The Catcher In The Sand

Suntem în anul 2019. Japonia se pregătește pentru Jocurile Olimpice pe care le găzduiește pentru prima dată, după mai mult de jumătate de secol. Au trecut 31 de ani de la ‘singularitate’, catastrofa care a distrus într-o explozie atomică Japonia așa cum o cunoșteam atunci. Străzile orașului Neotokyo, construit pe ruinele fostei capitale, sunt scena unor proteste de masă în timpul zilei, în timp ce la ore de noapte sunt dominate de bande de motocicliști, anarhiști și gangsteri. Puterea politică se află în mâinile unui ‘Consiliu de Administrație’, compus din politicieni senili și corupți, care sunt sprijiniți de armata și poliția care lucrează mână în mână pentru a reprima demonstrațiile de protest și a păstra ordinea prin forță. Tot aceștia controlează și laboratoarele de cercetare științifică, în care sunt dezvoltate aparatele de supraveghere a populației, dar și arme secrete, între care o rasă de supra-oameni cu puteri excepționale, fizice și telepatice. Orice asemănare cu realitățile de astăzi se datorează creatorilor filmului japonez de animație ‘Akira’, realizat în 1988 de Katsushiro Otomo, bazat pe benzile desenate manga create tot de el.

Genul științifico-fantastic în literatură și film are deja o vârstă destul de respectabilă. Una dintre dovezi este faptul că putem astăzi citi sau reciti, vedea sau revedea cărți și filme a căror acțiune se petrece în contemporaneitate, dar care au fost scrise sau produse cu decenii în urmă. Viitorurile alternative de atunci s-au transformat în realitățile alternative de astăzi. Cum s-au realizat previziunile optimiste legate de tehnologie sau societate? Care dintre coșmarurile distopice imaginate acum mulți ani s-au transformat în realitate, câte ne pândesc încă, și care dintre ele au putut fi evitate? Comparațiile dintre capacitatea de predicție și realitate ne pot ajuta în previziunile de viitor, fie că este vorba despre studiile socio-economice serioase care însoțesc planificările politice și tehnologice, fie că este vorba despre science-fiction de divertisment? Întrebările acestea mi-au venit în minte în timpul vizionării acestui film, considerat astăzi unul dintre cele mai bune filme de animație din istoria cinematografiei japoneze, film cu statut de ‘cult’ în genul anticipației post-apocaliptice. Filmele de animație japoneze se bucură desigur de o imensă popularitate în țara lor, dar și de respect și admirație în lumea cinematografiei. Rădăcinile genului pot fi găsite în istorie.

Înainte de desenele animate (în japoneză ‘anime’) au fost benzile desenate (‘manga’). Acestea, la rândul lor, descind dintr-o tradiție și un meșteșug specific japoneze, vechi de secole, a gravurilor în lemn care combinau imaginile cu textul. Răspândirea la scară mondială a tiparului cu caractere mobile în secolele 17 și 18 a ocolit Japonia, care intrase după 1633 în perioada izolaționistă numită ‘sakoku’, sub conducerea shogunilor din familia Tokugawa. Contactele comerciale și schimburile tehnologice dintre Japonia și restul lumii au fost aproape complet sistate timp de 220 de ani. Unul dintre rezultate a fost că tipărirea cărților necesita crearea unui tipar de lemn pentru fiecare pagină scrisă, desenată sau combinații între acestea. În aceste condiții, textul și ilustrațiile erau create simultan și combinate în stiluri care nu erau posibile sau necesare în alte părți ale lumii. Au apărut mari artiști ai genului, cum au fost Andō Hiroshige sau Katsushika Hokusai. Acesta din urmă este cunoscut în toată lumea pentru capodopera sa ‘Marele val lângă Kanagawa’ și pentru peisajele reprezentând Muntele Fuji, dar el a lăsat în urmă o creație prolifică, incluzând între altele multe gravuri erotice, dar și colecții de cărți populare ilustrate, cum a fost ‘Poveștile cu fantome ale lui Hokusai’, apărută în jur de 1830. Aici, imaginația gravorului se desfășoară liber, inventând fantome și monștri, ilustrând legende populare cu eroi fantastici care se reîncarnează dintr-o formă în altă, în spiritul culturii populare și al curentului budist al cărui adept era.

Să facem un salt în timp spre perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial. Japonia era o țară învinsă, ocupată, care suferise distrugeri și pierderi materiale și umane imense și trecuse prin trauma bombardamentelor atomice. Avea loc o schimbare de mentalitate și o asimilare de elemente culturale de import, aduse în majoritate de ocupanții americani. Între formele de cultură populară care au prins imediat a fost și genul comics. La început, el a fost adoptat de copii, dar repede și-a câștigat adepți și în rândul celor mari, și nu a fost abandonat niciodată de copiii deveniți adolescenți și apoi adulți. S-a produs și o diversificare a stilurilor, temelor, genurilor. Practic cărțile grafice au pătruns în toate genurile literare sau documentare, de la ficțiune la istorie, de la ghiduri turistice la cărți de filosofie. Toate acestea au fost grefate pe tradiția existentă a cărților grafice. Dacă intri într-o librărie japoneză astăzi, cele mai multe șanse sunt ca peste 90% din rafturi să fie ocupate de cărți grafice. Manga este un gen literar, dar și un mediu de comunicare specific culturii japoneze, care și-a câștigat și își extinde popularitatea și în alte țări. Genul literar, echivalentul comics-urilor americane și al benzilor desenate europene, are și el deja maeștrii și clasicii săi, cum a fost Tezuka Osamu (1928-1989). Filmele de desene animate ‘anime’ au plecat deci de la o bază culturală și o biblioteca grafică solidă. Katsushiro Otomo (născut în 1954), creatorul lui ‘Akira’, a fost el însuși autor de ‘manga’ înainte de a deveni realizator de ‘anime’.

Metropola Neotokyo din ‘Akira’ nu oferă o perspectivă prea încurajatoare. Imaginația autorilor a extrapolat realitățile anilor 80 și tehnologia folosită în versiunea lui 2019 din film este o variantă mai mare, mai rapidă, mai colorată a ceea ce era accesibil în 1988. Ne aflăm cu câțiva ani înainte ca Internetul și calculatoarele personale să devină obiecte de utilizare zilnică, și eroii filmului nu beneficiază de ele. Nici apariția telefoanelor mobile ca obiect de folosință universală nu este prevăzută. Calculatoarele sunt încă apanajul claselor suspuse și ale autorităților militare și polițienești. Poate că nu este de așteptat ca tocmai de la un film japonez să avem parte de anticiparea unor astfel de tehnologii, deoarece Japonia a urmat și în această privință o traiectorie specială. Jocurile video erau o uriașă industrie în acea perioadă, dar japonezii le practicau cu predilecție în săli de jocuri, ca un fel de activitate individuală desfășurată însă în aglomerație. Apăruseră și consolele specializate pentru jocuri, și multe dintre aparatele îndrăgite de copii în anii ’80 își aveau originea în Japonia, dar calculatoarele personale de folosință universală au pătruns cu câțiva ani de întârziere, în timp ce viața super-calculatoarelor ‘mainframe’, de genul celor care apar și în film, a fost de mai lungă durată în Japonia.

Tematic, ‘Akira’ aparține subgenului de anticipație numit ‘cyberpunk’ care, de obicei, pune în conflict forțele unei umanități slăbite (de multe ori în urma unui cataclism nuclear sau alt eveniment apocaliptic) și a unei organizații dotate cu tehnologie superioară (robotică, inteligență artificială, manipulare genetică) și o organizare socială de tip dictatorial și militarist. Momentul Zero al curentului este ‘1984’ al lui Orwell. Între scriitorii americani, Philip K. Dick este considerat precursorul genului, în timp ce William Gibson este cel mai reprezentativ autor. Japonia, cu avansul ei tehnologic din anii ’70 și ’80 ai secolului trecut, a fost pentru autorii de literatură ‘cyberpunk’ unul dintre fundalurile preferate, unii dintre ei considerând pe atunci că ‘Japonia este deja cybepunk’. În film se regăsesc teme similare, în principal neîncrederea în autoritatea de orice fel – instituțiile guvernamentale, forțele de ordine, preoții și profeții religiilor, marile corporații industriale. Forțele care li se opun sunt eroii benzilor desenate, adolescenți cu tendințe anarhiste purtând în ei revoltele vârstei, cu mințile și sufletele încă necorupte. Cel puțin la început. Cei care vor viziona filmul vor vedea că finalul este departe de a fi o victorie decisivă a forțelor binelui. Filmul este alert, bogat grafic, are ritm și estetică, și iarăși gândul merge în urmă, spre Hokusai și generația sa, cu monștrii lor permanent reîncarnați în alte forme, dar și cu adorația față de natură. Iar cei care vor avea puțintică răbdare, vor putea vedea în 2021 ‘Akira’ ca film cu actori cu un scenariu patronat tot de Katsuhiro Otomo. Nu se știe prea mult despre această producție, decât că regia îi aparține lui Taika Waititi, regizorul celui mai recent film din serialul ‘Thor’, că filmul este produs de Otomo împreună cu Leonardo DiCaprio, iar director de imagine este Mihai Mălaimare Jr., operatorul născut la București în 1975 și devenit unul dintre numele cele mai apreciate ca director de cinematografie la Hollywood. Va fi interesant de urmărit.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Articolul de astăzi din rubrica CHANGE.WORLD ar trebui să se ocupe – din nou – de necazurile lui Facebook. ‘Necazurile bogaților’, cum se spune, deși amenințările de împărțire a imperiului în mai multe companii, venite din partea legislatorilor sau a candidaților la președinție, convocările repetate în fața senatelor și parlamentelor pentru a da explicații legate de încălcarea drepturilor consumatorilor, anchetele și discuțiile aprinse despre influențarea campaniilor electorale, dar mai ales încetinirea ritmului de creștere al veniturilor nu-i dau, cred, motive pentru nopți foarte liniștite lui Mark Zuckerberg. Multe dintre aceste necazuri își au originea în termenul pe care în engleză îl numim ‘privacy’. Așa încât m-am hotărât să investighez puțin istoria noțiunii și diferențele geografice și culturale de aplicare a acesteia. Doar că aici au început necazurile mele. Cum se traduce exact ‘privacy’ in limba română?

Unul dintre lucrurile pe care le-am descoperit este că nici măcar limbile de mare circulație internațională nu au găsit echivalente perfecte de traducere. Să luăm, de exemplu, articolul 12 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, varianta în limba engleză:

‘No one shall be subjected to arbitrary interference with his privacy, family, home or correspondence, nor to attacks upon his honour and reputation. Everyone has the right to the protection of the law against such interference or attacks.’

În limba franceză, același articol sună așa:

‘ Nul ne sera l’objet d’immixtions arbitraires dans sa vie privée, sa famille, son domicile ou sa correspondance, ni d’atteintes à son honneur et à sa réputation. Toute personne a droit à la protection de la loi contre de telles immixtions ou de telles atteintes.’

Am folosit versiunile oficiale de pe site-urile ONU, deci acestea sunt variantele acceptate de juriști și semnate oficial de politicieni. Și totuși ‘privacy’ și ‘vie privée’ nu sunt perfect echivalente.  În general, conceptul își are originea în cultura și dreptul anglo-americane, și vom vedea câteva detalii în continuare. În alte culturi, el este relativ nou sau, când există, are o semnificație mult mai atenuată. Prima frontieră trece pe undeva, prin Europa, unde singurătatea caselor din zonele scandinave sau germanice, cu obloanele lor închise, dau altă rezonanță și aplicabilitate cuvântului decât curțile sau acoperișurile comune din zona caselor Mediteranei. Cât despre România, o prietenă Facebook observa că românul este guvernat de ‘gura satului’. Pe măsură ce ne îndepărtăm, conceptul devine din ce în ce mai vag. Multe limbi au adaptat ‘privacy’ ca neologism, indoneziana, de exemplu, dar și italiana (‘la privacy!’)

Limba română se pare că încă nu a găsit cuvântul potrivit, sau în orice caz nu ‘un cuvânt potrivit’. Poate că va apărea un neologism în viitor. Merită, cred, să menționez câteva dintre comentariile prietenilor cărora le mulțumesc și pe această cale pentru că au răspuns și au contribuit în acest fel la acest articol, dând curs unei întrebări puse pe Facebook (unde altundeva?). Între ei și ele, se numără juriști, scriitori, specialiști în IT, și toți sunt mânuitori aleși ai limbii române. În total cam 35 de răspunsuri. Una dintre propunerile cele mai populare a fost ‘sferă privată’ sau ‘sferă personală’. Două prietene juriste care cred că nu se cunosc între ele, dar nu numai ele, au recomandat ‘viață privată’. Au mai fost propuse ‘intimitate’, ‘spațiu particular’, ‘spațiu personal’. Dintre construcțiile verbale mai complexe care au fost sugerate menționez ‘protecția intimității’ și ‘protecția vieții private’. Interesant este că doar doi dintre prietenii care au răspuns au propus termenul pe care eu îl folosesc uneori – ‘confidențialitate’ sau ‘confidențialitatea informației personale’.

Și acum, dacă știm despre ce vorbim, să vedem care este sursa juridică și istorică a noțiunii de ‘sfera privată’ (am ales cea mai populară propunere). Documentul de referință al democrației americane este Constituția Statelor Unite. Drepturile fundamentale sunt grupate în primele 10 Amendamente ale acestui document, care formează ‘Bill of Rights’. Între acestea, al 4-lea amendament definește ‘the right of the people to be secure in their persons, houses, papers, and effects against unreasonable searches or seizures’, adică dreptul cetățenilor de a fi protejați contra perchezițiilor sau confiscărilor nejustificate, ca persoane, în case, cu documentele și obiectele care le aparțin. Amendamentul a fost redactat, dezbătut și aprobat între 1789 și 1791, și stabilește principii fundamentale importante, dar poartă și amprenta vremii când a fost emis. Aspectul central, desigur, este prevenirea arestărilor abuzive (protejarea persoanelor fizice). Urmează stabilirea frontierelor spațiului privat, și aici, pentru sfârșitul secolului 18, lucrurile erau clare. Orice incursiune în casa (sau proprietatea) unui cetățean trebuie să aibă o justificare juridică, iar abaterile sunt infracțiuni. În momentul în care ai ridicat un gard sau ai închis o ușă, ai definit spațiul tău privat. Nimeni nu poate intra fără aprobarea ta sau fără un ordin judecătoresc. Doar câteva decenii mai târziu însă, a devenit clar că avansurile tehnologiei făceau din cuvintele înscrise în Constituție un text puțin aplicabil și neadaptat unor situații noi, create de servicii și tehnologii apărute între timp, cum erau, de exemplu, serviciile poștale, telegraful și, ceva mai târziu, telefonia. Fotografia și o presă din ce in ce mai agresivă se adăugau la intruziunile în spațiul privat, care nu mai era bine definit de garduri sau de zidurile caselor.

Textul de referință al definirii sferei private este un articol publicat în 1890 în Harvard Law Review de către avocații bostonieni Samuel Warren și Louis Brandeis. Acesta din urmă avea să ajungă judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite. Considerat unul dintre cele mai influente eseuri din istoria dreptului american, articolul era primul din Statele Unite care susținea dreptul la intimitate (‘privacy’), articulând acest drept în primul rând ca „dreptul de a fi lăsat în pace”. Cei doi pledau pentru o extindere a dreptului la proprietate garantat de Constituție la ceea ce ei numeau ‘inviolabilitatea persoanei’ sau, în termeni mai moderni, apărarea sferei private. Argumentația includea pericolele introduse de noile tehnologii, care nu existau și nu fuseseră prevăzute la scrierea Constituției. În bună tradiție juridică americană, cei doi avocați propuneau nu o schimbare sau amendare a Constituției (acțiune foarte rară în legislația americană, la care se recurge doar în cazuri excepționale), ci o extindere, prin interpretarea textelor existente. Într-unul dintre primele cazuri în care au fost testate limitele sferei private, o femeie din New York, pe nume Abigail Mary Robertson, a dat în judecată în 1902 o fabrică de făină care îi folosea, fără permisiune și fără a o înștiința măcar, fotografia pe ambalajele produselor ei. Face parte imaginea fotografiată din sfera privată a unui cetățean? Încalcă cu ceva legea cel care o folosise? În definitiv, nu dăunează cu nimic persoanei respective și nici nu-i calcă pragul casei.

Secolul 20 a adus noi invenții, noi sisteme de înregistrare a datelor personale, noi riscuri de invazie a sferei private. Legislația a încercat să țină pasul cu aceste evoluții. Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, la Paris, ca Rezoluția 217 a Organizației Națiunilor Unite, a devenit textul de referință în jurisdicția internațională. Pe măsură ce formele digitale de păstrare și transmitere a informației se generalizează, problemele legate de sfera privată sunt din ce în ce mai strâns legate de protecția datelor personale, anonimizare, dreptul de a fi uitat. Dacă în Statele Unite agențiile federale guvernamentale au responsabilitatea emiterii normelor la nivel național, în Europa acestea sunt apanajul unei combinații dintre normele Uniunii Europene și legislațiile naționale care în teorie trebuie să fie aliniate cu acestea. Legiferarea a început în țările vest-europene în anii ’70, în timp ce în Marea Britanie legea de protecție a sferei private a fost aprobată doar în 1984. Astăzi, toate țările membre în UE sunt supuse normelor regulatorii numite General Data Protection Regulation (GDPR) care au intrat în vigoare în 2018. Conform acestor norme, companiile care colectează, înmagazinează și difuzează informații personale pot fi trase la răspundere pentru orice folosire a acestor date, fără acordul explicit al persoanelor implicate. Pe de-o parte, legislația europeană este una dintre cele mai avansate, iar pe de altă parte, nivelul de implementare și adaptabilitatea la noile tehnologii care apar permanent (un exemplu recent fiind recunoașterea biometrică facială) este foarte inegal. Nu este clar nici dacă Marea Britanie va continua să urmeze normele GDPR, după Brexit. Sunt sigur că nu este ultima dată când discutăm in rubrica CHANGE.WORLD despre aceste probleme.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Apariția în traducere în limba română la Editura Humanitas a eseului ‘Dumnezeu și Golemul’, scris în 1964 de Norbert Wiener, mi-a prilejuit ocazia de a cerceta și a cunoaște câteva aspecte inedite ale istoriei ciberneticii și a biografiilor întemeietorilor acestei discipline care, plecând de la principii și ecuații matematice, și-a găsit aplicabilitatea în domenii diferite ale tehnologiei, dar și ale științelor sociale și disciplinelor umaniste. Posibil ca tocmai generalitatea enunțurilor și aplicabilitatea transdisciplinară a acestora să fie unele dintre motivele principale care au determinat controversele, criticile, interdicțiile cu care cibernetica a fost întâmpinată încă de la apariția sa.

Cibernetica este o metodă transdisciplinară de studiu al sistemelor cu reglare automată, aplicabilă oricărui sistem în care există o buclă închisă (sau buclă de ‘feedback’). Dacă vom considera că un sistem are un semnal de intrare și un semnal de ieșire, bucla de reglare aduce informație despre semnalul de ieșire (influența sistemului asupra mediului sau altor sisteme) înapoi, astfel încât el influențează împreună cu semnalul de intrare comportamentul și structura sistemului. Norbert Wiener definea cibernetica drept ‘studiul științific al controlului și comunicației’, aplicabil mașinilor, organismelor vii, oamenilor și sistemelor sociale. Noțiuni ca adaptare, comandă, convergență, conectivitate, comunicație, eficiență sunt asociate sau fac parte din studiul ciberneticii.

Termenul de cibernetică provine din limba greacă, în care ‘cybernetes’ înseamnă ‘conducător’, ‘cârmaci’, ‘pilot’. Alegerea sa subliniază autonomia sistemului, care este unul dintre principiile de bază ale disciplinei. L-a folosit pentru prima dată Platon, în ‘Alcibiade’, cu semnificația guvernării suverane a poporului. Varianta sa franceză ‘cybernétique’ a fost redescoperită și utilizată de fizicianul francez André-Marie Ampère care în 1834 i-a atribuit semnificația de știință a guvernării în clasificarea sa pentru cunoștințele umane. Sistemele de automatizare în buclă închisă au început să fie studiate și aplicate în primele decenii ale secolului 20 în aparatura de telefonie și a stațiilor de radar. Prima descriere sistemică detaliată a principiilor ciberneticii aparține însă unui român, medicul militar Ștefan Odobleja. Născut în 1902, Odobleja comunicase ideile principale ale teoriei pe care a numit-o ‘Psihologie consonantistă’ la un congres în 1936, pentru a le publica apoi la Paris, în două volume, în 1938 și 1939. În această carte, Odobleja descria principiul de conexiune inversă a sistemelor circulare (‘feedback’) și aplicabilitatea acestuia în psihologie. A apucat să trimită cartea câtorva dintre marile universități ale lumii, când a izbucnit al doilea război mondial. În primele decenii ale regimului comunist, Odobleja, care fusese obligat să părăsească armata, a trăit precar și nu și-a putut continua activitatea științifică. Abia în 1966 a avut acces la lucrările lui Norbert Wiener care puneau bazele teoretice ale ciberneticii și a putut să observe similarități multiple cu cercetările publicate de el cu trei decenii înainte. Wiener murise cu doi ani înainte și Odobleja nu a putut face mai mult decât să publice prin anii ’70 și el o carte în care revendică prioritatea unora dintre ideile de baza ale ciberneticii. A murit în 1978 și este recunoscut astăzi pe plan internațional ca un precursor al ciberneticii, și ca autorul teoriei care aplică principiile acestei discipline în psihologie.

Termenul de cibernetică a fost adoptat oficial de lumea științei în 1947, la o reuniune a matematicienilor și oamenilor de știință din discipline conexe, unde Norbert Wiener s-a oferit să scrie o carte în care să descrie avansurile teoretice și aplicabilitatea practică a principiilor noii discipline. Cartea, publicată în 1948 la MIT, avea să se numească ‘Cibernetica: sau control și comunicare în animal și mașină’. Între savanții care și-au adus o contribuție semnificativă la nașterea noii științe merită să fie menționați Alan Turing, despre care am scris de mai multe ori în articole precedente ale rubricii CHANGE.WORLD, John von Neumann – inventatorul automatelor celulare din care a derivat principiul auto-replicării, fundamental in cibernetică, și William Grew Walter – unul dintre primii constructori de roboți.

Cine era Norbert Wiener? Provenea dintr-o familie de imigranți din Europa Răsăriteană. Printre strămoșii săi se aflau rabini și gânditori evrei celebri, printre care Maimonides, faimosul medic și filosof al Renașterii timpurii din Spania secolului 13. Ceva din spiritul enciclopedic al ilustrului sau strămoș s-a transmis probabil peste generații, Wiener fiind nu numai un excepțional matematician, dar și filosof și cercetător interesat de domenii multiple, care a înțeles și a explicat aplicabilitatea descoperirilor tehnice la care contribuise nu numai colegilor săi din comunitatea științifică, ci și publicului larg. Implicat în efortul militar american în timpul celui de-al doilea război mondial, Wiener s-a specializat în acea perioadă în studii balistice care anticipau traiectoriile rachetelor trimise de inamic. De aici au plecat idei legate de predictibilitatea comportării sistemelor determinante și statistice, care aveau să fie încorporate în cibernetică. După sfârșitul războiului, Norbert Wiener a făcut parte din grupul de savanți care a trimis avertismente grave guvernanților în legătură cu efectele descoperirilor și invențiilor făcute posibile de economia de război și riscurile continuării utilizării acestora în scopuri militare. Aici pozițiile sale s-au despărțit de cele ale unora dintre colegii săi de generație, cum a fost de exemplu von Neumann. Restul vieții (până la moartea timpurie în 1964, în urma unui atac de inimă) l-a petrecut dezvoltând teoriile sale mai mult pe plan filosofic, popularizând și explicând știința la a cărei apariție contribuise. Cartea recent tradusă în limba română, ‘Dumnezeu și Golemul’, a căpătat în timp statut de testament intelectual, mai ales că prima ediție a fost publicată cu câteva săptămâni înainte de moartea sa. Este nu numai o excepțională carte de popularizare, dar și o colecție de previziuni și avertismente care rămân cât se poate de actuale, la 55 de ani de la apariție. Găsim în ea dezbateri despre inteligența artificială, relațiile dintre mașini și oameni, consecințele sociale ale progreselor medicinii și ale prelungirii vieții umane.

Pozițiile pacifiste ale lui Norbert Wiener nu au putut preveni respingerea ciberneticii în țările comuniste, în primii ani după apariția cărții sale fundamentale. Cibernetica a fost etichetată în Uniunea Sovietică drept ‘știință burgheză reacționară’, în ilustra companie a altor ramuri științifice cum erau genetica sau psihanaliza. Deși inginerii sovietici aduseseră contribuții semnificative în domeniile electronicii sau automatizării, studiul sau proiectarea în disciplinele tehnice ‘capitaliste’ erau imposibile, iar contactele cu cercetătorii străini, sporadice și strict controlate. Un episod anecdotic este legat de traducerea în limba rusă în 1953 a cărții fundamentale a teoriei informației, a lui Claude Shannon. Editorul cenzor a eliminat toate paragrafele suspectate de a transmite conținut ideologic interzis, inclusiv un capitol întreg care fusese prea abstract, dincolo de capacitatea sa de înțelegere. Volumul nu mai avea nicio logică. Situația această a durat până după moartea lui Stalin. Un dicționar științific publicat în 1954 încă mai condamna cibernetica pentru „echivalarea mecanică a proceselor în natură, în societate și în sistemele tehnice, înlăturând astfel dialectica materialistă și fiziologia științifică modernă elaborată de Ivan Pavlov”. Abia după 1955 ‘științele burgheze’, între care și cibernetica, au fost ‘reabilitate’. Cartea lui Norbert Wiener a fost publicată în 1958. În același an lua ființă un Institut de Cercetări Cibernetice, condus de o personalitate remarcabilă, numită Viktor Glushkov (1923 – 1982), un vizionar care, dacă ar fi trăit în Occident, ar fi fost probabil astăzi considerat unul dintre întemeietorii informaticii moderne. Glushkov și colegii săi au propus în 1962 crearea unei rețele de 30 de mii de calculatoare (OGAS) care să lege centrele informatice ale întregii Uniuni Sovietice. Propunerea preceda cu un an primele discuții la firma BBN în Statele Unite despre o rețea informatică similară. Aveau să mai treacă șapte ani până la primii biți transmiși pe rețeaua ARPANET, precursoare a Internet-ului de astăzi. Glushkov nu a reușit însă să convingă autoritățile de partid și de stat sovietice. Planurile sale aveau să fie respinse. La fel cum Stalin și acoliții săi se temuseră de cibernetică, o știință cu aplicabilitate în domenii diferite ale vieții și tehnologiei, concurentă potențială a socialismului ‘științific’, nici Brejnev și cei din jurul lui nu s-au grăbit să aprobe un proiect care făcea transmiterea și accesul la informație mai eficient și mai rapid. Cu câteva decenii mai târziu, în memoriile sale, Mihail Gorbaciov avea să menționeze decalajele tehnologice în domenii cum erau cibernetica și transmiterea informației ca fiind unul dintre motivele principale ale crizei sistemului comunist, care a culminat cu prăbușirea acestuia în URSS și Europa Răsăriteană. Se poate spune că URSS plătea lipsa buclei de control invers.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Istoria materialelor plastice este legată de cea a jocului de biliard, care devenise extrem de popular în toată lumea la jumătatea secolului 19. Bilele de biliard de calitate erau confecționate din fildeș, și deși elefanții nu erau considerați încă în acele vremuri ca o specie amenințată cu dispariția, greutatea vânării lor și costul transportului materialelor din Africa sau Asia făceau din fildeș un material scump și rar, care avea nevoie de un înlocuitor. O firmă din New York a inițiat în 1869 un concurs pentru găsirea unui material alternativ, concurs dotat cu un premiu fabulos pentru acea perioadă, de 10 mii de dolari. L-a câștigat inventatorul american John Wesley Hyatt, care a propus un polimer (substanță a cărei molecule au dimensiuni mari, uneori cu tipare repetitive) numit celuloid, obținut prin tratarea cu camfor a celulozei provenite din fibre de bumbac.

Materialele plastice au constituit, desigur, o invenție revoluționară. Pentru prima dată în istorie omenirea nu mai era dependentă în ceea ce privește utilizarea materialelor doar de ceea ce producea natura, nu mai exploata resursele limitate ale acesteia, putea să extindă capabilitățile materialelor naturale pentru a crea altele noi, mai ușoare, mai rezistente, mai eficiente economic. Primul material plastic în întregime sintetic, adică ne-având în compoziția sa nicio moleculă a unei substanțe existente în natură, a fost bachelita, un izolator electric inventat în 1907 de chimistul belgian Leo Baekeland. Astăzi nu putem concepe viața fără aceste materiale. Ele au contribuit la victoriile în cele două războaie mondiale, se află în structura aproape oricărei clădiri moderne și a oricărui vehicul terestru, naval sau aerian construit în ultimul secol, a instrumentelor medicale și a obiectelor casnice folosite de marea majoritate a locuitorilor planetei. Abandonarea lor este imposibilă, planeta nu se mai poate susține doar din resurse naturale. La fel de adevărată este însă afirmația că Pământul se va sufoca în câteva decenii din cauza invaziei de plastic sub toate formele în mediul în care trăim. Ideologia care predică reîntoarcerea la produse naturale 100% este la fel de periculoasă ca ignorarea efectelor cauzate de otrăvirea cu plastic a planetei. Măsuri urgente și imediate sunt strict necesare.

Numerele sunt dramatice. Producția industrială de masă a materialelor plastice a început abia pe la mijlocul secolului 20. O reclamă celebra publicată în 1955 de revista Life celebra zorii erei ‘Throwaway Living’, în care obiectele de unică folosință aveau să ușureze viețile consumatorilor. Producția de plastic era de 2,3 milioane de tone în 1950, crescuse la 162 de milioane de tone în 1993 și la 448 de milioane de tone în 2015. Industria ambalajelor este cel mai mare consumator dintre sectoarele economiei (161 de milioane de tone în 2015), urmată de construcții (72 de milioane de tone) și textile (65 de milioane de tone). Aproximativ 40% din producția totală a anului 2015 era formată din materiale plastice de unică folosință sau imediat dispozabile, ciclul lor de utilizare încheindu-se uneori la 15 minute de la prima folosire. Problema este că pentru multe dintre aceste materiale, durata de viață poate fi de la 450 de ani în sus. Dacă nu se face ceva activ cu ele majoritatea sfârșesc în mările și oceanele lumii, care au absorbit în ultimii 150 de ani o cantitate de 9,2 miliarde de tone de plastic. O știre difuzată de Euronews săptămâna trecută arată că Marea Mediterană, care are un ciclu aproape complet închis, este unul dintre punctele de poluare marină cele mai periculoase ale planetei, devenind practic o ‘mare de plastic’. Țările care contribuie cel mai mult la poluarea Mediteranei sunt Egipt, Cipru și Franța. Reglementările legate de reciclare sunt diferite și neunitare, în lipsa unor tratate internaționale acceptate și aplicate de toate țările riverane. China este astăzi cel mai mare producător mondial de obiecte din plastic, mai mult de un sfert din producția mondială este ‘made in China’ și majoritatea este destinată exportului.

Soarta deșeurilor de plastic din apele oceanelor este diferită de la caz la caz. Unele pot rezista sute de ani, și astfel pot dăuna direct speciilor vii care trăiesc în oceanul planetar. Altele însă sunt descompuse în fragmente de diferite dimensiuni, multe dintre ele greu de văzut cu ochiul liber sau chiar microscopice. Cercetătorii stației marine a Universității din Plymouth, în sud-vestul Angliei, au inițiat un studiu pentru a înțelege ce se întâmplă cu banalele ambalaje de plastic odată ajunse în apele oceanelor. Rezultatele au fost surprinzătoare și spectaculoase. Lumina soarelui și forța valurilor contribuie la descompunerea ambalajelor în bucățele mici, dar ele intră și în ciclul unor crustacee care le înghit și participă la descompunere. Dintr-o singură pungă de plastic pot rezulta 1,75 de milioane de fragmente de plastic de dimensiuni microscopice. Acestea la rândul lor, pot ajunge în organismele vii marine sau în apa desalinizată, și intră în final în organismul speciei care se află în vârful lanțului alimentar – oamenii! Consecințele asupra sănătății – imediate sau de termen lung – sunt încă necunoscute.

Trebuie luate în considerare și implicațiile ecologice ale unor evoluții tehnologice care nu par, la prima vedere, să aibă un impact direct asupra folosirii materialelor plastice. Să luăm ca exemplu ritmul de introducere și schimbare al telefoanelor mobile. Ciclul mediu de viață al acestora a fost de 3-4 ani, în ultimii 15 ani. Fiecare dintre noi probabil că a schimbat între 5 și 10 asemenea telefoane de la începutul mileniului. Mai știți unde sunt sau cum v-ați debarasat de cele vechi? Revoluția 5G în pragul căreia ne aflăm va duce la scoaterea din folosință și înlocuirea în viitorul deceniu a tuturor telefoanelor mobile și altor tipuri de aparatură aflate astăzi în exploatare, miliarde de aparate care înseamnă încă câteva zeci dacă nu sute de milioane de tone adăugate deșeurilor de plastic. Crearea de modele care să aibă capabilitatea de înlocuire parțială și modulară a unor părți din aparat, ca și încetinirea ritmului de schimbare a generațiilor par a fi imperative logice, dar cine va putea convinge principalii producători din această ramură extrem de competitivă a industriei să adere la ele? Alte soluții ar trebui să plece de la producerea unor materiale plastice care pot fi reciclate cu mai multă ușurință, astfel încât să nu adauge noi cantități munților de deșeuri care se acumulează la suprafață sau în apele și aerul planetei. În timp ce anumite feluri de polietilen (cum sunt cele folosite în sticlele de băuturi răcoritoare, cutii alimentare, ambalajele pentru detergenți, textile) sunt mai ușor reciclabile, altele cum este polistirenul (folosit pentru fabricarea paharelor de plastic, izolatoarelor sau jucăriilor) sunt greu reciclabile. Industrii întregi însă depind de acestea din urmă și fără niște reglementări legale stricte însoțite de stimulări economice, greu de crezut că situația se va schimba radical.

Ce este de făcut? Fiecare cetățean al planetei ar trebui să-și asume un rol în regim de urgență, de la politicienii care ar trebui să lucreze la acorduri și legislație până la fiecare dintre noi cu obiceiurile noastre comerciale și de consum. Producția de plastic trebuie să devină mai biodegradabilă și mai reciclabilă, dar acestea nu sunt panacee universale. În realitate, multe dintre plasticele declarate biodegradabile în anii ’80 se descompun de fapt în particule de microplastic, deși dispar din vedere. Sunt necesare politici naționale și regionale de reciclare. În Europa, de exemplu, Norvegia este campioana reciclării cu 97% din sticlele de plastic întorcându-se în ciclul industrial, în timp ce România are a treia cea mai slabă rată de reciclare din Europa (înaintea doar a Bulgariei și a Estoniei), producând 5,8 milioane de tone de deşeuri pe an, cu o medie de 272 de kilograme pe an pe cap de locuitor şi cu o rată de colectare de doar 82,3%, conform studiului Waste Atlas, publicat de organizaţia D-Waste (o echipa globală de experți specializată în administrarea deșeurilor). Reciclarea are și aspecte politice și macroeconomice mondiale. Cine preia deșeurile, cine și cum le distruge sau reintroduce în circuitul industrial? Până acum 2-3 ani, China și India erau liderii acestor industrii, dar ambele țări au încetat din 2016-2017 să mai ‘importe’ și să recicleze pe teritoriile lor deșeuri de plastic. Ar trebui ca fiecare țară să fie răspunzătoare și să se ocupe de reciclarea a ceea ce produce, dar suntem încă departe de o asemenea fază, astăzi, în epoca războaielor de tarife economice. Și la nivel individual, fiecare dintre noi poate aduce o contribuție, separând deșeurile în recipientele de reciclare unde acestea există, renunțând complet la sacoșele de plastic sau la vesela și tacâmurile de unică folosință, sau folosind paie din materiale naturale pentru băuturile răcoritoare. Pericolul este clar și imediat, și cere acțiuni urgente.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)