessional as it can be, because of the characters of the heroes, but especially because the film director does not seem to be interested in the robbery intrigue, but rather the flirting relationships between the three youngsters, who form a romantic triangle typical to the French Nouvelle Vague.
Director Jean-Luc Godard intended his presence to be visible throughout the film. The result is a very mediocre action film, a nice love story between young people which we like especially because of the the actors, and above all a Godard movie. This is so clear from the initial credits where his name is written name as ‘Jean-Luc Cinema Godard’, through creating scenes of anthology quoted in many other films later (it’s here that Tarantino found inspiration for his famous dance scene in “Pulp Fiction“) and heavy use of off-screen comments to describe the moods of the heroes, and to the extreme trick of cutting completely the soundtrack in a scene in which the heroes are keeping ‘a minute of silence’. Directional indications for the three actors in the main roles must have included a minimum of emotional expression. Retained and timidity specific to their age? Maybe. But the three actors, and especially Anna Karina radiate youthfulness and expressiveness, and manage to convey emotion as though despite the directorial direction. Michel Legrand ‘s music is memorable, the black and white cinema (was it still cheaper than the color film?) also fits well. 55 years after its making, ‘Bande à part‘ has chances to be enjoyed by both amateur filmmakers and a broader audience in search of emotions and entertainment, even if the art and entertainment parts do not bind perfectly one with the other.
Nu l-am întâlnit niciodată pe George Banu. Traseul biografiei mele s-a apropiat însă cu vreo 55 de ani în urmă de al dânsului. Eram adolescent și părinții hotărâseră să-mi accelereze integrarea în lumea viitorului cu lecții particulare de engleză, suplimentând cele învățate în școală. Profesoara era o doamna sau domnișoară Ghinopol, o figură interesantă și destul de tragică, una dintre multele victime ale zbuciumurilor istoriei românești de la mijlocul secolului trecut. Avusese neșansa să lucreze ca bibliotecară sau secretară la Biblioteca Americană în anii de după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, și plătise naivitatea apropierii de cultura de limba engleză cu ani de închisoare. Scoasă practic din circuitul social, după ieșirea din detenție se întreținea din lecții de limba dar și de cultura engleză în mediile intelectuale ale Bucureștilor. Practică metoda conversațională, și conversația ii era sclipitoare, avea darul vorbirii dar și cel al ascultării partenerilor, chiar dacă era vorba despre un adolescent în formare. Printre discuții legate de subiecte de la Henric VIII (pe marginea filmului ‘A Man for All Seasons’) până la Soljenițîn și Saul Bellow (ale căror cărți le-am citit prima dată împrumut de la ea), îmi relata despre o pereche de prieteni, studenți sau poate proaspeți absolvenți IATC, unul regizor, celălalt critic de teatru, extraordinar de talentați, care erau de asemenea elevii ei. Așa am auzit prima dată despre Andrei Șerban și despre George Banu. Andrei Șerban, după ce pusese în scenă un ‘Iulius Caesar’ care a zguduit convențiile și a răscolit lumea teatrului românesc, avea să plece peste câțiva ani, în 1969, să-și perfecteze engleza peste Ocean și să înceapă acolo o strălucită carieră de regizor și profesor de teatru. Prietenul său, George Banu, avea să ia calea Parisului, unde s-a stabilit în 1973, devenind profesor de teatrologie la Sorbona.
Să facem ‘fast-forward’ cu vreo jumătate de secol. Stabilit la Paris George Banu ține la invitația lui Andrei Pleșu o rubrică lunară în ‘Dilema Veche’, în care relatează despre experiențele sale culturale. Articolele adunate vreme de cinci ani formează materialul volumului ‘Scena lumii’ apărut în 2017 la Editura Polirom.
‘Existența unei colaborări mensuale, constante, ca această pe care Dilema Veche mi-a permis-o, organizează în secret gândurile și evenimentele. Ea mă invită să rămân deschis, să aleg și apoi să decid subiectul eseului, depășind astfel seducția notelor disparate, a fragmentului, pentru a reține acel punctum – cum spunea Barthes – care cristalizează “motivul” unei luni de viață. Se atabileste astfel un dialog între comandă și răspuns, relație ce servește de terapie atunci când – cum e cazul meu acum – trăiești fără program și perspectivă. E o salvare de la derivă, răspuns curativ! Și totodată o șansă de a sesiza pe viu acele împliniri ale vieții la întâlnirea cu arta.‘ (pag. 141)
Autorii de rubrici permanente știu că formatul fix al unui articol de revistă care trebuie să se încadreze lunar în aceiași pagină de ziar este o provocare stilistică pentru autor. Formatul este respectat cu rigoare de cele 63 de articole din ‘Scena lumii’, care se întind fiecare pe lungimea a 4-5 pagini de carte. Cu atât mai mult este însă vizibilă și remarcabila libertate și bogăția de idei. Acolo unde este impusă economia numărului de cuvinte, crește doar densitatea și calitatea textului, bogăția tematică și adâncimea dezbaterii interioare. Locul în care au fost scrise și de unde au fost trimise articolele, diversitatea culturală și nivelul intelectual m-au trimis din nou spre amintiri din trecut, spre anii când asculatam la Radio Europa Liberă emisiunile de la Paris ale perechii Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.
Bogăția relatărilor nu ne împiedică să putem detecta câteva elemente comune și subiecte recurente în articolele trimise din Paris revistei bucureștene. George Banu este un om de teatru în tot ceea ce face și scrie. Vede lumea prin prisma teatrului, mai mult, trăiește parcă într-un teatru care este sistemul de referință al universului său cultural. Titlul cărții invocă evident metafora hamletiană, și în fiecare articol teatrul revine, fie ca tematică principala, fie ca sursă de asociații cognitive și culturale. Dacă nu apare în text, teatrul există la George Banu în subtext. Cea mai citată piesă, căreia îndrăznesc să o cred că George Banu ii cunoaște fiecare replică, este ‘Livada cu vișini‘ a lui Cehov. Iată, ca exemplu, eseul dedicat expoziției ‘Parisul 1900‘ de la Musée du Petit Palais, anul care marchează sfârșitul ‘ultimului secol francez’. Parisul cu sărbătorile epocii, ‘spasme fin de siècle’, este perceput ca o “livada de vișini” a Europei aflată în pragul abisurilor secolului 20. Comparația dintre expoziția de la Petit Palais și cea de vis-a-vis de la Grand Palais (a ‘reputatului cuplu rus Kabakov’) ii prilejuiește o fină dar fermă reflecție despre relația și diferențele între artă și divertisment:
‘ Mă întreb, în singurătatea mea de vizitator, care-i diferența dintre vechiul motiv shakespearian al “lumii ca teatru” și cel recent al “societății-spectacol”? Cel dintâi desemnează o condiție – acea a omului care-și joacă rolul pe scena vieții -, cel de-al doilea, o iluzie – aceea a omului care se alienează prin distracții. Primul atestă puterile teatrului, celălalt confirmă mirajele spectacolului. La Shakespeare, o ordine se instituie, la Paris, o excitație se cultivă. Spectacolul e varianta light a teatrului.’ (pag. 138-139)
Articolele care au ca subiect teatrul și artele spectacolului ocupă, firesc, un loc important. George Banu este un împătimit îndrăgostit de actori. Relația dintre spectatori și actori este pentru el esența artei teatrale, actorii și spectatorii lor formează un cuplu care avansează împreună în timp, îmbătrânesc împreună. Banu este și un prieten și admirator al regizorilor, dar un prieten dintre aceia foarte buni, care tocmai cu cei care îi sunt mai apropiați și mai intimi este uneori mai sever și nu ezită să-și exprime dezacordurile sau displăcerile. Este la curent cu tot ceea ce se întâmplă important pe scenele lumii. Singurele referințe care lipsesc, cel puțin din această culegere de articole, sunt cele legate de dramaturgia românească. Chiar și atunci când analizează tema spitalului și a azilurilor psihiatrice ca metaforă a lumii moderne în eseul ‘Lumea ca spital‘, lipsește din trecerea sa în revistă ‘Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal‘ a vecinului sau, tot parizian de adopție, Matei Vișniec. George Banu este însă strălucitor și atunci când abordează artele plastice în eseuri care sunt de multe ori ocazionate de vizitarea marilor expoziții sau ale muzeelor din capitala Franței sau din alte locuri din Europa. Am descoperit cu plăcere menționate câteva dintre expozițiile pe care le-am vizitat și eu în acei ani, mi-am descoperit multe afinități, chiar și o comunalitate in lipsa de entuziasm față de unii dintre pictorii celebri ai anumitor epoci cum ar fi Poussin, Velasquez sau Delacroix. Am aflat și informații care pentru mine erau noutăți, cum ar fi faptul că celebra ‘blouse roumaine’ care a făcut obiectul câtorva tablouri celebre ale lui Matisse își are originea într-un cadou primit de la prietenul și discipolul Theodor Pallady.
Referințele istorice sunt de multe ori legate de biografia personală a autorului și de istoria părții de lume în care s-a născut. ‘Noapte albă la Kremlin‘ este o excepțională analiză a câtorva cazuri de în care o parte din Occidentul culturii a fost orbit de întunericul propagandei comuniste. ‘1917‘ descrie evenimentele anului de cumpănă al istoriei secolului 20, și pune în balanță cele două mari subversiuni, politică și culturală, a bolșevismului și a avangardei dadaiste, care germinau pe străzile aparent liniștite ale Zurich-ului neutru. Tema a mai fost abordată în detaliu și de Andrei Codrescu în ‘Ghid Dada pentru postumani‘. Descriind exilurile lui Chagall, pictorul astăzi puțin devalorizat de criticii de artă ai lumii care nu prea știu cum să-l catalogheze pe artistul urmărit de istorie de-a lungul vieții sale, cel care de-a lungul vieții s-a refugiat din exil in exil pe măsură ce patriile succesive cădeau sub dictatură sau ocupație, George Banu nu scapă ocazia de a lansa săgeți către exilurile de compromis:
‘Dacă acest exil este sfâșâietor, tot el e cel ce interzice tranzacțiile și compromisurile. El permite accesul la o condiție tragică! Condiție extremă ca noaptea fără stele. Lui i se opune exilul light, “lejer”, acela ales de artiști care circulă fără dificultate între o țară și altă, pe fondul unor reconcilieri temporare și iluzii pasagere. Ei revin în țară, și-și construiesc adesea o hiperbolică imagine de sine, pentru a pleca din nou și a profita de beneficiile, adesea economice, ale teritoriului străin.’ (pag. 80-81)
Un memorabil eseu este dedicat cărții. Cartea ca suport fizic, cartea ca vehicol de transmitere al sublimului sau al abjectului:
‘Cartea ca rezistență … dar cartea amenințată odinioară de bombe e acum amenințată de Internet. Aceasta îmi evocă vizita într-o veche mănăstire italiană din secolul al XI-lea, unde mă imobilizam uimit în fața manuscriselor elegant caligrafiate policrome. Un paradis al ochilor … dar, câteva secole mai târziu, cartea imprimată de Gutenberg nu suscită oare pentru călugării devotați aceeași rezervă ca ecranul calculatorului, azi, pentru cititorii decepționați? La ei să ne gândim când deplorăm declinul lecturilor și al bibliotecilor. Ca atunci, la apariția tipografiei, se schimbă față lumii. Biblioteca, precum teatrul, e “livada” noastră de azi. Vestigiu a cărui soartă e pecetluită … o lume nouă se naște pe catafalcul cărții. Astfel, o pagină a civilizației scrisului se termină și o alta se deschide.’ (pag. 209)
‘… un tablou ce prezintă o călugăriță în stare de beatitudine … Îi descopăr motivul de satisfacție: cartea pe care o ține strâns la piept. Cartea roșie e Biblia și ea îi motivează explicit mulțumirea … detest toate cărțile care securizează și uniformizează, toate cărțile “roșii” care nu furnizează decât remedii generaliste, uniforme, sistematice. Urăsc cartea care înlocuiește cărțile, plural ‘salvator’. Nu-i cartea vinovată, ci relația servilă pe care tânăra militantă o întreține cu ea. Nu-i iubesc servitutea.’(pag. 210)
George Banu nu ezită să-și exprime răspicat opiniile. Când nu-i place ceva (un artist, un curent cultural, o atitudine) scrie ‘nu-mi place’ și nu caută sinonime sau eufemisme. Corecții politici s-ar putea indigna în legătură cu opiniile tranșante îndreptate împotriva falsului feminism și a discriminării compensatorii din eseul ‘Femei, femei, femei …‘ sau din cauza perspectivei plăcerii masculine dezvoltată în ‘Mitologia feminină a Parisului‘. Un zbor de lungă durata spre o conferință unde este invitat să vorbească despre mișcările artistice ‘underground’ ale anilor 60 ii prilejuiește revelația diferențelor între percepțiile occidentală și est-europeană – ‘o pulsiune anarhistă în contextul democratic al Americii și … o speranță de eliberare în contextul autoritar al vechiului Est.‘ (pag. 279-280). Râsul agresiv îl exasperează, și bășcălia generalizată i se pare un simptom al unei maladii profunde, ‘consecință asumată a deziluziilor militante: când toate luptele au eșuat, toate utopiile s-au deteriorat și nimic nu mai e de sperat, râsul devine râs de refugiu și de supraviețuire pe marginea prăpastiei.‘ (pag. 267)
O altă tema recurentă este cea a cadourilor. George Banu vizitează expoziția cadourilor primite de Jacques Chirac în timpul președenției sale și reflectează asupra kitsch-ului și banalității majorității cadourilor oficiale. Detestă cadourile de conveniență, fie ele cât de aurite. Emoția ii este declanșată de cadourile inteligente și personalizate, sau de micile gesturi umane, cum este cel descris în ‘Crochiuri japoneze‘:
‘Aici, printre chelneri se agită o doamna în vârstă care ne servește rapid și atent. Pare un personaj ieșit din filmele lui Ozu de altădată … din acele familii cotidiene fără eroi sau gheișe, cărora cineastul le consacră operele sale. Îi propun să ne fotografiem și întreaga masă de oaspeți se reunește în jurul ei: nu zăbovește însă, căci e preocupată de sarcinile restaurantului, dar îi simt satisfacția, pudic exprimată. La plecare ne întâlnim și, repede, caută ceva în buzunarul șorțului, improvizează un dar de mulțumire adresat doar mie: un șervet cald, imaculat! M-am gândit atunci la Brecht, care iubea tocmai acele cadouri furtive, cadoul act mai degrabă decât cadoul-obiect.’(pag. 257)
Timpul este una dintre preocupările permanente ale lui George Banu. Senzația crizei de timp pare să se accentueze, iar dilema deciziei între concizia focalizării interesului și a forțelor spre un număr redus de subiecte și tentația dispersării enciclopedice îl însoțește permanent pe autor. Unul dintre ultimele eseuri din carte se numește ‘Începutul și nesfârșitul operei‘ și are că tema operele neterminate, care nu trebuie considerate că eșecuri ci ca invitații adresate nouă de a le continua în minți și suflete. Eu pot doar să sper că și scrierile lui George Banu, inclusiv articolele și eseurile culturale, se vor mai acumula pentru o vreme, împingând în timp momentul în care va începe nefârsitul.
‘Lost Highway‘ belongs to a category of movies that confuses many viewers, thrills many others, generates endless discussions and triggers extreme reactions. Welcome to the universe of most of David Lynch‘s films, a universe in which cinematic story telling and time-lapse have their own laws, where reality and dream are meddling with each other. Lynch is the latest great surrealist artist. I do not know if he is the last one, but for sure, the most important of the surrealists among our contemporaries.
Like any complex film or artwork, we can approach ‘Lost Highway‘ from several angles. It’s a ‘film noir’ in which we are dealing with crimes, gangsters, cops, violence and eroticism. It’s an art film where we find the cinematic aesthetics of David Lynch‘s films that we already know well from ‘Blue Velvet‘ and ‘Twin Peaks‘ at the time of the release. We can try to follow the logic of action, read the explanations of Lynch‘s fans (including the IMDB viewers comments) or we can build our own theory in which we try to find explanations for the duplication of the main characters (the same male character embodied by two actors – Bill Pullman and Balthazar Getty, two female characters played by the same actress – Patricia Arquette). We can immerse ourselves in the horror atmosphere that is smartly built using Hitchcock‘s techniques amplified in Lynch style. Or we can just let the imagination of the director carry us, accepting that we are in a dream. Or in a nightmare.
In a way, I think it’s easier to track and accept ‘Lost Highway‘ today than two decades ago. Spectators are a little more familiar nowadays with the ambiguities in film scenarios where not everything is explained in detail and not everything fits into Cartesian logic and linear time. The quality of the film can also be found in the perfection of its production. From any point of view we watch the film, it satisfies – as horror, as a surrealist movie, as an erotic thriller, as a mystery. The extraordinary soundtrack places Lynch alongside Hitchcock and Polanski in the category of the film directors who know how to handle the sound as well as the image. ‘Lost Highway‘ is not an easy film and requires efforts to watch, but efforts must be directed elsewhere than finding ‘logical’ explanations of everything that we see on the screen. Most viewers will find, I think, that their efforts were rewarded.
Voi
încerca în aceste zile încărcate de conflicte, proteste, alegeri și divorțuri
politice să schimb direcția gândurilor noastre și să mă ocup, cel puțin in
acest articol al rubricii CHANGE.WORLD, de noutățile legate de această aventură
a cunoașterii care este explorarea spațială. Ne ridicăm deci privirile spre
stele. Veți vedea că nu voi reuși să separ complet cerurile și politica, dar va
invit să totuși să parcurgem evenimentele ultimelor săptămâni legate de drumul
omenirii spre astre. Vom parcurge vești
foarte bune, vești bune, și vești nu prea bune. A zis cineva însă că drumul
spre stele va fi ușor?
Prima
știre, aflată pentru scurt timp în centrul edițiilor informaționale, se referă
la ‘fotografierea’ în premieră a unei găuri negre. Imediat voi explica
ghilimelele. Găurile negre sunt regiuni ale cosmosului în patru dimensiuni
(trei spațiu plus una timp) în care se acumulează cantități uriașe de materie,
creând efecte gravitaționale atât de puternice încât nimic, nici măcar
particulele și undele electromagnetice, inclusiv lumina, nu poate scapă
forțelor gravitației. Existența găurilor
negre, adică a deformărilor cosmosului în condițiile acumulărilor uriașe de
masă, este acceptată teoretic în momentul în care înțelegem și acceptăm teoria
relativității generalizate a lui Einstein, dar nu a putut fi până acum dovedită
experimental. Cum poate fi fotografiat însă un fenomen care absoarbe orice,
inclusiv lumina? Avem de-a face evident cu un paradox. Într-adevăr, găurile
negre înseși sunt invizibile, dar în jurul lor se crează acumulări comprimate
de gaze și praf cosmic care cauzează încălziri de sute de milioane de grade
Celsius. Ceea ce a fost fotografiat au fost inelele de materie incandescentă
din jurul unei perechi de găuri negre imense – una numită Sagittarius A* aflată
în centrul Căii Lactee, cealaltă în
centrul unei galaxii eliptice purtând numele Messier87 sau M87. Senzațional
pentru oamenii de știință este faptul că imaginea rezultată arată exact ca cea
din modelele teoretice fizico-matematice. Este confirmată astfel experimental
încă una dintre componentele teoriei lui Einstein, care stă astăzi la baza
modelelor de reprezentare și cercetare a Universului, istoriei și structurii
sale. Această reușită este rezultatul unui proiect început cu un deceniu în
urmă și care se numește Event Horizon Telescope (EHT), o rețea de opt
telescoape plasate în diferite puncte ale globului pământesc care folosesc o
tehnologie numită Very-Long-Baseline-Interferometry (VLBI). Informația
receptată din galaxia M87 situată la 55 de milioane de ani-lumina de Pământ a
fost colectată timp de un an și prelucrată de algoritmi specializați proiectați
de echipe de la Massachusetts Institute of Technology (MIT).
Celălalt
eveniment cosmic important al săptămânii a fost lansarea primei misiuni
comerciale SpaceX. Despre acest program am mai scris în această rubrică.
Lansarea de vinerea trecută a fost complexă și reușită din punct de vedere
operațional, însă nu mai este vorba despre o premieră tehnologică. O lansare
similară a avut loc anul trecut. Este drept, de data aceasta toate cele trei
rachete ‘booster’ au fost lansate simultan și recuperate pentru folosire la
lansările următoare, ceea ce înseamnă că acum SpaceX este capabilă operațional
să trimită în spațiu sarcina utilă maximă. Noutatea principală a fost însă
legată de modelul economic. Spre deosebire de prima lansare, în care
‘sarcina utilă’ consta dintr-unul dintre automobilele de colecție ale lui Elon
Musk, de dată aceasta misiunea a avut o încărcătură funcțională – un satelit de
comunicații al Arabiei Saudite. Guvernul acestei țări a plătit
‘cheltuielile de transport’, făcând din
acest zbor primul zbor comercial, generator de venit, și validând ceea ce
urmează să devină modelul de business al unei companii private care explora
spațiul cosmic, dar care trebuie să își și justifice economic existența.
Desigur, sunt mai mulți factori care trebuie să se alinieze și contracte
comerciale cu clienți guvernamentali și din sectorul privat care trebuie
câștigate. Primele etape au fost însă parcurse. Tehnologia s-a dovedit a fi
funcțională și acum este verificat modelul economic. Câteva zile mai târziu a
fost anunțat faptul că NASA și compania lui Elon Musk au încheiat un acord pentru
implementarea unui program numit Double Asteroid Redirection Test (DART). Misiunea va consta în lansarea unei rachete
Falcon 9 în iunie 2021, având ca țintă un asteroid, a cărui traiectorie urmează
să fie schimbată de impact. Misiunile de acest fel sunt considerate critice
pentru viitorul omenirii, ele având scopul de a preveni lovirea Pământului de
un asteroid de mari dimensiuni, fenomen care ar putea duce la schimbări
climatice catastrofale, așa cum s-a întâmplat deja de câteva ori în istoria
planetei.
Mai
puțin norocoasă a fost misiunea israeliană Space_Il a cărei tentativă de
aselenizare a modulului BeReshit (Geneza)
în seara de 11 aprilie 2019 s-a încheiat cu prăbușirea acestuia pe
suprafața Lunii. Erau ultimele minute ale unei misiuni foarte complexe, în mare
parte încununată cu succes, care a inclus lansarea satelitului (cu tehnologie
NASA), plasarea pe orbită în direcția Lunii, captarea în câmpul gravitațional
al satelitului natural al Pământului, înconjurul Lunii inclusiv fotografii ale
părții sale invizibile și manevrele care au adus în mod controlat modulul până
la o orbită de 15 km de suprafața Lunii. În faza finală, cea a aselenizarii, au
apărut însă simultan două probleme tehnice, posibil legate între ele.
Comunicarea între satelit și centrul de comandă s-a întrerupt, și racheta
principală, cea care trebuia să reducă viteză și să asigure o aselenizare
‘soft’ nu a funcționat nici ea. Până când a fost reluată comunicarea cu canalul
de rezervă și a fost dată comandă de repornire a motorului rachetei era prea
târziu. ‘BeReshit’ a atins suprafața cu o viteză prea ridicată, zdrobindu-se
practic de Lună, ceea ce a făcut imposibilă continuarea misiunii. Dacă ar fi
reușit, Israelul ar fi devenit a patra putere exploratoare a spațiului (după
Statele Unite, Rusia / Uniunea Sovietică și China) care reușește o aselenizare
lină. Semnificația unui succes ar fi fost însă și mai importantă căci ar fi
fost și primul zbor ‘low-cost’ spre Lună, in mare parte finanțat din surse
private, și nesusținut de o mare agenție guvernamentală. O nouă inițiativa
privată pentru o a două tentativă a fost anunțată imediat.
Vești
îngrijorătoare au venit și dintr-o altă direcție. Revista ‘SCIENCE’ a publicat
rezultatele unui studiu inter-disciplinar comandat de NASA, la al cărui editare
au participat 82 de experți de la 10 universități și centre de cercetare
americane. Numit prescurtat ‘Studiul gemenilor’ acest proiect complex încearcă
să răspundă întrebărilor legate de gradul de risc pentru organism al expunerii
corpului omenesc la condițiile călătoriilor spațiale. Pentru aceasta au fost
folosiți ca ‘subiecte’ Scott și Mark Kelly, singurii frați gemeni care au
participat până acum ca astronauți în programele spațiale. Mark a zburat în
ultima sa misiune spațială în 2011. Scott a participat împreună cu cosmonautul
rus Mihail Kornyenko la cea mai lungă expediție cosmică, petrecând aproape un
an, în 2015 și 2016 la bordul Stației Spațiale Internaționale. În toată această
perioadă, Mark și Scott au fost supuși în paralel unor analize și teste
medicale permanente, cu scopul de a examina influențele zborului de lungă
durată asupra organismului, inclusiv la nivelul celular, al ADN-ului și al
cromozomilor. Bagajul genetic identic al celor doi gemeni permite și o comparație
a influenței elementelor din spațiu cu comportamentul organismului rămas pe
suprafață planetei. Rezultatele publicate la 12 aprilie sunt destul de
îngrijorătoare. Expunerea pe termen lung
a organismului are efecte care pot pune în pericol integritatea și viața
astronauților. Însăși viitoarea misiune spre Marte, planificată pentru anul
2033 se află sub semnul întrebării. Schimbările sunt simptomatice (modificări
în circulația sângelui, afectarea vederii) dar și genetice. Peste 10 mii din
cele 58 de mii de gene detectate în genomul uman au fost afectate în cazul lui
Scott. Majoritatea au revenit în parametrii normali la șase luni de la
revenirea pe Terra, dar 811 dintre ele au suferit schimbări care ar putea fi
ireversibile. Și imunitatea la boli și infecții a fost detectată că scăzută la
jumătate, și asta după numai trei luni de zbor. Organismele astronauților
angajați în călătorii de lungă durata au o putere redusă în lupta cu boli care
pot apărea în cursul călătoriilor spațiale. Trebuie menționat că astronauții de
pe stația spațială internațională sunt relativ protejați la o distanță de vreo
400 km deasupra Pământului de centura Van Allen. O călătorie spre Marte trece
cu mult de această barieră și viitorii astronauți care vor participa la aceste
misiuni pot fi supuși unor riscuri mai mari. Semnalul de alarmă a fost tras.
Unii experți propun ca planificarea călătoriilor cosmice și a colonizării
spațiului să fie făcute în conformitate cu un plan de 500 de ani, în care
experimentele de acest fel să continue în paralel cu progresele ingineriei
genetice, care poate propune soluții problemelor ridicate de modificările
genelor.
În final, câteva cuvinte despre un
aspect mai puțin discutat al explorării spațiale – dezvoltarea armelor
anti-satelit (ASAT), al căror scop este scoaterea din funcțiune sau distrugerea
sateliților sau stațiilor spațiale în cadrul unor conflicte militare.
Războaiele stelare? Explorarea spațială a fost dintotdeuna legată de
considerente strategice, competiția dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite
ale Americii din anii ’50-’70 a fost nu numai o competiție tehnologică și de
prestigiu politic ci și una militară. Pericolul unei curse a înarmărilor în
spațiu este real. În prezent patru țări au dovedit capacitate operațională în
domeniul ASAT – Statele Unite, Rusia, China și India. Ultima s-a alăturat
acestui ‘club’ cu câteva săptămâni în urmă, când primul ministru Narendra Modi
a anunțat, la 27 martie, că India a experimentat ‘cu succes’ distrugerea unui
satelit. Aceste experiențe militare in spațiu crează și pericole pentru alți
sateliți sau chiar misiuni cu astronauți la bord, prin deșeurile cauzate de
explozie. Drumul spre stele se dovedește a fi lung, dificil și întortocheat.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘One Step Behind the Seraphim‘, the film that concluded for me the Romanian Film Festival that took place this week in Israel, reminded me Pedro Almodóvar‘s “Bad Education” in many ways. Both films can be seen as recovery exercises from old traumas by sharing personal experiences many years later, films in which the directors included part of the personal experiences of the years spent in religious education systems. Both films take place in countries (Spain and Romania) which came out of nights of dictatorship. The difference is that in Almodóvar‘s film the religious school system belonged to the old regime, while in Daniel Sandu‘s film the Orthodox theological school that is presented (for the first time as far as I know in a Romanian film) was allowed to function freely only after the 1989 revolution. In both films, the heroes, children or teenagers, are confronted with the rigidity of dogmatic systems and evil personalities among teachers who will influence their roads in life.
The heroes in Daniel Sandu‘s film are not presented as passive victims. They are at the age of uncertainties and discoveries, but also at the point where they can begin to discern between good and evil and may decide to collaborate with evil to fight against it. Director Daniel Sandu, in his first feature film, comes from this world. Although he has left it many years ago, he does not look back with anger, but rather tries to describe the system and the people who populate it, as he knew them in the first decade after the fall of Communism. The image is not radically different from that of the ‘outside’ world, there is corruption and dogmatism, but guilt seems rather personal. So is the revolt of young people, whose conflict seems more personal than anti-dogmatic. The final scene (a visual quote from ‘1984‘) suggests acceptance and integration in the system after the danger has passed, at least for the time being.
https://www.youtube.com/watch?v=rReX0cZ0BII
‘One Step Behind the Seraphim‘ succeeds very well in describing the group of young men on the threshold of maturity, at the age and in the phase of experiences and rebellions. The team of young actors is doing a great job, each of the characters is well built and different from the others. I am not a great amateur of coming to age movies, but the quality of the acting game conquered me, with a special mention for Stefan Iancu, a reincarnation of James Dean in Romanian cinema. Vlad Ivanov proves with every new role that he is one of the great Romanian actors of the moment. His character embodies the continuity of corruption in the Romanian society, the perpetuation of the old methods of denunciations and personal files in combination with the new rhetoric, the one of the church in this case, which they compromise through contamination. Director Daniel Sandu demonstrated professionalism in leading the actors and story telling. The film is a bit long but it avoids ostentation and remains in memory because of the thematic and of its heroes. ‘One Step Behind the Seraphim‘ adds a new facet to the complex image of Romanian cinema.
Bernardo Bertolucci has a difficult posterity. Even the obituaries at his disappearance last year included more or less veiled criticism of his voyeurism in ‘Last Tango in Paris‘ or ‘The Dreamers‘ or its sliding into the extreme-oriental commerciality of ‘The Last Emperor‘ and ‘Little Buddha‘ . I believe that the grumblers should be sent to his early works, to ‘1900‘ and especially to this special film “Il conformista” (“The Conformist”) in order to appreciate the emotional impact, the political commitment, and the cinematic aesthetics of a director who did not avoid scandals, but who deserved the glory that he enjoyed during his lifetime, which he still may recover in the history of Italian and world cinema.
In 1963, a few years before “Il conformista” was made, Hanna Arendt published her book ‘The Banality of Evil’. Inspired by the trial of Adolph Eichmann, Arendt theorized about the role of dull and mediocre personalities, ready to any compromise, which in the conditions of a totalitarian dictatorship can become the instruments of evil, accomplices and participants in the most odious crimes. It is very possible for Bertolucci to have known and read Hanna Arendt’s book, because ‘”Il conformista” deals exactly with this subject, asking the question of the significance and even the possibility of ‘normality’ in an abnormal world, and having as main hero an Italian intellectual who lives under the trauma of a childhood sexual assault and aspires to become a normal and normative citizen of the world in which he lives – the period of Mussolini’s fascist dictatorship. Based upon a novel by Alberto Moravia, the film describes a hero who is a victim of his own nightmares, of his desire to ascend socially combined with cowardliness and the betrayal of the ideals of his youth. In order to climb the social scale and to integrate into a world built in appearance for the pure and the powerful, he adapts his own personality through murder and complicity to the crimes committed by the fascist regime in suppressing the opposition. His treason works at all levels: intellectual, religious, emotional, familial. Marcello Clerici (played by Jean-Louis Trintignant already at the peak of a long career from which he never seems to have descended) will adapt his social path and try to establish a family that meets the social standards,. When he meets a woman who may give him a chance of rehabilitation, he is unable to accomplish with his own hands the murder mission he was trusted with, but also unable to save her. The end of the film suggests a betrayal of his betrayal. Adaptability changes color, and chameleonism will only change direction, depending on the requests of the new regime.This is the powerful political message of the movie and of the book that inspired him and it successfully passes the screen.
https://www.youtube.com/watch?v=XVoisSlxggI
Many of Bertolucci‘s films are exuberant visual performances, and “Il conformista“is no exception. We are absorbed in the world of 1938, but the image and the sets do not try to create a faithful reconstruction of the era, but rather a hyperbola of the hero’s experiences. The city’s scenery in Rome and Paris and the interiors of bourgeois suites or luxury hotels envelop spectators in the decadent atmosphere of a world on the edge of the abyss. Monumental decorations with crushing dimensions and the architectural style of the fascist Brutalism highlight the megalomania and the oppressive character of the dictatorship. The colors and the alternates of clear and foggy (as in the scene of automobile chase) are adapted to the carnal feelings or the indifference and the inability to act of the hero. The manner in which the action told and style of editing give a look of cinematic modernity. At no moment did I have the feeling that I see a movie made almost half a century ago. After all, cinematographic masterpieces are ageless.
Ioana, the main character in ‘Charleston‘ directed by Andrei Cretulescu appears on the screen only in the first minute of the movie. We see her in a cafe, she gets a message on her phone, she runs out, turns the corner, and we can hear the terrible noise of a traffic accident. The subject of the rest of the film is Ana’s absence. In her life, we find out, there were two men. The husband (played by Serban Pavlu) and the lover for the last few months of her life (Radu Iacoban). The two meet in strange circumstances and try to cope with the void left in their lives by Ioana’s disappearance.
Men are not the best communicators, especially in moments of mourning. The two men in the film are as diverse as possible in physical appearance, social status, character. What unites them is the love and longing for Ioana. But these are mostly manifested by heavy drinking, long silences interrupted by a few punches, and a dance in the middle of the movie that has nothing to do with the rest, or if it has, I have not deciphered it. The problem with the film is that we understand or guess what the characters are about in the first ten minutes, while the movie lasts almost two hours. Almost two hours that seemed much longer to me, in which I did not learn anything about the woman who was Ioana, even though we are taken by the camera into her bedroom, favorite bar, cinema to see her beloved movie, on the seashore where her love stories began, and even at her grave in the cemetery. We find out nothing about the reasons why she chose to live a double life or what she found in the two men with whom she shared her life. The husband tells the lover at one point, ‘what did Ioana find in you?’. The question I think is also valid for him. The characters do not evolve and do not grow, hiding the whole film behind the crumb of in-communication. A vague side story about a local bar being threatened by demolition because of corrupt clerks and some foggy mob-like characters add nothing substantial.
https://www.youtube.com/watch?v=SCnRaIWRIyE
Many films with thin scripts are saved by acting. Indeed, in ‘Charleston‘ we are dealing with good performances from fine actors. I saw Serban Pavlu in several roles on the stage and he met the expectations, but to me Radu Iacoban, whom I know less, was the true revelation. The presence on screen of Victor Rebengiuc, even for only a few minutes, was also a delight. But these characters do not communicate with each other. Perhaps this was intended by director Andrei Cretulescu, who is also the author of the script, but what works well on stage in absurd theater does not always find cinematic equivalents in movies. Perhaps the filmmaker, who came from the film critics world and this is his first feature film, has tried to demonstrate how to make a successful film for festivals. The result, however, seemed to me a long and repetitive film, a sterile and pointless exercise.
Nu
știu exact cărui gen literar i s-ar potrivi cazul Brexitului care a dominat
actualitatea internațională în ultimele luni și riscă să o acapareze pentru
încă multă vreme: saga? roman de suspense? dramă? farsă? teatru al absurdului?
Am scris și în rubrica CHANGE.WORLD despre această tărășenie (uite, poate că am
găsit un cuvânt potrivit în limba română!), ultima dată în articolul din
săptămâna trecută. Povesteam despre călătoria mea în Anglia Brexitului sau ne-Brexitului.
Cum această călătorie a înlocuit (eu sper că doar a amânat) un alt voiaj pe
care îl planific de mai mult timp în Japonia, și cum am citit destul de multe
despre istoria, cultura și actualitatea Japoniei pentru a mă pregăti și
documenta, am decis să acord spațiu în acest articol țării insulare de la
extremitatea Asiei, și să încerc o privire comparativă asupra felului în care
cele două popoare și-au definit caracterul insular și raportul cu continentele
vecine, și au dezvoltat diferitele domenii sociale și economice, inclusiv
industria și tehnologiile avansate.
Istoricii de astăzi apreciază că europenii au
aflat pentru prima dată despre existența Japoniei din relatările negustorului
și călătorului venețian Marco Polo (1254-1324). “Locuitorii
insulei Zipangu posedă cantități extraordinare de aur. Palatul Regelui este
acoperit cu aur curat, iar podelele sale sunt pavate cu aur gros de două
degete.” Acest text din cartea în care Marco Polo își descrie
aventurile include numele Zipangu sau Cipangu de unde derivă numele Japoniei în
limbile europene. Este îndoielnic faptul că Marco Polo ar fi ajuns în Japonia,
relatările despre această țară le-a cules probabil de la gazdele sale din China
dinastiei Yuan, o perioadă de dominație mongolă. Chinezii întrețineau în acele
secole un comerț intens cu Japonia, inclusiv comerț de aur, de unde referirea
la metalul prețios din relatarea lui Marco Polo. Necunoașterea dintre europeni
și japonezi era probabil reciprocă. Dacă chinezii aveau informații destul de
detaliate, chiar dacă nu continue, despre Europa cu care intretinusera relații
comerciale pe Drumul Mătăsii încă din vremea dinastiei Han (207
BCE–220 CE), nu la fel stăteau lucrurile cu imperiul japonez, despărțit de Asia
de strâmtoarea Coreei, care este cam de șase ori mai largă decât Canalul
Mânecii care desparte Anglia de Europa. Populația japoneză, ca și cea britanică
este în mare măsură descendentă a coloniștilor veniți de pe continentele
vecine. În cazul Japoniei, colonizarea insulelor de către locuitorii Asiei
continentale și povestirile legate de primii regi ai Japoniei sunt descrise în
cărți vechi cum sunt Nihongi și Kojiki,
culegeri de texte al căror conținut îmbină istoria cu legendele. Lipsa de
informație istorică credibilă a fost accentuată de interdicția săpăturilor
arheologice. Japonia este împânzită de morminte imperiale, dar până astăzi este
cu desăvârșire interzisă deschiderea mormintelor împăraților japonezi, care ar
oferi informații mult mai detaliate despre organizarea socială și viața de zi
cu zi din perioadele respective. Colonizarea chineză a făcut din Japonia pentru
un moment scurt o periferie a civilizației chineze, care a adoptat de la
chinezi scrisul (într-o versiune relativ simplificată), îmbrăcămintea
(costumele tradiționale japoneze sunt o versiune înghețată în timp a
costumației nobilimii chineze din perioada dinastiei Tang), și religia
(Buddhismul, introdus în secolul 6). Epoca climatică mini-glaciară a dus la
apariția unor Evuri Medii paralele în Europa și Japonia, perioade de regres
economic și de fărâmițare administrativă. Apariția și expansiunea buddhismului
este sincronă cu apariția și expansiunea Islamului în Orientul Mijlociu, Africa
de Nord și o parte din Europa.
Separatismele insulare ale Angliei și Japoniei
prezintă și ele similitudini și sincronisme interesante. Una dintre sursele
comune este reacția de împotrivire la misionarismul bisericii catolice,
perceput ca o amenințare la adresa orânduirilor politice și a culturilor locale
din partea unei instituții puternic ideologizate și în mare măsură corupte.
Dacă în Anglia reformele lui Henric al VIII-lea au declanșat în prima jumătate
a secolului 16 un curent anti-catolic care a dat naștere bisericii anglicane și
unui secol de conflicte și războaie civile terminate cu dominanța acesteia în
Anglia și colonii, în Japonia izolationismul a luat forma mai extremă a
perioadei sakoku(‘țara
zăvorâtă’),
în care, între 1653 și 1833, au fost practic sistate orice contacte cu lumea
din afara Japoniei, cu excepția unei enclave în Nagasaki, unde singura prezență
europeană permisă era cea protestantă olandeză. Inovațiile științifice, tehnice și medicale
occidentale ajungeau în Japonia prin studiile Rangaku (“cunoștiintele olandeze”). Lipsa de comunicare cu lumea de afară a dus la
stagnare tehnologică dar și la dezvoltarea unei culturi interne originale.
Teatrul Kabuki apare exact în vremea în care în Anglia scria Shakespeare și se
dezvoltă pe baza teatrului Noh. Arta literară trece printr-o evoluție care pune
preț pe laconismul genului haiku în detrimentul romanelor
pline de verbozitate. Gravura și tiparul se dezvoltă ca arte și meșteșuguri
înrudite, căci complexitatea caracterelor japoneze împiedică adoptarea
tipografiei cu caractere mobile. Apare o nouă pătură de cititori în rândurile
meșteșugarilor care optează pentru cultura pe care azi am numi-o populară.
Condițiile climatice se înăspresc, secolele 17 și 18 reprezentând și în Japonia
ca și în Europa o nouă mini-eră glaciară, și iau naștere feluri adecvate de
mâncare cum sunt sushi, bazate exclusiv pe produsele
mării, orez, legume și condimente locale. În aceeași perioadă Anglia adopta o
politică fundamental opusă. Este perioada expansiunii coloniale, a schimburilor
de mărfuri dar și intelectuale cu restul lumii, a revoluției industriale,
perioada în care Anglia devine o supraputere.
Japonia avea însă să recupereze curând și rapid.
Istoria Japoniei apare ca o permentă alternanță între perioade de progres și
perioade de stagnare, între comunicarea și schimburile de mărfuri și idei cu
restul lumii și izolarea geografică și cea politică datorată împrejurărilor sau
decisă de conducători. De la mijlocul
secolului al 19-lea, istoria Japoniei pare să se accelereze, succesiunea
regimurilor politice și a sistemelor de guvernare devine din ce în ce mai
rapidă. Perioada este numită ‘restaurația Meiji’ după numele primului împărat
al acestei epoci. Silită de marile puteri ale lumii (între care și Marea
Britanie imperială) să-și deschidă porțile, Japonia, prin conducătorii săi, a
fost un elev mult mai silitor decât cealaltă uriașă țară asiatică, China, la
școala progresului dar și la cea a imperialismului. Conducătorii Japoniei au
decis nu numai că Japonia nu va deveni la fel ca și China o victimă a
împărțirii imperialiste a lumii, ci dimpotrivă, că ea va participa activ la
această împărțire, devenind întâi o putere regională și apoi una la scală globală.
Delegații de industriași, intelectuali, politicieni, experți în toate domeniile
au fost trimise la studiu în Europa și Statele Unite, s-au întors și au adaptat
în mod uimitor de rapid economia japoneză, aducând-o în câteva decenii între
primele zece economii ale lumii și plasând imperiul la rang de putere
regională, cu ambiții imperiale materializate curând prin ocupația Taivanului
și a Coreei și câteva decenii mai târziu a unor părți din China continentală.
Participarea Japoniei în cel de-al doilea război
mondial, șocul confruntării cu primele și sperăm singurele bombardamente
nucleare din istoria omenirii și evoluția postbelică a Japoniei sunt ceva mai
bine cunoscute. Marea Britanie s-a aflat de partea puterilor victorioase în
război, Japonia a suferit înfrângerea și distrugeri ieșite din comun. Și
totuși, la doar douzeci de ani după terminarea războiului economia japoneză o
depășise pe cea britanică la majoritatea parametrilor importanți. Au avut un
impact semnificativ hotărârile decisive luate imediat după război de forțele de
ocupație americane, și strategia de tranziție adoptată de acestea. Rezultatul a
fost o schimbare radicală a organizării sociale, renunțarea definitivă înscrisă
în Constituție la folosirea forței ca mijloc de soluționare a conflictelor, o a
doua revenire la democrație și liberalism în legislație, dar mai ales o
schimbare de mentalitate a japonezilor inclusiv în raportarea lor la proprie
istorie. Sunt cunoscute realizările tehnologice ale Japoniei – trenurile rapide
care circulă cu o punctualitate uimitoare, produsele electronice de larg consum
de o excepțională calitate, automobilele fiabile și relativ ieftine a căror
producție este în mare parte robotizată. Schimbarea cea mai importantă însă
cred că este cea de mentalitate. Am avut ocazia să vizitez de multe ori Anglia
și de câteva ori Japonia în ultimii treizeci de ani. Am discutat cu colegi
englezi și cu colegi japonezi alături de care am lucrat în proiecte și
standarde legate de dezvoltarea Internetului. Din aceste discuții am ajuns la o
concluzie interesantă. Și Japonia și Marea Britanie au fost puteri imperiale,
ale căror imperii s-au prăbușit (în cazul Japoniei) și s-au destrămat (în cazul
Marii Britanii) la mijlocul secolului trecut. În timp ce majoritatea
covârșitoare a japonezilor ‘de rând’ par să se fi resemnat cu statutul de
națiune între națiuni egale a țării lor, mulți englezi încă trăiesc într-o iluzie
și abordează o mentalitate imperială. Asta deși Japonia este a treia economie a
lumii și are o populație aproape dublă de cea a Marii Britanii. Poate că aici
se află una dintre explicațiile divizării adânci a populației britanice și a
ezitărilor și haosului absurd și abisal al Brexitului. Este drept, Japonia nu a
aderat la niciun sistem integrativ cum este cel european, alianțele sale
bazându-se în principal pe tratate bilaterale (model urmărit și de susținătorii
Brexitului).
Secolul 21 pune și în fața
Japoniei, societății și economiei ei o serie de întrebări existențiale. Este
schimbarea radicală de mentalitate reală și
ireversibilă? Ce s-a întâmplat cu filonul tradițional care a făcut
posibil fanatismul militarist până la sacrificiu personal dar și atrocitățile
comise în timpul celui de-al doilea război mondial? Care sunt pericolele care
amenință viitorul Japoniei? Rata scăzută a natalității duce la reducerea
primejdioasă a populației, dar spre deosebire de alte țări ale lumii Japonia nu
pare interesată să adopte vreo deschidere față de imigrație, rămânând cel mai
monolitic stat din lumea dezvoltată în ceea ce privește componența națională.
Natura venerată de japonezi de-a lungul întregii lor istorii pare să vrea să-și
recâștige drepturile chiar și în unele foste zone industriale, pe măsură ce
economia face tranziția de la o economie de producție la una de servicii. Peste
75% din suprafața țării este astăzi natură sălbatică. Alte țări invidiază
Japonia pentru această statistică, dar ea este considerată acolo o tendință
periculoasă. Una dintre metodele de confruntare cu criza populației și a forței
de muncă este dezvoltarea roboticii. Japonia și Germania sunt cele mai avansate
țări în acest domeniu, și nu cred că este întâmplător faptul că ele sunt și
țările cu cele mai joase rate ale natalității din lumea dezvoltată. Dezvoltarea
roboticii bazată pe inteligență artificială poate însă deschide dincolo de o
anumită limita o cutie a Pandorei care ascunde probleme noi, etice și sociale.
Spre deosebire de Anglia, Japonia nu are centre de excelență universitară de
prestigiu, dar japonezii au dovedit de-a lungul istoriei lor că pot compensa
acest dezavantaj printr-o putere deosebită de a învăța și aplica în practică
tehnologii și invenții importate, disciplină socială și etică de muncă. Va fi
interesant să urmărim confruntarea celor două națiuni și societăți care se află
plasate geografic la cele două extremități ale lumii cu problemele și crizele
viitorului.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Ghinionistul‘ (‘The Unlucky’ or ‘The Bad Luck Guy’), the comedy directed by Iura Luncasu, which I saw at the Romanian Film Festival, organized in Israel these days, reminded me of the Romanian joke about the guy who after passing away is given the opportunity to chose in what kind of hell he would spend the rest of the eternity. Naturally, he chooses the Romanian hell: neither the temperature of the pitch boilers is so hot, nor the demons are really devilish, and anyway, if you give them a hundred lei you can ‘solve the problem’. This is about the atmosphere laughed about of this rather different feel-good movie, with many good intentions and original ideas, although not all of them realized. Well, a Romanian comedy … but it’s refreshing to see one after so many ‘serious’ Romanian movies.
The hero of the movie is Robert (Vlad Logigan), a young musician from somewhere in center Romania, who is convinced that he is born under a bad sign. He tries to meet ends not from today till tomorrow but from morning till noon or from afternoon to evening, he has two teenage sisters and a drunk father (Gheorghe Visu) in care, while his chances of becoming an achieved musician in a not very commercial genre (classic guitar) seem equal to zero. Everybody takes advantage of his kindness, the owner of the house he rents and the one of the local pub, the nymphomaniac mother of his guitar pupil, his father, even the local thugs who try to involve him in a kidnapping. Robert belongs to the category of comedy characters from Charlot to Benigni who conquer the hearts of the spectators and of the beautiful girls in the movies through their innocence and kindness. If he could only break the circle of bad luck.
What did I like? Vlad Logigan is the right actor for the role and acts very well. He is so good that it might be worth considering to make of this film a ‘pilot’ for a series. The script is well written, the moments in which the story trains are rare. The combination of social critic, comedy of situations and absurd works most of the time well and there are plenty of twists and surprises that keep the attention of the spectators. What I liked less? Excepting Robert, most of the other characters are reduced to stereotypes that fail to raise atop the levels of TV comedy despite the actors’ efforts. The end seems to be rushed, the idea is good, but I believe that it deserved to be developed in several scenes. An extra dose of daring, even some insanity, could have transformed this movie from just another comedy into a film to remember. Even so, ‘Ghinionistul‘ offers the audience another facet of a diverse cinema school, with talented and independent creators.
‘Secretul Fericirii‘ (‘The Secret of Happiness’), Vlad Zamfirescu‘s debut film was a blessed change of theme and atmosphere after the two ‘heavy’ movies, with political and historical themes, seen in the previous days of the Romanian Film Festival that takes place these days in Israel. The action of the film happens on the terrace of a modern urban apartment, the heroes are prosperous young people (call them yuppies if you want), the problems they face are related to personal relationships. There is no hint about the immediate Romanian reality, the story could have been located in many other places in the world, which is in fact a proof that the Romanian cinematic landscape is much more diverse and perhaps even more interesting than what you would guess from watching only the most famous films of the ‘new wave’.
Alexandru Popa‘s script uses the closed space formula (well, you may call it open, in this case, it’s a fairly spacious terrace) with several (few) characters and the action taking place in ‘real time’. In this case, there are three heroes, two men and one woman, a triangle representing three points of a quartet consisting of two couples of very good friends. One of the friends makes a strange proposal, a game if you want, outside of the accepted ‘social norms’. Secret passions and and truths hidden even among the best friends begin to be gradually revealed.The intrigue is very intelligently built, there are plenty of surprises along the way that keep the attention and interest of the audience, and the second part of the film takes the viewers in a very different mood than the beginning. There are quite a lot of surprises and a final punch as well.
The formula is of course not very original, I have seen in recent years some films of this kind, about the same type of décor and social environments – ” Carnage ” written by Yasmina Reza and brought to screen by Roman Polanski, or Paolo Genovese‘s “Perfetti sconosciuti “are the ones that immediately come to mind. We could call the formula ‘theatrical’ , but in this case the theater-film relationship was inverse than usual, as the director recalled in the meeting with the audience after the show. First was the screenplay and the movie was made, and only then was the stage play written and put on stage. The play is successful in Romania, and I would not wonder if it will be successfully exported to other countries as well.
First time director Vlad Zamfirescu had the chance of a very good script, and proved a good mastery of the cinematographic means. He also plays one of the three main roles, and his partners give him a good replica. Dialogues flow naturally, the tension is built with patience, surprises appear at the right times. It’s an excellent debut, certainly eased by the fact that the formula is close to theater, a field in which Vlad Zamfirescu already has experience as director. Such a debut sets the expectation for the future at a high level, and if he continues his career as a film director, he will have to show that he masters the job also when moving away from the world and the formulas of the theater. I am look forward to see and hear from him in the future.
