‘Persona‘ is one of the most enigmatic movies in the history of cinema. Those who read the chronicles written right after the 1966 release of the film or the articles dedicated to it in the books of cinema history will encounter as many interpretations as authors. The same happens if we read the opinions written by film lovers on sites like IMDB, or we discuss the film between us. Ingmar Bergman had the inspiration not only of not talking a lot about this film (even less than about his other films) but he also avoided sharing too much of his personal thoughts or ideas even with the actresses or the other members of the production team. The result is an enigma. Each of us who sees or sees again this movie has his own Persona‘.
The ambitions are clear from the way the film is ‘packaged’ using the classic projection room effects. Short sequences from classical films emphasize the effect of declaring ‘here we have a work of cinema’. The prelude sets up an atmosphere that could be defined as a dream, we are clearly in a world that resembles the real world but which exists only in the eyes and souls of the spectators, built with materials put together by the creator of the film from his own thoughts and dreams about the world. The ‘story’ could be told in few words, even if it is not a banal story. This is where the interpretations begin. What do we actually see on the screen? An ambiguous relationship between two women, evolving from a patient-care relationship to an attraction that starts to look as a melding of one into the other? Are the two characters the symbols of the two facets of the human personality – the soul and the character – as interpreted by some experts in the psychoanalysis theories? Is there a hint (or more) to a lesbian relationship? Maybe there is an element of class struggle, between the actress active on the intellectual level and the country girl whose strongest emotions are on the erotic plane? Are we dealing with a horror story, a thriller in which there is a physical threat and a struggle between the two women to gain control one over the other? Why did the actress stop talking – personal traumas, maternity failure? What is the connection between the horrors of the outside world (wars, the Holocaust) and the inner storms concealed by the Scandinavian calm? These are just a few of the questions that can be asked and of the possible interpretations.
Comprehensive and ambitious cinematographic constructions involve risks. More than 50 years after the film, the Vietnam War is no longer actuality but history, closer to the Holocaust which is also quoted by the famous photograph of the terrorized little boy in the Warsaw ghetto. The black and white image also gains aesthetic significance, not necessarily obvious and intentional at the time the film was made. Acting is gorgeous, Bergman‘s two preferred actresses (and lovers), Bibi Andersson and Liv Ullmann are building on the screen two versions of femininity that at some point merge one into the other, two variants of the director’s fascination with women for which he created the most generous roles in his films. Seen for the first time or seen again today, ‘Persona‘ is a cinematic art concentrate and an intellectual challenge that continues to attract and fascinate through its open character and enigmas.
1907 was an ‘annus mirabilis’ (a wonderful year) in the history of art and in the life of Pablo Picasso. It was the year when Picasso painted ‘Les Demoiselles d’Avignon’, a painting that overturned all the traditional conceptions of composition, perspective, and aesthetics. The canvas represents a scene in a brothel where five naked women with deformed faces and twisted bodies appear in a composition and forms not yet encountered in the history of art. The artist, at the wonderful age of maximum creativity, overturned concepts and traditions and opened new roads, which he will continue in the coming years, but also be followed by many other painters. He did this after having traveled in a few years, with the speed of geniuses, the artistic trajectories in which he assimilated and synthesized the art and experiences of his predecessors. 1907 represented a milestone. After that year, art was not the same as before, and Picasso was not the same as before. Phil Grabsky‘s ‘Young Picasso‘ documentary in the ‘Exhibitions on Screen’ series deals with Picasso’s life and art before and until ‘Les Demoiselles d’Avignon’.
Unlike other documentaries in the same excellent art film series, ‘Young Picasso‘ does not deal with one single exhibition in one or several of the world’s largest museums, but rather creates a virtual version of an exhibition that would be worth organizing sometime in the future. The works discussed are filmed in the great museums hosting Picasso’s works and in the museums dedicated to him in his city of birth Malaga, in Barcelona, which represented his gateway to the artist circles, and in Paris where he established himself since 1900. The documentary follows the biography of the child and the young man who would become Pablo Picasso. He was born on October 25, 1881 in Malaga, Spain, in a middle class family. His childhood was protected from material worries, and his family understood his talent and call, encouraged them, and supported them through education. His father, Don Jose Ruiz y Blasco (Picasso was to adopt his mother’s surname), descended from a family of small nobles, was a painter, college professor of art and a curator of the local museum. Since he was aged 7, his father, detecting his passion and talent, began his formal education as an artist. At the age of 16, Pablo Picasso was sent to Madrid at the Royal Academy of Fine Arts San Fernando. Conventional university studies did not really attract him. Bored with the academic style, he was spending more time at the Prado Museum, absorbing the art of the Renaissance and Baroque masters. Arrived in Paris in 1900, Picasso was surrounded by a circle of artists and writers of exceptional intellectual effervescence. Between 1900 and 1906 he created the reference paintings of his’ blue ‘and’ pink ‘periods, demonstrating a perfect knowledge of tradition and exceptional talent in painting in a close to ‘conventional’ style. His 1907 revolution was to come from within the world of painting, after the assimilation and decanting of the art that preceded him.
We find in the ‘Young Picasso‘ many of the delights that previous documentaries in this series accustomed us with: works of art filmed in excellent resolution allowing us to see details that often escape even when we have the painting in front of us in a museum, comments of elite experts and biographers who put the works into context and gradually build the biography of the artist, novel revelations from insiders, in this case coming from one of Picasso’s grandchildren, himself an expert in the field. ‘Young Picasso‘ is an artistic and intellectual delight.
‘Buffet Froid‘ made in 1979 by Bertrand Blier can be seen as an almost perfect antithesis of the films of the French New Wave that had burst into the cinema world two decades ago. If the New Wave was a Reformation, this film belongs to the Counter-Reformation. Formal simplicity is opposed by abstract sophistication. Lively street scenes are opposed by empty streets at night or lofts transported from New York to the sky-scrappers in the Defense district of Paris. The characters drawn from life are opposed by characters descending from Beckett’s or Ionesco’s theater. Sincerity is opposed by lack of emotion. Naturalism is opposed by absurd. But, maybe it’s all a dream?
The film starts with a ten minute scene that takes place in a Paris subway station. Two characters entertain a dialogue that could be extracted from ‘En attendant Godot’. It’s about the dreams, or better said the nightmares that haunt one of them (played by Gérard Depardieu). In the dream he is a wanted assassin, followed but never caught by the police. Does the dream start here? Or maybe we are in a dream in the beginning, as Parisians know, the La Defense subway station is never completely empty, not even at night. Further action includes corpses, fast consoled widows, car chases, assassination attempts through music, wine bottles and canned food. Nothing makes too much sense. The characters act like robots that do a lousy job, both socially and emotionally.
The film has an interesting aesthetics, even if too obviously programmatic. Dialogues are fun, even if they seem a little retro nowadays. Existentialism and absurd theater need landmarks to be appreciated and enjoyed all the way. These are missing in this movie, which looks more like an absurd theater show filmed in the ’70s. As a spectator I can not fail to appreciate the acting performances of Depardieu, Bernard Blier, and others, but I would have preferred them to be used for better causes.
Trevor Nunn, the director of ‘Red Joan‘, had in his hands a huge story. He also had in the cast Judi Dench, a great actress in a role that seemed to have been written for her. The film starts very well, the first few minutes in which we see an old lady living a quiet life of retirement in Cambridge, just to become within a few minutes the main suspect of a half-century-old spy story, promises a thrilling continuation. Lindsay Shapero‘s script places for most of the movie the apparently respectable Ms. Joan Stanley in a MI-5 interrogation room remembering via flash-backs the story of her life, a story that combines love, war and betrayal. Unfortunately, from here, the movie that promises so much and so good disappoints in all respects.
The story of the infiltration of Soviet intelligence agents into the most selective circles of English society, in the secret services and in other British institutions has inspired countless books and movies. ‘Red Joan‘ starts in the same university environment (Cambridge in this case) contaminated by communist sympathies in the 1930s to focus on the world of the scientists who found themselves involved in military programs during the war, in competition with the enemies (Germany ) but also with the allies (the Soviets in the first place, but also the Americans). The case of the brilliant young woman physicist, attracted more because of sentimental reasons in the left circles, who at some point decides to influence the fate of the world from her relatively minor position, invites many interesting questions: What made these young idealists to get involved in activities which most of their compatriots considered as high treason? Why did they continue their activity after the masks began to fall and the fog of propaganda dissipated, making public the crimes committed by Stalin? What actually treason means when we place in balance the national interests on one side and the peace of the world on the other? Do scientists have the qualification, the right, or perhaps the obligation to take sides influencing peace or war on a planetary scale? All these are extremely interesting questions from an historical perspective, but also in the contemporary world. We can add to these a romantic story, which may hide a manipulation of sentiments for political purposes, and the very actual cinema theme of the role of women in a men-dominated world (that of science). All the premises for a fascinating film are here.
Unfortunately, none of these promises realizes, and none of the questions get an adequate response. Director Trevor Nunn chose to treat this whole story at the level of a routine espionage movie or series, moving from one subject to another, and addressing them all superficially. The characters have no depth, we do not find out anything credible about the motivation of betrayal. Not even the two actresses can help. Judi Dench is wasting her talent by making old Joan to look for the whole movie like an old lady in tears, while Sophie Cookson as young Joan struggles with the (non)-credibility of the character, and her make-up is similar the whole movie (making her look in her early 20s) although she traverses a period of about 12 years, including a world war, and a lot of dilemmas, crises and personal tragedies. Worse, the script is full of errors, from details to credibility gaffes that make the story unbelievable for informed viewers. ‘Red Joan‘ is a lost opportunity and a waste of talent.
‘This is who we are!’. This is the message that film director Radu Jude repeats obsessively in all his films. He puts an uncomfortable mirror in the face of the sometimes unwilling Romanian spectators, bound to face unpleasant truths about the Romanian society today, about the more recent or the more distant history, about the prejudices against those living alongside the Romanians in the same country and the discrimination generated by these prejudices, about ignorance and its effects in the Romanian present. His recent films have produced, with no exception, controversies in his country along with appreciations and prizes abroad. “The Happiest Girl in the World“, Radu Jude‘s debut feature film already contains all these elements.
Made in 2009, Radu Jude’s film has many elements specific to the minimalist trend in Romanian cinema in the first decade of the millennium, but already contains the elements that will enable him and his colleagues to overcome the patterns imposed by their own success. The story in the movie is simple, the action taking place in one afternoon. Delia, an 18-year-old from the province has won a car at the draw of a soft drinks company. Together with her parents she comes to Bucharest to film a commercial ad in the center of the city, in the University Square. Her win is the family’s chance to break the vicious circle of poverty by selling the car and investing money to start a tourist hostel. The sale of the car, however, blows the dreams of the girl, for whom it is more important to the enjoy the status of driving a dream car and spending a holiday together with a girlfriend. Mercantile dreams in a mercantile reality, that of the transition Romania.
Radu Jude manages to concentrate in the 99-minute film, much of it filmed in the same place very familiar to those living in Bucharest, much of the essence of the Romanian society two decades after the change of regime: lack of moral compass, mercantilism, lack of hope, cultural conflicts between the center and the rest of the country . He is helped by good acting, especially Andreea Bosneag‘s role as Delia and Serban Pavlu as the director in a supporting role. The main problem of the film is that none of the characters succeed in gaining the audience’s empathy. Even Delia finally appears more like a manipulator who poses in the victim, although her character, a girl born around the time of the revolution, would be the least responsible for what happens to her. The mirror set by the director in front of the spectators wants to be straight and ruthless, but the lack of characters with which viewers can identify is diminishing from the power of the film and the efficiency of the message.
Mark Zuckerberg: Salutări,
tuturor. În acest an, organizez o serie de discuții publice despre
viitorul Internetului și al societății și despre unele dintre marile
probleme din jurul acestora. Astăzi sunt aici împreună cu Yuval Noah
Harari, istoric reputat și autor al unui număr de cărți best-seller.
Prima sa carte, „Sapiens: O scurtă istorie a omenirii”, reprezintă o
cronică și o analiză a dezvoltării istorice încă din primele zile ale
societății vânătorilor și culegătorilor și până acum, la felul în care
este organizată astăzi civilizația noastră. Următoarele sale două cărți,
„Homo Deus: O scurtă istorie a zilei de mâine” și „21 de lecții pentru
secolul 21”, abordează probleme importante legate de tehnologie și de
viitor, și cred că, de fapt, despre multe dintre acestea vom vorbi
astăzi. În timp ce majoritatea istoricilor abordează și analizează
trecutul, o mare parte dintre studiile dumneavoastră au adus perspective
interesante și pun întrebări importante despre viitor. Mă bucur foarte
mult că am ocazia să vorbesc astăzi cu dvs. Deci, Yuval, vă mulțumim că
v-ați alăturat acestei conversații.
Yuval Noah Harari: Mă
bucur să fiu aici. Cred că dacă istoricii și filosofii nu se pot angaja
în dezbaterea problemelor actuale ale tehnologiei și ale viitorului
omenirii, atunci nu ne facem meseria. Ei nu trebuie să se mulțumească să
scrie cronici ale evenimentelor de acum câteva secole. Toți cei care au
trăit în trecut sunt morți. Nu le pasă. Întrebarea este ce se întâmplă
cu noi și cu oamenii în viitor.
Replicile de mai sus sunt primele dintr-un dialog care a avut loc la 26 aprilie, în cadrul ciclului de conferințe și discuții ‘challenge’ pe care fondatorul și conducătorul lui Facebook le organizează în ultimii ani. Istoricul, filosoful și profesorul israelian a fost probabil unul dintre cei mai formidabili și mai incomozi parteneri de discuție pe care i-a avut până acum Zuckerberg. Discuția s-a desfășurat, desigur, într-o atmosfera cordială, pe un ton politicos și marcat de respect personal reciproc, dar tocmai de aceea poate constitui un exemplu în școlile de retorică și cultură a discuțiilor. Pe un teren care îi este extrem de familiar lui Zuckerberg, Harari a reușit în repetate rânduri să pună sub semnul întrebării fundamentele filosofice și sociale promovate de Zuckerberg în modelul de afaceri al lui Facebook (tipice și altor aplicații concurente, de altfel), să semnaleze probleme critice și să schițeze scenarii nu întotdeauna optimiste ale dezvoltării viitorului sub impactul tehnologiilor avansate. Urmăriți dinamica discuțiilor. În cele 90 de minute de dezbatere au fost abordate cam opt teme importante. De fiecare dată, Zuckerberg introduce tema, oferă perspectiva sa tehno-optimistă și include în descriere și o doză de marketing mai mult sau mai puțin voalat al tehnologiilor și aplicațiilor relevante ale companiei sale, asociaților sau concurenților ei. Replica lui Harari pleacă de la analiza subiectului, demontează scurt argumentele lui Zuckerberg și prezintă de cele mai multe ori o perspectiva neașteptată, impactul și influențele tehnologiei asupra unor alte sectoare sociale sau categorii de utilizatori, moduri de utilizare care pot duce la efecte neașteptate sau chiar contrare scopurilor declarate sau planificate de ingineri. De aici încolo, Zuckerberg trece în defensivă, încercând în unele cazuri să descrie ‘concepția sistemică’, apărând în altele intențiile pozitive sau repetând, fără prea mult efect, argumentele precedente. Dacă acesta ar fi fost un meci de box, Harari ar fi câștigat detașat, fiind declarat învingător cam în fiecare repriză. Desigur, nu toate subiectele au creat poziții contradictorii, și a fost interesant de urmărit care erau elementele de acord, ca și cele în dispută. Cam toate domeniile abordate în discuție sunt familiare cititorilor rubricii CHANGE.WORLD din articole pe care și eu le-am prezentat și analizat aici.
Să trecem în revistă câteva exemple. Prima temă abordată a fost cea a
impactului comunicațiilor globale, în general, și a rețelelor sociale,
în particular. Este tema preferată a lui Zuckerberg, desigur, care
începe prin a lăuda efectele pozitive ale globalizării, prin crearea de
comunități virtuale de interese, legând oameni cu interese și pasiuni
similare, indiferent de poziția lor geografică. La aceasta, Harari
răspunde cu o primă frază memorabilă din acest dialog (vor mai urmă
câteva): ‘Comunicarea nu înseamnă armonie’. Nu automat. Faptul că reușim
să comunicăm aproape instantaneu și aproape făcând abstracție de
distanțele geografice nu rezultă neapărat în întărirea coerenței
sociale. Desigur, nu atunci când progresele unor tehnologii, ca robotica
sau inteligența artificială, aruncă în șomaj o parte din populația
anumitor zone geografice sau sectoare economice. În plus, timpul de care
dispune fiecare persoană este fizic limitat, și de multe ori
comunicarea globală are loc în detrimentul comunicării locale, cu
vecinii de exemplu. Și dacă de prietenii virtuali nedoriți de pe
rețelele sociale ne putem descotorosi cu ușurință, nu la fel de ușor
putem scăpa de vecinii cu care nu suntem în relații armonioase. În
engleză sună mai bine: ‘you can unfriend your Facebook friends, but you can’t un-neighbor your neighbors‘.
Făcând aluzie la evenimente politice actuale, Harari indică faptul că
în același timp în care extindem rețele globale construim ziduri cu
tehnologiile epocii de piatră. Aici cred că Zuckerberg a pierdut ocazia
unei replici care să indice că tocmai legăturile virtuale sunt de multe
ori cele care străpung frontierele sau zidurile de piatră.
Un aspect în legătură cu care pozițiile celor doi interlocutori au fost mai apropiate este cel legat de localizarea informației, sau mai exact de serverele fizice în care este înmagazinată informația individuală a utilizatorilor diferitelor aplicații și a cetățenilor în general. O hartă a legislației în acest domeniu în diferite țări ale lumii duce la observații interesante. Unele țări – între ele, China și Rusia – aplică deja legi stricte în această privință, cerând ca datele generate în țările respective să fie păstrate pe servere localizate pe teritoriul lor. O altă categorie este cea a legislațiilor și directivelor regulatorii, cum sunt cele ale Uniunii Europene, care creează bariere semnificative în transferul informației personale în afara granițelor naționale. India aplica și ea asemenea reglementări, dar parțial, pentru anumite tipuri de date. Alte țări nu au – cel puțin deocamdată – asemenea legi, și Statele Unite se află între ele. Zuckerberg a folosit ocazia acestei discuții pentru a anunța că Facebook nu va accepta ca datele personale ale utilizatorilor săi să fie stocate în servere fizice din țări autoritare, ceea ce ar pune în pericol confidențialitatea datelor personale ale abonaților, și asta chiar cu riscul de a pierde vânzări în aceste țări. Acest anunț face parte din campania pe care o duce Facebook pentru a repara imaginea sa publică și încrederea consumatorilor în ceea ce privește protejarea informației personale. Deja în martie, Zuckerberg a anunțat – și anunțul a fost repetat la câteva zile după dialogul cu Harari, la conferința F8 (a inginerilor care proiectează aplicații Facebook) de la San Jose –, unificarea tuturor aplicațiilor companiei – Facebook, WhatsApp, Messenger și Instagram – într-un sistem protejat criptografic. Cu aceeași ocazie, Zuckerberg a anunțat intențiile de a intra în piața plăților electronice, ceea ce necesită o protecție suplimentară a datelor tranzacțiilor. Harari s-a mulțumit în acest caz să remarce că definirea ‘statelor autoritare’ este un termen politic deschis interpretărilor, în condițiile în care multe țări ale lumii, inclusiv cele mai democratice, pun interesele naționale pe primul plan al priorităților lor.
Yuval Harari a exprimat o judecată severă în legătură cu algoritmii centrali în conceptul lui Facebook, care selectează informația prezentată utilizatorilor în secvențele informaționale ‘news feed’. Aceștia îi plasează pe utilizatori în ‘zona de confort’ a fiecăruia, filtrând pentru fiecare nu numai informațiile considerate de interes, ci și opiniile pe care dorește să le audă și creând ‘bule informaționale’ care îi protejează de informații diferite și, mai ales, de opinii contrare. Răspunsul lui Zuckerberg a fost pe linia ‘încercăm să-i facem pe utilizatori să fie mulțumiți și din punct de vedere informațional’. Harari nu a ezitat să-și exprime dezacordul cu această abordare, arătând că istoria nu arată o corelație directă între ‘nivelul de satisfacție personală’ și ‘coeziunea socială’ sau acțiunile pozitive derivate. Sincer, am găsit problematice afirmațiile ambilor parteneri în această parte a discuției. Abordarea lui Zuckerberg, după care progresul tehnologic duce la ridicarea nivelului de satisfacție, ceea ce va reduce tensiunile sociale pare naiv optimistă, dar dacă este nuanțată într-un concept în care ține cont și de nivelarea diferențelor economice și sociale poate duce undeva. Exemplul dat de Harari, cel al societăților dezvoltate europene din a doua jumătate a secolului 19, care în ciuda unui nivel de satisfacție socială relativ ridicat au generat colonialismul, depășește contextul social al discuției. Probabil că o adâncire a dezbaterii în acest punct ar fi dus la o nuanțare a pozițiilor.
Yuval Harari pune sub semnul întrebării încă un principiu aproape sacrosant al democrației și al pieții economice libere: ‘The Customer Is Always Right‘
(‘consumatorul are întotdeauna dreptate’). De câte ori am auzit această
‘mantră’ din ziua în care am ajuns în ‘lumea liberă’? Harari se
întreabă și l-a întrebat și pe Zuckerberg, în dialog, dacă acest
principiu și corolarul său în politică ‘The Voters Are Always Right‘
(‘cei care votează au întotdeauna dreptate’) mai este valabil în epoca
Internetului. Mai știe consumatorul să discearnă cu adevărat ceea ce
este bine pentru el (în calitate de consumator care cumpără sau de
alegător care votează în alegeri), în condițiile în care este bombardat
cu informație în cantități fără precedent în istorie, iar pentru a face
față acestui bombardament recurge la algoritmi de filtrare care nu se
află sub controlul sau? Răspunsul lui Zuckerberg mi s-a părut cam
simplist și ușor demagogic. Vă invit însă să-l citiți, ca și întregul
dialog, care a avut multe alte capitole interesante.
‘They do not make movies like those anymore’ is a saying that makes me smile. Of course, it is true. For the good and for the bad. The technical means, the tastes of the audiences, the style of acting, and many more have changed over the 120 years of cinema history. The reciprocal saying is also true: “Then, they were not making movies like we have today”. Also for the good and for the bad. Watching movies like ‘Bellissima‘ makes me think that there also are a few important things that stayed the same. Many viewers, when watching a movie, look for emotions and sincerity, want to see a well-told story, with characters that they understand and identify with. For these viewers, good movies had, have, and will have these qualities. It’s the case of Luchino Visconti‘s ‘Bellissima‘, a 1951 film that succeeds to make us interested and emotional today, because of its cinematic and sentimental qualities, and through the magical acting of the actress around which the film is built: Anna Magnani.
There is a recurrent discussion in Hollywood about the need for strong female roles. Seeing this film and remembering a few other Italian films from the 50s or 60s (‘The Nights of Cabiria‘, ‘La Ciociara‘), I believe that this discussion must have been entertained many times in history. It is true that Italian cinema has benefited from exceptional actresses such as Giulietta Masina, Sophia Loren, or Anna Magnani. In ‘Bellissima‘ two very popular themes and styles meet: the movies about movies industry, a constant in the cinema history, and the Neo-realism of the Italian cinematography between 1945 and 1960. Maddalena Cecconi, the main heroine of the film, lives in a poor neighborhood of Rome together with her husband and their six-year-old daughter. Both spouses work from dawn to night, but hardly manage to cover the cost of living. Cinema is part of their life, outdoor projections in the inner courtyard of the multi-storey apartments building where they live on rent is both entertainment and existential surrogate, transporting viewers into the imaginary worlds on the big screen. When a competition is announced at the Cinecittà studios for a child role that will be attributed to the most beautiful girl in Rome, Maddalena immediately sees the opportunity to change the life of her little girl, break the economic and social barriers, move her into the dream world. She will be ready to do everything or almost everything to get the little girl succeed, but here she will face another layer of social reality. The world of cinema is far from the ideal that viewers see on screen. It is a world in many ways more ruthless and more unequal than the one of the proletarian neighborhoods. The political convictions of Visconti, one of the most radical Neo-realists, are expressed in this film without hesitations or ambiguities.
The film has many qualities that make it pass the exam of time. The script is very well written, the characters are well drafted forming a true social mosaic, the story does not linger at any moment, and humor is also present, probably in a higher dose than in any other Visconti movie. But above all we have Anna Magnani‘s fascinating acting performance. She is passionate and obsessed with protecting her daughter, sensual and dignified, she burns on the screen. To emphasize her acting, Luchino Visconti uses an original cinematic technique, and I wonder if a director today would have the courage to adopt it in a contemporary movie: he fixes the camera on the heroine figure, even in motion scenes or in dialogues . Sometimes he seems to have forgotten to change plans, but of course, everything is intentional. Beautiful, expressive, modern! ‘Bellissima‘ is a movie that manages to create emotion, but also an acute social critique directed against the exploitation of children in the film world. And if that was the case, the little girl who played in the film as Anna Magnani‘s daughter started and ended her acting career with this movie, never to return to act in another role!
I do not know whether the debut as a feature films director at the age of 57 is a record, but I’m sure it’s a rarity. Yet, Joe El Dror is not a new name for the Israeli public, being known as a playwright, translator and screenwriter. He reached fame in the 1990s when he was co-author of one of the most popular satire programs in the history of Israeli television, after which he somehow disappeared from public attention. His comeback with the movie ‘Bli Dam’ (‘No Blood’) to which he is also the screenwriter as well as (debutante) director brings him back to the public’s attention. A comeback in strength and quality, as ‘Bli Dam‘ is in my opinion one of the most interesting and best made Israeli movies in recent years.
To some extent, Manny, the main character of the film, may be considered an alter-ego of the director. He, like Joe El Dror, is a theater man and a writer, but he has not written for a long time. He is a lecturer at a theater school, but his art seems to be disconnected from the interest of the students. The reason for the drought of his inspiration, however, may come from some place else. He and his best friend (from the kindergarten!) have a ‘special’ military past, including non specified ultra-secret missions. Their failures may be delayed post-trauma cases. Manny, Roni and his wife are a triangle of middle-class youngsters, OK from a material point of view, but who fail to achieve anything on any plan, professional, personal or sentimental. Light drugs or superficial relationships do not offer an alternative. The appearance of a beautiful and mysterious woman in Manny’s life may offer an opportunity to find some interest, but she will bring with her unexpected dangers.
One of the secrets to the quality of ‘Bli Dam‘ is the ambiguity. At no time are we sure as spectators what kind of film we see. Like in life. The film begins as a romantic story in Tel Aviv’s ‘yuppie’ environment, to take soon a thriller path. The two plans, romantic and thriller, continue in parallel and intensify. The feeling must be familiar to Israeli spectators and not only to the Israeli ones. What kind of world do we live in? Is there any substance in the superficial world of our entertainment and relationships? Can we ignore our past, wars, or the threats around us? Can we trust the woman we know and love, or the best friends, or the well-known reporters that bring us the news at the TV stations? Scenarist and director Joe El Dror intelligently manages to make us ask these questions, alongside telling a story that oscillates between romantic and thriller, and also reserves us a final twist, which puts under a question mark everything that what we have seen before. Each viewer will have to draw his own conclusions.
What I liked. The sublimed but the more effective political message. The story telling, its ambiguity, the fact that you can approach this movie from many points of view and more you think about it, more you can find new meanings. The dialogues. The highly professional cinematography, showing the city of Tel Aviv and the interiors of Israeli houses. The acting with one exception. What I liked less. The actress playing Rona disappoints. She should have become the magical – erotic and thriller – pivot of the film. I do not know if it is the actress or director’s fault, but she did not succeed.
I can just hope that Joe El Dror will soon compensate for his late debut with a few more films, with the talent and professionalism that he demonstrates in ‘Bli Dam‘ .
I saw ‘Pompeii‘ in the wrong place and at the wrong time. Movies that heavily advertise their 3D effects must be seen in cinemas equipped with this projection technology. I skipped the movie at its time in cinemas, and I just saw it now at home, in reasonable conditions, but not in 3D, so I lost the thrill caused by the lava waves and fire boulders threatening my body integrity. The story of the film is of course a disaster that is famous from the history books, while the story that was crafted on it is kind of typical for the historical mega-productions at the mid-20th century, plus some melodrama a la ‘Titanic‘. Too late and too conventional for the second decade of the 21st century. Yet, the catastrophe remains on the screen, the film itself is not a disaster, rather like at the limit of acceptable entertainment.
Almost everything that’s happening in this movie prepares the special effects of the last 30 minutes. The story is a kind of simpler ‘Gladiator‘ that includes a love story between a Celt slave (played by Kit Harington) and a noble Roman girl (played by Emily Browning) that has just as much chances of being consumed as the people of Pompeii had to escape the disaster. Film director Paul W.S. Anderson fails to infuse too much life into this pretext-story, and focuses on rendering on screen bloody gladiator fights and the special effects of the volcano. These are really well-directed, the realism of the men’s confrontations in the arena and outside it being basically the only, let us say, modern features of the film.
The actors’ performances are acceptable. Besides the two actors in the main roles, the cast also includes Kiefer Sutherland, an actor I like to watch in any movie or TV series where he appears. The special effects are of good quality. Viewers looking for art movies have nothing to find in this film. Spectators who are looking for acceptable entertainment and who properly calibrate their expectations are likely to have a good time watching this movie.
M-am născut cu nouă ani după Lucian Boia. Cartea sa de memorii ‘Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac’ apărută în 2018 la Editura Humanitas în aceeași serie de autor în care apar și cărțile de istorie se ocupă de perioada 1944 – 1969, perioada copilăriei, adolescenței, primei tinereți, a studiilor sale elementare, liceale și universitare. Este vorba despre un prim volum de memorii după cum am înțeles, cel puțin încă unul va urma pentru a acoperi perioada de până în 1989. Am trăit și eu în același oraș București al anilor ’50 și ’60, am urmat chiar și același liceu (fostul și actualul ‘Sfântul Sava’ care se numea în acea vreme ‘Nicolae Bălcescu’) la un interval de zece ani după Boia. Lectura pentru mine a prilejuit în primul rând o comparație a amintirilor comune despre orașul natal amândorura, a ambianțelor familiale, sociale și școlare între care există multe similitudini. Există și deosebiri, desigur, unele dintre ele datorate diferențelor de ani dintre noi. Comunismul românesc a fost diferit în fiecare dintre cele patru decenii de existență, și anii 50 pe care Boia i-a petrecut ca elev au fost pentru mine anii primei copilării. Prima trăsătură de remarcat în stilul lui Lucian Boia este încercarea de a retrăi epoca prin experiența copilului, adolescentului și tânărului in formare care a trecut prin acele vremuri.
Primele capitole ale cărții sunt dedicate familiei. Lucian Boia descinde din partea mamei dintr-o familie de italieni, familia Morandini, stabiliți în România în a doua jumătate a secolului al 19-lea, în perioada în care statul latin din Răsăritul Europei reprezenta un punct de atracție cu promisiuni și oportunități pentru mulți vest-europeni. De aici provin două trăsături ale personalității viitorului istoric, care ii vor influența în mod direct caracterul, felul în care este privit de alții și în care se raportează la societate: sentimentul de ‘alogenitate’ și educația catolică din cauza cărora se va simți și va acționa în multe situații ca un ‘diferit’:
‘Dinspre partea mamei, toți erau italieni. Veniseră, ca și alți compatrioți de-ai lor, și ca mulți alți străini, de cele mai diverse origini, atrași de multiplele posibilități oferite de o țară intrată brusc, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pe calea modernizării. Era mare nevoie în România de oameni calificați; cam în toate domeniile: arhitecți, ingineri, medici … și până la meseriași de tot felul. În mare măsură, România modernă a fost făcută de acești “străini”. (pag. 8)
Cei din generația bunicului autorului, a doua generație a familiei Morandini, sunt deja cu totul integrați în societatea românească. Familia istoricului care avea să studieze și să scrie mai târziu despre ‘românizarea României’ a trecut prin acest proces într-o singură generație. Rămași orfani de tată, responsabilitatea întreținerii familiei și a celor șase frați și surori (nu toți au supraviețuit copilăriei) a revenit Giuliei, sora mai mare a bunicului. În casa ei din Câmpulung își va petrece viitorul istoric vacanțele de vara. Din nou paralelismul biografic funcționează:
Câmpulungul m-a marcat. Casa, mai întâi: Era imensă, mai ales pentru un copil ca mine … Ridicată în 1895, prezenta spre stradă o latura toată din piatră, în timp ce spre curte, se deschidea în formă de V, cu o spațioasă verandă, care conducea spre cinci camere mari, cu plafoane pictate, ca în palatele italienești. Patru dintre ele erau închiriate; chiria pe care o încasa, amărâtă rău, rămăsese singura sursă de câștig a Giuliei. (Statul comunist, care îi proteja pe chiriași și îi detesta pe proprietari, fixase prețuri maximale în bătaie de joc.) (pag. 52-53)
Am fost și eu un copil bucureștean care își petrecea verile departe de asfaltul încins al capitalei, într-o casă a bunicilor care părea că aparține unei alte lumi. Precum casa bunicilor mei din Piatra Neamț, și casă din Câmpulung în care rezida verile copilul Lucian Boia avea o pivniță și un pod care se cereau explorate. În acel pod și în mansarda anexă, băiatul descoperă o comoară:
’ … nenumăratele cărți, reviste și ziare adunate claie peste grămadă. Almanahurile ziarului Universul, revista umoristică Furnica, celebră la vremea ei, nu mai puțin celebra revista literară Flacăra, Universul copiilor, Dimineața copiilor și câte și mai câte. Erau și romane de senzație franțuzești, traduse și publicate în foileton de Universul, înainte de 1900 (de genul Maiestatea sa banul, și Altetea sa amorul, de Xavier de Montepin). Printre ele, și ciclul Mușchetarilor al lui Alexandre Dumas. Pe unele le-am citit de câteva ori. Mansarda de la Câmpulung a fost pentru mine o “mașină a timpului” care m-a propulsat în trecut. Momentul 1900 mi s-a impus ca punct de observație privilegiat. Aici se află cheia – dacă nu in totalitate, cel puțin in bună măsură – a pasiunii mele pentru istorie. (pag. 54)
Una dintre părțile fascinante ale cărții este constituită din capitolele în care autorul descrie Bucureștii anilor ’50, atmosfera, oamenii și relațiile sociale, filtrate de timp și de amintirile copilăriei. Mama, care l-a crescut pe Boia (părinții divortasera în 1953, mama s-a recăsătorit scurt timp după aceea), și o parte din familie locuiau în Cotroceni, cartier pe care îl cunosc foarte bine. Acesta se afla atunci la marginea orașului, Bucureștii se terminau atunci la dealul Leului, de unde coborau spre oraș tramvaiele 14 (al “clasei de mijloc”, spre Cotroceni) și 13 (al “păturii populare”, spre Grozăvești și Ciurel). Transformările politice ale preluării puterii de către comuniști erau profunde, dar se dovedește că în perioadele de tranziție există o inerție socială care face ca vechile structuri să reziste în timp mulți ani după schimbare. S-a întâmplat în anii ’40-’50, s-a întâmplat mai târziu și în anii ’90. Familia relativ înstărită, de intelectuali harnici, aparțînând clasei de mijloc interbelice, suferă lipsurile și degradarea socială, inclusiv probleme cu Securitatea, dar nu renunță la elemente de cultură și educație specifice păturii lor sociale. Dispar servitoarele din casă, dar copilul primește lecții de limba franceză înainte de a fi înscris în clasa întâi a școlii primare, cu un an întârziere, căci părinții încă sperau să-l ferească de daunele îndoctrinării amânând intrarea în școală în speranța că între timp ‘poate vin americanii’. Este luat la cinematograf, ocolind filmele de propagandă și în special pe cele sovietice. Citește din clasicii literaturii universale, traduși selectiv, dar bine totuși, căci mulți dintre scriitorii României reduși la tăcere publicistică, deveniera traducători, și reîncepe să recupereze din literatură română pe măsură ce cenzura își îmblânzește treptat și parțial criteriile. Amintirile și experiențele lui Lucian Boia sunt in mare măsură similare cu cele trăite de mine, cu excepția notabilă a amânării intrării la școală. În 1960, când am început eu școala primară, nimeni nu mai spera că vin americanii. În schimb, aș putea contrasemna caracterizarea pe care Boia o face generației părinților noștri:
‘ … o generație de intelectuali care ar fi urmat să între în carieră – într-o carieră normală – exact atunci când s-a instaurat comunismul. Priviți cu neîncredere (veneau din “vechea” Românie), prea puțini dintre ei au reușit să se afirme în domeniul în care se pregătiseră. E marea generație sacrificată, cei care aveau puțin peste 20 de ani când a venit comunismul peste ei, și deja 70 de ani când au scăpat de comunism, dar între timp se scursese și viața lor.(pag. 93)
Diferă amintirile noastre despre liceul Sfatul Sava, pe care amândoi l-am frecventat la o distanță de un deceniu. Nu am avut profesori comuni, dintre cei menționați de Lucian Boia, câțiva încă predau în perioada mea liceală (Bărbătescu, ‘Zărzărică’) dar nu i-am avut dascăli, despre alții auzisem doar din povestiri. Eu am rămas cu amintirea unui centru de excelență pedagogică, în care majoritatea profesorilor cinsteau o tradiție respectabilă și se străduiau să fie la nivelul ei, în pofida dictatelor ideologice. Este posibil ca anii ’50 să fi fost mai stricți și mai dogmatici în învățământul românesc, și eu să fi beneficiat de relativă liberalizare a deceniului următor. Poate însă că și prevalează antipatia lui Boia față de școală în general, deși se prezintă că un elev de excepție, premiant și cap de liste la examenele de admitere. Discursul mamei sale este identic cu cel primit de mine de la părinți:
Ascultă, noi nu mai avem pe nimeni, nu e nimeni care să ne vină în sprijin. În condițiile astea, ca să reușești, trebuie să fii cel mai bun!’ (pag. 99)
Aici ar trebui să înceapă partea cea mai interesantă a cărții, dar sincer să fiu, ea m-a dezamăgit parțial.
‘Oricum, am prins la facultate perioada cea mai bună, faza de oarecare relaxare, după stalinismul anilor ’50 și înainte de ceaușismul anilor ce aveau să vină.’ (pag. 132)
Urmându-și vocația în pofida sfaturilor primite din partea familiei, Lucian Boia dă admitere și întră (din nou primul) la Facultatea de Istorie. Era într-adevăr o perioada de relativ și vremelnic dezgheț, dar era vorba și despre una dintre cele mai ideologizate și mai controlate facultăți din România. Regimul comunist a considerat istoria ca pe un instrument ideologic de maximă importantă, și a subordonat ramurile sale de cercetare și didactice scopurilor sale propagandistice. Prea puțin din aceste frământări își fac loc din rândurile cărții, deși este vorba acum despre amintirile unui tânăr intelectual în plină formare. Sunt interesante portretele unora dintre profesorii de la facultate, precum și relatările lecturilor din ‘fondurile speciale’ ale bibliotecilor. Nimic însă despre colegi, despre dezbaterile tinerilor intelectuali dintr-o perioada pe care o putem ghici ca efervescentă, despre lecturile lor și spectacolele pe care le frecventau. Anecdotica menționare a lecturii presei franceze, vândută pentru o vreme la chioschiuri de ziare selecte din centrul capitalei, coincide din nou cu amintirile mele despre perioada anilor ’60. Incidentul produs de publicarea unui articol care includea o combinație de cuvinte nepotrivite doctrinei oficiale intr-o revistă studențească aduce cu un episod din filmul ‘Amintiri din Epoca de Aur’. Primirea în partid este descrisă pe un ton de auto-justificare. În general, lipsește parcă liantul în această secțiune finală a cărții, episoadele se succed fără prea multă legătură între ele, și lipsește un fir logic comun, tocmai acolo unde mă așteptăm că el să apară și să devină mai consistent. Informațiile despre viața personală sunt trecute complet sub tăcere, lucru iarăși neobișnuit pentru o carte de amintiri care acoperă perioadele adolescenței și a tinereții.
‘Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac’ este un prim volum din ceea ce probabil va deveni o serie de memorii. Vor urma probabil cel puțin încă un volum care să acopere restul perioadei comuniste, și altul sau altele despre cele care s-au întâmplat ‘după’. Cele 162 de pagini de text la care se adaugă o colecție de fotografii de familie constituie o lectură lejeră, dar asta nu este ceva deosebit la Lucian Boia, care ne-a obișnuit cu un stil accesibil chiar și atunci când scrie despre subiecte istorice ‘grele’. Pentru mine a fost o lectură interesantă, și sau mai ales datorită paralelismelor biografice și geografice, fiind vorba despre memoriile unui copil, adolescent și tânăr născut și educat în același oraș ca mine, provenit din familii cu multe repere comune, la o jumătate de generație distanță în timp. Nu pot însă să nu împărtășesc senzația lipsei unei coeziuni între episoadele disperate de aminitiri. Ordinea cronologică nu mai este suficientă. Nici despre formarea personalității viitorului istoric nu am aflat tot ceea ce aș fi dorit. Ar fi fost poate mai bine că autorul și editorii să fi așteptat să se aștearnă pe hârtie și următoarea grupare de aminitiri, din restul perioadei de până la 1989. Am fi avut și probabil că cititorii viitori vor avea în față un volum mai consistent. În definitiv aventurile intelectuale și dilemele istoricului care a lucrat și a scris in perioada dictaturii au început exact unde se termină volumul actual.
