A BBC historical series represents a summit meeting for history buffs and quality television lovers. The reign of Henry VIII is an inexhaustible source of historical fiction – literary or for the screens of all sizes. Few other historical periods have gathered in a few years so many exceptional historical personalities, dramas and intrigues combining faith, betrayal, eroticism, violence. Few other moments in history have represented crossroads for the character of a people and for the evolution of one of the world’s great religions. Lovers of literature and historical films never seem to be satisfied with new perspectives of the characters of the saga that took place at the English royal court in the first half of the 16th century. BBC’s ‘Wolf Hall‘ directed by Peter Kosminsky is an achievement of excellent quality in this genre, benefiting as a starting point of a valuable literary source which are the novels of Hilary Mantel, winner of the Man Booker and National Book Critics Circle Awards, books received excellently by an enthusiastic audience of readers that turned them into best-sellers.
The action of the six series of the first season of ‘Wolf Hall‘ takes place between 1529 and 1536, from the downfall of Cardinal Thomas Wolsey and until the decapitation of Anne Boleyn. On the foreground of the historical scene we have the rise of the ambitious courtier to the throne of England, with the price of King Henry’s divorce and the schism that separated the Church of England from Catholicism. The book and the series, however, focus on the figure of Thomas Cromwell, whose ascent begins at the same time as that of the Boleyn family, of which he will separate politically when dictated by the king’s interest and his own personal interests. The impressive rise of the ambitious jurist to the position of chief minister of the king, despite his modest origins and the fact that he was not a man of the church, made Cromwell an interesting and central character in ‘Wolf Hall‘ and other recent works dealing with this period such as the series ‘The Tudors‘. Mark Rylance‘s exceptional interpretation gives Cromwell’s figure intelligence, dignity and humanity. Rylance is considered today the best English theater actor, which is equivalent to a royal crown, and his appearances in films are no less memorable. I liked him immensely here, as well as in Spielberg‘s ‘Bridge of Spies‘ (written by the Coen brothers). I hope to have the opportunity to see him on stage one day.
The whole team of actors achieves good and very good performances, most of them enjoying enough substance in the text to create true and individual characters. The physical resemblance to the King painted by Holbein no longer seems to be a requirement for the role, which allows Damian Lewis to be a cynical and authoritarian Henry VIII, though he does not rise to the height of some previous creations of this role. Claire Foy models Anne Boleyn with a mixture of ambition and vulgarity, the character regaining her dignity only in the end we know from history books. The cinematography is excellent, using the image resolution achieved today in television productions. The historical locations, the sets and the costumes manage to recreate the atmosphere with authenticity and without ostentation, the color palette oscillating between the Renaissance combinations in the light of day and the shadows of the interiors at night with lighting from candles and lanterns, in resonance with the labyrinthine plots. Overall, ‘Wolf Hall‘ manages to meet almost all expectations of fans of the genre.
Aniversarea jumătății de secol de la primii pași ai omenirii pe un alt astru a ocupat, cu o săptămână în urmă, atenția unei mari părți a presei, a programelor de televiziune și a discuțiilor pe forurile internetice. Au fost proiectate filme documentare mai vechi sau mai noi, eroii acelor zile de vară din 1969 care mai sunt printre noi s-au bucurat din nou de atenția publicului și și-au împărtășit amintirile, au fost publicate și au avut loc câteva dezbateri interesante despre reluarea programelor de explorare spațială care includ o nouă serie de aselenizări în deceniul care urmează și transformarea Lunii într-o bază de pregătire și de lansare a expedițiilor spațiale spre alte planete ale sistemului solar, prima țintă fiind planeta Marte. Cei care am avut șansa să trăim acea noapte de neuitat și transmisia directă, care a unit și fascinat atunci întreaga planetă, am împărtășit amintiri de genul ‘unde eram în noaptea de 20 iulie 1969?’. Până și posturile de televiziune americane CNN și Fox News care, de obicei, prezintă viziuni complet diferite ale actualității, de parcă ar fi vorba despre două lumi diferite cu repere geografice comune și personaje care întâmplător au aceleași nume, s-au aflat într-un rar moment de simultaneitate, onorând expediția care, cu 50 de ani în urmă, a marcat începutul explorării altor corpuri spațiale și victoria Statelor Unite ale Americii asupra sovieticilor în cursa către Lună. S-ar părea că Apollo 11 este un subiect care întrunește consensul tuturor. Chiar așa să fie?
O cercetare mai atentă a celor publicate în jurul datei de 20 iulie demonstrează că, pe lângă materialele festive mai mult sau mai puțin interesante, aniversarea jumătății de secol de la primii pași ai lui Neil Armstrong și Buzz Aldrin pe Lună a prilejuit și o readucere în discuție a diferitelor teorii ale conspirației, care neagă realitatea celor petrecute în acele zile (și desigur, a celor cinci expediții Apollo care au urmat cu succes, până la Apollo 17 din 1972, ultima misiune a programului). Sondajele de opinie indică în mod consecvent că în jur de 5% din publicul american crede că astronauții americani nu au ajuns niciodată pe Lună, că imaginile filmate și transmise în direct cu 50 de ani în urmă au fost realizate în studiouri secrete, poate chiar în regia lui Stanley Kubrick. În afara Americii, și mai și. Un britanic din șase este convins că aselenizarea lui Apollo 11 a fost o înscenare. Este de presupus că procentajele sunt mai ridicate în alte țări ale lumii. Alături de teoriile conspirației legate de contactele cu extratereștrii ascunse de guverne, și de cele care susțin că evenimentele de la 11 septembrie 2001 nu au fost atacuri teroriste, ci înscenări, sau poate demolări controlate, ‘conspirația Apollo 11’ este una dintre cele mai populare.
Teoriile conspirației au o tradiție istorică bogată. Evenimente mai mult sau mai puțin misterioase au fost explicate istoric prin ipoteze sau teorii care includeau un element de planificare secretă (conspirație) și fiind atât de secret, desigur, nu putea fi dovedit. Aura de mister a conspirațiilor a fost folosită ca pretext pentru a respinge logica faptelor sau a probelor necesare argumentației. În unele cazuri, au fost inventate și probe false în scop de manipulare – exemplul cel mai cunoscut fiind ‘Protocoalele înțelepților Sionului’, un fals antisemit zămislit de poliția secretă țaristă, pentru a justifica teoria conspirației conform căreia o organizație secretă a evreilor ar încerca să domine politica lumii. Dictatorilor, dar și unora dintre politicienii populiști de ieri și de azi, le-au plăcut și le plac, au folosit și folosesc teoriile conspirației. Scriitorul american Jesse Walker, editor la revista ‘Reason’ și autor al mai multor cărți care se ocupă de acest subiect, a identificat cinci categorii de teorii ale conspirației: cele despre ‘dușmanul din afară’, care atribuie evenimente și fenomene unor factori externi; cele despre ‘dușmanul din interior’, care aruncă responsabilitatea pe seama unor conspiratori interni rău-voitori; cele despre ‘dușmanul de sus’, care îi privesc cu suspiciune pe guvernanți sau pe cei bogați și puternici; cele despre ‘dușmanul de jos’, conform căreia categoriile sociale inferioare complotează pentru a răsturna ordinea socială; și, în fine, ‘teoriile angelice’, conform cărora forțele binelui veghează din umbră pentru a ajuta omenirea în situațiile în care o ia razna. Conspirația Apollo 11 aparține evident categoriei ‘dușmanului de sus’, fiind grefată pe neîncrederea americanilor în guvern și instituțiile sale, implicită culturii politice, dar și culturii populare americane. Merită menționat că respectiva categorie de teorii și conspirațiile imaginate în această direcție au generat câteva cărți și filme de ficțiune foarte interesante, inclusiv serialul de televiziune „Dosarele X”, care este, în opinia mea, unul dintre cele mai captivante seriale de science-fiction create vreodată.
Îndoielile legate de ceea ce întreaga planetă văzuse în transmisie directă, pe ecranele televizoarelor, au început la scurt timp după zborul lui Apollo 11. În filmul ‘Diamonds Are Forever’ din seria James Bond, realizat în 1971, apărea deja o glumă legată de ‘falsa aselenizare’. Au urmat și alte filme dedicate cu totul aceleiași teme, cum ar fi comedia ‘Moonwalkers’ din 2015 sau thrillerul ‘Operation Avalanche’ din 2016. Cartea de căpătai a teoriilor conspirației Apollo 11 a apărut însă foarte curând după evenimente, în 1976, și s-a bucurat de atunci de numeroase re-editări. Se numește ‘We Never Went to the Moon: America’s Thirty Billion Dollar Swindle’ (‘Nu am ajuns niciodată pe Lună: Escrocheria americană de 30 de miliarde de dolari’) și a fost scrisă de Bill Kaysing (1922 – 2005), considerat părintele ‘teoriei farsei Apollo 11’. Kaysing lucrase între 1956 și 1963 ca autor de documentație tehnică la Rocketdyne, una dintre companiile care furnizau pentru NASA rachete dedicate programelor Gemini și Apollo. În carte, el pretinde că toate zborurile din programul Apollo au fost înscenări, astronauții din misiunile succesive rămânând în orbita circumterestră, transmisiile directe de pe Lună fiind, de fapt, reluări ale unor scene simulate în studiouri. În atmosfera de neîncredere față de guvern, care domina politică americană după dezvăluirea documentelor Pentagonului legate de implicarea Americii în războiul din Vietnam și, mai ales, după cazul Watergate care a dus la demisia președintelui Richard Nixon, bazaconiile susținute de Kaysing au avut o priză imediată la o parte semnificativă din publicul american. Ele au fost preluate și dezvoltate cu alte argumente pseudo-științifice în anii și deceniile care au urmat, și sunt păstrate și recirculate periodic pe Internet până astăzi.
Phil Plait (născut în 1964) este un astronom și autor de cărți de popularizare, cunoscut sub numele de ‘Bad Astronomer’ (astronomul cel rău). În 2001, când studiourile de televiziune Fox Broadcasting au difuzat un film cu titlul ‘Conspiracy Theory: Did We Land on the Moon?’ (‘Teoria Conspirației: Într-adevăr am aselenizat?’), Plait a publicat o analiză detaliată, răspunzând punct cu punct obiecțiilor ridicate de conspiraționiștii mai vechi sau mai noi. Câteva exemple. Cum se face că drapelul american din transmisia televizată pare să fâlfâie, când se știe că pe Luna nu există atmosferă sau vânt? Răspuns: pentru ca steagul să apară desfășurat, el avea inserată o sârmă, și mișcarea este o oscilație produsă de mâna astronautului. De ce au rămas în sol amprente ale încălțămintei astronauților, dar nu și ale modulului lunar? Răspuns: Modulul lunar avea ‘picioare’ late, care distribuiau greutatea pe o suprafață mult mai mare și reduceau presiunea sub limita necesară lăsării de urme în praful lunar. De ce, în lipsa atmosferei, nu apar în imagini stelele? Răspuns: Luminozitatea solului în lumina solară și rezoluția camerelor de luat vederi din acea perioadă făceau că stelele să nu poată fi vizibile. Misiunile ulterioare au fotografiat în schimb câteva splendide ‘răsărituri de Pământ’. ș.a.m.d.
O prietenă cu care discutăm despre tematica acestui articol îmi scria: ‘Toate teoriile conspirației sunt stupide. Și această afirmație nu este o teorie a conspirației.’ Înclin să adaug că sunt și periculoase. Există astăzi o tendință de rebeliune împotriva normelor, convențiilor, metodelor și stilurilor acceptate. Pe plan politic, această tendință a dat naștere populismului demagogic, care contestă statisticile și realitățile, în favoarea ‘adevărurilor alternative’. Când avem însă de-a face cu cercetarea științifică, nu putem accepta acest relativism. Pluralismul de opinii este binevenit în condițiile în care cei care exprimă opiniile sunt în aceeași măsură de educați și se bazează pe fapte și realități. Teoriile conspirației se bazează în cea mai mare parte a cazurilor pe ipoteze care, prin definiție, nu pot fi demonstrate sau verificate, căci conspiratorii ar controla informația și ar suprima dovezile. Poluarea mediului înconjurător și încălzirea globală pun întreaga planetă și existența speciei umane în pericol. Soluțiile alternative de supraviețuire implică explorarea și colonizarea spațiului cosmic. Vom exista numai dacă o parte dintre noi se vor desprinde de Pământ. A recunoaște și a onora pasul gigantic făcut de omenire acum 50 de ani, prin intermediul astronauților programului Apollo, este nu numai un semn de respect față de contribuția acestora, dar și o rampă de lansare pentru viitorul nostru.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Fans of Romanian cinema and viewers who follow the movies coming from Romania have two good reasons to want to see “Iubire elenă” (“Greek Love”) made in 2012. This was the latest film by Geo Saizescu (1932-2013), a film director known in Romania for a more than half a century activity that includes successful comedies that were quite popular with the local audiences, also because they were among the few such films in made in the comical genre during the communist era. The second reason is the presence in the lead role of Maia Morgenstern, one of the best theater and film actresses in Romania today, known also (but less than she deserves) internationally. Unfortunately, the film is disappointing in all respects.
“Iubire elenă” is the screen adaptation of a theater play whose story unfolds in two parallel planes. A well-situated woman from southern Greece invites an art critic from Athens to offer him for sale a painting of a 19th-century woman painter with a tumultuous destiny who had destroyed most of her works. Two soap operas interleave on screen, one of which tells the life of the painter, the other is about the hesitating relationship that blossoms between the man and woman, both at the age of maturity. None of the stories is interesting, and the characters do not have enough consistency to win at any moment the audience’s sympathy. It could be a film about art, it could be a feminist film, it could be a movie about love. None of these threads is followed. The two parallel stories meet only in a single moment that seems almost a parody. It is also the only comical moment in this film made by a director specialized in comedies, but unfortunately it’s involuntary humor.
Nothing works cinematically. The story takes place in Greece and Italy, but the film is spoken most of the time in Romanian. Contemporary sequences resemble filmed theater, the historical ones look like a biographical documentary with actors, none of them are of good quality. Outdoor filming resembles clips of tourist advertising. The interior of the main heroine house resembles a small palace, but it does not fit to the economic status of a tourist guide who has alone raised a child that she claims being. Surprisingly, even continuity errors occur. Although the film is full of dialogues and off-screen comments, we learn close to nothing about the heroes excepting the woman interpreted by Maia Morgenstern. Her character is better served by the script and by acting, although the style of interpretation belongs to theater rather than cinema. Seeing Maia is always a delight, but even she cannot save this movie.
Geo Saizescu belonged to the group of Romanian film directors who made good or at least reasonable films under the difficult conditions of communist-era ideological control, but who after 1989 failed to create the films that their viewers were expecting.”Iubire elenă” is a disappointing final piece in a complicated career.
The theme of the movie ‘Félix & Meira‘ made in 2014 by the Quebecois film director Maxime Giroux may seem unusual to most of the audiences, but it is in fact one of the main themes of Jewish literature and cinema. The world of ultra-Orthodox religious Jews has its own system of strict and stricter values and rules that guide them in all areas of life, from the way they dress and eat, to family relationships and the way they interact within the community and with the surrounding world. Although politically liberated and having gained equal rights in many parts of the world since the mid-19th century, ultra-religious Jews have refused to accept religious and cultural assimilation, which they consider to be a great danger and have built around themselves and their communities invisible walls even in the most liberal countries like Canada or the United States, or perhaps, especially in these countries. Stories and films related to the relationship between religious and non-religious Jews, between Jews and non-Jews, are topics in Shalom Aleichem’s or Isaac Bashevis Singer’s books, in musicals such as ‘Fiddler on the Roof’ and in many recent films or television series, mostly made in Israel, but not always, as in the case of this film.
At first glance, ‘Félix & Meira‘ could be another movie describing a romantic triangle. Meira or Malka (who means ‘queen’, the name she uses in the Jewish world) is married, perhaps in an arranged marriage, she has a little girl about a year old, and she is unhappy. Her husband belongs to one of the most strict sects of religious Judaism, and forbids her the most trivial joys, such as listening to music or showing colorful drawings to her little girl. Felix returns to the neighborhood populated by many Jews, not necessarily religious, in Montreal, to bid farewell to his dying father. They both go through personal crises, both are very lonely. Meira is fascinated by the outside world, which she probably never knew. Felix is an nonreligious Jew, disoriented by his father’s death, but perhaps also lacking solid landmarks and a purpose in life. The idyll born between the two is described with gentleness and with minimal cinematic means, blessed by the acting of the beautiful Hadas Yaron and of her partner on screen, Martin Dubreuil. The scenes in Manhattan whith Meira discovering the fascinating colors and sounds of the metropolis and the way they get closer one to the other are among the best romantic scenes I have seen lately.
Minimalism is the main quality but also the defect of the film in my opinion. The world of ultra-religious Jews is described simplistically, being reduced to interdictions and without reference to the context in which they appeared or to the values that they defend. Perhaps this is not a problem for those who know this world, but it can be very confusing for other viewers. This is after all a Canadian film with an international audience.The character of Meira is well-outlined psychologically and its development is natural, but the two men are sketched too briefly, reduced to the typological categories to which they belong (the agnostic Jew vs. the ultra-religious one). Towards the end, in a scene that brings the two men together, we understand that the husband loves and will always love Meira / Malka. Of the two love stories of Meira, perhaps this is the true one. The problem is that nothing has psychologically or cinematically prepared the spectators for this revelation. I did not like the completely open end either, I felt it was not sufficiently supported by the psychology of the characters. We can read here that the big and uncertain world is more dangerous for those who are not prepared for it, but I’m not sure that this was the intention of the author. ‘Félix & Meira‘ deserves to be seen for many of its beautiful moments, but viewers should be prepared to be somewhat confused or dissatisfied at the end.
‘Dancing Arabs‘, the Israeli film made in 2014 by Eran Riklis on a script written by Sayed Kashua adapting his debut novel includes some memorable scenes. One of them, which I do not hesitate to declare brilliant, succeeds in less than a minute to describe one of the sources of the Israeli-Palestinian conflict. The scene takes place in a school in an Arab city in Israel. The teacher gives a lesson to students by using a map of Palestine and using the Arab narrative of history. The school principal enters the classroom with an American visitor. In a fraction of a second, the teacher covers the map with another, where the same territory is called Israel, and changes the explanation to the official Israeli version. A scene worthy of Ephraim Kishon. Two peoples claim the same territory and both regard it as their homeland. Each of them has its own version of history, completely divergent versions. Parallel realities, virtual identities, the dialogue seems impossible.
Eran Riklis, the Israeli Jewish director, and Sayed Kashua, the Arab Israeli scriptwriter, are trying to explore in their film this exact theme: are dialogue and coexistence possible despite historical, religious and nationalist conflicts? Perhaps an elite school in Israel, a country that aspires to be pluralist and democratic can provide a framework for the formation of generations that overcome conflicts through reason, knowledge, love for truth and beauty? Perhaps the love story between two teenagers will break the walls of mistrust and melt the hearts of others around, including their parents? Or maybe the solidarity and compassion for those affected by incurable diseases will help others overcome the artificial barriers between people who are otherwise surprisingly similar in many ways? The greatest achievement of the film is that Riklis and Kashua manage to tackle these delicate and painful subjects with humor and without dogmatism. The story of the young boy from Tira coming to study in the Jerusalem elite school is beautifully told on the screen and is moving at many moments. But the conclusion is far from optimistic. The very solution proposed by the book and the script of the film is an renunciation, a concession that not everyone who lives here is ready to do, or some may accept only on a personal level. The story tells us that coexistence and even survival are only possible through a change of identity. Some of those who wrote about the film noticed that the solution does not seem plausible for Israel in the years 1989-1992 when most of the film is taking place, and even less so today. I do not think the film’s authors did not know that. On the contrary, proposing a slightly utopian solution, I think they just wanted to achieve the opposite effect – to show that overcoming the conflict is only possible by adopting solutions that at one time or another would seem unrealistic.
The first part of the film has many comic scenes, especially in the sequences describing the stereotypes used by the two peoples in the description of history and in the relationships between them, and their outcome in everyday life. In the background, the tragic events of the first intifada are permanently present, but the tone succeeds to be relaxed while punctuating some important truths, without being escapist, vulgar or rhetorical. The second part leaves the place to something close to soap opera, but this does not seem out of context either, this being after all a very popular genre in the Middle East. What also helps is the very exact acting of the young actors team, supported by better known Jewish and Arab actors, among whom Yaël Abecassis cannot be skipped. ‘Dancing Arabs‘ is a film worth seeing or seeing again five years after its realization, with the regret that the reasons of optimism about what is happening in this part of the world have not multiplied in the meantime.
If they create a category of “best idea for a film” at the Academy Awards, “Yesterday” directed by Danny Boyle would undoubtedly be a formidable competitor this year. The starting point of this movie, which is part of the wave of musical films that have brought this genre back to the preferences of the audiences in the last two years and made some nice cash as well is the hypothesis of a world in which the Beatles have never existed. Does this sound like a dystopia? To appease your fears I will add that after the imaginary event (but in fact very possible – an electromagnetic solar source pulse with catastrophic effects on people’s memory and on the machines they created) a few other landmarks of Western civilization, including Coca-Cola, are almost forgotten by most of mankind. Well, Pepsi and the Rolling Stones survive, but I assure you that this is not a catastrophes movie.
The film’s hero, a mediocre amateur musician, is almost the only one on the face of Earth who seems to have been spared by this selective amnesia. When sharing with the people around him the Beatles songs, the cultural shock has mixed effects, but eventually they claim back the audiences on the planet, and also make our hero a world celebrity, one of those who fill the stadiums and sell music on all channels and available media. The first part of the movie works well, at least for those who know the music and agree that the genius of the Beatles is equivalent to that of Mozart. I’m not sure about the impact of the movie among younger audiences. I saw the film in a movie hall where part of the viewers were teenagers who were probably more familiar with the figure and music of Ed Sheeran (who has quite a substantial cameo role), and they seemed a little confused. After all, if you did not hear ‘Hey, Jude’ for several decades, why wouldn’t it work as well, or even better as ‘Hey Dude’?
The movie asks explicitly or implicitly some questions about the Beatles. What caused their phenomenal success and the way they changed the course of pop and rock music in a few years of intense activity (compositions, recordings, concerts)? Just or mainly their music, or their personalities, their way of being and dressing, the scandals created by them and especially around them? The authors of the film seem to support the thesis of the importance of music, and hence the choice of a relatively anonymous actor (Himesh Patel) who creates a sincere and super-naive character, charismatic only through the music that we know well, does not belong to him. The Today of “Yesterday” is our time, with the advertising machines and the image makers who can invent stars but can also destroy the lives of those behind the shining masks. As the story progresses, the movie loses speed and slips into little compelling melodrama which cannot be saved even by Lily James, the beautiful and talented actress, known from theater plays on the best English scenes.
“Yesterday” is a must-see movie for Beatles fans. The first part is superb. The continuation belongs to the ‘feel-good genre and, despite the attempts to preserve originality, it disappointed me a little. ‘All You Need Is Love’? Perhaps that’s not always enough.
Many of the Korean films defy categorization or combine cinematic genres. I think one of the viewers who contributed to IMDB has found a very accurate description of this type of amalgam calling it ‘genre twister’. ‘A Girl at My Door’, the only feature film made so far by director July Jung, is an excellent example. Here we find elements of social drama and thriller, themes that are related to the situation of illegal immigrants and abuses to adolescents in broken families, the film could also find its place in LGBT festivals. As with many other Korean films, a society that seems socially sanitized and formalities dominated even when it comes to needy social categories, hides inconvenient stories of repressed violence with elements of horror.
The quality of this film lies in its imperfection. July Jung makes some debutante mistakes, and not all of the film’s components perfectly fit together. The story of the young policewoman sent to command a post with three policemen, at a remote location in the country, leaving behind a personal story that will be clarified along the way, oscillates between melodrama and crime story, between retelling the relationship between a mature woman and a teenager and a thriller, or even horror film. The action takes a less credible turn and some characters evolve towards a direction that can surprise or disturb many viewers. Neither is the outcome completely clear, five minutes before the end we still do not guess what will eventually happen, the solution found is not perfect either. But these imperfections are part of life, and they add rather than diminish the film’s merits.
The selection of actors is aligned with the same style. The lead roles are distributed to Doona Bae, a well-known actress who plays professionally but with simplicity the role of the policewoman, and to young Sae-ron Kim who gives her a sentimental replica in the emotional role of the abused teenager. Much of the rest of the cast seems to be composed of amateur actors, and the diverse but well-directed combination of actors works quite well. ‘A Girl at My Door’ is an imperfect film, a different film that refuses to fall into the familiar categories, but which viewers can not easily forget.
Acum câteva săptămâni scriam în rubrica CHANGE.WORLD despre ‘efectul Matilda’
– minimalizarea contribuției femeilor în diferite ramuri ale științelor
sau artelor, marginalizarea personală, furtul intelectual, ignorarea și
uitarea istorică așternute asupra contribuțiilor lor. Un articol apărut
recent în ziarul englez ‘The Guardian’ aduce încă un număr de exemple
de cercetătoare științifice cu contribuții esențiale în domeniile lor de
expertiză, al căror rol nu numai că a fost ignorat, ale căror nume nu
numai că au fost uitate, dar contribuțiile lor au fost asumate și au
devenit cunoscute că aparținând altor oameni de știință, desigur,
bărbați. Pornind de la acest articol, am cercetat biografiile și
realizările acestor femei, și sper că și prin această contribuție pot
ajuta la risipirea valului de uitare și ignoranță. Am descoperit cinci
femei de o inteligență și putere de caracter deosebite, cinci cariere în
care au adus contribuții esențiale la progresul științei, cinci destine
influențate în timpul vieților lor și în posteritate de ‘efectul
Matilda’.
Asistenta medicală și embriologa Jean Marian Purdy
(1945-1985) a făcut parte din echipa de trei cercetători britanici care
în 1978 au contribuit la nașterea primului copil ‘în eprubetă’, rezultat
al tratamentelor de fertilitate și procesului de in-vitro-fertilization
(IVF). Louise Joy Brown, fetița născută atunci, are acum 41 de ani și
trăiește o viață perfect normală. Mai mult de 8 milioane de copii s-au
născut din 1978 încoace în cupluri care altfel nu ar fi putut avea
copii. Colegii ei bărbați, biologul și fiziologul Roger Edward, și
ginecologul Patrick Steptoe, sunt menționați la spitalul unde a avut loc
procedura, dar nu și Jean Purdy. În timp ce Roger Edward a primit în
2011 Premiul Nobel, numele lui Jean Purdy nu apare nici măcar pe o placă
celebrând evenimentul, deși ea a fost cea sub a cărei supraveghere au
avut loc primele divizări celulare ale embrionului care avea să devină
primul copil născut folosind această metodă.
Astrofiziciana engleză Susan Jocelyn Bell Burnell
(născută în 1943) era doctorandă atunci când a descoperit tiparele
repetitive ale undelor radio emise de pulsari (stele cunoscute și ca
‘stele de neutroni’ sau ‘piticii albi’), un fel de faruri în imensitatea
cosmică. Descoperirea a fost publicată într-un articol în care, după
practica academică destul de răspândită și acceptată, atunci și acum,
primul nume între autori era cel al coordonatorului tezei, Antony
Hewish. Câțiva ani mai târziu, acesta avea să primească, în 1974,
Premiul Nobel pentru fizică împreună cu astronomul Martin Ryle, în timp
ce contribuția lui Jocelyn Bell Burnell era ignorată. Asta nu a
împiedicat-o să-și construiască o strălucită carieră științifică și
academică, încununată de faptul că a fost președinte al Academiei
Astronomice Regale. În 2018, a primit Premiul special pentru Descoperiri
în Domeniul Fizicii Fundamentale acordat de fundația fizicianului și
antreprenorului Internet Iuri Milner. După anunțarea premiului, a decis
să doneze întreaga suma de 2,3 milioane de lire sterline pentru a ajuta
studenții de sex feminin, aparținând minorităților, sau refugiaților
care doresc să devină cercetători în domeniul fizicii.
Născută într-o familie de evrei englezi, Rosalind Elsie Franklin
(1920 – 1958) a studiat la Cambridge și a devenit cercetătoare la Royal
College din Londra, conducând unul dintre proiectele care explorau
structura ADN-ului. Echipa ei a realizat primele imagini radiografice
ale structurii de elice dublă. Publicațiile ulterioare ale lui James
Watson, Francis Krieg și Maurice Wilkins i-au ignorat contribuția.
Următorul proiect de care s-a ocupat a fost legat de determinarea
structurii celulare a virusurilor, proiect în care a colaborat cu Aaron
Klug. În 1962, Watson, Krieg și Wilkins au împărțit Premiul Nobel pentru
Medicină, în timp ce Klug primea Premiul Nobel pentru Chimie. Rosalind
Elsie Franklin ar fi trebuit să fie între laureații ambelor premii, dar
ea murise deja de trei ani, bolnavă de cancer uterin.
sursa imaginii: mpg.de/947191/38_person9-1938
Născută la Viena, fiziciana Lise Meitner (1878-1968)
era și ea de origine evreiască. În anii ’20 și începutul anilor ’30,
lucra la Berlin, la Institutul Kaiser Wilhelm, fiind prima femeie
devenită profesor universitar de fizică în Germania. Colectivul din care
făcea parte, împreună cu Otto Hahn și Otto Robert Frisch, a descoperit
fisiunea nucleului atomului de uraniu și energia imensă care rezultă ca
urmare a acestui proces. Rezultatele cercetărilor lor au fost publicate
în 1939 și au constituit una dintre bazele teoretice ale fabricării
bombelor atomice și, mai târziu, a aplicării fisiunii nucleare în
centralele energetice atomice. La acea dată însă, Meitner și Frisch
fuseseră nevoiți să părăsească Germania, unde nu mai puteau lucra din
cauza originii lor evreiești. Paradoxal, în 1944, Academia Suedeză a
decis să acorde Premiul Nobel pentru Chimie numai lui Otto Hahn, care
continuase să lucreze în Germania, deși și Lise Meitner fusese propusă.
sursa imaginii: en.wikipedia.org/wiki/Alice_Ball
Alice Augusta Ball (1892-1916) a reușit în scurta sa viață să realizeze câteva premiere remarcabile și să lase în urmă o descoperire care a deschis calea tratării uneia dintre bolile cele mai răspândite până atunci în lume – lepra. Născută în Seattle, a studiat la Universitatea din Hawai, devenind prima femeie și prima afro-americană care a primit masterat, și prima profesoară de chimie din acest stat. Invitată de doctorul Harry Hollmann de la Spitatul Kalihi să participe în tratamentul leprei, foarte răspândită pe atunci în Hawai, Ball a creat un extras injectabil din uleiul unei plante provenite din India, care s-a dovedit a fi un remediu extrem de eficient. A murit la scurtă vreme după aceasta, la Seattle, se pare că în urma unui accident petrecut în timp ce făcea instructaj pentru folosirea măștilor de gaze în pregătirea pentru participarea în Primul Război Mondial. Arthur Dean, chimist și președintele Universității din Hawai, a continuat cercetările lui Alice Ball, dar și-a și asumat paternitatea invenției, fără că măcar să menționeze contribuția acesteia. Metoda a fost chiar cunoscută multe vreme sub numele de ‘metoda Dean’ și doar intervenția doctorului Harry Hollmann a făcut ca, parțial, nedreptatea istorică să fie reparată. Efectul Matilda a acționat însă și în acest caz.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Vara este un anotimp special pentru spectatorii pasionați de sport ca mine. Locul sportului care domnește rege vreme de aproape zece luni pe an este ocupat (cel puțin în anii în care nu sunt organizate turnee finale de fotbal) de alte sporturi: tenisul cu turneul de la Wimbledon, ciclismul cu Turul Franței și circuitul de vară al concursurilor atletice. Sunt pasionat în special de acestea din urmă, pasiune câștigată probabil de la vizionarea în copilărie a primelor Olimpiade televizate. Îmi place atmosfera de concurs individual, în care capacitățile fizice, tactice și psihologice ale fiecărui atlet se confruntă cu cele ale competitorilor săi, după reguli clare și foarte puțin dependente de decizii de arbitraj. Câștigă cine trece primul linia de sosire, cine aruncă mai departe, cine sare mai sus. Atletismul însă, la fel ca toate celelalte sporturi, fără vreo excepție, a trecut prin schimbări considerabile în ultimii zeci de ani. Niciun sport nu este exact la fel cum era cu jumătate de secol în urmă, atunci când urmăream primele Olimpiade transmise global. În toate sporturile au evoluat regulile, s-au schimbat și îmbunătățit condițiile pe stadioane, în săli și bazine, au fost introduse controale anti-doping, camerele de televiziune înregistrează din unghiuri tot mai diverse, pentru a atrage un număr cât mai mare de spectatori la distanță, dar și pentru a ajuta în arbitraje, iar metodele de antrenament s-au perfecționat continuu, unele chiar radical. Voi trece în revistă in acest articol câteva dintre progresele tehnologice și modul in care influențează ele ramurile sportive.
Științele sporturilor se ocupă de două domenii principale. Primul este legat de îmbunătățirea nivelurilor performanțelor. Sportivii de la vârfurile clasamentelor sunt înconjurați în cele mai multe cazuri de echipe de specialiști care se ocupă în detaliu de metodele de antrenament, comportamentul în concurs al atleților și adversarilor, alimentație, starea fizică și psihologică, alegerea echipamentului cel mai adecvat și, în unele cazuri, inventarea unor tipuri noi de echipamente sau perfecționarea celor existente, planificarea orarului sportivului de-a lungul anului și în zilele de competiție – totul cu scopul ca în ziua decisivă sportivul de mare performanță să se afle la maxim din punctul de vedere al capacității sale fizice și mentale, să-și învingă adversarii și să bată recorduri. Cealaltă fațetă a științelor sporturilor se ocupă de noi, ceilalți, de felul în care putem folosi practicarea sporturilor pentru a ne îmbunătăți starea sănătății fizice și psihice și calitatea vieții. Domeniile sunt înrudite, dar scopurile sunt diferite. Amândouă implică recursul la discipline cum sunt anatomia, fiziologia, dietele alimentare, psihologia, biomecanica, biochimia, biocinetica. Studiul științific al sporturilor de performanță și efectelor sporturilor de masă au dus la progrese remarcabile în ultimele decenii și în îmbunătățirea performanțelor la vârf, și în înțelegerea funcționarii organismului uman la nivelul întregii populații.
Marii atleți se întrec însă în special cu ei înșiși. În lumea
atletismului (dar și a altor sporturi, cum ar fi înotul) am văzut
destule cazuri de campioni care au dominat vreme de o generație
disciplinele sportive în care au excelat, cele mai formidabile provocări
fiind pentru ei doborârea recordurilor pe care ei înșiși le
stabiliseră. Proba clasică ultimativă a competițiilor de atletism este
cursa de 100 de metri. Doi mari atleți au dominat această cursă în
perioade diferite ale istoriei: americanul Jesse Owens, care a stabilit
recordul mondial la 20 iunie 1936 cu 10,2 secunde, pentru a câștiga
titlul olimpic la Berlin, câteva săptămâni mai târziu, cu o performanță
de 10,3 secunde, una dintre cele patru medalii de aur câștigate pe
stadionul olimpic în prezența unui Adolf Hitler stupefiat și furios; și
jamaicanul Usain Bolt, care a dominat sprintul mondial vreme de peste un
deceniu la începutul mileniului, câștigând nouă titluri olimpice, și
coborând recordul mondial la 9,58 de secunde în 2009. Aparent, ar fi
vorba despre două clase diferite de performeri. Cu 10,2 secunde, Jesse
Owens nici măcar nu s-ar fi calificat în cele mai recente finale
olimpice. Este însă comparația corectă? Multe s-au schimbat în
condițiile în care aleargă sprinterii în 70 de ani: pistele de zgură
care absorbeau energia au fost înlocuite cu piste elastice acoperite cu o
peliculă de cauciuc, care returnează energie în picioarele atleților;
pantofii de piele cu cuie au fost înlocuiți cu pantofi ultraușori din
nailon și fibre de sticlă, având cuie de unică folosință; în 1936 nu
existau blocstarturile elastice care accelerează startul, fiecare atlet
își săpa singur un blocstart improvizat din zgură; cronometrajul este
acum mai exact, automat, la nivel de sutime de secundă; condițiile de
viață ale atleților s-au modificat și ele, Owens a călătorit mai multe
zile pe mare pentru a traversa Oceanul spre Berlin, în timp ce Bolt
folosea zborurile aviației moderne. O simulare făcută în 2014 pentru
ciclul de conferințe Ted Talk l-a adus, virtual, pe Owens în
condiții de competiție moderne. Rezultatul, analizând filmul cursei sale
de 10,3 secunde de la Berlin, a fost că Owens ar fi alergat astăzi suta
de metri în 9,77 secunde, ceea ce înseamnă că ar fi fost foarte aproape
de Bolt în întreceri, cu șanse de a-l învinge în unele competiții
directe.
O altă rivalitate atletică peste timp, poate ceva mai ușor de imaginat, este cea dintre deținătorul vreme de 23 de ani a recordului mondial la săritură în lungime, Bob Beamon (8,90m în 1968, la Jocurile Olimpice de la Mexico City) și urmașul său pe lista recordurilor, Mike Powell (8,95m în 1991 la campionatele mondiale de la Tokyo). Diferențele de tehnologie între 1968 și 1991 nu sunt foarte mari în această disciplină. Ceea ce este însă extraordinar este faptul că săritura lui Beamon nu numai că a fost perfectă tehnic și a avut loc în condiții optime (inclusiv altitudinea de 2250m a orașului Mexico City care i-a permis să sprinteze mai rapid și să fie în aer mai mult decât în condiții normale), dar a fost excepțională în cariera lui Beamon însuși. Următorul sau rezultat în carieră a fost un ‘mediocru’ 8,33m! Când Mike Powell a bătut acest record în 1991, el se afla în concurs contra unui alt mare atlet, Carl Lewis, care sărise 8,91m, deci bătuse recordul lui Beamon, dar rezultatul nu fusese omologat din cauza vitezei de peste 2m a vântului favorabil. Factorul uman, competitiv, se pare că a jucat un rol important în stabilirea acestui rezultat, între cei doi existând la acea vreme o competiție acerbă, cu nuanțe de ură personală. Cele două performanțe, ale lui Beamon și Powell, au reprezentat, fiecare la vremea sa, salturi in viitor. Apropos, recordul lui Powell a doborât un alt record, cel de longevitate, și el încă este ne-egalat sau depășit de 28 de ani.
Frecvența recordurilor este în vizibilă scădere în atletism. Se întâmplă acest lucru și în alte sporturi, dar nu în aceeași măsură. Un exemplu este înotul, în care pe distanțele medii și lungi par a mai exista resurse suficiente până la atingerea limitelor posibilităților umane. O explicație este și că îmbunătățirile tehnologice au ajuns mai târziu la înot. Este suficient să-l vedem în fotografii pe Mark Spitz, marele înotător și multiplul campion olimpic la Munchen în 1972. Nu avea ochelari, nu avea cască, nu avea costum complet pe care alunecă apă, în schimb avea mustață! Nu existau nici blocstarturi elastice, și nici demarcatoare între culoare care să amortizeze valurile produse de înotătorii de pe culoarele vecine. Nu putem însă să nu suspectăm și elementul legat de doping. Steroizii, stimulanții, suplimentele alimentare au fost folosite pe larg de la mijlocul secolului trecut, dar au ajuns în atenția comitetului olimpic și a federațiilor de specialitate doar începând cu anii ’70. Are loc o continuă luptă între descoperirea de noi stimulanți ilegali și detectarea acestora în laboratoare. Știința acționează și de o parte, și de cealaltă a legilor și a regulamentelor federațiilor sportive internaționale. Cazurile individuale celebre se acumulează și unii dintre idolii de ieri își văd carierele distruse: sprinterul canadian Ben Johnson, alergătoarea americană Marion Jones, ciclistul Lance Armstrong, jucătoarea de tenis Maria Sharapova. Federații întregi sunt suspectate și mai nou suspendate – sportivii fostei Republici Democrate Germane, sportivii olimpici ai Rusiei. Semne de întrebare planează și asupra multor altora.
Sporturile continuă să evolueze, și progresele tehnologiei joacă un rol important. Metodele de antrenament și nutriția sportivilor beneficiază din ce în ce mai mult de progresele medicinii și fiziologiei. Echipamentele sportive se perfecționează, am văzut cum ele influențează performanțele în atletism sau înot, același lucru se întâmplă în numeroase alte discipline unde calitățile fizice și siguranța sportivilor depind și de felul cum sunt îmbrăcați și protejați – de exemplu, ciclismul sau schiul. Elementul personal continuă însă și el să joace un rol determinant. Desigur, alergătorii și alergătoarele din Kenya sau fotbaliștii din orașele de litoral ale Braziliei sunt dotați fizic pentru alergări la distanță și pentru fotbal, dar la succesele lor contribuie și faptul că pe platourile de lângă Kilimandjaro și pe plajele de lângă Copacabana sportul este un mod de viață încă din copilăria cea mai fragedă. Experiențele spectatorilor evoluează și ele, așa cum am discutat într-un articol precedent, dedicat ‘stadioanelor inteligente‘. Progrese semnificative se petrec și în ceea ce privește arbitrajul. În fotbal, sportul – totuși – rege, are loc în acești ani o adevărată revoluție legată de introducerea arbitrajului asistat de video (Video Assistant Referee – VAR). Existent în rugbi de câțiva ani, VAR-ul face din fotbal un sport mult mai corect și mai fair, eliminând greșelile de arbitraj, cele intenționate și cele neintenționate. Sunt un mare adept al acestui sistem, pe care unii îl contestă susținând că scade din fluiditatea jocului. Personal, prefer un joc echitabil, și cred că și fotbaliștii se bucură de cele 2-3 intervale dintr-un meci în care pot să-și tragă sufletele. În definitiv, majoritatea acestor evoluții adaugă calitate și spectaculozitate sporturilor, și îi aproprie pe sportivi de țelul oricărei competiții – ca cei mai buni să învingă.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Suntem
în anul 2019. Japonia se pregătește pentru Jocurile Olimpice pe care le
găzduiește pentru prima dată, după mai mult de jumătate de secol. Au
trecut 31 de ani de la ‘singularitate’, catastrofa care a distrus într-o
explozie atomică Japonia așa cum o cunoșteam atunci. Străzile orașului
Neotokyo, construit pe ruinele fostei capitale, sunt scena unor proteste
de masă în timpul zilei, în timp ce la ore de noapte sunt dominate de
bande de motocicliști, anarhiști și gangsteri. Puterea politică se află
în mâinile unui ‘Consiliu de Administrație’, compus din politicieni
senili și corupți, care sunt sprijiniți de armata și poliția care
lucrează mână în mână pentru a reprima demonstrațiile de protest și a
păstra ordinea prin forță. Tot aceștia controlează și laboratoarele de
cercetare științifică, în care sunt dezvoltate aparatele de supraveghere
a populației, dar și arme secrete, între care o rasă de supra-oameni cu
puteri excepționale, fizice și telepatice. Orice asemănare cu
realitățile de astăzi se datorează creatorilor filmului japonez de
animație ‘Akira’, realizat în 1988 de Katsushiro Otomo, bazat pe benzile
desenate manga create tot de el.
Genul
științifico-fantastic în literatură și film are deja o vârstă destul de
respectabilă. Una dintre dovezi este faptul că putem astăzi citi sau
reciti, vedea sau revedea cărți și filme a căror acțiune se petrece în
contemporaneitate, dar care au fost scrise sau produse cu decenii în
urmă. Viitorurile alternative de atunci s-au transformat în realitățile
alternative de astăzi. Cum s-au realizat previziunile optimiste legate
de tehnologie sau societate? Care dintre coșmarurile distopice imaginate
acum mulți ani s-au transformat în realitate, câte ne pândesc încă, și
care dintre ele au putut fi evitate? Comparațiile dintre capacitatea de
predicție și realitate ne pot ajuta în previziunile de viitor, fie că
este vorba despre studiile socio-economice serioase care însoțesc
planificările politice și tehnologice, fie că este vorba despre
science-fiction de divertisment? Întrebările acestea mi-au venit în
minte în timpul vizionării acestui film, considerat astăzi unul dintre
cele mai bune filme de animație din istoria cinematografiei japoneze,
film cu statut de ‘cult’ în genul anticipației post-apocaliptice.
Filmele de animație japoneze se bucură desigur de o imensă popularitate
în țara lor, dar și de respect și admirație în lumea cinematografiei.
Rădăcinile genului pot fi găsite în istorie.
Înainte
de desenele animate (în japoneză ‘anime’) au fost benzile desenate
(‘manga’). Acestea, la rândul lor, descind dintr-o tradiție și un
meșteșug specific japoneze, vechi de secole, a gravurilor în lemn care
combinau imaginile cu textul. Răspândirea la scară mondială a tiparului
cu caractere mobile în secolele 17 și 18 a ocolit Japonia, care intrase
după 1633 în perioada izolaționistă numită ‘sakoku’, sub conducerea
shogunilor din familia Tokugawa. Contactele comerciale și schimburile
tehnologice dintre Japonia și restul lumii au fost aproape complet
sistate timp de 220 de ani. Unul dintre rezultate a fost că tipărirea
cărților necesita crearea unui tipar de lemn pentru fiecare pagină
scrisă, desenată sau combinații între acestea. În aceste condiții,
textul și ilustrațiile erau create simultan și combinate în stiluri care
nu erau posibile sau necesare în alte părți ale lumii. Au apărut mari
artiști ai genului, cum au fost Andō Hiroshige sau Katsushika Hokusai.
Acesta din urmă este cunoscut în toată lumea pentru capodopera sa
‘Marele val lângă Kanagawa’ și pentru peisajele reprezentând Muntele
Fuji, dar el a lăsat în urmă o creație prolifică, incluzând între altele
multe gravuri erotice, dar și colecții de cărți populare ilustrate, cum
a fost ‘Poveștile cu fantome ale lui Hokusai’, apărută în jur de 1830.
Aici, imaginația gravorului se desfășoară liber, inventând fantome și
monștri, ilustrând legende populare cu eroi fantastici care se
reîncarnează dintr-o formă în altă, în spiritul culturii populare și al
curentului budist al cărui adept era.
Să
facem un salt în timp spre perioada imediat următoare celui de-al
doilea război mondial. Japonia era o țară învinsă, ocupată, care
suferise distrugeri și pierderi materiale și umane imense și trecuse
prin trauma bombardamentelor atomice. Avea loc o schimbare de
mentalitate și o asimilare de elemente culturale de import, aduse în
majoritate de ocupanții americani. Între formele de cultură populară
care au prins imediat a fost și genul comics. La început, el a fost
adoptat de copii, dar repede și-a câștigat adepți și în rândul celor
mari, și nu a fost abandonat niciodată de copiii deveniți adolescenți și
apoi adulți. S-a produs și o diversificare a stilurilor, temelor,
genurilor. Practic cărțile grafice au pătruns în toate genurile literare
sau documentare, de la ficțiune la istorie, de la ghiduri turistice la
cărți de filosofie. Toate acestea au fost grefate pe tradiția existentă a
cărților grafice. Dacă intri într-o librărie japoneză astăzi, cele mai
multe șanse sunt ca peste 90% din rafturi să fie ocupate de cărți
grafice. Manga este un gen literar, dar și un mediu de comunicare
specific culturii japoneze, care și-a câștigat și își extinde
popularitatea și în alte țări. Genul literar, echivalentul comics-urilor
americane și al benzilor desenate europene, are și el deja maeștrii și
clasicii săi, cum a fost Tezuka Osamu (1928-1989). Filmele de desene
animate ‘anime’ au plecat deci de la o bază culturală și o biblioteca
grafică solidă. Katsushiro Otomo (născut în 1954), creatorul lui
‘Akira’, a fost el însuși autor de ‘manga’ înainte de a deveni
realizator de ‘anime’.
Metropola
Neotokyo din ‘Akira’ nu oferă o perspectivă prea încurajatoare.
Imaginația autorilor a extrapolat realitățile anilor 80 și tehnologia
folosită în versiunea lui 2019 din film este o variantă mai mare, mai
rapidă, mai colorată a ceea ce era accesibil în 1988. Ne aflăm cu câțiva
ani înainte ca Internetul și calculatoarele personale să devină obiecte
de utilizare zilnică, și eroii filmului nu beneficiază de ele. Nici
apariția telefoanelor mobile ca obiect de folosință universală nu este
prevăzută. Calculatoarele sunt încă apanajul claselor suspuse și ale
autorităților militare și polițienești. Poate că nu este de așteptat ca
tocmai de la un film japonez să avem parte de anticiparea unor astfel de
tehnologii, deoarece Japonia a urmat și în această privință o
traiectorie specială. Jocurile video erau o uriașă industrie în acea
perioadă, dar japonezii le practicau cu predilecție în săli de jocuri,
ca un fel de activitate individuală desfășurată însă în aglomerație.
Apăruseră și consolele specializate pentru jocuri, și multe dintre
aparatele îndrăgite de copii în anii ’80 își aveau originea în Japonia,
dar calculatoarele personale de folosință universală au pătruns cu
câțiva ani de întârziere, în timp ce viața super-calculatoarelor
‘mainframe’, de genul celor care apar și în film, a fost de mai lungă
durată în Japonia.
Tematic, ‘Akira’ aparține subgenului de anticipație numit ‘cyberpunk’ care, de obicei, pune în conflict forțele unei umanități slăbite (de multe ori în urma unui cataclism nuclear sau alt eveniment apocaliptic) și a unei organizații dotate cu tehnologie superioară (robotică, inteligență artificială, manipulare genetică) și o organizare socială de tip dictatorial și militarist. Momentul Zero al curentului este ‘1984’ al lui Orwell. Între scriitorii americani, Philip K. Dick este considerat precursorul genului, în timp ce William Gibson este cel mai reprezentativ autor. Japonia, cu avansul ei tehnologic din anii ’70 și ’80 ai secolului trecut, a fost pentru autorii de literatură ‘cyberpunk’ unul dintre fundalurile preferate, unii dintre ei considerând pe atunci că ‘Japonia este deja cybepunk’. În film se regăsesc teme similare, în principal neîncrederea în autoritatea de orice fel – instituțiile guvernamentale, forțele de ordine, preoții și profeții religiilor, marile corporații industriale. Forțele care li se opun sunt eroii benzilor desenate, adolescenți cu tendințe anarhiste purtând în ei revoltele vârstei, cu mințile și sufletele încă necorupte. Cel puțin la început. Cei care vor viziona filmul vor vedea că finalul este departe de a fi o victorie decisivă a forțelor binelui. Filmul este alert, bogat grafic, are ritm și estetică, și iarăși gândul merge în urmă, spre Hokusai și generația sa, cu monștrii lor permanent reîncarnați în alte forme, dar și cu adorația față de natură. Iar cei care vor avea puțintică răbdare, vor putea vedea în 2021 ‘Akira’ ca film cu actori cu un scenariu patronat tot de Katsuhiro Otomo. Nu se știe prea mult despre această producție, decât că regia îi aparține lui Taika Waititi, regizorul celui mai recent film din serialul ‘Thor’, că filmul este produs de Otomo împreună cu Leonardo DiCaprio, iar director de imagine este Mihai Mălaimare Jr., operatorul născut la București în 1975 și devenit unul dintre numele cele mai apreciate ca director de cinematografie la Hollywood. Va fi interesant de urmărit.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
