147 minutes may be too much or too little for a documentary about the biography and career of one of the most important contemporary film directors. That’s exactly the feeling left by Susan Lacy‘s ‘Spielberg‘ for HBO. On one hand 147 minutes for a documentary is far above the average or the ‘norm’, although at the end of the viewing I can testify that I was permanently captivated and that I did not have the impression of repetition or boredom at any time. On the other hand, I was left with the feeling that there were enough un-elucidated aspects, enough questions that were not asked, and even important and interesting Spielberg films that were ignored or mentioned only superficially.
What I liked: The first part of Steven Spielberg‘s career, including television directing and his first films, is rendered in an interesting and well documented manner. The formation of the group of young directors and friends who conquered Hollywood in the 1970s and who have since dominated an important segment of the American film industry is also well described, including the testimonies of Martin Scorsese, Francis Ford Coppola, George Lucas, Brian De Palma. Very interesting and authentic are the discussions about Spielberg’s family, including interviews with his parents and sisters, especially since family relationships and broken parents’ marriage played a decisive role in the development of the director’s personality. Finally, the best part of the film, in my opinion, is the one that discusses Spielberg’s attitude towards his Jewishness, artistically transposed on screen into the most personal, most special, and perhaps the best film of his career: ‘Schindler’s List‘.
https://www.youtube.com/watch?v=ex4xn2WqpAI
What I liked less: The film is based, like any documentary dedicated to a film director, on many testimonies of actors, producers, other collaborators, as well as on the comments of film critics and colleagues. These abound here as well, but their quality is uneven. Few of them bring up original information and different perspectives. Most do not go beyond laudatory superficiality. Also some of his important films were left out, while too little space was given to others, for example the sci-fi trilogy made in the early 2000s. It would also have been interesting to find out more about Spielberg – the film producer.
Considering the quantity of the material and I suspect that a significant part was eliminated during the editing, I think that this film dedicated to Spielberg contains two films. One of them, original and interesting, would be the one about Spielberg’s family and person, and their impact on his films. Mounted and presented separately I think it would have made a sensation. The other film, about Spielberg’s film work, I believe would benefit from more in-depth work. Fortunately, Spielberg’s career is still in progress, and there is still plenty of time for improvement.
Cartea pe care o am pe noptieră în această săptămână se numește ‘Rătăcitorii’ și este semnată de scriitoarea poloneză Olga Tokarczuk. Apărută în traducere românească în colecția ‘Biblioteca POLIROM’ a editurii cu același nume, a fost adusă în atenția publicului larg de câștigarea premiului Man Booker International în 2018, la un deceniu de la apariția primei ediții în Polonia. Este acel gen de carte care nu se lasă cu ușurință încadrată într-o singură categorie literară: un amestec de note de călătorie, culegere de eseuri și aforisme, proză fantastică și portrete ale unor oameni întâlniți în peregrinările scriitoarei, care își declară apartenența la tagma ‘rătăcitorilor’. Ceea ce unește aceste fragmente de literatură eclectică și fermecător de frumos scrisă este neliniștea ca stare permanentă, nevoia personajelor și a scriitoarei, ca personaj central, de a se afla în mișcare, mobilitatea și disponibilitatea de a schimba permanent peisajul. ‘Să vezi înseamnă să știi’ spune unul dintre personajele cărții, dar ‘rătăcitorii’ Olgăi Tokarczuk nu fac parte neapărat din categoria celor care colecționează locuri celebre sau etichete de hoteluri pe geamantanele care oricum sunt mai mult virtuale decât reale. Mobilitatea este modul de a exista al ‘rătăcitorilor’. Într-un fel, cu toții, în epoca Internetului, suntem niște rătăcitori. Dacă nu călătorim, atunci planificăm viitoarea călătorie, dacă din motive diferite nu ne-o putem permite, o visăm de acolo unde ne aflăm.
Voi trece în revista în articolul de astăzi tehnologiile și câteva dintre aplicațiile care permit orientarea și navigația în timpul călătoriilor noastre, în special pe șosele și pe străzile orașelor, dar nu numai. Subiectul a fost generat, precum multe alte subiecte abordate în CHANGE.WORLD, de discuții purtate cu prieteni cititori ai rubricii pe marginea articolelor precedente. În ultimul deceniu, sistemele de orientare și ghidare în trafic au devenit o parte integrantă din familia de aplicații folosite cam de toată lumea, dar și aici există aplicații mai bune și mai puțin bune, potrivite sau nu scopurilor noastre imediate, aspecte pozitive și câteva pericole și capcane pe care este bine să le cunoaștem. Să începem însă cu puțină istorie. Cartea Olgăi Tokarczuk este ilustrată cu hărți. Hărți tipărite, din acelea care ajută omenirea de secole să se orienteze pe drumuri, în orașe și între orașe, pe mări și oceane. Țineți minte cum ne pregăteam pentru o călătorie până acum vreo 15-20 de ani? Din ritual făcea parte și cumpărarea de ghiduri turistice și hărți ale țărilor, orașelor și șoselelor pe care urma să le parcurgem. Prefer vacanțele automobilistice și îmi amintesc că din bagaj făcea parte întotdeauna un teanc de hărți, la care se adăugau mai întotdeauna încă vreo câteva mai detaliate sau mai actualizate, cumpărate la fața locului. Apoi, pe la începutul mileniului, au apărut aparatele de ghidare GPS. Firme și brand-uri ca iGo, TomTom, Garmin, Mio, Magellan au avut o ascensiune spectaculoasă și o parte dintre ele mai luptă și astăzi pentru a supraviețui concurenței sistemelor integrate în automobile sau aplicațiilor de pe telefoanele mobile ‘inteligente’.
Personal, mărturisesc că am rămas un adept al ghidurilor turistice tipărite, în special al ghidurilor Michelin, deși folosesc din ce în ce mai mult aplicații de genul TripAdvisor, pentru a găsi obiectivele sau restaurantele din zona în care mă aflu. Hărțile tipărite au dispărut de câțiva ani aproape cu totul din bagajele călătoriilor mele. Principalul argument al celor care încă mai promovează sau utilizează aparate dedicate de tip navigator este legat de evitarea interferenței cu alte funcții și aplicații ale telefoanelor mobile, care concurează la aceleași resurse. Faptul că un navigator separat este independent de fluxul de date al telefoanelor mobile are în teorie anumite avantaje, dar acestea pot fi diminuate printr-o configurație corespunzătoare a aplicațiilor. În plus, modelele de telefoane mobile lansate pe piață în ultimii ani au baterii încorporate reîncărcabile mult mai puternice și destulă memorie pentru a susține funcțiile de navigație, așa încât personal nu mai utilizez aparate de tip ‘navigator’. Ele își vor găsi, cred, curând, locul în rafturile muzeelor tehnice care adăpostesc relicvele fazelor de început ale revoluției hi-tech, alături de discurile flexibile (‘floppy’), aparatele de fotografiat Polaroid, casetele audio și video, sau de aparatele portabile pentru CD ‘discman’ – toate extrem de populare pentru câțiva ani sau puține decenii, și devenite desuete după inventarea și lansarea pe piață a generațiilor următoare.
Indiferent de platforma folosită, toate aceste aparate și aplicații își bazează funcționarea pe sisteme de radio-navigație prin satelit. Cel mai popular și universal accesibil pe toată suprafața Pământului este sistemul american Global Positioning System (GPS), dar există câteva alternative și competitori – Galileo (european), BeiDou (chinez), GLONASS (rusesc). Este de semnalat faptul că sistemele european și chinez oferă și variante protejate criptografic, cu precizii superioare serviciilor curente accesibile oricărui dispozitiv compatibil. Sistemul american GPS se află în exploatare deja de 41 de ani, și garantează o precizie a poziției de 30 cm. 31 de sateliți geostaționari sunt operaționali în acest moment în sistemul GPS și ei transmit permanent mesaje care includ informația despre poziția și momentul în timp exact (măsurat de ceasuri atomice sincronizate) al trimiterii mesajului. Receptorii de pe suprafața pământului (sau cei plasați pe avioane sau vase maritime) calculează permanent ecuațiile care permit stabilirea celor trei coordonate de poziție (inclusiv cea a altitudinii) și a timpului exact la nivelul receptorului. Pentru a determina poziția corectă este necesar contactul între receptor și cel puțin 4 sateliți. Această informație este esențială pentru a înțelege anumite probleme care apar la pornirea aparatelor sau a aplicațiilor de navigație. Timpul necesar contactării și stabilirii sesiunilor de comunicare cu 4 sateliți poate fi până la câteva minute, și în acest interval informația afișată nu este nici completă, nici precisă. Unele aplicații (Waze, printre ele) recurg la diferite metode euristice (între altele, bazate pe ultima poziție memorată) care pot fi mai mult sau mai puțin exacte. Sfatul meu este să nu porniți la drum și să activați ‘din mers’ navigatorul, deoarece primele sale indicații pot fi eronate. Cel mai bine este să vă asigurați că sunteți într-un loc care permite accesul la sateliți (în aer liber și nu în garaje subterane sau într-o zonă cu clădiri înalte), să porniți aplicația, să-i lăsați răgazul inițializării și doar apoi sa porniți la drum.
Aplicația mea preferată, cea pe care o folosesc cu succes în cea mai mare parte a cazurilor și cu relativ puține probleme, oriunde mă aflu la volan, este Waze. O completez cu GoogleMaps sau Moovit, pentru situațiile în care folosesc transportul în comun combinat cu mersul pe jos. Moovit este foarte puternică în orașele în care reușește să integreze informații primite de la transportul în comun, inclusiv poziția în timp real a autobuzelor pe care le aștepți sau orarul metroului. În Franța, de exemplu, funcționează excelent. Google a achiziționat în iunie 2013 compania israeliană Waze Mobile, însă continuă să dezvolte și să avanseze în paralel cele două aplicații. Se pare că doar o parte dintre algoritmii de calcul ai rutelor optime bazate pe informația în timp real despre situația traficului pe străzi și șosele sunt comune. În rest, interfețele de utilizator sunt diferite. Google Maps folosește sistemul propriu de hărți, care le este familiar deja de două decenii utilizatorilor săi, și integrează informații din baza de date a lui Google privind obiectivele turistice, restaurantele, magazinele din zonă. Are moduri de lucru care sunt potrivite automobiliștilor, pietonilor, celor care folosesc transportul în comun. O funcționalitate foarte utilă este posibilitatea de a descărca în avans hărțile – operație recomandată în cazul în care știm că ne vom afla în zone puțin populate, unde legăturile Internet pot fi problematice, sau în rezervații naturale unde ele sunt intenționat sistate. Semnalul GPS are acoperire globală totală, Internetul nu. Waze, în schimb, se bazează pe informația primită de la rețelele sociale. Hărțile sale sunt optimizate pentru automobiliști, deși în ultimele versiuni au apărut și alte opțiuni (pietoni, bicicliști). Punctul forte și ideea principală a lui Waze este crearea unei rețele sociale, în care utilizatorii furnizează permanent informații despre poziție (automat) sau evenimente în trafic (manual), creând o bază de date comună actualizată permanent în timp real. Puțină atenție este necesară însă și aici. Waze aplică un algoritm de filtrare a informației, pentru a nu reacționa prea brusc la mesaje primite de pe teren, și acest algoritm introduce o întârziere în afișarea informației. Unele șosele congestionate se eliberează în cele 15 sau 30 de minute până când ajungem la ele, în timp ce drumurile recomandate pot deveni aglomerate în acest timp tocmai deoarece … Waze i-a sfătuit pe șoferi să le folosească. Drumurile libere pot fi de multe ori și ocolite, deci atenție la setarea aplicației și, în special, a strategiei de optimizare a rutei.
Ce ne rezervă viitorul? Sistemele și aplicațiile de navigație vor fi din ce în ce mai integrate în modelele viitoare de automobile, și nu este exclus ca peste câțiva ani și aplicațiile instalate pe telefoanele noastre ‘inteligente’ să devină relicve ale istoriei tehnologiilor. Va crește gradul de integrare a sistemelor de navigație cu sistemele și aparatura de transporturi inteligente. Odată cu pătrunderea în viața noastră a șoferiei automate, sistemele de navigație vor face parte din ‘trusa’ mașinilor automate fără șofer, cu elemente suplimentare de auto-învățare și alte forme de inteligență artificială. Un șofer automat va fi capabil să citească semnele de circulație și să detecteze automat starea drumului și a traficului, raportând automat aceste informații bazelor de date ale transporturilor inteligente care vor încorpora actualele sisteme de navigație. Nu cred că tagma rătăcitorilor descrisă de Olha Tokarczuk va dispare, dar drumurile terestre sau aviatice pe care aceștia vor călători vor fi din ce în ce mai bine cunoscute și mai lipsite de hazard sau de pericole.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Jan P. Matuszynski, the director of the remarkable film ‘Ostatnia rodzina‘ (‘The Last Family’) we saw at the Polish film festival organized by the local cinematheque was born in 1984. Part of the story in the film takes place before he has even been born, the rest during his childhood and adolescence. It is a debut film, but his achievement is even more formidable, because everything we see on screen during the two hours of projection gives the viewers a strong sense of authenticity. In many moments, if I hadn’t read something about the movie, I could have sworn it was a docudrama, edited using the amateur movie film, especially since the main hero spends some time filming his own life with a video camera, one of the models that were fashionable in the ’80s and’ 90s. Of course, the script written by Robert Bolesto contributes to this sensation. It is very different from that of the movie ‘Corki Dancing‘ (‘Daughters of the dance’ or ‘The Lure’) also written by him, which I saw a few days ago, a film which deals with the same period, but in a completely different style.
For many of those who lived during the communist period in Eastern Europe, the setting in which the film takes place will be very familiar. It is one of those countless bedroom neighborhoods, consisting of blocks of apartments built in a Brutalist standard style, lacking any architectural personality, in which the ‘working people’ of Eastern European cities lived their existences. In two such standard apartments in two standard buildings in Warsaw, located close to each other, lived from the 1970s until 2005 the painter Zdzislaw Beksinski (Andrzej Seweryn), his wife Zofia (Aleksandra Konieczna) and his son Tomasz ( Dawid Ogrodnik). The family was however, far from standard. Zdzislaw Beksinski was an extraordinary painter, his works combining surrealism, fantasy and grotesque have an expressiveness and a power of fascination that are out of the ordinary. Son Tomasz, a hardly adaptable young man with an uncommon sensibility, was a translator of films and a DJ promoting contemporary music in a Poland that was awakening from communist censorship and reconnecting to the world. Zofia, the wife and mother, was the support and balance point of the family.
I confess that I did not know Zdzislaw Beksinski’s name or work before seeing this movie. Those who see his work for the first time will, I think, be impressed from the first moment, as I was. The comparison that immediately comes to mind is with the Swiss artist Hans Ruedi Giger. The two belong to the same trend that continues in the second half of the 20th century surrealism and extends it towards fantastic, while distilling in their works the anxieties of the Second World War and of the atomic era. But what a difference between the environments in which the two artists created. Giger lived and created in the castle Sait-Germain in Gruyere, transformed into a fortress of fantasy and ghosts. Beksinski, his contemporary, lived in a standard block in Warsaw, and his imagination blossomed into one of the rooms of the apartment, transformed into a studio.
‘The Last Family‘ is apparently the filmed biography of a great artist but there is very little talk, almost none, about art. Zdzislaw Beksinski did not like speaking about his paintings, avoided public appearances, did not participate in the opening of his exhibitions. The film instead tells the biography of a family over three decades, it is a dysfunctional family, but what would a functional family mean in a dysfunctional society? The Beksinski’s live by the communist standard and face the same problems as all their neighbors, and more broadly, as all the citizens of the communist bloc during that time, and later during the transition to capitalism. And yet, under these difficult conditions, Zdzislaw Beksinski created exceptional art, blowing up the barriers of the conventions and pushing the limits of the imagination. This creative process is presented indirectly, discreetly, with an emphasis on the human side and on the family relations. The actors are extraordinary, the physical resemblance of the actor Andrzej Seweryn to the painter is amazing, and everything we see on the screen is authentic and moving. Without talking explicitly about art, director Jan P. Matuszynski has made one of the best films about art, about art creators and the world around them.
‘Corki Dancing‘ (‘Daughters of Dance’) by the Polish director Agnieszka Smoczynska, distributed in the English-speaking world as ‘The Lure’, is part of the increasingly rich category of films that refuse categorization or, if you want, creatively combine different genres and add something different atop. Poland has probably the most solid film school in Eastern Europe, characterized by a certain dose of sobriety and conservatism. This is one more reason why this film, which we saw at the Polish Film Festival at the local cinematheque, arouses curiosity and surprises its audiences.
The story imagined in the script written by Robert Bolesto takes place in Poland in the 1980s, during the breakdown of communism and the beginning of the transition to capitalism. The escapism of dance and strip clubs dominates the landscape. The emergence from the river that runs through Warsaw of two mermaids just our of their teens, does not produce much astonishment, especially when they fit very naturally into the world and the ‘artistic’ programs of the clubs. Mermaids and Tritons find their place as ‘minorities’ among human beings, but if those who use them for mercantile purposes or make the mistake of falling in love with them do not know Greek mythology, they will also ignore the dangers that are camouflaged by their tempting appearance and their delusional songs. The screenwriter and the film director have made full use of the ambiguities of the legends, describing a kind of violent cultural conflict between realms, amplified by the fact that the mermaids in the film sometimes also get vampire appetites. This whole story is wrapped in musical sequences well matched with the story’s unfolding, a sign that we are in the cinematic convention of musicals, which should diminish the nuances of horror.
https://www.youtube.com/watch?v=PJB5hctnxQQ
So we are dealing with a story with mermaids but we are far from the world of Disney and with a film with musical elements, horror, coming to age, militant feminism, social criticism, and everything is told with explicit nuances of kitsch with no claim of credibility. The combination works unexpectedly well. Since Tarantino, kitsch as a cinematic style is as legitimate as it can be. Director Agnieszka Smoczynska, at her first feature film, has chosen an excellent team of actors and has guided them well in a world faithfully recreated according to the appearance of Poland 30 years ago, but also including an implicit tribute to David Lynch. The story does not hesitate to shock from the beginning and continue to do so throughout the duration of the film, but the mix of explicit horror conventions and musical sequences (well chosen, composed and performed) make the whole plot seem acceptable. The two mermaids in the film start their journey together in the world of the humans, and their return to the sea is inevitable even if their two destinies at some point will split due to contact with humans. Those viewers who have the patience or the pleasure of watching this bizarre film to the end, will eventually enjoy an interesting morale.
Nu sunt un adept al egalitarismului cu
orice preț. Îmi displac utopiile sociale și consider că ideologiile care
pun la loc de cinste modele umane sau structuri care nu țin cont și nu
respectă calitățile individuale ale fiecărui om sunt dintre cele mai
periculoase. Cu toate acestea, cred că este util să păstrăm un echilibru
între dezvoltarea personală și de grup, incluzând promovarea și
recompensarea celor cu merite și talente deosebite puse în serviciul
tuturor, și nevoia de a asigura un nivel decent de trai material și de
servicii sociale tuturor cetățenilor planetei.
În acest articol voi prezenta câteva
idei și concepte promovate în cărțile și articolele lui Jared Diamond,
unul dintre autorii contemporani care atrag atenția asupra pericolelor
inegalităților la scară globală. Nu sunt de acord în proporție de 100%
cu toate analizele și concluziile sale, dar cred că ele reprezintă
opinii informate și bine argumentate, care merită să fie cunoscute și
discutate.
Jared Diamond s-a născut la Boston în 1937, într-o familie de evrei care au imigrat în America la începutul secolului 20. Tatăl său fusese medic la Chișinău, mama profesoară, lingvistă și pianistă. A studiat medicina, antropologia și istoria. Face parte din acele personalități enciclopedice, active și cunoscătoare a unor domenii multiple, cu o vedere sistemică și interdisciplinară de excepție. Cariera universitară și-a început-o la Universitatea Harvard în domeniul fiziologiei (în care a primit și premii naționale) și a continuat-o în ornitologie, ecologie, istoria mediului înconjurător și geografie. Este cunoscut publicului larg pentru cărțile sale de istorie, ecologie și știință popularizată. ‘Al treilea cimpanzeu’, ‘De ce e sexul o plăcere’ și ‘Viruși, arme și oțel’ (pentru care a primit și premiul Pulitzer) au fost traduse și publicate și în limba română.
Astăzi, Jared Diamond, deși trecut de 80 de ani, continuă să fie activ ca profesor și prezent în librării și în mediile de comunicare. Este profesor de geografie la Universitatea California din Los Angeles și la Universitatea Liberă pentru Studii Sociale ‘Guido Carli’ din Roma. Nu se poate spune că viziunea sa despre lume și, mai ales, despre direcția spre care se îndreaptă aceasta este prea optimistă. Cea mai recentă carte a sa, apărută cu câteva luni în urmă cu titlul ‘Upheaval: Turning Points for Nations in Crisis’ (‘Revoltă: Puncte de cotitură pentru națiuni aflate în criză’), continuă linia deschisă de o carte precedentă, publicată în 2005, care se numea ‘Collapse: How Societies Choice to Fail or Succeed’ (‘Colaps: Modul în care societățile aleg să eșueze sau să reușească’). Acolo, Diamond analiza felul în care diferitele civilizații mai vechi s-au confruntat cu schimbările din jur și, în special, cu fenomenele naturale extreme și cu evoluțiile climatice. Societatea noastră, lumea în care trăim și pe care o cunoaștem astăzi, susține el acum, are 49% șanse să dispară înainte de anul 2050. Patru mari pericole amenință existența planetei și a societății umane: probabilitatea unui conflict nuclear, schimbările climatice, epuizarea resurselor naturale și inegalitățile dintre țări și zone geografice ale planetei. Într-un articol publicat în numărul din decembrie 2018 al revistei americane ‘Național Geographic’, Jared Diamond abordează și dezvoltă problema inegalităților.
Să examinăm câteva cifre statistice. O treime din venitul global al omenirii este astăzi generat de o zecime din populația lumii, cei care locuiesc în țările pe care le numim ‘dezvoltate’. Aceste etichete au devenit destul de volatile și sunt în continuă schimbare în ultimele decenii, dar să acceptăm pentru moment definițiile forumurilor economice internaționale. Venitul mediu pe persoană din aceste țări ‘dezvoltate’ poate fi de o sută de ori mai mare decât cel din țările ‘sărace’. Un locuitor al ‘primei lumi’ consumă de zece ori mai multe resurse energetice decât unul al ‘lumii a treia’. Cifrele acestea par dramatice, și chiar așa și sunt, dar ele reprezintă în fapt o îmbunătățire, o nivelare relativă față de situația de acum două sau trei decenii. Este, desigur, o tragedie pentru țările sărace. Jared Diamond susține că este o tragedie în curs sau care amenință să devină actuală și pentru țările dezvoltate. Globalizarea nu are un nume prea bun în zilele noastre, dar ea este o realitate. Nu putem fi fericiți și trăi în liniște atunci când vecinii suferă, căci mai devreme sau mai târziu problemele vecinilor vor trece gardul și vor influența și viețile noastre. Problema este că astăzi informația se propagă instantaneu de la un loc în altul al planetei, și economiile locale și naționale sunt legate și interdependente. Dacă până acum o jumătate de mileniu zonele geografice și civilizațiile lor se dezvoltau aproape independent, în semi-ignoranță una de cealaltă, cu foarte puține dependențe legate de comerțul limitat de mijloacele de transport, astăzi au dispărut frontierele geografice, iar barierele politice și economice se dovedesc a fi din ce în ce mai ineficiente (și mai dăunătoare). Suntem cu toții vecinii tuturor.
Cifrele statistice discutate se referă la inegalitățile între țări, folosind ca indicator produsul brut pe locuitor. În cadrul fiecăreia dintre țări există inegalități sociale specifice, unele foarte acute chiar și (sau mai ales) în țările foarte sărace. Pentru moment, dezbatem însă inegalitățile dintre națiuni. Jared Diamond identifică trei factori principali din cauza cărora inegalitățile sunt accentuate de globalizare. Primul îl constituie problemele de sănătate. Răspândirea bolilor este practic inevitabilă într-o lume în care călătoriile între țări și continente au devenit parte integrantă din modul nostru de viață. Boli mai vechi, cum ar fi holera sau diferitele forme ale gripei, sau mai noi, cum este Ebola, se pot răspândi în câteva ore sau puține zile pe mai multe continente, prin intermediul unor pasageri bolnavi sau purtători, sau al alimentelor contaminate. Al doilea factor este terorismul. Inegalitatea nu este unul dintre factorii care cauzează direct terorismul, dar informația despre modul și nivelul de viață al altor societăți contribuie la accelerarea sentimentelor de frustrare ale celor defavorizați, iar stilul și modul de viață al unora devine ținta globală a teroriștilor. În fine, al treilea factor este mobilitatea sub forma ei cea mai disputată – cea a imigrației ilegale. Nivelul de viață al țărilor afluente este râvnit de toată lumea, și tendința de a ajunge fizic acolo este imposibil de oprit. Nu are prea multă importanță dacă scopurile individuale sunt emigrația economică, adăpostirea de persecuții politice sau de violența care domină multe dintre țările sărace – controlarea valurilor din ce în ce mai puternice de imigrație, favorizate de inegalități, devine o sarcină imposibilă.
Inegalitățile în venituri implică și o inegalitate în folosirea resurselor, chiar dacă legătura nu este neapărat proporțională. Aici ar putea fi căutată însă o posibilă soluție a problemei inegalității. Poate că indicatorul care ar trebui folosit nu este cifra veniturilor, ci a resurselor utilizate. Dacă s-ar putea ajunge la o utilizare mai echitabilă a resurselor existente între diferitele țări ale lumii, nu ar conta în fapt cifra veniturilor individuale. Problema însă este că societățile avansate nu par deloc dispuse să renunțe la nivelul sau stilul lor de viață. Dacă, să zicem, un miliard de locuitori ai planetei aparțin categoriei privilegiaților, pot fi aduși restul de 6-7 miliarde la același nivel? Răspunsul este negativ. Numărul consumatorilor privilegiați poate fi mărit cu câteva zeci de procente, dar nu de 6-7 ori. Ce este de făcut? Răspunsul constă într-o combinație de decizii politice și soluții inginerești, în care energia și alte resurse materiale să fie folosite în mod mai echitabil și mai eficient. În fapt, nu există alternative, modelul economic actual nu mai este sustenabil, iar cei care își închipuie că se pot adăposti în spatele zidurile și frontierelor își fac iluzii. Dilema este, în fapt, între o tranziție controlată și o explozie politică și socială la scară globală, care poate îmbrăca forme dintre cele mai violente. După cum ne avertizează Jared Diamond, 2050 nu este departe.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Love is the Perfect Crime’ (‘L’amour est un crime parfait’ in French) is one of the most formidable movie titles I can remember. A title that promises a combination of thriller and love story, which is indeed part of what the 2013 film directed by brothers Arnaud and Jean-Marie Larrieu proposes. The presence in the main role of Mathieu Amalric, one of my favorite French actors, heightened my curiosity to see this film. Of the many promises, only a part were justified.
Switzerland at the end of winter is the setting for the film. The snow-covered mountains represent since Hitchcock a scenery for films in the psychological thriller genre, with sunshine illuminating postcards landscapes behind which we can feel the threat, with snow covering tracks, traces and sometimes bodies, at least until the thaw. We deal with a plot in which part of the truth is hidden from viewers, which is a rule in most detective movies, but in this case the truth is hidden also to the heroes on the screen. Ambiguity is what characterizes their characters and feelings in this film. We are dealing with a criminal investigation (a student has disappeared and her teacher, a man with a fame of conqueror is one of the suspects) and with a late love story, but the reality behind the appearances is questionable to the very end.
What I liked: The role of Marc, the teacher of literary creation around which orbit the female students, but who is secretly haunted by his own traumas is perfect for Mathieu Amalric, who dominates the screen and the story with his feelings and dilemmas. The film is made 2-3 years before the ‘me too’ scandals broke out and the role would probably have been written differently if the film had been made now. The atmosphere of the Swiss university intellectual circles with their professional and romantic intrigues is very well rendered. The image is stylish and consistent. What I liked least: There are three women characters around Marc and the actresses’ creations are uneven. If the interpreters of Marianne (Marc’s sister – Karin Viard) and Annie (the student trying to lure Marc into a love affair – Sara Forestier) are neutral, Anna’s key character is missed by Maïwenn‘s interpretation. The script suffers from a certain verbosity that makes the film seem long and repetitive from time to time. The ambiguity of the approach ultimately turns against the intentions of the filmmakers, and many viewers will already have been lost interest in the denouement by the end of the movie. Yet another proof that the performance of one single actor, no matter how good he may be, cannot sustain alone an entire movie.
I rarely have the opportunity to watch Australian films. Some of the actors and directors from the antipodes continent made brilliant careers in Hollywood, but Australian films rarely enjoy international distribution. Maybe unfairly, because the ones I managed to see were almost without exception interesting films, belonging to different genres, but each reflecting in its own way the landscape, the history, and the mentalities of this distant part of the world. To these has now been added Jennifer Kent‘s ‘The Nightingale‘, a well-made film, but also one conceived to stir controversy and which has been able to provoke extreme discussions and reactions, and has left indifferent nobody anyplace it was screened.
If we were to put the film in a particular category, it would be the one called ‘Australian Westerns’. Australia’s history of colonization has many points in common with the conquest of the American West, and its reflection in cinematography has also gone through stages similar to those of Western American films, from heroic stories and spectacular action films, to modern versions that try to be more faithful to historical truth. I do not know the political atmosphere and the history of Australian society well, but my impression is that the violent aspects of the colonization, the conflicts between the newcomers (part criminals deported by the English justice to the penitentiary colonies, another part their guardians) and the local Aboriginal population are still largely a skeleton waiting to be exposed out of the closet Australian history. Clare, the main heroine of the film, has to survive in a lawless world, where violence is the natural way of conflict resolution. It is also an extremely stratified world, in which Clare is a multiple victim – as an Irish woman belonging to the people recently defeated by the English, as a woman, as a convict and deportee. Paradoxically, there is one class below her in the hierarchy of this world – the Tasmanian aborigines, who are waging a hopeless war against the white colonists. A war that they will lose and their nation will be exterminated.
Director Jennifer Kent wanted to highlight two important political messages, and she did not save the means and did not hesitate to shock her viewers to make those as clear as possible. One is a powerful feminist message, which makes the story of the film join the genre of films in which women who have gone through terrible traumas (rape, murder of the dearest family members) seek revenge. The other is the exposure of the atrocities up to the genocide committed by white settlers in the first century of the conquest of Australia. The latter message questions the legitimacy and morality of one of today’s most peaceful and civilized democratic societies, at least as long as these nightmares of history are not known and assumed. But there is also a human message that becomes more and more clear when Clare finds solidarity and support precisely from Billy, the Aboriginal tracker. The interaction between them starts as a relationship of social and racial subordination to become a beautiful friendship story.
Even if it does nothing to avoid shocking, the film never slips into commercial exhibitionism. Unlike Tarantino’s films, for example, there is nothing aesthetic in the violence we see displayed on screen, which has the clear purpose of arousing rejection and repulsion. The story is captivating and very well filmed, with most of the scenes taking place in the Tasmanian jungle. The actors’ interpretation is exceptional. Irish actress Aisling Franciosi realizes a beautiful and vulnerable Clare, finding in her desire for revenge the strength to survive the terrible events she goes through. Baykali Ganambarr manages to overcome the conceptual weaknesses of Billy’s role and brings a memorable character to the screen. The main problem of the film is the excess of explicit rhetoric, to the detriment of authentic experiences. The separation between the good and the bad is far too Manichean, especially when it is done in most cases along nationality lines. ‘The Nightingale’ could have benefited from a more nuanced approach and a less explicit promotion of the film’s messages. Even so, it’s a movie that’s hard to forget.
I saw the play ‘Edmond’ written and staged by Alexis Michalik in Paris almost two years ago. The show had received five Molieres prizes (the supreme distinctions of the French theater) and impressed me with the combination of modernism and respect for tradition, of perfectly professional acting with tasteful directorial innovations, placed in the service of the spectators and their experiences. Theatre du Palais-Royal where the performance took place was also the place where (about 120 years ago) the events in the play take place – the story of the creation and of the premiere of one of the most successful works in the history of French theater, Edmond Rostand’s ‘Cyrano de Bergerac’. I was looking forward to seeing the film version created by the same director, and my expectations were largely rewarded.
For the spectators who are passionate about the history of the theater and especially the history of the French theater, this film will be a delight. The sparkling dialogue, the humor based upon situations and characters, and the interpretation of the actors team made up in the good tradition of the Comedie Francaise (with a special mention for Olivier Gourmet in the role of the great actor Coquelin) seemed to me very good. Beyond the love story or story in the film’s plot, Alexis Michalik‘s ‘Edmond‘ is a love affair with the French theater and an affectionate tribute to theater creators 120 years ago. Another great quality of the film is the glamorous and colorful reconstruction of Paris in the last decade of the 19th century. From this point of view, ‘Edmond‘ walks on the traces of films like ‘Moulin Rouge!‘ directed by Baz Luhrmann or Martin Scorsese‘s ‘Hugo‘, combining meticulous documentation, attention to detail and respect for authenticity, and using computer graphics techniques to enhance history and to create the landscape of an era of fascinating social diversity and artistic effervescence.
How does the film compare to the play (which originally was based on a script that could not find financing a few years ago)? The theatrical version of ‘Edmond’ directed by Alexis Michalik was free-flowing and dynamic, in a cinematic style. The film version of ‘Edmond‘ directed by Alexis Michalik is largely based on a theatrical style in which the beauty of the text and the art of the actors transform the words into feelings, with focus on passion for theater. Technically, both achievements are impressive. As an impact on the public, however, I believe that the theatrical version succeeded better. The reason is, perhaps, that in theater the cinematic style has most of the positive influence, while in the film the theatrical style adds a difficult-to-avoid ballast.
Terra nu numai că este poluată, dar ea și poluează Universul. Despre poluarea planetei noastre sub diferitele ei forme și despre impactul pe care aceasta o are asupra mediului în care trăim și a vieților noastre s-a publicat și discutat enorm, și am scris în repetate rânduri și aici, în rubrica CHANGE.WORLD. Fenomenul acesta nu se limitează însă la suprafața Pământului, la atmosfera și apele sale. Planeta noastră a devenit, din chiar momentul lansării primului satelit artificial în 1957, moment care a marcat zorii explorării spațiale de către omenire, și o sursă de poluare a spațiului cosmic. Așa cum vom vedea în continuare, pericolele poluării extra-terestre sunt reale și imediate. Ea poate fi cauza unor accidente cu efecte limitate care pun în pericol integritatea oamenilor și a aparaturii pe care le trimitem în spațiu, dar poate avea și consecințe grave la scară globală.
Numerele sunt mai mult decât alarmante. Ultimele cifre exacte datează de acum trei ani. La 5 iulie 2016, Comandamentul Strategic al Statelor Unite inventariase 17.852 de obiecte artificiale aflate în orbită în jurul Pământului, între care 1419 sateliți artificiali. Acestea însă au fost deja de mult depășite și se află în continuă creștere. Numărul de lansări prevăzute de Administrația Federală a Aviației (FAA) între 2018 și 2020 se ridică la peste 12.000. Numai SpaceX a obținut aprobare provizorie pentru lansarea a 4000 de noi sateliți pe orbită. Dimensiunile acestora variază de la uriașe stații spațiale și componentele lor, la mini-sateliții lansați în cadrul programelor private. În cazurile optime, toți acești sateliți se vor afla sub control atâta vreme cât sunt operaționali. Inerent și inevitabil, la un moment dat, viața lor activă se încheie. De aici încolo, destinele lor pot fi diferite, dar în principiu se împart în două categorii. O parte dintre ei, odată cu epuizarea energiei, se vor întoarce în atmosferă și, în funcție de unghiul de intrare, vor arde complet; sau vor cădea în parte pe suprafața planetei, reprezentând în orice caz un hazard pentru traficul aerian, atât timp cât întoarcerea în atmosferă nu este controlată sau măcar observată. Altele își vor continua călătoria în spațiu în eternitate, cel puțin în raport cu duratele de timp cu care suntem noi obișnuiți, pe traiectorii mai mult sau mai puțin previzibile, dar în orice caz necontrolabile.
Navele spațiale de diferite dimensiuni reprezintă însă doar o parte a problemei. În jurul lor se află obiecte de dimensiuni diferite, rezultate din activitatea umană în spațiu: trepte și motoare ale rachetelor mai complexe trimise în spațiu, deșeuri lăsate în urmă de stațiile spațiale, componente de variate dimensiuni desprinse din rachete, rămășițe ale exploziilor și ale altor exerciții militare efectuate de puterile spațiale, fragmente rezultate din distrugerea intenționată sau accidentală a unor sateliți și stații spațiale. Numărul acestora este estimat a fi astăzi între 128 de milioane și 170 de milioane, iar greutatea lor depășește 2000 de tone. Dintre acestea, peste 20.000 sunt mai mari decât o minge de tenis, și 900.000 au diametre între 1 și 10 centimetri. Impactul ciocnirii oricăruia dintre aceste obiecte cu o rachetă spațială poate fi devastator. Unii dintre voi poate că își amintesc filmul ‘Gravity’, realizat în 2013 și regizat de Alfonso Cuaron, în care astronauții interpretați de George Clooney și Sandra Bullock se confruntau cu un asemenea dezastru. Scenariul acesta este posibil. Probabilitatea este redusă, dar reală. Spațiul din jurul Pământului a devenit periculos pentru cei care călătoresc și vor călători în el, din cauza poluării create de însăși explorarea spațială și experimentele diferite care au loc în contextul acesteia.
Chiar dacă, matematic, probabilitățile de impact pot părea mici, specialiștii avertizează despre posibilitatea creării unui fenomen pe care îl numesc sindromul Kessler, după numele savantului de la NASA care a avertizat în 1978 că impacturi repetate pot produce un efect în lanț, în care reziduurile datorate câtorva accidente cauzează noi coliziuni și duc la o creștere accelerată a probabilității de impact în zona orbitelor joase (între 800 și 1500 de km de la suprafață Pământului). Incidente au avut deja loc, cu efecte, din fericire, până astăzi, doar minore. Microsatelitul francez Cerise a fost lovit, la 24 iulie 1996, de fragmente ale unei rachete Ariadne explodate cu un deceniu înainte. La 23 august 2016, unul dintre panourile solare ale satelitului Sentinel-1A al Agenției Spațiale Europene a fost lovit de un obiect de dimensiuni aproximativ de 10 cm, care a produs pagube vizibile. Acestea sunt două dintre incidentele cunoscute și expuse în mediile de informare, dar majoritatea acestora nu sunt aduse la cunoștința publicului. De fapt, se poate spune că una dintre principalele dimensiuni ale problemei o reprezintă caracterul secret al multor activități în spațiu ale diferitelor națiuni. Cosmosul a devenit din nou un spațiu de confruntare strategică. Poate că ar fi mai corect să spunem că nu a încetat niciodată să fie. În măsura în care pozițiile și traiectoriile obiectelor periculoase sunt cunoscute, pot fi efectuate manevre de evitare a coliziunilor, schimbând traiectoriile sateliților sau navelor spațiale. Pentru aceasta este însă necesară o hartă foarte corectă și precisă a ceea ce există în spațiu în apropierea planetei noastre și, în unele cazuri, de coordonare și cooperare internațională. Suntem departe de această fază.
Este clar că soluțiile acestor probleme complexe sunt departe de a fi simple și că ele nu sunt numai de domeniul tehnologiilor. Inginerilor le place însă să descompună cele mai complicate probleme, chiar și cele aparent de nerezolvat, în sisteme cu soluții mai simple, care pot acționa simultan. Specialiștii de la Massachusetts Institute of Technology (MIT) s-au concentrat asupra detectării precise a obiectelor care se află în spațiu și a caracteristicilor acestora. Bazându-se pe o tehnologie numită laser cu polimetrie, ei pot determina nu numai forma și poziția, ci și masa, materialele componente și potențialul distructiv la impact al obiectelor detectate. Alte soluții sunt preventive, cum sunt cele testate de programul britanic TDS-1, care propune dotarea sateliților lansați pe orbite în jurul Pământului cu un sistem de sfârșit de viață care să conducă la epuizarea resurselor energetice, sau, mai devreme, la comanda terestră, acționarea unui sistem de parașute care să forțeze reintrarea în atmosfera a sateliților la unghiuri care să asigure arderea lor completă la mare altitudine. Un sistem similar mai complex propune acționarea unor ancore electro-dinamice cu efecte similare spre sfârșitul ciclurilor de viață ale obiectelor spațiale.
În contextul competitiv al cursei spațiale de astăzi, nu este de mirare că sunt angajați în căutarea de soluții pentru încetinirea generării de gunoi spațial, detectarea și curățarea acestuia numeroși cercetători, precum și companii sau proiecte, unele private, altele cu susțineri guvernamentale sau combinate. Problemele complicate creează competiție, competiția generează soluții. Unul dintre programele interdisciplinare mai complexe este cel numit RemoveDEBRIS coordonat din punct de vedere științific de Universitatea din Surrey și având ca parteneri o serie de companii și instituții europene, între care Airbus și Ariadne, cărora mai recent li s-a alăturat și SpaceX a lui Elon Musk. Între soluțiile testate de acest program se află un sistem de colectare a deșeurilor cosmice, care poate fi descris aproximativ ca o plasă de pescuit care, după captarea obiectului sau obiectelor, se transformă în parașută și reintră în atmosfera la un unghi care asigură arderea completă, un sistem de harpoane cu funcții similare pentru obiecte de diferite dimensiuni, și sisteme de navigație și frânare care să asigure reintrarea în atmosfera a deșeurilor. Apreciez că este vorba doar despre un început. Soluții noi apar permanent. Putem spera că ele vor fi implementate și puse în acțiune rapid, pentru a frâna și reduce efectul poluant al planetei. Vom urmări și vom relata.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Youth Without Youth‘ was a complete surprise to me. It is probably the least understood film of Francis Ford Coppola. Made in 2007 and filmed largely in Romania, it faithfully screens a late novella by Mircea Eliade, written in 1976. After decades of academic activity and having written some of the most important books in the field of religious history, Eliade resumed then the thread of his fantastic prose writings with a story that seems a natural continuation of his activity as a writer from the 1930s. Coppola seems to have done something similar. After ten years of silence as a director, he made this film, which is more like an independent art film. Of course, neither Eliade in the 1970s nor Coppola in 2007 had anything to prove to anyone. The novel ‘Youth Without Youth’ and the film that brought it to screen are atypical maturity creations for both artists. The story is as different from the books of philosophy or history of religions written by Eliade, as the film is completely different from Coppola’s ‘Conversation‘, ‘Godfather‘ or ‘Apocalypse Now‘.
I’m trying to understand the negative reaction of most critics who have seen and have written about this film. Viewers seem to be divided in opinions, but not too many people have come to see the film because of the negative press and its distribution. The story begins in Romania immediately before the Second World War, continues in neutral Switzerland during the war, to reach the shores of the Mediterranean and the plateaus of northern India in the coming decades. The ideas of returning to the age of youth or crossing the borders into and from worlds in which time is frozen or flows in directions and at paces different from those of human lives are far from being new in cinema, from Murnau‘s’ ‘Faust‘ ‘made in 1926 to’ The Curious Case of Benjamin Button‘ that was released one year after ‘Youth Without Youth‘ Coppola’s approach is unique in that he has read, understood, and wanted to bring to screen Eliade’s philosophy and the atmosphere of his fantastic writings. The film can of course also be viewed as an action movie, with elements of mystery and espionage, or as a romantic story in a fantastic context. Viewed from these perspectives the film is reasonable or even good, but not at the level of a director of Coppola’s fame. The disappointment of these spectators is the outcome of the combination between the misunderstanding of Eliade’s world and the different expectations from a film signed by Coppola.
Dominic Matei, the hero of the film, goes through events and experiences typical of the heroes of Mircea Eliade‘s fantastic prose. Tim Roth‘s acting succeeded in my opinion to portray the dilemmas of the intellectual who, to a certain extent, manages to use his scientific training to understand what is happening to him, to later accept that his fate is subject to other laws and it is part of a system of phenomena for which another way of understanding the world is needed. The lovers’ dilemmas and the unusual love story are well brought to the screen with the help of Roth’s partner in the film, Alexandra Maria Lara. The fascination of the East, its philosophy and landscapes, is also present. Languages (modern and ancient) also play an important role. The Romanian atmosphere is surprisingly well described on the screen. A team of valuable Romanian actors did not miss the opportunity to support the film and play under Coppola’s direction. Among other, this film occasions the last screen appearance, the last scene in the career of Adrian Pintea, who died shortly after the filming ended.
It is a well written and beautifully filmed movie. Coppola’s surprise by making a rather introverted film, faithful to the writing and thinking of a writer little-known outside Romania, found many of his fans unprepared. The American director decided not to make their lives easy and refused to translate what he read and felt in Eliade into metaphors or stereotypes familiar to American commercial cinema. He took the risk that the film would please a small part of the audience and puzzle many others. I belong to the first, happy, category.
