Albert Einstein și Pablo Picasso s-au născut la doi ani diferență, în 1879 și, respectiv, în 1881. Operele lor au reprezentat revoluții în domeniile lor de activitate și se poate spune despre ele că au schimbat cursul istoriei. Fizica nu a mai fost aceeași după ce Albert Einstein i-a zdruncinat temeliile și a aruncat în aer sistemul clasic de referință și reprezentare a Universului, cu teoria relativității. Artele plastice nu au mai fost aceleași după ce Pablo Picasso a inventat un nou fel de a privi lumea, de a reprezenta formele, de a gândi noțiunea de frumos. Cei doi fac parte din clubul restrâns de personalități din istorie cărora, chiar dacă li s-a contestat și uneori continuă să li se conteste creațiile și invențiile, puțini sunt cei care le neagă statutul de genii. Nu s-au întâlnit, probabil, niciodată. Studiul creațiilor lor și ale biografiilor care s-au desfășurat în paralel ne furnizează dezvăluiri interesante, pune în evidență similarități și surse comune, dar și deosebiri evidente. Geniile, așa cum este de așteptat, sunt personalități excepționale, diferiți de cei din jur, și diferiți unii de alții.
Albert Einstein s-a născut la 14 martie 1879 la Ulm, în regatul Wurttenberg, care făcea parte din Imperiul German. Pablo Picasso s-a născut la 25 octombrie 1881 la Malaga, în Spania. Ambii proveneau din familii din clasa mijlocie, copilăriile le-au fost ferite de griji materiale, iar familiile le-au înțeles din vreme talentele și chemările, le-au încurajat și le-au susținut prin educație. Hermann Einstein, tatăl lui Albert era inginer și comerciant, în timp ce Don Jose Ruiz y Blasco (Picasso avea să adopte numele de familie al mamei sale), descendent dintr-o familie de mici nobili, era pictor, profesor de arte la colegiu și curator al muzeului local. Au urmat amândoi școli primare catolice (deși părinții lui Einstein erau evrei, însă nepracticanți), dar spre maturitate și până la sfârșitul vieții Picasso s-a declarat ateu, în timp ce Einstein a preferat să se auto-definească agnostic, respingând eticheta de ateu. Ambii au manifestat talente precoce în artă, respectiv științe. Mama lui Picasso susținea că primul cuvânt spus de copilul Pablo a fost ‘piz’ (cuvântul spaniol pentru ‘creion’). De la vârsta de șapte ani, tatăl său, detectându-i pasiunea și talentul, a început educația sa formală ca artist. Și micul Albert Einstein a excelat din copilărie în domeniile fizicii și matematicii. Legenda unui Einstein corigent la matematică este doar… o legendă. În realitate, la 12 ani, Einstein a învățat singur matematică și algebră de liceu, iar la 14 ani stăpânea calculul diferențial și integral la nivel universitar. Pe drum apucase să citească și ‘Critica rațiunii pure’ a lui Kant. Mintea lui se forma în direcția gândirii abstracte. La 16 ani, Einstein dădea examen de admitere la Politehnica din Zurich. La aceeași vârstă, Pablo Picasso era trimis la Madrid, la Academia Regală de Arte Frumoase San Fernando. Niciunul dintre ei însă nu avea să facă studii universitare prea convenționale. Einstein a fost respins în primul an la admitere (avea să fie admis în anul următor), în timp ce Picasso, plictisit de stilul academic, petrecea mai mult timp la Muzeul Prado, absorbind arta din operele maeștrilor Renașterii și ai Barocului.
Einstein și Picasso aveau fiecare dintre ei 26 de ani când au produs lucrări care au reprezentat momente de răscruce în istoria disciplinelor în care au excelat. În 1905, an pe care Albert Einstein l-a numit ‘annus mirabilis’ (‘anul minunat’), el a publicat patru lucrări de referință, între care cea intitulată ‘Zur Elektrodynamik bewegter Körpe’ (‘Despre electrodinamica corpurilor în mișcare’) descria bazele teoriei speciale a relativității: atunci când viteza corpurilor se apropie de viteza luminii, apar schimbări în legile fizicii și, în special, în cele ale mecanicii, așa cum erau ele definite până atunci în lucrările fizicii clasice ale lui Newton, Maxwell, Hertz, Doppler și Lorentz. În 1907, Pablo Picasso a pictat ‘Les Demoiselles d’Avignon’ (‘Domnișoarele din Avignon’), pictură care răsturna toate concepțiile tradiționale despre compoziție, perspectivă și estetică. Pânza reprezintă o scenă într-un bordel în care apar cinci femei dezbrăcate cu fețele deformate și corpurile contorsionate, într-o compoziție și cu forme neîntâlnite până atunci în istoria artei. Fizicianul și Artistul, aflați la vârsta minunată a maximei creativități, răsturnau concepte și tradiții și deschideau drumuri noi, pe care aveau să continue să creeze și ei, dar și să fie urmați de mulți alți oameni de știință și pictori. Ambii o făceau însă din interior, după ce parcurseseră în câțiva ani, cu viteza geniilor, traiectorii artistice în care asimilaseră și sintetizaseră experiențele predecesorilor lor. Pablo Picasso se mutase la Paris, se înconjurase de un cerc de artiști și scriitori de o excepțională efervescență intelectuală, crease deja tablouri de referință ale perioadelor sale ‘albastră’ și ‘roz’ demonstrând o perfectă cunoaștere a tradiției și un talent excepțional în pictura ‘convențională’. Albert Einstein terminase doctoratul în fizică la Universitatea din Zurich și lucrase câțiva ani la Biroul de Patente, unde se confruntase cu inovațiile contemporanilor săi. Geniile lui Einstein și Picasso generaseră revoluții, spiritele lor erau rebele, dar aceste rebeliuni veneau din interior, rezultat al unor acumulări intelectuale de secole în disciplinele respective. Marin Sorescu scria despre frumusețea naturii, istoriei și spiritului românesc: ‘toate acestea trebuiau să poarte un nume/ și li s-a spus Eminescu’. Se poate afirma că acumulările intelectuale din fizică și din artă trebuiau, fiecare, să poarte un nume, și acestea au fost Einstein și Picasso.
Este oare sincronicitatea aproape perfectă a celor două revoluții complet întâmplătoare? În mod aproape cert, în acel prim deceniu al secolului 20, Picasso și Einstein nu știau unul despre existența celuilalt. Amândoi erau încă tineri în afirmare, cufundați fiecare în domeniile respective, Einstein încă nu ajunsese vreodată la Paris și lucrările sale făceau vâlvă deocamdată doar în cercurile strict științifice. Și totuși, există cel puțin o teorie care indică o sursă comună de inspirație pentru evoluțiile celor doi. Ea îi aparține lui Arthur I. Miller, profesor emerit de istorie și filosofia științei la University College din Londra. A nu se confunda cu dramaturgul și eseistul american Arthur Miller. În cartea sa ‘Einstein, Picasso: Space, Time, and the Beauty That Causes Havoc’ (‘Einstein, Picasso: Spațiu, timp și frumusețea care devastează’) apărută în anul 2002, Arthur I. Miller plasează operele de tinerețe ale lui Einstein și Picasso în contextul curentelor intelectuale și culturale ale epocii. Istoricul englez este însă mai specific și indică o sursă de inspirație comună, într-o carte publicată cu exact un secol înainte, în 1902, despre care se pare că au știut și Einstein, și Picasso. Este vorba despre un ‘best-seller’ al începutului de secol 20, ‘La Science et l’Hypothèse’ (‘Știința și ipoteza’) scrisă de matematicianul, fizicianul, filosoful științei, francezul Henri Poincaré.
Născut în 1854, Poincaré a fost numit ‘ultimul polimat’, ultimul spirit enciclopedist, în tradiția marilor gânditori și artiști ai Renașterii. Interesele și realizările sale acoperă domenii diverse, între care matematica (a pus bazele ‘teoriei haosului’), fizica (metodele sale matematice sunt folosite în mecanica particulelor elementare), astronomia, filosofia științei și psihologia (studii în domeniul subconștientului). În ‘Știință și ipoteză’, Poincaré explică principiile geometriei ne-euclidiene și le extinde, incluzând factorul simultaneității, într-o anticipare a conceptului de spațiu-timp. Este cert și documentat faptul că Albert Einstein a citit traducerea în limba germană a cărții lui Poincaré. Au rămas note care atestă discuțiile purtate de grupul de studiu al Institutului de Patente din Berna unde lucra Einstein, precum și faptul că acesta s-a declarat fascinat de teoriile dezvoltate de gânditorul francez despre legătura dintre modelele științifice teoretice și demonstrațiile lor practice. Cu Picasso este puțin mai complicat. Unii biografi susțin că, în primul deceniu al secolului 20, Picasso nu știa încă destul de bine limba franceză pentru a citi o carte de complexitatea celei a lui Poincaré. Avea însă și el ‘grupul său de studiu’, ‘banda lui Picasso’, cercul de artiști și intelectuali adunați în jurul său, din care făceau parte Guillaume Apollinaire, Gertrude Stein, Henri Matisse, André Derain și Georges Braque. Printre ei se afla și un anume Maurice Princet, de profesie agent de asigurări, cunoscător și pasionat al matematicii și științelor. Serile, la bistro, Princet ținea conferințe improvizate în fața grupului de artiști, în care explica cele mai recente noutăți din lumea științei. ‘Știință și ipoteză’ lui Poincaré s-a aflat printre cărțile prezentate și discutate.
Einstein și Picasso se gândeau la o problemă similară, fiecare în domeniul său de specialitate: simultaneitatea. Amândoi au găsit o sursă de inspirație în extinderea geometriei propusă de Poincaré în cartea sa. Einstein a preluat conceptul și l-a dezvoltat matematic, demonstrând relativitatea simultaneității temporale. Picasso a preluat conceptul lui Poincaré și l-a așternut pe canvas, alăturând pe aceeași suprafață perspective diferite în spațiu ale acelorași obiecte sau figuri umane, inventând astfel simultaneitatea spațială, care stă la baza cubismului. Artiștii contemporani continuă să se joace cu acest concept – vedeți, de exemplu, filmul ‘Inception’, al regizorului englez Christopher Nolan, sau picturile artistului italian Fabio Giampietrio. Totul a început însă cu peste un secol în urmă, în mințile rebele și exuberante ale lui Einstein și Picasso, ale căror talente erau mult prea mari pentru a putea fi mărginite de frontierele științelor și artelor existente până atunci. Geniile lor au redefinit frontierele și le-au împins înainte, pentru beneficiul întregii omeniri.