The historical perception left behind by Golda Meir is very different in Israel and in the Jewish Diaspora. The Jews of the former Soviet Union and Eastern Europe as well as those in the United States remember her as one of the remarkable figures of the founding generation of the State of Israel, the immigrant who came as a young woman in the Mandatory Palestine and became an activist for independence, later a minister and the first (and the only one so far) woman Prime Minister of Israel, with a significant contribution to the emigration of Jews from Europe to Israel and their integration in the new country. The majority of Israelis keep of her a completely different image, that of the failed prime minister largely responsible for the ‘surprise’ of the Yom Kippur war that resulted in the deaths of more than 2,000 Israeli soldiers, missing peace opportunities with Egypt that could have avoided war, showing political shortsightedness about the Palestinian problems or about internal issues such as the social and economic status of Sephardi Jews. Few talk about her in Israel in recent years. The documentary film ‘Golda’, which premiered recently at the Docaviv Festival, made by a trio composed of Sagi Burnstein, Udi Nir and Shani Roznes, may reopen the debate about this controversial personality. I saw the film yesterday, in one of its first public screenings at the Herzlya cinematheque. The film does not even have a page on the IMDB yet.
The Israeli television archives provide surprises to documentary filmmakers and make us nostalgic for a period when politicians – including prime ministers – came to discuss with reporters, sharing with the public their memories as well as opinions on the current affairs. That was the case of the documentary film ‘Ben Gurion, Epilog’ which was screened a few years ago, this is the case with ‘Golda’ where a 1978 interview, shot off-the-record a few months before Golda’s death, and accidentally found in the TV archives, provides the structure on which the film is built. Golda refers in the interview to the 1969-1974 period and the main moments that defined her tenure as the prime minister. It was a succession of painful crisis. She led Israel in a time when the country spiraled down from the euphoria of the victory in the Six-Day War to the existential threat during the Yom Kippur War and the economic and moral depression that followed. Golda’s images and voice in the interview are combined with sequences from the filmed actuality journals and the testimonies of people who were close to her during that period – politicians, journalists, family members. One of the points that can be reproached to the authors is that those who speak are mostly selected from the political sectors of the Israeli left, or those who have reasons to have remained resentful of her. At least by now, at least in Israel, she does not seem to have too many fans in posterity.
My guess is that ‘Golda’ the movie will also be perceived differently in Israel and abroad. Many Israelis (and the commentaries in the discussion that followed the film, with Udi Nir’s participation, confirmed this) will argue that the portrait is too “humanized” in relation to the historical mistakes of Golda and their consequences. In Diaspora, the film will create amazement among those who keep Golda in their memories as a positive figure, one of the founding parents of the re-born Jewish nation. I think that one of the merits of the film is that it helps the viewers understand that some of her limits – ideological dogmatism, political blindness, prejudices towards Arabs and Jews of Sefardic origin – have the sources in her education and personal history on one hand, and the age which eventually caught up with her on the other hand. Even if the balance is inclined towards the negative aspects, the film also shows some of the qualities of character and political positions that we can appreciate: the total dedication to the Zionist cause (as she perceived it), the focus on the social issues and her contributions to building a ‘welfare state’ in the 50s, the care for the soldiers sent to risk their lives to implement government policies, her personal modesty, and her simple style of life and work. At the end of the discussion yesterday evening, co-director Udi Nir was asked what his feelings about Golda are after working for three years on the making of this film. His answer, half ironical, was that in perspective, looking at those who followed her, his appreciation is positive.
Pablo Picasso and a few other important artists of the 20th century (Constantin Brancusi is another example) had a love affair mixed with fascination with the photographic and film cameras. They recognized them as a means of artistic expression and not to a lesser extent as communication medias through which they could expand their fame in life and could document for posterity their artistic processes and the way they lived. These artists opened the doors of their studios and homes to photographers and filmmakers inviting them to photograph and film freely the ambience in which they lived and worked. Sometimes they picked the cameras themselves to explore new artistic genres. ‘Le mystere Picasso‘, which I saw as part of the Clouzot retrospective at the local cinematheque, is one of the significant art documentaries that originated from these collaborations.
In Clouzot‘s filmography, this documentary finds its place in-between two of his most famous films – ‘Diabolique‘ and ‘Les espions‘. Clouzot was at the peak of his popularity and success. The whole team is actually carefully selected, with Claude Renoir as a cameraman and director of photography and Henri Colpi in charge of editing. The result is a film that itself is a work of art.
At the beginning of the film, Clouzot makes a promise. He will give us a unique opportunity to enter the mind of a great artist while he realizes his creations. The promise, I feel, is only partially respected. We are, indeed, witnesses to Picasso’s creative process, but the understanding of what happens in the mind (and soul) of the artist is left to the spectator. In the film Picasso speaks few words and when he does they are addressed to Clouzot and his team, and not to the spectators. And he does right, I think, by letting his lines and colors talk. Adopting a technique already used in 1949 by the Belgian director Paul Haesaerts in the documentary ‘Bezoek aan Picasso‘, Clouzot places the camera on the opposite side of a white translucent glass surface on which Picasso draws, paints, applies collages, wipes, paints over, etc. . until he stops and declares ‘this is ready’. Successive layers combine styles and techniques. Spontaneous creation or conception in advance? How does the artist decide when the work is done? These are not explained to us and we have to draw our own conclusions. Most of the works featured in the film (about 20 in number) were destroyed after filming. They only exist in the movie, combined with the music and the editing that accelerates or stops during the creative process, as decided by the director. Each of the sequences is work of art by itself, and together they create one of the most original art documentaries in the history of cinema.
Scrierile lui Norbert Wiener și știința ciberneticii au avut o recepție furtunoasă încă de la începuturile prezenței lor în atenția publicului. Savantul american de origine evreiască, descendent al lui Maimonides – filosoful, medicul și enciclopedistul Renașterii timpurii -, era croit parcă după tiparul ilustrului său strămoș. Era matematician dar și filosof de formație. Contribuise la eforturile de război ale Statelor Unite în timpul primului și al celui de-al doilea război mondial dar se alăturase imediat după Hiroshima grupului de oameni de știință care trimiteau avertismente publice în legătură cu pericolele abisale ale invențiilor și avansurilor tehnologice accelerate de conflictele politice globale. Luările sale pacifiste de poziții au reprezentat puncte de discordie cu ceilalți întemeietori ai ciberneticii și mai ales cu John von Neumann, imediat după cel de-al doilea război mondial. Deși a fost un susținător al colaborării între blocurile politice în perioada Războiului Rece, scrierile sale nu au fost bine primite nici în Uniunea Sovietică și alte țări comuniste, cibernetica fiind aspru criticată și combătută ca ‘știință burgheză’ în anii ’50. Nu prea era loc în sistemul de gândire dominat de ‘socialismul științific’ pentru încă o teorie unificatoare, care explica fenomene din domenii atât de diferite de la balistica rachetelor la macroeconomie, trecând prin microchimia organismelor sau evoluția speciilor cu ajutorul unui set minim de concepte de bază – comunicare, control, auto-perfecționare sau auto-învățare. Chiar și în perioada studiilor mele, în anii ’70, se vorbea puțin despre cibernetică în Politehnica bucureșteană, până și atunci când erau predate teoria sistemelor sau automatizările. Paradoxal, se infiintase o secție de cibernetică economică în cadrul Academiei de Științe Economice, exact in domeniul științelor economice, domeniu despre care Wiener fusese sceptic in legătură cu aplicabilitatea principiilor ciberneticii.
Editura Humanitas oferă acum cititorilor români eseul ‘Dumnezeu și Golemul’, în traducerea excelentă a lui Tudor Călin Zarojanu. Publicată în 1964, anul morții lui Wiener, această lucrare a căpătat un statut de testament intelectual. În ea, matematicianul și omul de știință Wiener folosea uneltele filosofului și talentul său de eseist pentru a oferi publicului larg o sinteză a descoperirilor la care contribuise în ultimele două decenii și pentru a explica relevanța acestora în dezbaterile filosofice care preocupau intelectualitatea vremii, dar și în actualitatea politică și viața socială a perioadei. Subtitlul este oarecum derutant: ‘Comentariu asupra câtorva probleme în care cibernetica intră în contradicție cu religia’. În fapt nu este vorba despre o contradicție în idei, ci mai degrabă despre o încălcare a frontierelor existente la data apariției cărții dintre metodele științifice și matematice de cunoaștere a universului și cele specifice înțelegerii sufletului uman, considerate apanajul religiei. Pentru filosoful Wiener, dreptul la erezie este garantat cercetătorului științific și gânditorului care are curajul să depășească limitele acceptate:
‘Această expunere oferă cheia scopului meu în cartea de față. Doresc să analizez anumite situații care au fost discutate în cărțile religioase și au o dimensiune religioasă, dar care sunt în analogie strânsă cu alte situații, care țin de știință și, in particular, de noua știință a ciberneticii, adică știința comunicării și controlului, fie la mașini, fie la organisme vii. În acest sens, îmi propun să mă folosesc de analogiile limitate ale situațiilor din cibernetică pentru a clarifica puțin situațiile religioase.’ (pag. 14)
Ceea ce frapează în ‘Dumnezeu și Golemul’ este actualitatea ideilor expuse și a dezbaterilor propuse de Norbert Wiener. Cartea lui își găsește locul astăzi nu numai în rafturile rezervate cărților de filosofie (cu sub-ramura filosofiei științei) ci și în cele rezervate actualității, ceea ce americanii numesc genul ‘curent affairs’. Singurele deosebiri, nu prea multe și la nivel de detaliu însă, cu lucrări similare contemporane, sunt cele de terminologie. Un exemplu ar fi faptul că Wiener evită să folosească termenul ‘robot’ (deși citează cartea ‘R.U.R.’ a lui Karel Čapek) și preferă termenul mai generic de ‘mașină’.
Problema pe care o atacă frontal Norbert Wiener este cea a relației dintre Creator și Creațiile sale, tema Cărții lui Iov sau a ‘Paradisului Pierdut’ al lui John Milton. Este aceasta relație o relație între egali, sau măcar între forțe care pot concura între ele în unele aspecte? Iată o întrebare care în anumite momente ale istoriei a fost asociată ereziilor. Ea este cu atât mai tulburătoare, cu cât pentru Wiener, Creatorul este și Dumnezeu în relația cu creația sa, Omul, dar și Omul în relația cu creația sa, Mașina. Pot Creatorii și Creațiile lor fi angrenați într-un joc în care Creația va avea vreodată șansa să-l învingă pe Creator? Aplicând terminologia și principii din teoria jocurilor și cibernetică (după ce le explică pe scurt), savantul american răspunde afirmativ, dar cu două condiții: Creația să aibă capacitatea de a învăța (‘self-learning’ în terminologia modernă a Inteligenței Artificiale) și ca jocul să aibă criterii imuabile și deterministe de a decide învingătorul. Poate fi însă existența umană modelată că un joc in care criteriile de succes sunt clare și imuabile?
Wiener propune trei puncte de vedere existente în cibernetică, care pot fi aplicate problemelor umane în general (‘problemelor religioase’): unul se referă la mașinile care învață, menționate mai sus; al doilea întrebării dacă mașinile sunt capabile de auto-reproducere; în fine, dacă gradul de coordonare dintre om și mașină poate fi menținut sub control. Capacitatea lui de prevedere este excepțională. Să luăm că exemplu discuția despre posibilitatea ca mașinile să creeze alte mașini ‘după chipul și asemănarea lor’. Ne aflăm in anul 1964, și Norbert Wiener propune conceptele ‘imaginilor picturale’ și cel al ‘imaginilor operative’ care ar putea fi create de mașini. Avea să mai treacă aproape jumătate de secol până când să apară conceptul și aparatura de printare 3D.
‘Căci ideea că presupusa creare a omului și animalelor de către Dumnezeu, zămislirea ființelor vii potrivit speciilor lor, și posibila reproducere a mașinilor aparțin aceluiași tip de fenomen este o idee tulburătoare din punct de vedere emoțional, așa cum au fost tulburătoare speculațiile lui Darwin asupra evoluției și a descendenței omului.’ (pag. 43)
Wiener a făcut parte din categoria savanților conștienți de pericolele fetișizării progresului tehnologic. Asociindu-le într-o comparație care a devenit citat fără sursă cu magia sau chiar cu vrăjitoria practicate de-a lungul veacurilor , el nu ezită să amintească parabola ucenicului vrăjitor, și avertizează asupra pericolelor aservirii ideologice a tehnologiilor avansate unor factori dogmatici, fie ei ‘din lumea mea, cu sloganele ei de liberă inițiativa, motivată de progresul economic‘, fie dintr-o ‘lume diferită de a noastră, unde sloganurile sunt dictatura proletariatului, a marxismului și a comunismului’. Tehnologia iesita de sub control este principalul pericol care pândește relația viitoare dintre Om și Mașină. Problema este sincronizarea scopurilor, și nu întotdeauna este clar dacă Creatorul Om știe exact să-și definească scopurile și să aleagă între cele pe terment scurt și cele pe termen lung (o alta parabolă, cea a celor 200 de lire).
‘Un mecanism care urmărește un scop nu va urmări neapărat scopurile noastre, decât dacă îl proiectăm pentru acel scop și, în proiectarea lui, prevedem toți pașii procesului pentru care îl construim, în loc să exersăm o tentativă de previziune care merge până la un anumit punct și poate fi continuată de acolo, pe măsură ce apar alte dificultăți. Sancțiunile pentru erorile de prognoză, așa mari cum sunt acum, vor deveni enorme pe măsură ce automatizarea își intră complet în rol.’ (pag. 55)
Mi-ar fi plăcut să asist la un dialog dintre Wiener și Asimov, în care savantul să comenteze cele trei legi ale roboticii.Sunt mari șanse că Wiener le-a cunoscut, în orice caz ele fuseseră formulate pentru prima dată într-o povestire a lui Asimov publicată în 1942, și inclusă în volumul ‘I, Robot’ care apăruse în 1950 și devenise un best-seller. Acestea stabilesc o prioritate a deciziilor pe care Mașinile le pot lua, și ghidează sistemul de învățare al acestora, furnizând un fel de sistem de referință moral pentru Creații în raport cu Creatorii lor.
Creatorul trebuie să rămână întotdeauna la comandă. Într-un paragraf care conține o altă prevedere a unei tehnologii care avea să aștepte încă o jumătate de secol până la punerea în aplicare, Wiener scrie:
‘Nu mi-ar plăcea deloc să fac prima probă a unui automobil condus prin dispozitive de feedback fotoelectric, exceptând cazul în care există o manetă prin care să pot prelua controlul dacă mă trezesc întrând intr-un copac.’ (pag. 55)
Concluziile eseului lui Norbert Wiener conțin mai mult avertismente decât asigurări optimiste. Fiecare dintre progresele majore ale științei și realizările tehnologice derivate din acestea – automatizarea și robotica, energia nucleară, progresele medicinei care pot prelungi teoretic la nesfârșit durata vieții umane – poartă în ele pericole pe măsură avantajelor potențiale, mai ales in condițiile definirii vagi a scopurilor progresului și aservirii unor sisteme de referință rigide, dogmatice:
‘Nu atât felul rigidității este cel mai nociv, cât rigiditatea în sine, oricare ar fi ea.’ (pag. 69)
‘… viitorul nu oferă prea multă speranță pentru cei care se așteaptă ca noii noștri sclavi mecanici să ne asigure o lume în care nu mai trebuie să gândim. Ei ne vor putea ajuta, dar cu prețul unor cerințe de cea mai mare importanță privind onestitatea și inteligența noastră. Lumea viitorului va fi o luptă din ce în ce mai acerbă împotriva limitărilor inteligenței umane, și nu un hamac confortabil în care să ne putem întinde pentru a fi slujiți de sclavi roboți.’ (pag. 59)
‘ Să dăm omului ce e al omului și computerului ce e al computerului. Aceasta pare să fie politica cea mai inteligentă atunci când folosim omul și calculatorul în sarcini comune.’ (pag. 61)
Acum ca și acum 65 de ani, diviziunea muncii dintre om și mașină, dintre sarcinile asumate de roboții inteligenți și cele rămase ca responsabilitate exclusivă pentru operatorii umani, rămâne cheia interacției dintre aceștia. Alegând să folosească metafora Creatorului pentru descrierea omului ca inventator al speciei roboților dotați cu inteligență artificială și auto-perfecționare, Norbert Wiener trimite în această ultimă carte a sa un avertisment peste timp Creatorului. Bagheta magică trebuie să rămână in mâinile vrăjitorului.
Elton John accompanies my passion for pop and rock music for nearly 50 years. Watching ‘Rocketman‘ which deals with the first part of the life and career of the singer, brought back to my memory the years when I was listening to Cornel Chiriac’s rock music shows at Radio Free Europe. That radio station broadcasting from Germany to Communist Romania (and other countries in Eastern Europe) was for most of the young people in that country at that time the only place we could hear the music of rock artists like Elton and many other. I think that Cornel had seen Elton John live, perhaps at the Royal Albert Hall in a concert that concluded the first part of his career. Most of the songs on the soundtrack of ‘Rocketman‘ featured in that concert. I confess that I was not an unconditional fan of Elton over the years, the celebrities with bizarre behavior have not been and are not my cup of tea, but this musical directed by Dexter Fletcher managed not only to captivate me and make me vibrate (again ) to the music, but also to bring to light some of the roots of his way of being. Now, when Elton John’s career seems to get close to an end (at least the touring part), there are chances for me to return to the ranks of his fans, thanks to this film.
Dexter Fletcher should initially have directed ‘Bohemian Rhapsody‘ and he was the one who finished the film after Bryan Singer left the production. In ‘Rocketman‘ producer Elton John entrusted him from the very beginning with responsibility of making a film about his own biography, childhood, coming to age, building his artistic personality and personal crises. He was right, I guess. Fletcher demonstrates again his huge talent in making the audience live again the atmosphere of the British pop world of the years of glory and to get to know the heroes of this revolution with their musical genius, but also their personal problems, the confrontation with life as stars, with drugs, alcohol, sexuality. His contribution to the revival of the musical genre can not be disputed, but I think it’s more than that, because Fletcher combines in his films the limits and freedoms of the ‘musical’ genre, which became part of the mainstream in Hollywood in the 1950s and 1960s and the vibration of British rock. It is, if you want, a cinematic equivalent of the fusion that took place half a century ago between the pop in England and the rock and soul coming from overseas, from America.
The fact that Elton John is an executive producer of the film may, on one hand, be an assurance to viewers that the biographical information presented in the film is accurate and verified, but may also raise the suspicion that the film conceals some less comfortable details. It seems to me that the latter doubts can largely be eliminated. The script written by Lee Hall does not make many concessions to the characters of the singer’s parents, nor to the ones of the more or less true friends who accompanied his career, and especially not to Elton John himself. The singer is shown in the periods he searches to define himself as a musical personality but also as a human being, including in the uncomfortable relationships with those around him, with his loneliness and the crises that brought him to the verge of suicide just when he was reaching the peak of his career. Homosexuality issues are addressed much more directly than in the ‘Bohemian Rhapsody‘. The choice of Taron Egerton for the lead role of the artist’s maturity period seemed to me to be excellent. The little-known actor shows his talent becoming Elton John on screen (including singing the musical part). The film is much less a musical biography in the strict sense of the cinematic genre and much more a true musical, with songs and dance numbers inserted in the story, not as entertainment but as a way of expression in the most dramatic points. But the film is entertaining, and sensitive, and a pleasure to watch and listen to. It’s a good substantial musical that has the chances of winning new fans for Elton John, now and in the future.
Dinamica ocupațiilor umane nu a fost niciodată atât de intensă. Cu două secole în urmă, mai mult de jumătate din populația lumii se ocupa de agricultură. Procentajul scăzuse sub 30% la începutul secolului 20. Astăzi, în țările avansate, procentajul tinde spre 1%. Progresele tehnologice au dus la reducerea numărului de oameni angajați în procesele materiale productive în agricultură și industrie, în timp ce schimbările sociale și culturale au făcut ca multe profesii să devină inutile. Aceste fenomene s-au accelerat și mai mult în ultimele decenii. Accesul rapid, universal și cvasi-instantaneu la informație a dus la revoluții în modul de operare al majorității covârșitoare a domeniilor vieții, de la transporturi și comunicații la cultură și divertisment. Previziunile sunt și mai dramatice dacă avem în vedere progresele roboticii și inteligenței artificiale. Unele studii prevăd că 800 de milioane dintre locurile de muncă existente astăzi ar putea dispărea în decurs de un deceniu. Este, cred, un moment potrivit pentru a trece în revistă câteva exemple de meserii devenite dispărute în istoria recentă și pe cele în pericol de dispariție, pentru a înțelege încotro ar trebui să se îndrepte orientarea profesională a generațiilor tinere sau a celor mai puțin tinere, însă aflate încă la vârste active și productive, și care sunt domeniile care ar trebui evitate de aceștia.
Să începem cu un exemplu mai ‘exotic’. Cultura japoneză, diferită în multe aspecte de cea a restului lumii, a folosit pe larg până destul de recent o formă originală de identificare – sigiliile personale ‘hanko’. Importate din China, unde erau însă mai degrabă apanajul autorității imperiale și a înalților săi demnitari, folosirea lor s-a extins de-a lungul istoriei japoneze la clase sociale din ce în ce mai diverse până când au fost generalizate după 1870, în timpul restaurației Meiji, la nivelul întregii populații. Pentru ultimul secol și jumătate, sigiliile hanko au devenit semnături autentificate, necesare pentru încheierea de contracte, deschiderea de conturi în bănci, scrisori adresate autorităților, obținerea certificatelor de căsătorie sau a permiselor de conducere auto. Au fost pe larg folosite și în corespondență privată. Pentru fabricarea lor s-a dezvoltat o adevărată industrie pe care meșteșugarii japonezi, cu priceperea și minuțiozitatea lor inegalabilă, au transformat-o într-o artă a sculptării sigiliilor de lemn. Problema este că folosirea sigiliilor ‘hanko’ înseamnă și continuarea utilizării suporturilor fizice pe care acestea sunt aplicate, cu alte cuvinte a hârtiilor scrise sau tipărite pentru contracte, acte oficiale, corespondență. De la un moment încolo, aceasta a devenit o frână în acțiunea de reducere a birocrației și a început să aibă și un impact ecologic. Instituțiile guvernamentale și financiare sau birourile de avocatură japoneze au început să fie cotate printre cele mai puțin eficiente din lume. Guvernul japonez a intervenit recent (unii spun mult prea târziu) și a propus cu câteva luni in urmă o lege care va înlocui la nivel național identificarea prin sigilii hanko cu cea biometrică. Meșteșugarii creatori de sigilii își văd astfel piața dispărând aproape complet, ceea ce rămâne fiind crearea de sigilii fie pentru consumatorii japonezi care vor să continue să aibă un sigiliu personal din motive de tradiție, fie pentru turiștii străini care doresc să cumpere asemenea sigilii inscripționate cu numele lor ca suvenir.
Să mai examinăm un exemplu, cel al centralistelor de la centralele telefonice manuale. Este un exemplu tipic al unei profesii care a luat naștere la sfârșitul secolului 19, ca rezultat al progreselor tehnologiei (inventarea telefoniei și introducerea rețelelor de telefonie publică), pentru a deveni inutilă începând cu mijlocul secolului 20, datorită altor progrese tehnologice (inventarea centralelor telefonice automate). Majoritatea dintre noi cunoaștem din filmele de epocă imaginea telefonistelor preluând apelurile și făcând legătura fizică manuală prin intermediul cablurilor din centrale, între abonatul care iniția apelul și cel apelat. Probabil că în prima jumătate a secolului 20 au fost angajate ca operatoare milioane de persoane. Nu știu dacă există o analiză a motivelor pentru care majoritatea erau femei, dar cred că, în principal, era vorba despre o muncă migăloasă, de rutină, care cerea mare eficiență și concentrare. Introducerea centralelor automate de către societatea Bell a început în anii ’40 și în câteva decenii această profesie a dispărut, la început în țările dezvoltate, apoi în restul lumii. Ca o consolare pentru cei (cele) care și-au pierdut job-urile în acea perioada, nici echipamentele automate nu au supraviețuit prea mult, în câteva decenii s-au perindat trei generații succesive de centrale telefonice automate, și toate sunt în curs de a fi complet înlocuite de aplicații bazate pe Internet.
Iată și o listă parțială a profesiunilor
distruse sau substanțial reduse prin revoluția internetică și digitală a
ultimilor 30 de ani:
Agenții de turism – câți dintre noi mai folosesc
serviciile lor în loc să-și construiască itinerariile singuri, să-și
cumpere biletele de avion, să-și rezerve hotelurile, să comande servicii
turistice, folosind aplicații pe Internet?
Dispecerii de taxi – da, ei mai există în unele
țări, între care și România, ca meserie protejată, dar cât timp va trece
până când vor fi înlocuiți peste tot de aplicații care mediază între
cei care solicită un serviciu de transport și șoferii care se află pe
șosea, fie că ei sunt angajați Uber sau Lyft, sau ai unor companii de
taxi?
Poștașii – câtă poștă pe hârtie mai trimiteți și
primiți față de acum cinci ani sau zece ani? În ce măsură mai folosiți
coletăria poștală, și nu serviciile speciale de transport de mărfuri
‘door-to-door’?
Vânzătorii în magazine fotografice – cam toate s-au
închis în zona în care locuiesc și cea unde locuiți și voi, probabil.
Printarea de fotografii de calitate pe hârtie o putem face prin comandă
pe Internet, iar aparate fotografice nu mai cumpărăm, decât cei care
avem o pasiune specială. Consecință – au rămas doar (puține) magazine
specializate
Vânzătorii în magazine de muzică – discurile de
vinil, casetele, CD-urile, toate par a nu avea parte de o viață mai
îndelungată de un deceniu sau două, înlocuite în majoritate de
distribuirea internetică a muzicii
Bibliotecarii – legat sau nu de discuția separată
despre viitorul cărții tipărite, meseria de bibliotecar este și ea în
același pericol, fiind înlocuită sau eliminată datorită reordonării
digitale a înțelepciunii lumii
Cei care proiectau filmele de cinema – Filmele noi
apar direct în formate digitale, în timp ce filmele clasice sunt
reconstituite, reparate și digitizate la rândul lor. Proiecțiile
filmelor de 35mm vor fi limitate la săli nostalgice de cinema de artă.
Această romantică profesie este și ea pe cale de eradicare.
Funcționarii de bancă – Din ce în ce mai multe
bănci folosesc servicii automate și, ca utilizatori, ne place sau nu,
devine mai puțin convenabil și mult mai scump să folosim serviciile
funcționarilor de bancă, o altă categorie de salariați care se
împuținează și care vor dispărea treptat
Vânzătorii de bilete de tren sau metrou – înlocuiți din ce în ce mai mult de aparate automate de vânzare a biletelor
Iată și o listă de profesii care, la
prima vedere, par sigure și stabile în acest moment, dar care pot intra
foarte curând în categoria celor amenințate de progresele tehnologice în
curs:
Reporterii și jurnaliștii – presa scrisă este în
criză existențială. În ultimul deceniu, a dispărut un procentaj însemnat
din publicațiile de nivel, iar cele existente și-au redus numărul de
pagini în raport cu veniturile rezultate din publicitate care au scăzut
la jumătate. Internetul a înlocuit presa tipărită sau televiziunea, ca
surse principale de informație pentru o mare parte dintre noi, și
fiecare dintre cetățenii planetei a devenit o sursă potențială de
informații de text sau vizuale folosind telefoanele inteligente. La bine
și la rău. Staff-ul de reporteri și jurnaliști profesioniști este
drastic redus în presă și la televiziune, și această tendință va
continua, deși personal nu cred că meseriile acestea vor dispărea
complet.
Casierii la supermarket și multe alte magazine –
chioșcurile automate sunt deja o alternativă existentă în multe magazine
ale lumii. Automatizarea completă a magazinelor, fără case și cu
debitare automată la ieșirea din magazin, propusă de Amazon, despre care
am scris cu câtva timp în urmă în rubrica CHANGE.WORLD, are șanse bune
să devină într-un deceniu sau două metodă dominantă de comerț.
Șoferii – introducerea mașinilor cu șoferi automați
va duce la dispariția în câteva decenii atât a șoferilor amatori cât și
a celor profesioniști
Avocații – da, avocații! Deja unele sisteme de
litigiu, de exemplu în domeniul amenzilor de circulație, pot beneficia
de sisteme de rezolvare automatizate, bazate pe baze de date existente.
De asemenea, odată cu digitalizarea în curs a jurisdicției existente,
căutarea în arhive a cazurilor precedente devine o muncă relativ ușor de
digitizat. Când va reuși inteligența artificială să atingă nivelul de
sofisticare al pledoariilor în instanță? Asta este încă o întrebare
deschisă, dar cert, nu va fi nevoie în viitor de așa de mulți juriști,
câți tineri aspiră astăzi la diplomele facultăților de drept.
Muncitorii care produc piese prin muncă manuală și
le asamblează în produse complexe, până la automobile sau avioane –
munca lor este deja (și va continua să fie) înlocuită de roboți și de
printarea 3D
Există meserii sigure? Ce studii recomandăm copiilor noștri? Progresele rapide ale inteligenței artificiale și roboticii fac să fie hazardat cam orice răspuns am da. Omenirea va dispune, la nivel global, de mult mai mult timp liber, care ar putea fi dedicat creației, activităților spirituale, educației, interacțiunii între oameni. Toate acestea sunt însă doar aparente și riscă să genereze conflicte sociale acute atâta timp cât persistă inegalitățile sociale acute și cât timp anumite resurse sunt limitate. Ar putea fi marcate ca ‘profesii sigure’ cel puțin pe termen de câteva decenii, proiectarea și asistența tehnică legate de tehnologiile avansate înseși, însă nu toți cetățenii planetei au aptitudini în aceste domenii, și nu toți au acces la educația corespunzătoare la începutul carierelor lor. De asemenea, am putea menționa educația, serviciile medicale, cele sociale și îngrijirea populației vârstnice, care va reprezenta un procent din ce în ce mai mare din populația planetei. Rolul educatoarelor și al profesorilor pare să fie în continuare asigurat. O mare parte din diagnosticul medical, ca și procedurile de specialitate, inclusiv cele chirurgicale, vor putea fi efectuate de roboți, dar totuși, cred că majoritatea pacienților vor prefera interacțiunea cu medicii. La fel în ceea ce privește asistarea populației vârstnice, deși în Japonia, țară care se confruntă deja cu o criză în acest domeniu, introducerea roboților a făcut progrese semnificative. Iar in final, ne rămâne arta și tot ce este legat de creație. Dar nici aici nu va întârzia să apară, dacă nu a apărut deja, concurența. Discuția aceasta abia începe.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Director and script author Marius Olteanu, at his first feature film, demonstrates in ‘Monsters‘ that he knows the job. The film, which on these days made its debut on the Romanian screens in Cluj at TIFF and which I saw yesterday at a LGBT film festival at the Tel Aviv Cinematheque, is professionally made and has many interesting ideas in its conception, is acted well by a team of actors who are guided with a safe hand, and has a modern, intimate and minimalist theme with references to the Romanian social realities. All the ingredients for a successful film are present, except for one – emotion.
The film describes 24 hours of the lives of Dana and Arthur (or perhaps Andrei, both names are used in the film), a childless couple of professionals in Bucharest, both approaching their 40s. The story is reported at first from the woman’s perspective, then from that of the man, in segments dealing with the same hours in the life of the two, connected with a phone call. Then they get together for the third part of the story. The characters are slow to reveal themselves, we realize gradually that this is a couple in crisis, that this crisis lasts for a long time, that each of them seeks happiness separately, but they also can not live without each other. Why do not they split up? Why do they stay together? Spectators are left to find their own answers. If they exist.
Potentially this an intimate and interesting narrative about two people living an unusual love story, about a relationship that falls apart under social pressure but still refuses to disappear altogether. In the context of the debates about the ‘traditional family’ (in Romania but not only), the film also has a political message, discreetly expressed and not as a manifest. Yet, despite the potential, the film has some execution problems. One of them is length and repeatability. It does not take five screen minutes to express what viewers can understand in thirty seconds (the taxi scenes are an example). There is too little happening between the two characters, and what’s interesting in the story are mostly the side episodes (the gay couple encounter, the chat with the taxi driver). The two lead actors, Judith State and Cristian Popa are very good but they are both too introspect, which makes it difficult to identify with them from the viewers’ perspective. The cinematic ideas are interesting (the parallel segments of action in time, the use of the variable screen formats) but in the absence of emotion, they seem like demonstrative. I also enjoyed Alexandru Potocean and Serban Pavlu‘s performances in supporting roles. I look forward to the future movies of Marius Olteanu with the hope that the artistic but first of all human emotions will come to meet his incontestable cinematic skills.
‘Shooting the Mafia‘ is a documentary that tells the story of the life of a woman who is our contemporary, but whose biography is very different from that of most people around her and us. The merit of the Irish director Kim Longinotto is that she chose a non- conventional way of bring on screen an extraordinary biography. The combination of a special subject and of an exciting way to make movies makes of ‘Shooting the Mafia‘ a captivating film, which also enters in a polemic with the way the the Sicilian Mafia is presented on the screen.It’s a story we seem to know from films like ‘The Godfather‘, but here we see it from another perspective.
Letizia Battaglia‘s biography covers all of Italy’s modern history since the Second World War. The Sicilian teenager is raised in a strict atmosphere by a tyrant father. She accepts to get married at age 16 with the first man she was proposed to, in order to leave the house where she was secluded. Soon she gives birth and she grows up two daughters up to the age of maturity, like a typical Italian domestic woman, whom the man does not allow to learn or to practice a profession out of their home. Her re- birth of the person takes place when she is about 40 years old, but she will will take revenge on life as they say, divorcing, maintaining numerous relationships with men (many of them younger), and working as a photojournalist at a newspaper in Palermo . Here she will soon come in contact with the sordid realities of poverty and corruption, but especially with the violent society dominated by Cosa Nostra (the name of the Sicilian mob). She will photograph the murders in blood soaked pictures, become a friend of the judges who are trying to fight the phenomenon and who are murdered one after another, and she will get involved in politics when it becomes apparent that journalism activism is no longer enough. This is the biography of a special woman of great courage. The feminist message and the political criticism of violence, corruption, and especially fear are combined directly and expressively.
In order to bring the story of Battaglia‘s life on the screen, director Kim Longinotto has film sequences, photographs made by Battaglia throughout her work (many of them filled with violence, but of remarkable expressiveness and quality) and testimonies of her own and of those who have surrounded and accompanied her throughout her life (among which some of her former lovers, but also the current one). For the first period of her life, when she was not in front of the film or photo cameras, sequences from the films of the Neo-realistic era of post-war Italian cinema were used. The result is a documentary that is never boring, from a visual or from a message point of view. The spectators get the portrait of a strong and courageous woman who had the power to change the course of her life, to overcome the social and gender prejudices, to love and work in a profession she taught herself in which she excelled, a woman who has not remained indifferent to suffering around her, a woman who has done and continues to do all she knows and can do to correct injustice. ‘Shooting the Mafia‘ is an interesting documentary and a remarkable cinematic portrait. It’s also a condemnation of organized crime, showing its the real sordid face, very different from the glamor it gets in some of the Hollywood movies.
‘Les diaboliques‘ made in 1955 by Henri-Georges Clouzot ends with an explicit request from the viewers of not sharing the plot and especially the end of the film. Of course, I will honor this request. I will say, however, that it’s a long time since I had the pleasure of seeing a smart thriller like this. It’s a film that shows its age in the way it’s filmed and acted, but that does not bother at all, but on the contrary, like the best alcohols, it seems to be better appreciated now, in the perspective of the 64 years that have passed since its launching on screens.
I wonder why Clouzot ‘s name is not mentioned in the dialogue book between Truffaut and Hitchcock. Truffaut definitely knew this movie, and I would be amazed if Hitchcock did not know about it as well. I dare to fantasize that if this clever scenario (based on a novel) with characters well-characterized psychologically, with the story taking place in two closed spaces (a boarding school and a province house) linked one to the other by a journey with the car, with its suspense and permanent changes of situations and evolution of the characters that keep the audience’s interest constant, Hitchcock the master of suspense would not have refused the opportunity to make this film.
Simone Signoret achieves in ‘Les diaboliques‘ one of the most memorable roles of her career. There are many contrasts between the character played by her and the one acted by Véra Clouzot. Strong woman vs. weak woman. Mistress vs. wife. The apparent mismatch is accentuated by the fragility of the wife, in a role where a tragic real life coincidence involved the death of the actress, wife of director Clouzot, a few years after the film was made. Paul Meurisse in the role of the despicable school director is so credible that many of the spectators would like to cross the screen to kill him with their own hands. It is worth watching also each of the secondary roles, which offer the opportunity of unique creations, original typologies mostly in the comic register , in the best tradition of the classic French film and theater. Among them you will find with more than a decade in advance the character that inspired the creators of Inspector Columbo.All these make of ‘Les diaboliques‘ a jewel of the classic French cinema and of the psychological thriller genre of all times.
Everyone enjoys a good laugh, and the summer cinema season is optimal for comedies. It’s just the right time to watch a movie like “Mossad” written and directed by Alon Gur Arye, a parody in the genre of the “Naked Gun” series that combined comedy and espionage made in the 1990s by the American ZAZ trio (Zucker, Abrahams, Zucker), or of the British films that had as a hero Johnny English (played by Rowan Atkinson), back on screen last year. I saw the movie yesterday evening at its first or second public screening, before the official premiere, in a cinema hall that was full with an audience that reacted enthusiastically. I can bet that a new Israeli cult comedy is about to be born, and that Britain’s secret agent Johnny English has now a serious Israeli rival in the secret agent Guy Moran (interpreted by Tsahi Halevi), equally ready to save the world risking to destroy it ten times.
The satirical arrows in this cinematic parody genre are usually directed towards two main directions – a “serious” theme from an area of activity with visibility and of major interest for the public (in this case the fight against terrorism and the secret wars led by the national spy organizations – Mossad, CIA) and the ‘serious’ movies related to this theme (here the action films and series such as ‘James Bond’, ‘Mission Impossible’, etc.). In order to succeed, such films should avoid dealing with any of the ‘sacred cows’ and should include as many jokes as possible with references to known realities or famous films, all packed in a story which aims to be coherent but is explicitly not taken too seriously. I think the screenwriter and director Alon Gur Arye has very honorably succeeded to meet these conditions and the result is a fun and engaging movie.
The pace of jokes and comic situations is considerable and these are present from the first frame before the generic to the last one at the final credits. I’m not convinced that everything will pass the screen to the international audiences, and as the screening had English subtitles I noticed that some adaptations are being attempted. The level of satire and critical humor dealing with the bombastic myths, local bureaucracy, or typology of secret war heroes did not seem to me to fall under anything else in the genre, the latest ‘Johnny English’, for example. I can say the same thing about the level of acting – Dvir Benedek and Tsahi Halevi are excellent in the key roles, the feminine presences are attractive and expressive, Tal Friedman creates an original role that makes us forget his appearances in popular comic television programs, and the Israeli screen and stage veterans Gila Almador and Ilan Dar act in the movie with obvious pleasure. They all have fun and make us have fun. The less successful parts of this film are related to the coherence of the action (there is no moment of real suspense) and the special effects that have suffered from a clear lack of funds, with results visible today in the era of spectacular graphic effects. These details cannot spoil too much of the pleasure I had watching “Mossad“, which has good chances to be the summer blockbuster in Israel, and to be successful elsewhere and beyond its first season of screening.
Albert Einstein și Pablo Picasso s-au născut la doi ani diferență, în 1879 și, respectiv, în 1881. Operele lor au reprezentat revoluții în domeniile lor de activitate și se poate spune despre ele că au schimbat cursul istoriei. Fizica nu a mai fost aceeași după ce Albert Einstein i-a zdruncinat temeliile și a aruncat în aer sistemul clasic de referință și reprezentare a Universului, cu teoria relativității. Artele plastice nu au mai fost aceleași după ce Pablo Picasso a inventat un nou fel de a privi lumea, de a reprezenta formele, de a gândi noțiunea de frumos. Cei doi fac parte din clubul restrâns de personalități din istorie cărora, chiar dacă li s-a contestat și uneori continuă să li se conteste creațiile și invențiile, puțini sunt cei care le neagă statutul de genii. Nu s-au întâlnit, probabil, niciodată. Studiul creațiilor lor și ale biografiilor care s-au desfășurat în paralel ne furnizează dezvăluiri interesante, pune în evidență similarități și surse comune, dar și deosebiri evidente. Geniile, așa cum este de așteptat, sunt personalități excepționale, diferiți de cei din jur, și diferiți unii de alții.
Albert Einstein s-a născut la 14 martie 1879 la Ulm, în regatul Wurttenberg, care făcea parte din Imperiul German. Pablo Picasso s-a născut la 25 octombrie 1881 la Malaga, în Spania. Ambii proveneau din familii din clasa mijlocie, copilăriile le-au fost ferite de griji materiale, iar familiile le-au înțeles din vreme talentele și chemările, le-au încurajat și le-au susținut prin educație. Hermann Einstein, tatăl lui Albert era inginer și comerciant, în timp ce Don Jose Ruiz y Blasco (Picasso avea să adopte numele de familie al mamei sale), descendent dintr-o familie de mici nobili, era pictor, profesor de arte la colegiu și curator al muzeului local. Au urmat amândoi școli primare catolice (deși părinții lui Einstein erau evrei, însă nepracticanți), dar spre maturitate și până la sfârșitul vieții Picasso s-a declarat ateu, în timp ce Einstein a preferat să se auto-definească agnostic, respingând eticheta de ateu. Ambii au manifestat talente precoce în artă, respectiv științe. Mama lui Picasso susținea că primul cuvânt spus de copilul Pablo a fost ‘piz’ (cuvântul spaniol pentru ‘creion’). De la vârsta de șapte ani, tatăl său, detectându-i pasiunea și talentul, a început educația sa formală ca artist. Și micul Albert Einstein a excelat din copilărie în domeniile fizicii și matematicii. Legenda unui Einstein corigent la matematică este doar… o legendă. În realitate, la 12 ani, Einstein a învățat singur matematică și algebră de liceu, iar la 14 ani stăpânea calculul diferențial și integral la nivel universitar. Pe drum apucase să citească și ‘Critica rațiunii pure’ a lui Kant. Mintea lui se forma în direcția gândirii abstracte. La 16 ani, Einstein dădea examen de admitere la Politehnica din Zurich. La aceeași vârstă, Pablo Picasso era trimis la Madrid, la Academia Regală de Arte Frumoase San Fernando. Niciunul dintre ei însă nu avea să facă studii universitare prea convenționale. Einstein a fost respins în primul an la admitere (avea să fie admis în anul următor), în timp ce Picasso, plictisit de stilul academic, petrecea mai mult timp la Muzeul Prado, absorbind arta din operele maeștrilor Renașterii și ai Barocului.
Einstein și Picasso aveau fiecare dintre ei 26 de ani când au produs lucrări care au reprezentat momente de răscruce în istoria disciplinelor în care au excelat. În 1905, an pe care Albert Einstein l-a numit ‘annus mirabilis’ (‘anul minunat’), el a publicat patru lucrări de referință, între care cea intitulată ‘Zur Elektrodynamik bewegter Körpe’ (‘Despre electrodinamica corpurilor în mișcare’) descria bazele teoriei speciale a relativității: atunci când viteza corpurilor se apropie de viteza luminii, apar schimbări în legile fizicii și, în special, în cele ale mecanicii, așa cum erau ele definite până atunci în lucrările fizicii clasice ale lui Newton, Maxwell, Hertz, Doppler și Lorentz. În 1907, Pablo Picasso a pictat ‘Les Demoiselles d’Avignon’ (‘Domnișoarele din Avignon’), pictură care răsturna toate concepțiile tradiționale despre compoziție, perspectivă și estetică. Pânza reprezintă o scenă într-un bordel în care apar cinci femei dezbrăcate cu fețele deformate și corpurile contorsionate, într-o compoziție și cu forme neîntâlnite până atunci în istoria artei. Fizicianul și Artistul, aflați la vârsta minunată a maximei creativități, răsturnau concepte și tradiții și deschideau drumuri noi, pe care aveau să continue să creeze și ei, dar și să fie urmați de mulți alți oameni de știință și pictori. Ambii o făceau însă din interior, după ce parcurseseră în câțiva ani, cu viteza geniilor, traiectorii artistice în care asimilaseră și sintetizaseră experiențele predecesorilor lor. Pablo Picasso se mutase la Paris, se înconjurase de un cerc de artiști și scriitori de o excepțională efervescență intelectuală, crease deja tablouri de referință ale perioadelor sale ‘albastră’ și ‘roz’ demonstrând o perfectă cunoaștere a tradiției și un talent excepțional în pictura ‘convențională’. Albert Einstein terminase doctoratul în fizică la Universitatea din Zurich și lucrase câțiva ani la Biroul de Patente, unde se confruntase cu inovațiile contemporanilor săi. Geniile lui Einstein și Picasso generaseră revoluții, spiritele lor erau rebele, dar aceste rebeliuni veneau din interior, rezultat al unor acumulări intelectuale de secole în disciplinele respective. Marin Sorescu scria despre frumusețea naturii, istoriei și spiritului românesc: ‘toate acestea trebuiau să poarte un nume/ și li s-a spus Eminescu’. Se poate afirma că acumulările intelectuale din fizică și din artă trebuiau, fiecare, să poarte un nume, și acestea au fost Einstein și Picasso.
Este oare sincronicitatea aproape perfectă a celor două revoluții complet întâmplătoare? În mod aproape cert, în acel prim deceniu al secolului 20, Picasso și Einstein nu știau unul despre existența celuilalt. Amândoi erau încă tineri în afirmare, cufundați fiecare în domeniile respective, Einstein încă nu ajunsese vreodată la Paris și lucrările sale făceau vâlvă deocamdată doar în cercurile strict științifice. Și totuși, există cel puțin o teorie care indică o sursă comună de inspirație pentru evoluțiile celor doi. Ea îi aparține lui Arthur I. Miller, profesor emerit de istorie și filosofia științei la University College din Londra. A nu se confunda cu dramaturgul și eseistul american Arthur Miller. În cartea sa ‘Einstein, Picasso: Space, Time, and the Beauty That Causes Havoc’ (‘Einstein, Picasso: Spațiu, timp și frumusețea care devastează’) apărută în anul 2002, Arthur I. Miller plasează operele de tinerețe ale lui Einstein și Picasso în contextul curentelor intelectuale și culturale ale epocii. Istoricul englez este însă mai specific și indică o sursă de inspirație comună, într-o carte publicată cu exact un secol înainte, în 1902, despre care se pare că au știut și Einstein, și Picasso. Este vorba despre un ‘best-seller’ al începutului de secol 20, ‘La Science et l’Hypothèse’ (‘Știința și ipoteza’) scrisă de matematicianul, fizicianul, filosoful științei, francezul Henri Poincaré.
Născut în 1854, Poincaré a fost numit ‘ultimul polimat’, ultimul spirit enciclopedist, în tradiția marilor gânditori și artiști ai Renașterii. Interesele și realizările sale acoperă domenii diverse, între care matematica (a pus bazele ‘teoriei haosului’), fizica (metodele sale matematice sunt folosite în mecanica particulelor elementare), astronomia, filosofia științei și psihologia (studii în domeniul subconștientului). În ‘Știință și ipoteză’, Poincaré explică principiile geometriei ne-euclidiene și le extinde, incluzând factorul simultaneității, într-o anticipare a conceptului de spațiu-timp. Este cert și documentat faptul că Albert Einstein a citit traducerea în limba germană a cărții lui Poincaré. Au rămas note care atestă discuțiile purtate de grupul de studiu al Institutului de Patente din Berna unde lucra Einstein, precum și faptul că acesta s-a declarat fascinat de teoriile dezvoltate de gânditorul francez despre legătura dintre modelele științifice teoretice și demonstrațiile lor practice. Cu Picasso este puțin mai complicat. Unii biografi susțin că, în primul deceniu al secolului 20, Picasso nu știa încă destul de bine limba franceză pentru a citi o carte de complexitatea celei a lui Poincaré. Avea însă și el ‘grupul său de studiu’, ‘banda lui Picasso’, cercul de artiști și intelectuali adunați în jurul său, din care făceau parte Guillaume Apollinaire, Gertrude Stein, Henri Matisse, André Derain și Georges Braque. Printre ei se afla și un anume Maurice Princet, de profesie agent de asigurări, cunoscător și pasionat al matematicii și științelor. Serile, la bistro, Princet ținea conferințe improvizate în fața grupului de artiști, în care explica cele mai recente noutăți din lumea științei. ‘Știință și ipoteză’ lui Poincaré s-a aflat printre cărțile prezentate și discutate.
Einstein și Picasso se gândeau la o problemă similară, fiecare în domeniul său de specialitate: simultaneitatea. Amândoi au găsit o sursă de inspirație în extinderea geometriei propusă de Poincaré în cartea sa. Einstein a preluat conceptul și l-a dezvoltat matematic, demonstrând relativitatea simultaneității temporale. Picasso a preluat conceptul lui Poincaré și l-a așternut pe canvas, alăturând pe aceeași suprafață perspective diferite în spațiu ale acelorași obiecte sau figuri umane, inventând astfel simultaneitatea spațială, care stă la baza cubismului. Artiștii contemporani continuă să se joace cu acest concept – vedeți, de exemplu, filmul ‘Inception’, al regizorului englez Christopher Nolan, sau picturile artistului italian Fabio Giampietrio. Totul a început însă cu peste un secol în urmă, în mințile rebele și exuberante ale lui Einstein și Picasso, ale căror talente erau mult prea mari pentru a putea fi mărginite de frontierele științelor și artelor existente până atunci. Geniile lor au redefinit frontierele și le-au împins înainte, pentru beneficiul întregii omeniri.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
