Vara este un anotimp special pentru spectatorii pasionați de sport ca mine. Locul sportului care domnește rege vreme de aproape zece luni pe an este ocupat (cel puțin în anii în care nu sunt organizate turnee finale de fotbal) de alte sporturi: tenisul cu turneul de la Wimbledon, ciclismul cu Turul Franței și circuitul de vară al concursurilor atletice. Sunt pasionat în special de acestea din urmă, pasiune câștigată probabil de la vizionarea în copilărie a primelor Olimpiade televizate. Îmi place atmosfera de concurs individual, în care capacitățile fizice, tactice și psihologice ale fiecărui atlet se confruntă cu cele ale competitorilor săi, după reguli clare și foarte puțin dependente de decizii de arbitraj. Câștigă cine trece primul linia de sosire, cine aruncă mai departe, cine sare mai sus. Atletismul însă, la fel ca toate celelalte sporturi, fără vreo excepție, a trecut prin schimbări considerabile în ultimii zeci de ani. Niciun sport nu este exact la fel cum era cu jumătate de secol în urmă, atunci când urmăream primele Olimpiade transmise global. În toate sporturile au evoluat regulile, s-au schimbat și îmbunătățit condițiile pe stadioane, în săli și bazine, au fost introduse controale anti-doping, camerele de televiziune înregistrează din unghiuri tot mai diverse, pentru a atrage un număr cât mai mare de spectatori la distanță, dar și pentru a ajuta în arbitraje, iar metodele de antrenament s-au perfecționat continuu, unele chiar radical. Voi trece în revistă in acest articol câteva dintre progresele tehnologice și modul in care influențează ele ramurile sportive.
Științele sporturilor se ocupă de două domenii principale. Primul este legat de îmbunătățirea nivelurilor performanțelor. Sportivii de la vârfurile clasamentelor sunt înconjurați în cele mai multe cazuri de echipe de specialiști care se ocupă în detaliu de metodele de antrenament, comportamentul în concurs al atleților și adversarilor, alimentație, starea fizică și psihologică, alegerea echipamentului cel mai adecvat și, în unele cazuri, inventarea unor tipuri noi de echipamente sau perfecționarea celor existente, planificarea orarului sportivului de-a lungul anului și în zilele de competiție – totul cu scopul ca în ziua decisivă sportivul de mare performanță să se afle la maxim din punctul de vedere al capacității sale fizice și mentale, să-și învingă adversarii și să bată recorduri. Cealaltă fațetă a științelor sporturilor se ocupă de noi, ceilalți, de felul în care putem folosi practicarea sporturilor pentru a ne îmbunătăți starea sănătății fizice și psihice și calitatea vieții. Domeniile sunt înrudite, dar scopurile sunt diferite. Amândouă implică recursul la discipline cum sunt anatomia, fiziologia, dietele alimentare, psihologia, biomecanica, biochimia, biocinetica. Studiul științific al sporturilor de performanță și efectelor sporturilor de masă au dus la progrese remarcabile în ultimele decenii și în îmbunătățirea performanțelor la vârf, și în înțelegerea funcționarii organismului uman la nivelul întregii populații.
Marii atleți se întrec însă în special cu ei înșiși. În lumea atletismului (dar și a altor sporturi, cum ar fi înotul) am văzut destule cazuri de campioni care au dominat vreme de o generație disciplinele sportive în care au excelat, cele mai formidabile provocări fiind pentru ei doborârea recordurilor pe care ei înșiși le stabiliseră. Proba clasică ultimativă a competițiilor de atletism este cursa de 100 de metri. Doi mari atleți au dominat această cursă în perioade diferite ale istoriei: americanul Jesse Owens, care a stabilit recordul mondial la 20 iunie 1936 cu 10,2 secunde, pentru a câștiga titlul olimpic la Berlin, câteva săptămâni mai târziu, cu o performanță de 10,3 secunde, una dintre cele patru medalii de aur câștigate pe stadionul olimpic în prezența unui Adolf Hitler stupefiat și furios; și jamaicanul Usain Bolt, care a dominat sprintul mondial vreme de peste un deceniu la începutul mileniului, câștigând nouă titluri olimpice, și coborând recordul mondial la 9,58 de secunde în 2009. Aparent, ar fi vorba despre două clase diferite de performeri. Cu 10,2 secunde, Jesse Owens nici măcar nu s-ar fi calificat în cele mai recente finale olimpice. Este însă comparația corectă? Multe s-au schimbat în condițiile în care aleargă sprinterii în 70 de ani: pistele de zgură care absorbeau energia au fost înlocuite cu piste elastice acoperite cu o peliculă de cauciuc, care returnează energie în picioarele atleților; pantofii de piele cu cuie au fost înlocuiți cu pantofi ultraușori din nailon și fibre de sticlă, având cuie de unică folosință; în 1936 nu existau blocstarturile elastice care accelerează startul, fiecare atlet își săpa singur un blocstart improvizat din zgură; cronometrajul este acum mai exact, automat, la nivel de sutime de secundă; condițiile de viață ale atleților s-au modificat și ele, Owens a călătorit mai multe zile pe mare pentru a traversa Oceanul spre Berlin, în timp ce Bolt folosea zborurile aviației moderne. O simulare făcută în 2014 pentru ciclul de conferințe Ted Talk l-a adus, virtual, pe Owens în condiții de competiție moderne. Rezultatul, analizând filmul cursei sale de 10,3 secunde de la Berlin, a fost că Owens ar fi alergat astăzi suta de metri în 9,77 secunde, ceea ce înseamnă că ar fi fost foarte aproape de Bolt în întreceri, cu șanse de a-l învinge în unele competiții directe.
O altă rivalitate atletică peste timp, poate ceva mai ușor de imaginat, este cea dintre deținătorul vreme de 23 de ani a recordului mondial la săritură în lungime, Bob Beamon (8,90m în 1968, la Jocurile Olimpice de la Mexico City) și urmașul său pe lista recordurilor, Mike Powell (8,95m în 1991 la campionatele mondiale de la Tokyo). Diferențele de tehnologie între 1968 și 1991 nu sunt foarte mari în această disciplină. Ceea ce este însă extraordinar este faptul că săritura lui Beamon nu numai că a fost perfectă tehnic și a avut loc în condiții optime (inclusiv altitudinea de 2250m a orașului Mexico City care i-a permis să sprinteze mai rapid și să fie în aer mai mult decât în condiții normale), dar a fost excepțională în cariera lui Beamon însuși. Următorul sau rezultat în carieră a fost un ‘mediocru’ 8,33m! Când Mike Powell a bătut acest record în 1991, el se afla în concurs contra unui alt mare atlet, Carl Lewis, care sărise 8,91m, deci bătuse recordul lui Beamon, dar rezultatul nu fusese omologat din cauza vitezei de peste 2m a vântului favorabil. Factorul uman, competitiv, se pare că a jucat un rol important în stabilirea acestui rezultat, între cei doi existând la acea vreme o competiție acerbă, cu nuanțe de ură personală. Cele două performanțe, ale lui Beamon și Powell, au reprezentat, fiecare la vremea sa, salturi in viitor. Apropos, recordul lui Powell a doborât un alt record, cel de longevitate, și el încă este ne-egalat sau depășit de 28 de ani.
Frecvența recordurilor este în vizibilă scădere în atletism. Se întâmplă acest lucru și în alte sporturi, dar nu în aceeași măsură. Un exemplu este înotul, în care pe distanțele medii și lungi par a mai exista resurse suficiente până la atingerea limitelor posibilităților umane. O explicație este și că îmbunătățirile tehnologice au ajuns mai târziu la înot. Este suficient să-l vedem în fotografii pe Mark Spitz, marele înotător și multiplul campion olimpic la Munchen în 1972. Nu avea ochelari, nu avea cască, nu avea costum complet pe care alunecă apă, în schimb avea mustață! Nu existau nici blocstarturi elastice, și nici demarcatoare între culoare care să amortizeze valurile produse de înotătorii de pe culoarele vecine. Nu putem însă să nu suspectăm și elementul legat de doping. Steroizii, stimulanții, suplimentele alimentare au fost folosite pe larg de la mijlocul secolului trecut, dar au ajuns în atenția comitetului olimpic și a federațiilor de specialitate doar începând cu anii ’70. Are loc o continuă luptă între descoperirea de noi stimulanți ilegali și detectarea acestora în laboratoare. Știința acționează și de o parte, și de cealaltă a legilor și a regulamentelor federațiilor sportive internaționale. Cazurile individuale celebre se acumulează și unii dintre idolii de ieri își văd carierele distruse: sprinterul canadian Ben Johnson, alergătoarea americană Marion Jones, ciclistul Lance Armstrong, jucătoarea de tenis Maria Sharapova. Federații întregi sunt suspectate și mai nou suspendate – sportivii fostei Republici Democrate Germane, sportivii olimpici ai Rusiei. Semne de întrebare planează și asupra multor altora.
Sporturile continuă să evolueze, și progresele tehnologiei joacă un rol important. Metodele de antrenament și nutriția sportivilor beneficiază din ce în ce mai mult de progresele medicinii și fiziologiei. Echipamentele sportive se perfecționează, am văzut cum ele influențează performanțele în atletism sau înot, același lucru se întâmplă în numeroase alte discipline unde calitățile fizice și siguranța sportivilor depind și de felul cum sunt îmbrăcați și protejați – de exemplu, ciclismul sau schiul. Elementul personal continuă însă și el să joace un rol determinant. Desigur, alergătorii și alergătoarele din Kenya sau fotbaliștii din orașele de litoral ale Braziliei sunt dotați fizic pentru alergări la distanță și pentru fotbal, dar la succesele lor contribuie și faptul că pe platourile de lângă Kilimandjaro și pe plajele de lângă Copacabana sportul este un mod de viață încă din copilăria cea mai fragedă. Experiențele spectatorilor evoluează și ele, așa cum am discutat într-un articol precedent, dedicat ‘stadioanelor inteligente‘. Progrese semnificative se petrec și în ceea ce privește arbitrajul. În fotbal, sportul – totuși – rege, are loc în acești ani o adevărată revoluție legată de introducerea arbitrajului asistat de video (Video Assistant Referee – VAR). Existent în rugbi de câțiva ani, VAR-ul face din fotbal un sport mult mai corect și mai fair, eliminând greșelile de arbitraj, cele intenționate și cele neintenționate. Sunt un mare adept al acestui sistem, pe care unii îl contestă susținând că scade din fluiditatea jocului. Personal, prefer un joc echitabil, și cred că și fotbaliștii se bucură de cele 2-3 intervale dintr-un meci în care pot să-și tragă sufletele. În definitiv, majoritatea acestor evoluții adaugă calitate și spectaculozitate sporturilor, și îi aproprie pe sportivi de țelul oricărei competiții – ca cei mai buni să învingă.