I cannot explain exactly why ‘Death and the Maiden‘ did not make on me the impression that I would have expected from a film directed by Roman Polanski and featuring Sigourney Weaver and Ben Kingsley (during their peak periods of glory) in the lead roles. Perhaps it is the fact that I have seen since 1994 quite a bunch of similar films that look back to the period of political repression by the right-wing regimes in South and Central America in the 70’s. Maybe it plays a role also the fact that the formula of drama in close space, sometimes inspired by theater plays (in this case, it’s an adaptation after Ariel Dorfman‘s play) had a lot of other accomplishments, including some other films by Polanski. Or maybe just because 25 years have passed since this film that does not have enough extraordinary elements to make it age beautifully was made.
Premises are good. Dorfman and Polanski create a combination between political cinema and post-trauma psychological films in a setting that seems to descend directly from Hitchcock. Gerardo and Paolina Escobar are a socially well-placed couple who live a comfortable life in an oceanfront villa. The ghosts of the past, however, follow the two, materialized especially in the anxiety of the woman who is tormented by the memories of the arrest, torture, and rape that she suffered two decades ago as a political opponent during the dictatorship. The day when Gerardo learns that he is to be named a special investigator of the crimes committed during the crackdown, a stranger, Dr. Miranda appears in their life, accidentally or perhaps not. Paolina recognizes his voice as the doctor’s who collaborated with the military and participated in her torture. The woman decides to make justice. Can she be sure about the identity of a man she identified only by his voice? Can Gerardo accept summary justice instead of the official process he is going to lead at the national scale? Will the doctor recognize his guilt, if he is indeed guilty? Does the victim have the right to become a judge, maybe a executioner? All these questions are looking for answers in a stormy night in a villa by the ocean.
What I liked. The cinematography, especially the presence of water, which plays in many of Polanski ‘s films a role both aesthetic and in the building of the tension. The action of the film begins on a heavy rain and ends on a high cliff below which the waves of the ocean break furiously. The intensity of the actors’ acting, especially Sigourney Weaver’s. Franz Schubert’s music. What I liked less. The theatricality of dialogues – something that works well on stage does not sound sometimes as natural on the screen. The closing resolution of the conflict belongs more to the cinema of the 1950s than to the 1990s. The slightly theatrical, slightly tired atmosphere places ‘Death and the Maiden‘ among Roman Polanski‘s less successful works.
Câțiva
dintre scriitorii mei preferați par să aibă opere neterminate în eternitate.
Scrierile lor nu numai că sunt perene și mereu actuale, dar și par că se
completează mereu. Evenimente, personaje și situații din actualitatea noastră
de zi cu zi par să se adauge în mod firesc la cele scrise de ei cu un secol sau
un secol și jumătate în urmă. În literatură română Ion Luca Caragiale este
exemplul cel mai bun. Din literatura lumii l-aș alege pe Franz Kafka. Ei au
scris cărți în care descriu lumi și personaje aparent imaginare, de fapt punând
oglinzi nemiloase în față obrazurilor contemporanilor lor. Noi continuăm să
trăim în permanență în lumile lui Caragiale și Kafka. Uneori chiar, realitatea
pare să depășească imaginația acestora.
sursa imaginii http://bit.ly/InkTankMemes
Nici Caragiale și nici Kafka nu au fost
britanici, dar ceea ce se întâmplă de vreo câțiva ani încoace cu procesul de
ieșire al Marii Britanii din Uniunea Europeană pare să fie o combinație a unui
roman al lui Kafka populat de personaje descinse direct din Caragiale. Un
prim-ministru, David Cameron, aflat în criză de idei și în goană după sprijin
electoral din partea aripii ‘ultras’ a propriului partid propunea în 2013 un
referendum pentru ieșirea din UE. Referendumul a avut loc în 2016. Cameron
spera fie că referundumul nu va avea loc, fie că bunul-simt britanic va
prevala, dar, surpriză, referendumul are loc și trece cu 51,9% din voturi,
suficient pentru că suporterii ieșirii să poată folosi argumentul deciziei
populare democratice și pentru ca oponenții să spere că decizia ar putea fi
cumva reversata înainte că procesul să fie finalizat. După rererendum Cameron a
demisionat și Theresa May a folosit ocazia pentru a deveni prim-ministru cu un
mandat foarte firav și fără o majoritate clară în Parlament. După vreo doi ani
de negocieri Marea Britanie și UE semnau la sfârșitul toamnei trecute un acord
care ar putea asigura ieșirea onorabilă și ordonată, dar acesta nu a fost
acceptat de Parlamentul britanic. Extremiștii Brexit considerau că legăturile
cu continentul comform acestui acord rămân prea strânse, iar oponenții se
opuneau oricum. De vreo patru luni încoace propunerile lui May au fost respinse
de trei ori, la fel și soluțiile alternative. Lumea privește cu consternare cum
una dintre cele mai vechi și mai solide democrații ale lumii este blocată și
incapabilă de a lua decizii. La ora când scriu acest articol cam orice este
posibil, dar nimeni nu poate prevede ce se va întâmpla. Se potrivește bine un
‘meme’ internetic (vezi mai sus) care atribuie lui Franz Kafka situația în care
se află astăzi Regatul Unit. Apropos, termenul ‘meme’ aparține tot unui
britanic, lui Richard Dawkins, și a fost introdus în cartea sa ‘The Selfish
Gene’ publicată în 1976 pentru a explica modul în care se răspândește
informația în mediile culturale.
Am petrecut ultimele nouă zile ale lunii martie
în Anglia. Ar fi trebuit să fie ultimele zile ale Marii Britanii în UE, și
primele zile ale ‘independenței’. Data de 29 martie urma să fie dată oficială a
divorțului, legiferată de Parlament cu vreo doi ani în urmă, atunci când a fost
activat faimosul Articol 50 care definește procesul de desprindere la cerere a
unei țări din Uniune. Suporterii Brexitului planificaseră o manifestație uriașă
în Londra și declararea acestei date ca Ziua Independenței, poate chiar proclamarea
unei sărbători naționale. Nu a fost să fie. Pe străzi la Londra nu s-a simțit
prea multă agitație, lumea își vede de treburile ei, doar în fața clădirii din
Westminster unde avea loc reprezentația aproape zilnică cu caracter de farsă,
însă o farsă televizată mondial, mici grupuri de suporteri și opozanți agitau
plancarte, steaguri britanice, și steaguri europene, unele cu cercurile de
stele tăiate, altele nu. Demonstrații mai mari avuseseră loc în sâmbăta
precedentă când sute de mii de oameni s-au adunat pentru a protesta împotriva
ieșirii Regatului Unit din UE, și în ziua de vineri 29 martie când alte sute de
mii au transformat celebrarea planificată într-un alt protest, acesta îndreptat
împotriva clasei politice incapabile de decizii și contra a ceea ce ei percep
și numesc încălcarea deciziei democratice populare exprimate la referendum.
O parte din călătoria mea în Anglia am
petrecut-o la Cambridge. A fost prima mea întâlnire cu acest oraș universitar
cu o tradiție care datează de la începutul secolului al 13-lea. Fondată în 1209 și beneficiind de o Cartă regală
acordată de către regele Henric al III-lea în 1231, Cambridge este cea de-a
doua universitate ca vechime din lumea vorbitoare de limbă engleză și a patra
din lume. Vizita
a fost și un prilej de a vedea la fața locului cum influențează incertitudinea
Brexitului, dar și felul în care mediul universitar, cel al cercetării
științifice, și al industriei hi-tech se confruntă și se pregătesc pentru
divorțul foarte probabil și foarte apropiat de spațiul UE. Și aici, la
suprafață, totul pare calm și abordarea actualității în discuțiile dintre și cu
localnicii este caracterizată de flegmatism și umor. Cambridge are niște
resurse materiale imense, multe bazate pe acumulare de capital cu vechime de
decenii sau secole, și beneficiind de fluxul continuu asigurat de taxele de
studii percepute în special de la studenții străini care sunt și vor continuă
să fie atrași de prestigiul și nivelul de excepție al performanțelor academice
ale colegiilor reunite sub titulatura Universității din Cambridge. Facultățile
la care au studiat și predat Isaac Newton, Alan Turing, Steven Hawking, Ernest
Rutherford, Robert Oppenheimer, Charles Babbage, Charles Darwin, dar și
celălalt Charles, prințul de Wales, continuă să fie centre de excelență
academică, de dezvoltare a ideilor teoretice, dar și de cercetare științifică,
legate din ce în ce mai mult de industrie. În Cambridge a apărut încă de la
sfârșitul precedentului mileniu și continuă să se extindă și un puternic sector
hi-tech, în domenii dintre cele mai diverse, de la fizică și chimie aplicate la
IT, inteligență artificială și inginerie genetică. Între obiectivele pe care le
poate vizita turistul curios se află și pubul ‘The Eagle’, situat vis-a-vis de
King’s College între ai cărui absolvenți se numără și Alan Turing. ‘The Eagle’
este faimos ca local de ‘reîncărcare a bateriilor’ pentru piloții escadroanelor
lui Royal Air Force care plecau în misiuni în timpul celui de-al doilea război
mondial (doar o treime dintre ei au supraviețuit), dar și pentru a fi fost
locul unde au fost schițate pentru prima dată, poate pe un șervețel de bar,
spiralele care descriu structura ADN-ului.
Incertitudinile sunt reale și ele nu trebuie neglijate, mai ales în cazul unui Brexit fără acord (‘no deal Brexit’). Este o mare diferență între o Mare Britanie iesita din UE dar continuând să fie integrată în piață europeană prin acorduri vamale (cum sunt Elveția sau Norvegia) sau o Mare Britanie care ar trebui să negocieze separat, de la zero, acorduri cu fiecare țară europeană în parte. La fel, este o mare diferență între economia unei Mari Britanii care continuă să adere la normele și standardele europene, de exemplu la cele legate de protecția datelor personale (General Data Protection Regulation – GDPR) și o economie care reconsideră, nu aderă sau adaptează aceste norme și standarde în parte, unul câte unul. Au fost aceste costuri și implicații luate în considerație de susținătorii Brexitului? Mă îndoiesc că ele au fost prezentate publicului și înțelese de acesta la momentul votului. În absența unui acord, normele de comerț internaționale sunt cele ale lui World Trade Organization (WTO), dar acestea implica posibile bariere sau tarife vamale care trebuie negociate, și se referă în mare parte la schimbul de mărfuri și mai puțin la cel de informații și servicii. Economia britanică însă, la fel și cele europeană și globală, sunt tot mai mult economii bazate pe servicii și informatică și mai puțin pe fabricarea și schimburile de bunuri materiale. Nu este clar care va fi regimul de vize de lucru și drepturile de a munci și trăi în UK ale sutelor de mii de specialiști străini, prezenți deja sau care vor dori să se stabilească acolo. Pesimiștii au destule motive să își manifeste îngrijorarea. Optimiștii in schimb arată că istoric Marea Britanie a reușit să surmonteze cu succes perioadele de criză și de izolare relativă, că mobilizarea de resurse umane a dus la invenții și a poziționat insulele de lângă Europa in rolul de lider mondial. Desigur, nici cei mai optimiști suporteri Brexit nu visează la revenirea Marii Britanii la rolul imperial. Ambițiile lor se limitează la rolul unuia dintre centrele economice, tehnologice și culturale ale unei lumi cu multipli poli de putere. Ceea ce se va întâmpla exact cu acest divorț prelungit și dureros este încă in ceață. Ceață britanică.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
I had two reasons that got me out of home to go and see this movie directed by S. Craig Zahler, a director whose previous films (low cost action, so-called B movies) I have not seen. The first was the title – ‘Dragged Across Concrete‘. I told to myself that a movie with such an awful title has the potential to hide something special. The other was the lead role actor, Mel Gibson, one of the famous and controversial characters in the world of cinema, independent-minded (working systematically outside of the big American studios) but also possessing a negative public image that includes alleged violent misdemeanors and even racist episodes. The choice of S. Craig Zahler, who also wrote the script, is so good that I can only suspect that the story and the role have been created with Gibson in mind.
Mel Gibson is making the best of his successful casting, creating one of the best of his roles that I remember. His hero, the police officer Brett Ridgeman is approaching the age of 60 years, and the integrity combined with ‘unconventional’ law enforcement methods succeeded just to get him stuck in the same position for more than 30 years, while his former partner, who probably had the guts to accept compromises, gives him orders from his comfortable office. Ridgeman / Gibson seems to be enjoying the cop work with his younger partner, Tony Lurasetti (Vince Vaughn, excellent casting also), but home troubles are gathering (a multi-racial neighborhood with many problems, an adolescent daughter who is aggressed on the road from school to home, a former cop wife who is sick), and the suspension following an incident in which the two partners used ‘excessive force’ does not help. The road to crime is tempting, but like in many other movies, it will prove to be dangerous. Director S. Craig Zahler uses not only Gibson’s talent as actor, but also Gibson’s public figure, distributing him as a maybe-bad-guy, a man with material problems and under constant pressure because of the profession, whose attitudes and actions can be sometimes interpreted as racist. There is no clear stand taken or excuse made in the film for this, just the description of some characters and situations that exist. And this description is made with much cinematic talent. Each scene, each situation is described in detail and in depth, has visual and action logic, whether it is in a modest apartment or in a gorgeous villa, in a parked garage or in a bank, in the light of the day or in the semi-darkness of the night. S. Craig Zahler proves talent in describing various social environments, credibly bringing to screen different micro-universes such as the world of policemen or of the African Americans in needy neighborhoods, or building the relationship between the two policemen.
The film contains several scenes of violence close to sordid, which probably provoked the envy of Quentin Tarantino, but I think the director did well (from a cinematographic point of view) refusing to cut them out in order to create a shorter version for broader distribution in cinema theaters. It’s definitely a sordid story about a handful of men from different social backgrounds (it’s worth mentioning here also the character of Henry, a young Afro-American man just out of prison, also played very well by Tory Kittles) who resort to various kinds of crimes to evade the situations without any perspective that the society placed them in. A few days ago I saw ‘Can You Ever Forgive Me?’ directed by Marielle Heller. Two seemingly very different films, one is a biopics written by a woman with a woman engaged in literary forgeries as the main heroine, the other directed by a man is about men engaged in violent crimes. Both films, however, share the type of characters who, in a different world, or perhaps in other times or in another social context, with some chance, could have been positive characters and normative citizens. The circumstances and the cruel world they (we) live in are pushing all of them toward crime, of course with very different degrees of gravity and eventually with very different implications. ‘Dragged Across Concrete‘ is not a movie that will please everybody, but viewers who do not shy away from violence (not free violence!) on screen and from films almost two and a half hours long (without giving however the impression that they are extended in time without reason) will have the satisfaction of watching a solid, interesting, well-acted film.
A “normative” film spectator (if such a person exists nowadays) would have every reason to dislike the main heroine of ‘Can You Ever Forgive Me?‘ directed by Marielle Heller. Lee Israel is a felon, an alcoholic, and a pretty asocial character. She is not beautiful, she carries with her an excess of pounds and a sense of frustration as a failed writer, she is behind payments of the rent of a dirty apartment which smells as a garbage gut, and of the drugs to heal her only companion in life – a cat. She is ready to do almost anything to survive and overcome her situation. Her fall in crime is described as accidental, but it can not be said that Lee Israel fights back too hard when the opportunity to make easy and illegal money arises.
The young American film director (at her only second feature film, but with a safe hand and fluent story telling as at her twentieth) manages to completely revert the data of the story, relying on Lee’s autobiographical book written years after events, a book that finally brought her (in honest ways) the literary success that she deserved . The main merit must be shared between Marielle Heller – the film director, Melissa McCarthy – the actress who plays the lead role, and Richard E. Grant, who gives her the replica as Jack Hock, an eccentric, sympathetic and vicious to the bone figure who becomes her friend and partner crime. Grant is one of those actors we feel we have always known, who have played in numerous supporting roles and in TV series, and who only when they get the chance of a consistent role like here we understand what wonderful actors they are. Few of them have this luck. Manhattan’s atmosphere in the early 1990s, its streets and bars, the literary milieu and the one of the gay community facing the peak of the AIDS crisis are excellently reconstituted. The movie is authentic because it does not idealize anything. Neither the behavior of the characters, nor the situations in which they find themselves, and the solutions they choose to get out of them.
We can of course debate how serious the offense committed by Lee Israel – falsifying private letters of famous personalities – was . The American justice was not very severe in her case, limiting the punishment to a suspended prison sentence. The social commentary of the film seems to be at least equally harsh in the direction of those who generate the demand for letters and other memorial objects related to writers, actors and other celebrities who are no longer alive. After all, maybe the only ones who are really hurt are these celebrities or, more precisely, their personality and the way they remain in history. Otherwise, naive people who are willing to pay a lot of money for these items receive more or less what they want, and the traders benefit from the counterfeit merchandise just as well as from the real stuff. If we accept this point of view, we remain with a well made film that brings to the screen two characters that are far from being role models, but they are authentic and interesting, and they succeed in gaining the sympathy of the spectators, even of the “normative” ones.
The local cinematheque was host last night to the Austrian director Hans Weingartner, the author of the lovely film ‘303‘, who after the projection entertained a dialog with the film critic Yael Shuv. ‘303‘ is a movie of a kind that is not much made today – a romantic ‘feel good’ movie that also tells many smart things about the world around us, a movie about and with young people who are neither drugged, neither extremists, nor fallen into misery or crime, a combination between a ‘road movie’ in the style that Wim Wenders was making 40 years ago and romantic films like Arthur Hiller‘s ‘Love Story‘ based upon Erich Segal‘s novel that delighted the generations that were young at about the same time.
At first it seems that we are dealing with the usual ‘boy meets girl’ recipe. The film’s heroes are two young Germans who meet by chance and decide to go together on a trip from Germany to Portugal in a 30-year-old caravan. It’s one of the ‘retro’ elements of the movie, there are a few more, but the truly ‘retro’ stuff is the relationship that emerges between them. The boy belongs to the category of those who are not able to maintain a relationship for more than a few months. The girl is in the middle of the complete disintegration of her previous relationship and on top of this, she is also pregnant and undecided whether or not to keep the baby. Both of them are students, intellectuals in making, and they talk a lot, enormously, theorizing everything from politics and ecology to their attitudes toward love and the hormonal analysis of caressing and kissing. Verbosity slows down their getting close, and as tension accumulates between them and in the minds of the audience, dialogues play the role of prelude (Yael Shuv used the term foreplay) to the love affair between the two. Intelligently, director Hans Weingartner focuses most of the time on the two heroes and the caravan that carries them from the north to the south of Europe. The surrounding landscapes almost do not exist, when filmed they are practically deserted, only the two characters, the boy and the girl count. It’s a ‘road movie’ where the important road is the way the two of them progress in their relation.
I liked the two characters, and the way the interaction between them is described on screen. The director and the actors Mala Emde and Anton Spieker manage to create empathy between heroes and spectators. Hans Weingartner told the audience at the discussion after the screening that the actors were let very little freedom to improvise, being asked to strictly follow the written text for most of the time. That also means that the script is well built, and the actors have achieved remarkable performances, giving autenticity to a text that is not at all trivial or easy. The film is optimistic without being sweet. As long as there are young people who are discussing with the same seriousness and passion about the planet’s problems and about kisses, and as long as there are directors who know how to make movies where a love story can create thrill just like an action movie, there is still hope. I mentioned ‘Love Story‘ that I saw almost half a century ago. I do not remember many details, I have not seen the movie since then, but I remember my personal identification with the heroes. I had a similar sensation yesterday watching ‘303‘, although I’m now at a very different age than the characters.
Internetul
și Web-ul nu sunt exact același lucru, deși noțiunile sunt confundate
de o mare parte dintre utilizatori. Cele două invenții sunt despărțite
de două decenii, 20 de ani dintr-o istorie care deja numără aproape 50
de ani. Să trecem în revista câteva dintre etapele importante ale
acestei istorii, și să examinăm în paralel cum au evoluat reprezentările
grafice ale rețelei globale. Cum arătau hărțile Internetului și ale
Web-ului, atunci și acum?
Ziua
de naștere a comunicației dintre mașini este 29 octombrie 1969. Prima
rețea de calculatoare se numea ARPANET și aparținea unei agenții numite
Advanced Reseach Projects Agency (ARPA), sponsorizate de Departamentul
Apărării al Statelor Unite. Prima rețea de calculatoare avea patru
‘noduri’ – patru calculatoare –, din care trei se aflau în California,
cunoscută pe atunci mai mult pentru hippies și fenomenul Flower Power.
Aveau să mai treacă vreo 10-15 ani până când să devină familiar lumii
numele de Silicon Valley și această zona geografică să se transforme în
capitala inventivității și a industriei hi-tech. Primul mesaj trimis de
studentul în calculatoare Charles Kline de la UCLA, din Los Angeles,
spre un calculator aflat 600 de kilometri la nord, la Stanford a cuprins
două litere: L și O. El, de fapt, intenționase să scrie ‘login’, dar
sistemul a căzut după primele două litere, înregistrând primul ‘crash’
din istoria Internetului.
Cu ani mai târziu, Vinton Cerf, numit și ‘părintele Internetului’ a descris într-un poem acest moment:
It was the first, and being first, was best,
but now we lay it down to ever rest.
Now pause with me a moment, shed some tears.
For auld lang syne, for love, for years and years
of faithful service, duty done, I weep.
Lay down thy packet, now, O friend, and sleep.
Să
facem un salt în timp până în anul 1982. Multe se întâmplaseră între
timp. Tehnologia transmisiei digitale a informației, dezvoltată în
proiecte mai mult sau mai puțin secrete, devenise accesibilă comercial.
Câteva metode de transmisie a informației digitale, numite ‘protocoale
de comunicații’ duseseră un scurt, dar violent război matematic și
tehnologic, și învingător fusese declarată o metodă numită simplu
Internet Protocol sau IP. Începeau să apară perspectivele unei piețe
comerciale, modeste la început, având drept clienți principali
universitățile nord-americane, care doreau să comunice și să
împărtășească informație. Din această perioadă datează schema
Internetului așa cum arăta el in anul 1982, desenată de Jon Postel.
Jonathan
Bruce Postel (1943 – 1998) a fost unul dintre creatorii Internetului,
și primul (mulți vor spune și ultimul) său administrator. În vremea sa
și cu contribuția lui au fost puse bazele sistemului de adresare a
calculatoarelor legate la Internet, domeniile și adresele folosite pe
Internet și au început să fie publicate standardele care asigură până
astăzi funcționarea rețelei globale, publicații numite RFC (Request For
Comments).
Conceptul
pânzei de păianjen (‘web’ sau ‘World Wide Web’) a apărut cu câțiva ani
mai târziu, data exactă de naștere fiind 12 martie 1989. Inventatorul de
al cărui nume este legat Web-ul se numește Tim Berners-Lee, născut în
1955, inginer și cercetător în domeniul calculatoarelor, absolvent al
Universității din Oxford, ai cărui părinți lucraseră la prima generație
de calculatoare digitale. Problema căreia i-a găsit soluție Sir Tim, cum
este cunoscut azi, era accesul cercetătorilor la baza de date și de
informație a calculatoarelor, care erau situate în alte secții ale
Centrului European de Cercetări Nucleare (CERN) sau la alte centre de
cercetare sau universități situate departe de Geneva, unde se afla el.
Pentru asta el a combinat câteva invenții și concepte aflate în
‘straturi’ (‘layers’ în limbaj de specialitate) diferite ale
Internetului: serverele fizice și terminalele prin care utilizatorii
accesau rețeaua (‘nodurile’ pânzei), transportul informației folosind
protocolul IP care începea să devină universal (‘firele’ pânzei), și
aplicațiile interlegate prin intermediul unor cuvinte cheie care
deveneau canale de informație comune pentru toți participanții
(‘hypertext’). Acum putem vedea mai clar diferența între Internet, care
este infrastructura de baza pentru transportul informației, și Web – una
dintre aplicațiile care sunt făcute posibile de Internet, foarte
importantă, dar nu și singura.
Internetul
poate fi reprezentat în mai multe feluri, depinzând de gradul de
complexitate sau schematizare, de stratul la care dorim să prezentăm
legăturile informaționale, de structura fizică sau logică pe care
urmărim să o punem în evidență. Unele dintre aceste reprezentări ale
universului internetic încep să semene din ce în ce mai mult cu
fotografiile universului real, ale spațiului cosmic surprins de
telescoapele care captează lumea interstelară. Este un univers complex,
în permanentă expansiune. Așa cum radiotelescoapele își extind permanent
raza și adaugă noi stele hărților cosmice, și harta Internetului se
mărește încontinuu, odată cu adăugarea de noi utilizatori, noi aparate,
noi obiecte legate la rețea. În ultimul deceniu al secolului trecut a
avut loc o evoluție importantă în tehnologia internetică, prin
introducerea noii generații a protocolului IP, cu o capacitate de
adresare extrem de extinsă, care permite conectarea unui mare număr de
Obiecte la Internet. De la Internetul cu patru calculatoare din 1969 am
ajuns la o rețea cu miliarde de noduri, care cel puțin în teorie, pot
comunica toate simultan unele cu altele, pot împărtăși prin intermediul
Pânzei de Păianjen informație, înțelepciune și frumusețe.
Au
apărut desigur și pericolele, căci aceeași rețea poate propaga și
dezinformația, prostia sau ura. Internetul a devenit infrastructura
informațională fără de care nu mai poate funcționa societatea modernă
și, în același timp, o afacere și o sursă de profit la scară planetară.
Unii ar dori ca această hartă a universului internetic să fie marcată de
frontiere și puncte de control în care se exercită autoritatea
guvernelor și a cenzorilor lor. În spațiul cosmic, aceste granițe și
bariere nu există încă. În Internet, ele încep să apară.
Cum va arăta harta Internetului peste 5 sau 10 ani? Vom urmări și vom relata.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
La
11 martie sistemul informatic pe care îl numim World Wide Web a împlinit 30 de
ani. Într-unul dintre articolele viitoare ale rubricii CHANGE.WORLD voi
prezenta o scurtă retrospectivă istorică a primelor propuneri legate de Internet
(care împlinește 50 de ani în 2019) și de Web și a reprezentărilor lor grafice
atunci și acum. Astăzi însă, să trecem în revista câteva evenimente legate
într-un fel sau altul de rețeaua globală care a devenit o componentă critică a
existenței noastre.
Inventatorul
‘pânzei de păianjen’ informatice, Tim Berners-Lee, cel care cu 30 de ani în
urmă propunea pentru prima dată o soluție simplă și elegantă care lega nodurile
informatice virtuale și reale marcate prin cuvinte cheie hipertext folosind
rețeaua de comunicație care utilizează Protocolul Internet numit simplu IP, a
marcat aniversarea cu un articol în ziarul german Frankfurter Allgemeine
Zeitung. Am avut onoarea și plăcerea să-l cunosc și să-l văd lucrând în cadrul
consorțiului W3C pe care l-a înființat și pe care îl conduce. Este un om
fermecător, inteligent și modest, care în ochii mei întruchipează modelul a
ceea poate fi mai bun într-un intelectual și un gentleman englez. În acest
articol Tim trage semnalul de alarmă în cuvinte puține și exacte asupra
riscurilor enorme introduse în viața oamenilor de invenția sa. El observă că pe
lângă beneficiile enorme aduse în nenumărate domenii de activitate umană,
Web-ul permite accesul la atenția publică a grupurilor marginalizate, a
escrocilor și a celor care răspândesc ura și crima. Tim Berners-Lee face o
scurtă lista a trei surse de mal-funcționare a Web-ului, rezultate tocmai din
accesul liber imaginat de inventatorii săi: intențiile criminale sau politice
care duc la disiminarea dezinformatiei și a atacurilor personale susținute de
organizații private sau statale, dominanța modelelor comerciale care permit
distribuirea virală a informației în scop de profit comercial fără a lua în
considerație alte consecințe, și degradarea tonului și a calității comunicării
în condițiile unei permisivități totale a conținutului propagat pe rețea. Este nevoie,
în viziunea lui Sir Tim de un efort combinat al tuturor participanților la
comunicație pe Web pentru a remedia situația, efort care include legislație și
un nou cod etic, o arhitectură îmbunătățită care să încurajeze comunicația în
scopuri necomerciale, și un nou set de standarde acceptate și respectate de
toate comunitățile implicate: guverne, corporații, utilizatorii individuali.
Această concepție globală reînoita Tim Berners-Lee o numește Contractul pentru
Web. Realizarea ei ar însemna în viziunea sa progresul Web-ului de la stadiul
adolescenței la cel al maturității.
Unele dintre evenimentele petrecute în decursul câtorva zile ale săptămânii aniversale par a confirma pericolele semnalate de Sir Tim Berners-Lee în articolul său și a pune în evidență cât de departe ne aflăm astăzi de soluțiile preconizate de un viitor Contract pentru Web. Rețeaua informatică a Web-ului construită pe infrastructura Internetului pare a deveni din ce în ce mai mult o combinație a contrariilor. Pe de-o parte din ce în ce mai multe guverne autoritare adoptă modelul ‘Marilor Ziduri Informatice’ construind frontiere virtuale care barează accesul cetățenilor la anumite aplicații sau la informații considerate nocive scopurilor lor politice, încercând să transforme Internetul într-o reuniune de spații intranetice naționale, în care guvernele au control asupra aplicațiilor activate și informațiilor circulate de cetățeni. Pe de altă parte în acea parte a Internetului, considerată de unii prea permisivă, care este formată din rețelele sociale am avut o nouă și teribilă dovadă a nocivității folosirii libertății de comunicare în scopuri distructive, atunci când teroristul care a comis atacurile din moscheele din Christchurch a avut 17 minute de acces nestânjenit pentru a transmite în direct o parte din faptele sale și pentru a-și populariza ideologia. Am vizitat acum doi ani Nouă Zeelandă și orașul Christchurch a fost unul dintre locurile care m-a impresionat cel mai mult. Orașul de pe Insula de Sud a fost lovit la interval de câțiva ani de două teribile cutremure de pământ. Urmele devastarii erau și probabil mai sunt și acum prezente peste tot, uneori marcate de ruine, alteori de imense parcuri, parcări sau pur și simplu terenuri virane acolo unde au fost clădiri și cartiere întregi. Toată Nouă Zeelandă este o țară liniștită, dar în Christchurch domnea o liniște care conținea și altceva, o liniște densă, plină de moarte, cum am mai simțit-o doar la Hiroshima. Greu de conceput că terorismul poate ajunge și acolo. Și totuși, a ajuns. Prima-ministra a Noii Zeelande a declarat la scurt timp după tragicele evenimente că țara sa va revizui legislația controlului armelor. Nu m-ar mira ca și legislația care permite accesul și postările fără control pe rețelele sociale să fie și ea schimbată. Pericolul este, în opinia mea, ca aceste schimbări bine intenționate să fie făcute la scară locală și națională, și nu printr-un efort concentrat global. Bălanța dintre libertate și control, dintre beneficiile accesului democratic la informație și necesitatea controlului care să prevină folosirea accesului în scopuri criminale este delicată și trebuie reglementată la scara întregului Internet.
Facebook,
Google, YouTube și majoritatea aplicațiilor populare răspândite în toată lumea
au luat măsuri pentru a izola și a șterge de pe rețea conținutul nociv legat de
aceste evenimente tragice. Soluția nu este însă radicală, nimeni nu poate
controla câte copii ale acestui conținut au fost făcute în minutele în care
accesul a fost liber. În general, odată postat pe Internet, orice obiect
informațional cu acces public poate fi copiat și replicat. Facebook evoluează
spre un model în care accesul personal va fi mult mai bine protejat prin
criptografie, dar această evoluție nu este lină. În plus, rețeaua socială a lui
Mark Zuckerberg s-a confruntat în săptămâna trecută cu cea mai mare pană din
istoria să – peste 14 ore în care accesul la Facebook și la aplicațiile
asociate WhatsApp, Instagram și Messenger a fost lent sau imposibil în cea mai
mare parte a lumii. Utilizatorii și experții au fost surprinși și nu au
întârziat să comenteze două aspecte negative legate de acest incident: timpul
foarte lung de remediere, și lipsa de transparență din partea companiei în
timpul problemelor și chiar și după remedierea lor. Abia după două zile
Facebook a anunțat că sursa defecțiunii s-a aflat în schimbări ale configurației
unui server. Ca inginer pot înțelege că asemenea probleme se întâmplă. Ca
utilizator, cred că o aplicație care are ca abonați mai mult de o treime din
populația globului ar trebui să se asigure că asemenea probleme nu duc la un
timp de indisponibilitate de ordinul orelor. Viteza de reacție și de remediere
trebuie să fie mult mai bună pentru o asemenea aplicație critică. Acest gen de
probleme indică și pericolele unei arhitecturi în care multe aplicații folosesc
aceeași infrastructură. Să nu uităm că nu au fost afectați doar utilizatorii
individuali, ci și clienții comerciali care folosesc Facebook și aplicațiile
asociate în scopuri operaționale. Aceștia au pierdut mulți bani în orele lungi
de inactivitate, și nu vor întârzia să apară cererile de despăgubiri.
Coincidența face ca problemele globale ale lui Facebook să coincidă cu anunțul despre plecarea unuia dintre colaboratorii cei mai apropiați și tovarășii de drum de durată ai lui Zuckerberg, Chris Cox, care deținea titlul de Chief Product Officer, răspunzător exact de evoluția produselor implicate în problemele de acces semnalate. Cox fusese unul dintre primii ingineri de software, angajat în 2005, la un an de la întemeierea companiei. Lui i se atribuie concepția ‘fluxului de știri’ (‘news feed’) care constituie ecranul principal al fiecărui abonat al aplicației cu un conținut determinat de algoritmi personalizați, adaptați fiecăruia dintre abonați. Împreună cu el părăsește compania și Chris Daniels, cel care a adus și integrat în Facebook programul WhatsApp. În lumea dinamică a companiilor hitech asemenea mișcări la nivel înalt nu sunt o raritate, dar ele pot fi o indicație a faptului că nu toți liderii lui Facebook sunt de acord cu schimbările de direcție decise de Zuckerberg și în special propunerea de a folosi criptografia ca protecție obligatorie a oricărei sesiuni de comunicație a abonaților. Problemele companiei lui Zuckerberg și ale competitorilor săi principali Apple și Amazon vin însă și din partea factorilor politici. O parte dintre candidații democrați și în special Elizabeth Warren, considerată a avea șanse bune de a câștigă cursa pentru candidatura democrată la președenție în 2020 includ în platformele lor propunerea de a diviza marile companii globale într-un număr de firme mai mici cu profile specializate. Este vorba despre modelul legislației anti-trust care a dus în ultimele decenii ale secolului trecut la dispariția firmei Bell, cu scopul de a evita acumularea unei puteri economice exagerate într-un singur centru de decizie. Peisajul industrial în care evoluează astăzi Facebook, Apple și Amazon este diferit, influența lor fiind nu numai nord-americană cum era cazul cu Bell ci globală. Va fi interesant. Vom urmări.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Am călătorit deja de trei ori în Japonia și sunt îndrăgostit de această țară. Contactul cu peisajele, oamenii, cultura Japoniei reprezintă pentru orice vizitator european o experiență unică. Din multe puncte de vedere Japonia este opusă țărilor în care am trăit cea mai mare parte a vieții și contactul cu ea reprezintă un permanent proces de cunoaștere și de învățare. Pregătirile pentru o nouă călătorie, din păcate amânată deocamdată, m-au îndemnat să las la o parte alte lecturi și să mă adâncesc în citirea unor cărți despre Japonia. Între ele se află și ‘A Brief History of Japan‘, apărută în 2017 la editura Tuttle. Această editură are și ea o istorie a sa, interesantă în sine. Ea a fost înființată în 1948 de Charles Egbert Tuttle, Jr., fost ofițer din staff-ul generalului MacArthur, care primise misiunea să supravegheze renașterea activității editoriale în Japonia ocupată după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Cu peste 6000 de cărți publicate în cei 70 de ani de existență, editura a devenit o punte de comunicare și de cunoaștere între Statele Unite și lumea anglofonă pe de-o parte, și Japonia și restul Orientului Îndepărtat de cealaltă parte. Născut în 1971, autorul cărții, britanicul Jonathan Clements, vorbește fluent chineza și japoneza, a scris biografii ale unor personalități istorice cum ar fi Confucius și Qin Shi Huangdi (primul împărat al Chinei), dar și o istorie a genului ‘anime’ (filmele animate japoneze inspirate de benzile desenate manga), precum și romane și scenarii radiofonice și de televiziune inspirate de cultura populară a Asiei în General și a Japoniei în special.
‘A Brief History of Japan‘ este o introducere ideală în istoria țării de la capătul lumii, așa cum au cunoscut-o europenii, care au ajuns foarte târziu acolo. Primele relatări în Europa despre țara Cipangu (de unde derivă și numele Japan / Japonia) datează din anul 1280 și îi aparțin lui Marco Polo. 265 de pagini de text împărțite în 11 capitole redau cronologic istoria Japoniei, textul fiind completat de recomandări de lectură, bibliografie, și un index de nume, locuri și concepte principale. Cartea este scrisă cursiv dar dens, și de multe ori am fost nevoit să mă întorc în text pentru a-mi reaminti originile unor nume de personaje istorice sau de locuri, termeni istorici, politici sau religioși. La capătul lecturii cititorul capătă o vedere de ansamblu asupra dezvoltării istorice a țării, dar și o introducere în conceptele principale culturale și religioase, ca și aspecte legate de viața de zi cu zi, de formele de divertisment sau de mâncărurile preferate (unele cunoscute internațional) ale japonezilor. Desigur, este doar un punct de plecare pentru turiștii care vor călători să cunoască direct această țară și pentru cei care vor avea curiozitatea intelectuală de a o explora in continuare prin lecturi mai avansate și mai detaliate.
Primele capitole ale cărții descriu începuturile unei istorii învăluite în legende. Locuitorii indigeni ai insulelor nu au avut o cultură scrisă, informațiile despre ei fiind accesibile din surse indirecte, prin studierea rarelor rămășițe arheologice, sau analiza elementelor culturale lăsate moștenire, între care credințe religioase încorporate în religia locală Shinto (‘calea zeilor’). Colonizarea insulelor și povestirile legate de primii regi ai Japoniei sunt cuprinse în cărți vechi cum sunt Nihongi și Kojiki, culegeri de texte al căror conținut îmbină istoria cu legendele. Dar este oare istoria altor părți ale lumii chiar așa de diferită? Nu este chiar și Vechiul Testament o combinație de mituri fondatoare, percepte etice, elemente de organizare socială, și relatări istorice ale unor cronicari mai mult sau mai puțîn aserviți regilor? Colonizarea chineză a făcut din Japonia pentru un moment scurt o periferie a civilizației chineze, care a adoptat scrisul (într-o versiune relativ simplificată), îmbrăcămintea (costumele tradiționale japoneze sunt o versiune înghețată în timp a costumației nobilimii chineze din perioada dinastiei Tang), și religia (Buddhismul, introdus în secolul 6). Nu lipsesc paralele cu istoria europeană, deși contactele erau practic zero în primul mileniu. Epoca climatică mini-glaciară a dus la apariția unor Evuri Medii paralele în Europa și Japonia, perioade de regresie economică și de fărâmițare administrativă. Apariția și expansiunea buddhismului este sincronă cu apariția și expansiunea Islamului in Orientul Mijlociu, Africa de Nord și o parte din Europa. Lipsa de informație istorică a fost accentuată de interdicția săpăturilor arheologice. Până astăzi, este cu desăvârșire interzisă deschiderea mormintelor împăraților japonezi, care ar oferi informații mult mai detaliate despre organizarea socială și viața de zi cu zi din perioadele respective.
Șansa istorică face însă că începând cam din secolul 8 să se dezvolte o cultură scrisă intensă. Apar, cu secole în avans față de Europa, genuri literare cum sunt jurnalul personal și apoi romanul. Japonia își revendică de exemplu prin scriitoarea Murasaki primul roman din istoria literaturii lumii, ‘Povestea lui Genji‘ apărut în secolul 11. Majoritatea cărților erau scrise de femei, ceea ce nu le acorda însă un rang special în organizarea socială. Bărbații purtători de arme erau în vârful piramidei sociale, și femeile trebuiau să se resemneze între altele să le descrie faptele de eroism. Multe dintre poveștile lor personale însă au fost inserate în aceste cărți, și din când în când își fac loc și eroine femei luptătoare și chiar și împărătese. Cronicile lor descriu o lume în care conflictele violente sunt dublate de nenumărate și întortocheate povești de alcov și intrigi matrimoniale. Ele descriu ascensiunea și decăderea caselor nobiliare ale marilor familii și faptele de eroism ale credincioșilor servitori înarmați care de la un anumit moment s-au numit samurai. Aceștia au adoptat o varianta a buddhismului numită Zen, care încerca să incorporeze în credința neviolenta la origine, elementele de ordine socială și devotament până la sacrificiu față de stăpâni. Istoria Japoniei între secolele 8 și 13 pare a fi un șir interminabil de intrigi și conflicte interne. Asta până când la orizont apar corăbiile imperiului mongol, care pusese stăpânire și pe China.
De aici relatarea istorică așa cum este captată în romanele și cronicile vremii pare să capete o tentă de telenovele cu samurai. ‘Game of Thrones‘ (care furnizează și numele capitolului respectiv din carte) a fost foarte probabil inspirat și de această perioada. Pe lângă războaiele caselor feudale încep să apară influențele și prezențele străine, inclusiv comercianții Renașterii europene ale căror corăbii încep să înconjoare lumea și să ajungă și aici, și cu ei și misionarii creștini. Pentru o scurtă perioadă împăratul Japoniei devine vasal al împăratului Chinei. Iau naștere unele dintre formele originale de artă japoneză între care și teatrul Noh, a cărui origine poate fi găsită – ca și în cazul teatrului antic grecesc – în ceremonii religioase. Instituția shogunatului devine din ce în ce mai importantă, până când în anul 1615 ea este proclamată ca ereditară, dând naștere unei noi ordini sociale. Perioada de izolare de aproape două secole și jumătate a modelat multe dintre elementele caracterului național și ale culturii japoneze. Contactele cu lumea exterioară au fost aproape complet întrerupte, doar câteva porturi în sudul țării rămânând singurele puncte de contact în care aveau dreptul să ancoreze negustori olandezi (protestanți) și chinezi. Orice practică religioasă străină a fost interzisă, și au fost legiferate legi rasiale care anulau dreptul de a trăi în Japonia al străinilor sau descendenților din familii mixte care nu aveau ascendență majoritar japoneză. Clasa samurailor cu codul lor etic și de comportament se afla în vârful piramidei sociale. Lipsa de comunicare cu lumea de afară a dus la stagnare tehnologică dar și la dezvoltarea unei culturi interne originale. Teatrul Kabuki apare exact în vremea în care în Anglia scria Shakespeare și se dezvoltă pe baza teatrului Noh. Arta literară trece printr-o evoluție care pune preț pe laconismul genului haiku în detrimentul romanelor pline de verbozitate. Gravura și tipăritul se dezvoltă ca arte și meșteșuguri înrudite, căci complexitatea caracterelor japoneze împiedică adoptarea tipografiei cu caractere mobile. Apare o nouă pătură de cititori în rândurile meșteșugarilor care optează pentru cultura pe care azi am numi-o populară. Condițiile climatice se inăspresc, secolele 17 și 18 reprezentând și în Japonia ca și in Europa o nouă mini-era glaciară, și iau naștere feluri adecvate de mâncare cum sunt sushi, bazate exclusiv pe produsele mării, orez, legume și condimente locale.
Câteva cuvinte despre structura celor 11 capitole care alcătuiesc cartea. Dacă în prima jumătate domină elementele de mitologie, autorul încercând să cearnă istoria prin sită fantasticului, pe măsură ce avansăm sursele scrise devin preponderente. Cu toate acestea, în încercarea de a păstra echilibrul între elementele politice și cele culturale, între relatarea istoricului și viziunea artistică cultă sau populară, Jonathan Clements își prefațează capitolele finale ale cărții cu relatări din mitologia timpului. Dar și acestea evoluează. În secolul al 17-lea ar putea încă fi vorba despre legende cu împărați, shoguni și samurai. În secolul 20 le ia locul istoria trăită de supraviețuitorii bombardamentelor atomice, iar în secolul 21 una dintre relatările martorilor cutremurului de pământ urmat de tsunami-ului distrugător din 2011. Realitatea trecutului s-a transformat în mitologie, realitatea prezentului crează legendele viitorului.
Istoria Japoniei apare ca o permentă alternanță între perioade de progres și perioade de stagnare, între comunicarea și schimburile de mărfuri și idei cu restul lumii și izolarea geografică și cea politică datorată împrejurărilor sau decisă de conducători. Desigur, perioada de stagnare cea mai îndelungată este cea numită sakoku (‘țara zăvorâtă’). De la mijlocul secolului al 19-lea însă, istoria Japoniei pare să se accelereze, succesiunea regimurilor politice și a sistemelor de guvernare devine din ce în ce mai rapidă. Silită de marile puteri ale lumii să-și deschidă porțile, Japonia, prin conducătorii săi, a fost un elev mult mai silitor decât cealaltă uriașă țară asiatică, China, la școala progresului dar și la cea a imperialismului. Conducătorii Japoniei au decis nu numai că Japonia nu va deveni la fel ca și China o victimă a împărțirii imperialiste a lumii, ci dimpotrivă, că ea va participa activ la această împărțire, devenind întâi o putere regională și apoi una la scală globală. Anularea ordinii sociale precedente a însemnat distrugerea clasei samurailor, dar pe tradiția militară și pe rezervorul uman al păturii desființate a luptătorilor pentru stăpâni a luat naștere o nouă clasa militară, credincioasă împăratului ca simbol al unei Japonii cu ambiții imperialiste pan-asiatice, ca nicicând în istorie. La mai puțin de jumătate de secol de la spargerea blocadei auto-impuse, Japonia își extinsese direct sau prin colaboratori locali influența, devenind la începutul secolului 20 o putere colonială care stăpânea Coreea, Taivanul, și porțiuni din China continentală. Deși se aflase de partea puterilor câștigătoare în primul Război Mondial, Japonia nu a obținut la masa tratativelor recompensele sperate și nu a semnat niciodată Tratatele de la Versailles. În conjunctura anilor 20 și 30 ai secolului trecut, a devenit firească alianța de interese între Germania învinsă și doritoare de revanșă și Japonia militaristă, cu inamici comuni în ingratele puteri foste aliate dar și în Rusia sovietică. Așa s-a trezit Japonia, la jumătate de secol după restaurația Meiji urmată de un început de evoluție democrată, în postura de aliată a Germaniei naziste in al doilea Război Mondial.
Istoria postbelică a Japoniei este ceva mai bine cunoscută, dar și aici cartea lui Jonathan Clements furnizează destul de multe informații, analize și comentarii inedite. Sunt explicate și subliniate în detalii hotărârile decisive luate imediat după război de forțele de ocupație americane, și strategia de tranziție adoptată de acestea. Rezultatul a fost o schimbare radicală a organizării sociale, renunțarea definitivă înscrisă în Constituție la folosirea forței ca mijloc de soluționare al conflictelor, o a doua revenire la democrație și liberalism în legislație, dar mai ales o schimbare de mentalitate a japonezilor inclusiv în raportarea lor la proprie istorie. Tocmai această schimbare radicală ridică întrebări care nu sunt suficient explorate în carte, poate și pentru că sunt prea complexe într-un asemenea context. Este o asemenea schimbare radicală posibilă, reală, definitivă? Ce s-a întâmplat cu filonul tradițional care a făcut posibil fanatismul militarist până la sacrificiu personal dar și atrocitățile comise în timpul celui de-al doilea război mondial? Care sunt pericolele care amenință viitorul Japoniei? Rata scăzută a natalității duce la reducerea primejdioasă a populației, dar spre deosebire de alte țări ale lumii Japonia nu pare să adopte vreo deschidere față de imigrație, rămânând cel mai monolitic stat din lumea dezvoltată în ceea ce privește componența națională. Natura venerată de japonezi de-a lungul întregii lor istorii pare să vrea să-și recâștige drepturile chiar și în unele foste zone industriale, pe măsură ce economia face tranziția de la o economie de producție la una de servicii. Peste 75% din suprafața țării este astăzi natură sălbatică. Alte țări invidiază Japonia pentru această statistică, dar ea este considerată acolo o tendință periculoasă. M-aș fi așteptat ca ultimele capitole ale cărții să menționeze și câteva repere culturale ale Japoniei moderne care sunt cunoscute și se integrează în cultura lumii dincolo de manga și jocurile electronice – de exemplu personalități ca romancierul Haruki Murakami sau regizorul de film Yasujirô Ozu. Lipsa acestor referințe este una dintre puținele dezamăgiri pe care mi le-a creat lectura unei cărți care constituie o excelentă baza de plecare pentru cunoașterea istoriei unuia dintre cele mai fascinante popoare ale lumii. Cartea lui Jonathan Clements nu a fost tradusă încă în românește, sper că o asemenea traducere să apară cât de curând pentru a-i apropia și pe majoritatea cititorilor români de această țară care merită să fie cunoscută, înțeleasă, vizitată.
Toate premiile Nobel în disciplinele științifice decernate în anul 2018 au fost legate sub o formă sau alta de cercetări teoretice sau descoperiri din domeniul diagnosticelor și tratamentelor medicale. Medicina cu diferitele sale ramuri se află astăzi în avangarda cercetării științifice și a proiectării tehnologice. Explicațiile acestei reorientări a priorităților sunt multiple. Unele dintre ele sunt legate de aspecte sociale cum ar fi creșterea mediei de viață care duce la o preocupare sporită legată de calitatea vieții în anii adăugați și, în consecință, la o explozie în servicii, tratamente, cure, având ca ‘piață’ populația vârstnică. Alte motive sunt economice, căutările fiind legate de mărirea eficienței tratamentelor medicale, rolul sporit al profilaxiei, ușurarea poverii financiare rezultate din costul curelor de întreținere și tămăduire a diferitelor boli în condițiile creșterii populației. Voi trece în revistă în acest articol al rubricii noastre CHANGE.WORLD câteva tendințe semnificative în domeniul cercetării medicale și aplicării tehnologiilor avansate în scopuri medicale.
O primă tendință pe care am menționat-o și în trecut, ca fiind una dintre direcțiile cele mai promițătoare ale anului 2019, este cea a aparatelor ‘wearables’ care transformă obiectele de îmbrăcăminte sau instrumentele pe care le purtăm în permanență asupra noastră și aproape de corpul nostru în instrumentație medicală și aparatură de comunicație cu bazele de date și cu medicii care ne supraveghează sănătatea. Firma care se află pe vârful acestui val este Apple, atât prin controlul asupra unei părți însemnate a pieței telefoanelor inteligente, dar și prin dezvoltarea de software și de aparatură care fac parte din același ‘ecosistem’, cum ar fi ceasurile Apple. Modelele noi ale produselor Apple Watch au – începând cu luna decembrie 2018 – capacitatea (contra cost – 399 de dolari) de a se transforma în dispozitiv cu ajutorul căruia o electrocardiogramă poate fi prelevată și transmisă doctorului personal sau unui medic de gardă al sistemului medical din care face parte pacientul. Mai mult, ceasul Apple și alte dispozitive similare, unele integrate în îmbrăcăminte, pot monitoriza permanent pulsul și tensiunea utilizatorilor și pot alerta în momentul în care sunt detectate fenomene atipice, cum ar fi aritmia. Sunt pași importanți în detectarea infarcturilor, a comoțiilor cerebrale, a cheagurilor de sânge care blochează arterele, înainte ca simptomele acestora să fie simțite – prea târziu uneori – de către pacienți. Criticii nu au întârziat să observe că această aplicație pare să vină la momentul oportun pentru a salva ceasurile Apple de la a deveni un produs aflat în căutarea aplicaţiei care să-i justifice prețul. Pe de altă parte, se pare că cel puțin din punct de vedere tehnologic metoda funcționează. Apple, chiar dacă este pentru moment lider, este departe de a fi singura firmă importantă care investește masiv în transformarea telefoanelor mobile și altor ‘gadget’-uri în dispozitive dintr-un ecosistem medical. Alphabet, de exemplu, compania ‘umbrelă’ a lui Google, are un departament special dedicat proiectelor în care inteligența artificială este folosită pentru detectarea cât mai timpurie a bolilor. Metodele lor au avantajul portabilităţii, adică pot fi folosite platforme cu hardware provenind de la diferiți vendori. O altă inițiativa a lui Google, numită Calico, se adresează populației in vârstă, încercând să înțeleagă mai bine fenomenele îmbătrânirii, prevenirii acesteia și atenuării efectelor sale destructive.
sursa imaginii: praavahealth.com/webblog/25
Omenirea se află în faza finală a războiului împotriva cancerului. Și este pe cale de a câștiga acest război. Victoria nu este încă finală și completă, dar drumul este clar. Vechile metode de tratament constau din chemoterapie, iradieri și intervenții chirurgicale. Mulți dintre pacienți ajungeau la combinații ale acestor metode – toate având în multe cazuri influențe devastatoare asupra calității vieții. Specialiștii căutau tratamente alternative, dar niciunul dintre ele nu a rezultat într-o medicație sau procedură care să rezolve majoritatea sau măcar un procentaj important din formele posibile de cancer. Ultimele două decenii au dus însă la descoperirea tratamentelor imuno-terapice personalizate pentru fiecare pacient. Revoluția a fost declanșată în 1995, când au fost izolate pentru prima dată celulele T, celule ‘imunitare’ prelevate de la fiecare pacient, care luptă împotriva tipului de cancer specific acestuia. Cercetările genetice ale unor specialiști, ca doctorul Steven Rosenberg de la Institutul Național al Cancerului din Statele Unite, au dus la izolarea a 62 de mutații posibile care generează fiecare tipuri specifice de tumori. Pornind de aici, specialiști, ca americanul James Allison și japonezul Tasuko Honjo, au creat medicamente imuno-terapice, adaptate pacienților. Aceste realizări le-au asigurat Premiul Nobel pentru medicină in 2018.
Etapa următoare, încă neparcursă complet, va da naștere vaccinelor specifice diverselor tipuri de cancer. Să examinăm, ca exemplu, anunțurile companiei israeliene Vaxil BioTherapeutics, una dintre primele care au propus un vaccin terapeutic împotriva cancerului. Produsul principal al firmei Vaxil numit ImMucin este evaluat în prezent într-un studiu clinic de fază I / II la pacienții cu mielom multiplu la Centrul Medical Hadassah din Ierusalim. Dacă totul se desfășoară conform planului, vaccinul ar putea fi disponibil tuturor pacienților în aproximativ 6 ani, atât pentru a trata cancerul, cât și pentru a preveni recurențele. Alt produs în proiectare, vaccinul VaxHit, poate fi aplicat la 90% dintre cancerele cunoscute, inclusiv cancerul de prostată și de sân. Momentul în care lupta împotriva cancerului poate fi considerată complet câștigată nu a fost încă atins, dar nu este departe.
Folosirea imunoterapiei în lupta împotriva cancerului este însă doar unul dintre domeniile în care se petrece revoluția tratamentelor cu medicamente. Este foarte posibil ca peste câteva decenii medicamentele, așa cum le cunoaștem astăzi și cum sunt folosite de câteva secole încoace, să nu mai existe. În locul lor vor fi utilizate combinații de țesuturi care își au sursa în ‘celule stem’ compatibile organismului fiecărui pacient, care pot avea funcții multiple. Unele sunt similare imunoterapiei discutate mai sus. Altele pot înlocui organele afectate de boli sau accidente. De exemplu, celule care pot reconstitui țesuturile musculoase ale inimii lovite de infarct, celule pancreatice care refac organul incapabil să mai producă insulină, sau celule nervoase (‘mini-creiere’) capabile să reconstituie țesuturile nervoase ale copiilor afectați de dezordini psihiatrice sau ale vârstnicilor loviți de Alzheimer sau alte forme de demență specifice senectuții. Procedurile transplanturilor vor fi și ele revoluţionate, prin crearea de țesuturi și organe crescute din celulele pacientului sau compatibile cu organismul acestuia. Respingerea organelor transplantate va deveni astfel istorie. Mai există însă un prag de trecut, nu atât tehnologic, cât moral și legal. Ingineria genetică permite astăzi editarea celulelor stem. Pe măsură ce avansăm în înțelegerea structurii genomului și a informației genetice, cresc posibilitățile, dar și riscurile, de a crea organisme (de la virusuri până la oameni) cu calități genetice controlate de om. Deocamdată aceste proceduri sunt riscante și ilegale. Există voci care cer interzicerea lor completă. Poate fi o asemenea măsură legiferată, și legislația va fi ea respectată? Viitorul va decide.
Dacă tratamentele agresive bazate pe ingineria genetică pot distruge celulele bolnave dintr-un singur organism, de ce nu ar putea ele fi încercate și la scară planetară? Laboratoarele genetice asociate cu programul Target Malaria, sponsorizat de Fundația Bill & Melinda Gates, își propun folosirea unei tehnologii în care secvențe editate de ADN, numite ‘gene drive’, sunt injectate în țânțarii purtători ai malariei. Aceste organisme sunt deocamdată, după cât se știe, păstrate strict în mediu experimental. Modificările genetice le transformă în factori distrugători pentru speciile de insecte care transmit maladiile. Este vorba, dacă vreți, despre virusuri create artificial, similare celor care în mod natural au dus la eradicarea variolei în anii 80 ai secolului trecut. Mecanismele ereditare ar duce la dispariția purtătorilor malariei sau a altor boli transmise de insecte în câteva generații ale acestora. Cercetătorii sunt încă foarte precauți și lansarea în natură a acestei tehnologii este subiectul unor dezbateri aprinse. Omenirea se aproprie tot mai mult în ceea ce privește ingineria genetică de ‘joaca de-a Dumnezeu’, prin crearea de specii inexistente în natură. Parafrazându-l pe Einstein, care spunea ‘Dumnezeu nu se joacă cu zarurile’ (citat interpretat și el în mod diferit), este nevoie de o foarte profundă și responsabilă înțelegere a mecanismelor genetice și a modului lor de propagare în ecosistemul terestru, pentru a evita declanșarea unor fenomene cu consecințe neprevăzute și imposibil de controlat.
Pericolele aplicării pripite a tehnologiilor avansate există în orice domeniu, dar ele sunt mult mai evidente în cazul ingineriei genetice și a tratamentelor medicale, fiind la mijloc viețile și sănătatea oamenilor. În rubrica CHANGE.WORLD, am urmărit de-a lungul anilor ascensiunea fulgerătoare și căderea la fel de spectaculoasă a firmei Theranos și a fondatoarei sale, Elizabeth Holmes. Acum câțiva ani Theranos se afla în centrul atenției investitorilor și perspectiva analizelor medicale complexe prelevate acasă dintr-o singură picătură de sânge promitea o revoluție în costul și accesibilitatea acestora. Compania era evaluată în 2013-2014 la o valoare ‘pe hârtie’ de 10 miliarde de dolari, iar fondatoarea ei se afla în vârful clasamentelor tinerilor întreprinzători și a femeilor din hi-tech. Tot acest imperiu de nisip s-a prăbușit, după ce investigații plecate de la reportajele ziaristului John Carreyrou de la ‘The Wall Street Journal’ au dezvăluit faptul că tehnologia firmei era mult mai puțin fiabilă decât fusese declarat și la parametri sub normele de precizie cerute de medicina modernă, și că multe dintre rezultatele testelor ca și rapoartele financiare ale companiei fuseseră frauduloase. Investigațiile financiare au dus la anchete penale, firmele farmaceutice cu care Theranos încheiase contracte au acționat în judecată compania, și la începutul lui 2018 a fost declarat falimentul. Elizabeth Holmes este acuzată în procese de fraudă și, dacă va fi condamnată, riscă să petreacă până la 20 de ani în închisoare. Deocamdată însă, ea și firma ei sunt subiectul unei cărți scrise de același John Carreyrou, al unui podcast al companiei ABC, al unui documentar HBO numit “The Inventor: Out for Blood in Silicon Valley” regizat de Alex Gibney, și în viitor al unui film la Hollywood care se va chema ‘Bad Blood’ (titlul cărții lui Carreyrou), despre care nu se știe prea mult, în afară de faptul că rolul principal va fi jucat de Jennifer Lawrence. Vom urmări și vom relata.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Blackmail‘, Alfred Hitchcock‘s first ‘talkie’ is a pleasant surprise, a movie that is worth watching and can be seen with the eyes of 2019 viewers, and not just for documentary and historical research purposes.
It’s a crime and blackmail story that involves an amorous triangle, combined with what we call today a ‘#metoo’ story. Such cases are not easy for women today, much less they were in London where the action takes place in 1929. Hitchcock manages to combine elements of sentimental drama with social critique. In addition, we meet here one of the very typical heroines for Hitchcock‘s films, a sexy woman (a blonde, like most of his lead women characters and actresses) who finds herself under social pressure and within a sentimental dilemma, who does not know to make the right decisions, but whom the director makes us sympathize and solidarize with, even if she is suspected to have committed a crime.
Visually, the movie looks good. The introductory scene still belongs to the silent film, dialogues and sound effects start only in the second film, as if the director would have said: ‘That’s where my spoken film career starts.’ There are already in ‘Blackmail‘ elements that we will find in Hitchcock‘s later films: close shots with games of shadows and lights, a murder that happens behind a curtain, a cameo appearance of the director. The expressiveness of the actors at the first spoken films, still using the tools of pantomime specific to the silent movies is well under control. All actors are well-chosen, and even voices and soundtrack are generally better quality than in later Hitchcock movies in the coming years. ‘Blackmail‘ is one of the transition period films that have successfully passed the proof of time. Recommended.
