I saw ‘Pompeii‘ in the wrong place and at the wrong time. Movies that heavily advertise their 3D effects must be seen in cinemas equipped with this projection technology. I skipped the movie at its time in cinemas, and I just saw it now at home, in reasonable conditions, but not in 3D, so I lost the thrill caused by the lava waves and fire boulders threatening my body integrity. The story of the film is of course a disaster that is famous from the history books, while the story that was crafted on it is kind of typical for the historical mega-productions at the mid-20th century, plus some melodrama a la ‘Titanic‘. Too late and too conventional for the second decade of the 21st century. Yet, the catastrophe remains on the screen, the film itself is not a disaster, rather like at the limit of acceptable entertainment.
Almost everything that’s happening in this movie prepares the special effects of the last 30 minutes. The story is a kind of simpler ‘Gladiator‘ that includes a love story between a Celt slave (played by Kit Harington) and a noble Roman girl (played by Emily Browning) that has just as much chances of being consumed as the people of Pompeii had to escape the disaster. Film director Paul W.S. Anderson fails to infuse too much life into this pretext-story, and focuses on rendering on screen bloody gladiator fights and the special effects of the volcano. These are really well-directed, the realism of the men’s confrontations in the arena and outside it being basically the only, let us say, modern features of the film.
The actors’ performances are acceptable. Besides the two actors in the main roles, the cast also includes Kiefer Sutherland, an actor I like to watch in any movie or TV series where he appears. The special effects are of good quality. Viewers looking for art movies have nothing to find in this film. Spectators who are looking for acceptable entertainment and who properly calibrate their expectations are likely to have a good time watching this movie.
M-am născut cu nouă ani după Lucian Boia. Cartea sa de memorii ‘Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac’ apărută în 2018 la Editura Humanitas în aceeași serie de autor în care apar și cărțile de istorie se ocupă de perioada 1944 – 1969, perioada copilăriei, adolescenței, primei tinereți, a studiilor sale elementare, liceale și universitare. Este vorba despre un prim volum de memorii după cum am înțeles, cel puțin încă unul va urma pentru a acoperi perioada de până în 1989. Am trăit și eu în același oraș București al anilor ’50 și ’60, am urmat chiar și același liceu (fostul și actualul ‘Sfântul Sava’ care se numea în acea vreme ‘Nicolae Bălcescu’) la un interval de zece ani după Boia. Lectura pentru mine a prilejuit în primul rând o comparație a amintirilor comune despre orașul natal amândorura, a ambianțelor familiale, sociale și școlare între care există multe similitudini. Există și deosebiri, desigur, unele dintre ele datorate diferențelor de ani dintre noi. Comunismul românesc a fost diferit în fiecare dintre cele patru decenii de existență, și anii 50 pe care Boia i-a petrecut ca elev au fost pentru mine anii primei copilării. Prima trăsătură de remarcat în stilul lui Lucian Boia este încercarea de a retrăi epoca prin experiența copilului, adolescentului și tânărului in formare care a trecut prin acele vremuri.
Primele capitole ale cărții sunt dedicate familiei. Lucian Boia descinde din partea mamei dintr-o familie de italieni, familia Morandini, stabiliți în România în a doua jumătate a secolului al 19-lea, în perioada în care statul latin din Răsăritul Europei reprezenta un punct de atracție cu promisiuni și oportunități pentru mulți vest-europeni. De aici provin două trăsături ale personalității viitorului istoric, care ii vor influența în mod direct caracterul, felul în care este privit de alții și în care se raportează la societate: sentimentul de ‘alogenitate’ și educația catolică din cauza cărora se va simți și va acționa în multe situații ca un ‘diferit’:
‘Dinspre partea mamei, toți erau italieni. Veniseră, ca și alți compatrioți de-ai lor, și ca mulți alți străini, de cele mai diverse origini, atrași de multiplele posibilități oferite de o țară intrată brusc, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pe calea modernizării. Era mare nevoie în România de oameni calificați; cam în toate domeniile: arhitecți, ingineri, medici … și până la meseriași de tot felul. În mare măsură, România modernă a fost făcută de acești “străini”. (pag. 8)
Cei din generația bunicului autorului, a doua generație a familiei Morandini, sunt deja cu totul integrați în societatea românească. Familia istoricului care avea să studieze și să scrie mai târziu despre ‘românizarea României’ a trecut prin acest proces într-o singură generație. Rămași orfani de tată, responsabilitatea întreținerii familiei și a celor șase frați și surori (nu toți au supraviețuit copilăriei) a revenit Giuliei, sora mai mare a bunicului. În casa ei din Câmpulung își va petrece viitorul istoric vacanțele de vara. Din nou paralelismul biografic funcționează:
Câmpulungul m-a marcat. Casa, mai întâi: Era imensă, mai ales pentru un copil ca mine … Ridicată în 1895, prezenta spre stradă o latura toată din piatră, în timp ce spre curte, se deschidea în formă de V, cu o spațioasă verandă, care conducea spre cinci camere mari, cu plafoane pictate, ca în palatele italienești. Patru dintre ele erau închiriate; chiria pe care o încasa, amărâtă rău, rămăsese singura sursă de câștig a Giuliei. (Statul comunist, care îi proteja pe chiriași și îi detesta pe proprietari, fixase prețuri maximale în bătaie de joc.) (pag. 52-53)
Am fost și eu un copil bucureștean care își petrecea verile departe de asfaltul încins al capitalei, într-o casă a bunicilor care părea că aparține unei alte lumi. Precum casa bunicilor mei din Piatra Neamț, și casă din Câmpulung în care rezida verile copilul Lucian Boia avea o pivniță și un pod care se cereau explorate. În acel pod și în mansarda anexă, băiatul descoperă o comoară:
’ … nenumăratele cărți, reviste și ziare adunate claie peste grămadă. Almanahurile ziarului Universul, revista umoristică Furnica, celebră la vremea ei, nu mai puțin celebra revista literară Flacăra, Universul copiilor, Dimineața copiilor și câte și mai câte. Erau și romane de senzație franțuzești, traduse și publicate în foileton de Universul, înainte de 1900 (de genul Maiestatea sa banul, și Altetea sa amorul, de Xavier de Montepin). Printre ele, și ciclul Mușchetarilor al lui Alexandre Dumas. Pe unele le-am citit de câteva ori. Mansarda de la Câmpulung a fost pentru mine o “mașină a timpului” care m-a propulsat în trecut. Momentul 1900 mi s-a impus ca punct de observație privilegiat. Aici se află cheia – dacă nu in totalitate, cel puțin in bună măsură – a pasiunii mele pentru istorie. (pag. 54)
Una dintre părțile fascinante ale cărții este constituită din capitolele în care autorul descrie Bucureștii anilor ’50, atmosfera, oamenii și relațiile sociale, filtrate de timp și de amintirile copilăriei. Mama, care l-a crescut pe Boia (părinții divortasera în 1953, mama s-a recăsătorit scurt timp după aceea), și o parte din familie locuiau în Cotroceni, cartier pe care îl cunosc foarte bine. Acesta se afla atunci la marginea orașului, Bucureștii se terminau atunci la dealul Leului, de unde coborau spre oraș tramvaiele 14 (al “clasei de mijloc”, spre Cotroceni) și 13 (al “păturii populare”, spre Grozăvești și Ciurel). Transformările politice ale preluării puterii de către comuniști erau profunde, dar se dovedește că în perioadele de tranziție există o inerție socială care face ca vechile structuri să reziste în timp mulți ani după schimbare. S-a întâmplat în anii ’40-’50, s-a întâmplat mai târziu și în anii ’90. Familia relativ înstărită, de intelectuali harnici, aparțînând clasei de mijloc interbelice, suferă lipsurile și degradarea socială, inclusiv probleme cu Securitatea, dar nu renunță la elemente de cultură și educație specifice păturii lor sociale. Dispar servitoarele din casă, dar copilul primește lecții de limba franceză înainte de a fi înscris în clasa întâi a școlii primare, cu un an întârziere, căci părinții încă sperau să-l ferească de daunele îndoctrinării amânând intrarea în școală în speranța că între timp ‘poate vin americanii’. Este luat la cinematograf, ocolind filmele de propagandă și în special pe cele sovietice. Citește din clasicii literaturii universale, traduși selectiv, dar bine totuși, căci mulți dintre scriitorii României reduși la tăcere publicistică, deveniera traducători, și reîncepe să recupereze din literatură română pe măsură ce cenzura își îmblânzește treptat și parțial criteriile. Amintirile și experiențele lui Lucian Boia sunt in mare măsură similare cu cele trăite de mine, cu excepția notabilă a amânării intrării la școală. În 1960, când am început eu școala primară, nimeni nu mai spera că vin americanii. În schimb, aș putea contrasemna caracterizarea pe care Boia o face generației părinților noștri:
‘ … o generație de intelectuali care ar fi urmat să între în carieră – într-o carieră normală – exact atunci când s-a instaurat comunismul. Priviți cu neîncredere (veneau din “vechea” Românie), prea puțini dintre ei au reușit să se afirme în domeniul în care se pregătiseră. E marea generație sacrificată, cei care aveau puțin peste 20 de ani când a venit comunismul peste ei, și deja 70 de ani când au scăpat de comunism, dar între timp se scursese și viața lor.(pag. 93)
Diferă amintirile noastre despre liceul Sfatul Sava, pe care amândoi l-am frecventat la o distanță de un deceniu. Nu am avut profesori comuni, dintre cei menționați de Lucian Boia, câțiva încă predau în perioada mea liceală (Bărbătescu, ‘Zărzărică’) dar nu i-am avut dascăli, despre alții auzisem doar din povestiri. Eu am rămas cu amintirea unui centru de excelență pedagogică, în care majoritatea profesorilor cinsteau o tradiție respectabilă și se străduiau să fie la nivelul ei, în pofida dictatelor ideologice. Este posibil ca anii ’50 să fi fost mai stricți și mai dogmatici în învățământul românesc, și eu să fi beneficiat de relativă liberalizare a deceniului următor. Poate însă că și prevalează antipatia lui Boia față de școală în general, deși se prezintă că un elev de excepție, premiant și cap de liste la examenele de admitere. Discursul mamei sale este identic cu cel primit de mine de la părinți:
Ascultă, noi nu mai avem pe nimeni, nu e nimeni care să ne vină în sprijin. În condițiile astea, ca să reușești, trebuie să fii cel mai bun!’ (pag. 99)
Aici ar trebui să înceapă partea cea mai interesantă a cărții, dar sincer să fiu, ea m-a dezamăgit parțial.
‘Oricum, am prins la facultate perioada cea mai bună, faza de oarecare relaxare, după stalinismul anilor ’50 și înainte de ceaușismul anilor ce aveau să vină.’ (pag. 132)
Urmându-și vocația în pofida sfaturilor primite din partea familiei, Lucian Boia dă admitere și întră (din nou primul) la Facultatea de Istorie. Era într-adevăr o perioada de relativ și vremelnic dezgheț, dar era vorba și despre una dintre cele mai ideologizate și mai controlate facultăți din România. Regimul comunist a considerat istoria ca pe un instrument ideologic de maximă importantă, și a subordonat ramurile sale de cercetare și didactice scopurilor sale propagandistice. Prea puțin din aceste frământări își fac loc din rândurile cărții, deși este vorba acum despre amintirile unui tânăr intelectual în plină formare. Sunt interesante portretele unora dintre profesorii de la facultate, precum și relatările lecturilor din ‘fondurile speciale’ ale bibliotecilor. Nimic însă despre colegi, despre dezbaterile tinerilor intelectuali dintr-o perioada pe care o putem ghici ca efervescentă, despre lecturile lor și spectacolele pe care le frecventau. Anecdotica menționare a lecturii presei franceze, vândută pentru o vreme la chioschiuri de ziare selecte din centrul capitalei, coincide din nou cu amintirile mele despre perioada anilor ’60. Incidentul produs de publicarea unui articol care includea o combinație de cuvinte nepotrivite doctrinei oficiale intr-o revistă studențească aduce cu un episod din filmul ‘Amintiri din Epoca de Aur’. Primirea în partid este descrisă pe un ton de auto-justificare. În general, lipsește parcă liantul în această secțiune finală a cărții, episoadele se succed fără prea multă legătură între ele, și lipsește un fir logic comun, tocmai acolo unde mă așteptăm că el să apară și să devină mai consistent. Informațiile despre viața personală sunt trecute complet sub tăcere, lucru iarăși neobișnuit pentru o carte de amintiri care acoperă perioadele adolescenței și a tinereții.
‘Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac’ este un prim volum din ceea ce probabil va deveni o serie de memorii. Vor urma probabil cel puțin încă un volum care să acopere restul perioadei comuniste, și altul sau altele despre cele care s-au întâmplat ‘după’. Cele 162 de pagini de text la care se adaugă o colecție de fotografii de familie constituie o lectură lejeră, dar asta nu este ceva deosebit la Lucian Boia, care ne-a obișnuit cu un stil accesibil chiar și atunci când scrie despre subiecte istorice ‘grele’. Pentru mine a fost o lectură interesantă, și sau mai ales datorită paralelismelor biografice și geografice, fiind vorba despre memoriile unui copil, adolescent și tânăr născut și educat în același oraș ca mine, provenit din familii cu multe repere comune, la o jumătate de generație distanță în timp. Nu pot însă să nu împărtășesc senzația lipsei unei coeziuni între episoadele disperate de aminitiri. Ordinea cronologică nu mai este suficientă. Nici despre formarea personalității viitorului istoric nu am aflat tot ceea ce aș fi dorit. Ar fi fost poate mai bine că autorul și editorii să fi așteptat să se aștearnă pe hârtie și următoarea grupare de aminitiri, din restul perioadei de până la 1989. Am fi avut și probabil că cititorii viitori vor avea în față un volum mai consistent. În definitiv aventurile intelectuale și dilemele istoricului care a lucrat și a scris in perioada dictaturii au început exact unde se termină volumul actual.
Ediția
februarie 2019 a ceremoniei decernării Premiilor Oscar a fost una mai
puțin obișnuită din mai multe puncte de vedere. Între altele, a putut fi
remarcat numărul relativ mare de filme candidate la Premiile Academiei
care au avut teme feministe și au propus roluri foarte interesante și
complexe, ale unor femei inteligente, puternice, și influente, departe
de stereotipul dominant regăsit nu de puține printre filmele marilor
studiouri americane. Nu cred că este vorba despre vreo ‘discriminare
compensatorie’, de altfel îmi cam displace acest concept care în opinia
mea aduce mai mult deservicii cauzelor bune pe care încearcă să le
promoveze, ci despre o recunoaștere și acceptare a unei schimbări de
mentalitate în curs de desfășurare, care în fine, a ajuns și la
Hollywood și prin împrejurimi. Între filmele cu astfel de tematică am
remarcat ‘The Wife’ (‘Soția’), filmul regizorului suedez Bjorn L. Runge,
care o are în rolul principal pe Glenn Close. Aceasta era favorita mea
pentru premiul de interpretare feminină într-un rol principal, câștigase
de altfel cu câteva săptămâni în urmă prestigiosul Golden Globe, dar și
în acest caz, ca și în multe altele, gusturile mele și ale majorității
membrilor Academiei Americane de Știință și Artă a Filmului nu au
coincis. Nici ‘The Wife’ nu a primit premiul pentru cel mai bun film,
dar aici am cel puțin consolarea că un alt film având ca eroină
principală o femeie (‘The Favourite’) a fost recunoscut și recompensat
cu premiul cel mare.
‘The Wife’ adaptează pentru marele ecran un roman al scriitoarei americane Meg Wolitzer, născută în 1959, ale
cărei cărți au în majoritate tematică feministă, și ca eroine
principale femei care într-un fel sau altul se confruntă cu ceea ce
Hilary Clinton numea ‘tavanul de sticlă’. Eroina principală pare a fi
ceea ce în limbaj de lemn se numește ‘femeia care se află în spatele
oricărui bărbat care reușește în viață’. O cheamă Joan
Castleman și este de o frumusețe încă izbitoare în pofida vârstei, pare
extrem de inteligentă și mai ales soția perfect devotată. Patruzeci de
ani și-a sacrificat talentele, visurile și ambițiile, pentru a sprijini
cariera literară înfloritoare a soțului său carismatic Joe Castleman.
Totul se bazează însă pe un pact care ascunde compromisuri și
inegalitate. Joe primește Premiului Nobel pentru Literatură, dar în
ajunul ceremoniei decernării echilibrul se rupe și Joan se confruntă cu
adevărul marelui sacrificiu al vieții sale și cu secretul carierei lui
Joe. Evit să scriu mai mult deoarece cred că filmul merită să fie văzut
și îl recomand celor care încă nu l-au vizionat.
Personajul
lui Joan Castleman este un exemplu a ceea ce numim astăzi ‘efectul
Matilda’. Termenul a fost inventat de o specialistă americană în istoria
științei pe nume Margaret Rossiter de la Universitatea Cornell, născută
în 1944. Numele este un omagiu și o recunoaștere a contribuției
Matildei Joslyn Gage (1826 – 1898), aboliționistă și activistă pentru
drepturile femeilor și ale indienilor americani. Aceasta a descris în
eseul ei „Woman as Inventor” (Femeia ca inventator) procesele prin care
contribuțiile intelectuale ale femeilor au fost ignorate, minimizate,
negate de-a lungul istoriei. Efectul Matilda este considerat o varianta a
Efectului Matthew (Matei) care se inspiră din Evanghelia după Matei, în
care este descris fenomenul prin care cei avuți (sătui) vor acumula mai
mult, în timp ce celor săraci (flamanzi) li se va lua și puținul pe
care îl mai au. În termeni moderni, am numi acest fenomen ‘adâncirea
inegalităților sociale’, transpus în acest caz în domeniul
contribuțiilor intelectuale și mai ales al celor din istoria științelor.
Cititorii
fideli ai rubricii CHANGE.WORLD își amintesc, poate, despre un alt film
în care era descris un alt exemplu al ‘efectului Matilda’, în istoria
programelor spațiale americane. Este vorba despre ‘Hidden Figures’
(‘Numere secrete’, dar și ‘Figuri ascunse’) care aducea pe ecrane
povestea echipei de matematiciene afro-americane care și-a adus o
contribuție importantă, dar foarte puțin cunoscută și recunoscută
public, în calculul în timp real al traiectoriilor rachetelor din
misiunile spațiale ale programelor Gemini și Apollo, cu puțin timp
înainte ca activitățile lor să fie preluate de calculatoarele numerice.
Filmul a fost lansat pe ecrane in 2016. În luna februarie 2019, NASA a
dat numele celei mai strălucite dintre aceste femei, Katherine Johnson,
cea care a contribuit la siguranța zborurilor primilor astronauți
americani între care John Glenn, uneia dintre instituțiile sale
importante. Este vorba despre centrul de verificare și validare
independența (IVV) a programelor software folosite de misiunile spațiale
americane, facilitate care se află în localitatea Fairmont din statul Virginia de Vest.
Să
mai menționăm un exemplu care este descris recent într-un articol
publicat recent de revista americană TIME. Este vorba despre Esther
Lederberg (1922 – 2006), microbioloagă și pionieră a geneticii
bacteriene. S-a născut în Bronx, într-o familie de evrei religioși
ortodocși, familie atât de săracă încât în copilărie și adolescență,
prânzul fetei consta de multe ori dintr-o felie de pâine muiată în sosul
unei roșii stoarse. A studiat biochimia la Colegiul Hunter, în pofida
avertismentelor primite conform cărora ‘subiectul este prea dificil
pentru femei’. A studiat cu o bursă specială genetica la Universitatea
Stanford, unde l-a întâlnit pe primul ei soț, Joshua Lederberg. Au
lucrat împreună și au primit împreună în 1956 Premiul Pasteur pentru
contribuții excepționale în biologie. În 1958 Joshua a primit Premiul
Nobel. Doar el. Fotografia lor de la ceremonia de decernare a premiilor
de la Stockholm ar putea fi dintr-o scenă din ‘The Wife’.
În
cuvântarea sa de acceptare, Joshua Lederberg a menționat faptul că se
bucurase ‘de colaborarea multor colegi, în special a soției mele’. O
mențiune scurtă, de câteva cuvinte. În realitate, lucraseră în mod egal,
unul lângă celălalt. Descoperirea lor arată că bacteriile nu se
reproduc doar multiplicând copii identice, ci participă în ceva care
seamănă mai mult cu o activitate sexuală, în care materialele genetice
se amestecă și creează organisme cu caracteristici diferite. Unele
dintre contribuțiile esențiale ale lucrărilor din perioada care i-a adus
lui Joshua premiul se pare că sunt datorate în special Estherei:
identificarea unui ‘factor al fertilității’ care stimulează acest gen de
interacție, descoperirea unui virus pe care ea l-a numit ‘lambda phage’
care va contribui la elucidarea misterelor ADN-ului și la reprezentarea
genelor. Munca în echipă a perechii Lederberg a stabilit principiile
biologiei moleculare, pregătind terenul pentru ceea ce astăzi numim
inginerie genetică. Doar Joshua a fost însă răsplătit cu Premiul Nobel
și diferența le-a influențat carierele ulterioare. La întoarcerea de la
Stockholm, lui Joshua i-a fost oferită conducerea secției de genetică a
Universității de la Stanford, în timp ce Esther a fost numită doar
cercetător asociat la un alt departament. Cei doi au divorțat câțiva ani
mai târziu. Joshua a fost considerat unul dintre savanții proeminenți
ai domeniului, în timp ce Esther, deși recunoscută pentru contribuțiile
sale în cercurile științifice, nu a căpătat niciodată o poziție
corespunzătoare.
Cazul
Estherei Lederberg nu este unic nici măcar în domeniul geneticii.
Rosalind Franklin (1920 – 1958) a realizat primele imagini radiografice
ale dublei elici, care au permis cercetătorilor Francis Crick, James
Watson și Maurice Wilkins să confirme teoriile despre structura
ADN-ului. Pentru aceasta, cei trei au primit Premiul Nobel pentru
Medicină și Fiziologie. Este drept, asta s-a întâmplat după moartea lui
Rosalind Franklin, dar la ceremonia din 1962 numele ei nici măcar nu a
fost menționat.
Discriminarea are la origine, în multe cazuri, ignoranța. Ea se manifestă chiar și în domenii care în teorie ar trebui să fie mai avansate și să permită recunoașterea echitabilă a meritelor. Ce se poate face pentru a evita asemenea cazuri în viitor, pentru ca ‘efectul Matilda’ să devină doar o curiozitate istorică, pentru ca femeile din orice parte a lumii să fie încurajate să se angajeze în cariere legate de știință și tehnologii avansate? Între altele, putem să difuzăm informațiile legate de realizările și succesele lor în aceste domenii. Este ceea ce facem și aici.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
I do not have a Netflix account (yet), so I rarely see films protected by the ecosystem of this kind of broadcast. Luckily, a few movies like ‘Roma‘, which was also presented in Cannes and now this ‘Sulla mia pelle‘ (the English title is ‘On My Skin: The Last Seven Days of Stefano Cucchi’), which was presented at the Venice Festival last year, enjoyed a limited broadcast on the screens of cinema theaters. The fragmentation of cinematic distribution creates ‘islands’ and makes comparisons difficult, but this is a long and complicated discussion. What I can say is that the film directed by Alessio Cremonini approaches in an original way the genre of docu-drama, bringing to the viewers a committed view and a firm opinion about a case that is still under way in the Italian actuality.
Nearly ten years ago, in October 2009, a 31-year-old Italian, named Stefano Cucchi, was arrested by the Italian carabinieri, being suspected of drugs possession and trafficking. Despite coming from a ‘normative’ family, he had a criminal record, and had been hospitalized for rehabilitation of drug addiction. The judge decided that he should be detained until the investigation was completed. For a whole week his family was unable to get in touch with him or get news about his condition, he did not meet with a lawyer, and after seven days the family was informed that the young man had died. The autopsy showed the cause of death as a combination of blows received at the beginning of detention and disastrous medical treatment in the penitentiary system hospitals. Years later, some of the doctors involved were sentenced to small suspended sentences, but the police officers who were involved in the arrest and are suspected of having beaten and having caused the injuries that ultimately led to the death of the young man, were inducted only during the last year. The trial is still under way.
These are the facts as known from the news. The film presents for the most part the events of the last week of Stefano Cucchi’s life from his perspective, with some interludes in which we are witnessing the family’s efforts to find out what is his situation and to help him. This is actually a reconstitution. We understand that the young man was not a saint, in fact he was guilty of what the police suspected about him, and he was trying to hide details that could have indicted him. We can speculate whether drug trafficking is a minor or major crime, but of course the young man did not deserve to die in detention, not to be beaten, he had to be provided medical care and allowed contact with his lawyer. The causes of his death seem to be a combination of systemic problems in the Italian justice and penitentiary systems, combined with the indifference and personal negligence of many involved. Such a thing should not happen in a modern justice system in a European democratic country. Director Alessio Cremonini, along with lead actor Alessandro Borghi and the rest of the actor’s team, describe in a very credible and dramatic manner the descending spiral towards the inferno of a young man who obviously made mistakes but did not deserve death. The cool rendering of the police station and prison hospitals is frightening. Great cinema job. There is however a question to be asked. I have no reason to challenge the depth and seriousness of the documentation. However, does not the firm approach taken by this well made docu-drama risk to pronounce an early judgment in a case still under way?
Watching Nuri Bilge Ceylan‘s film ‘Ahlat Agaci‘ (‘The Wild Pear Tree’) is a cinematic experience that I would compare to reading some of the books of the classics of Russian literature. It’s not easy reading, but it’s catchy. The length of the books or of the movie exceeds the average, but as a viewer you do not feel the passage of time, because the writers or the film director in this case absorb you in their worlds. As in Chekhov, the characters of Ceylan‘s film live in a provincial city and the adjoining village, in a socially suffocating atmosphere and are surrounded by a human landscape composed of people unable to understand their intellectual aspirations. The Russian books (Tolstoy’s for example) and Ceylan‘s films contain philosophical or historical diversions that give them an universal and perennial content that crosses the boundaries of geography and time.
Sinan Karasu is a young man who returns to his city and to his non-functional family after graduating college. The prospects of a college graduate are not too many or too attractive: either to take a teacher’s exam after which he will be assigned to teach at a primary school in a remote area of Turkey, or join the army or the police. His father, Idris, is a teacher, but also a betting addict, which got him into debts, and led the family to losing the property of their house and living at the edge of a precarious existence. Idris’s ambition seems to be to return to his native village, where in weekends he digs a fountain on a hillside, with little hope of ever hitting water. Young Sinan is also a writer, he wrote a book inspired by the local people and culture, but the kind of non-commercial book that finds neither editor nor reader public. The gaps between his aspirations and realities, between his ambitions and the mediocrity around are huge, and the result is a permanent conflict with a world with which he tries to entertain dialogues, but which he also approaches with a sense of intellectual superiority without foundation in social realities.
Like many other good movies (or books or other works of art), ‘Ahlat Agaci‘ can be viewed and understood at several levels. At the personal level, the film has complex characters that we discover and we get to know better and better as we advance in the viewing, with the help the excellent acting performances of actors such as Dogu Demirkol, Murat Cemcir and Bennu Yildirimlar . There is also a political and social layer that is never explicit, maybe in order to allow the film to be easily distributed in Turkey and thus be accessible to the local audience, which is probably very important for a director like Nuri Bilge Ceylan, but also because true creators know how to convey messages without transforming their works into manifestos. Finally, there is a philosophical layer, more or less related to the main story, but which raises interesting issues such as the compromises that a writer is bound to make to gain popularity and what are their limits, or the relationship between religion and its institutions and their relevance in social life. Ceylan knows to tell a story and to film beautifully, and attentive viewers will also benefit from short moments of surreal insertions that deserve not to be missed. The film is long but in rare moments it feels so (the scene of the conversation with the two imams is the only one in which I had the impression that the cutting of a few minutes would have been beneficial), and the spectators will be rewarded at the end with one of the most exciting film finales which I have seen lately. A movie to see.
One of the effects of the almost universal spread of the Internet is that digital crimes and cryptographic wars have become one of the popular themes in the action and thriller genres. A new literature and movies sub-genre called ‘techno-thriller’ was labelled, in which computer programmers with Internet and cryptography expertise became the main heroes. While ‘techno-thrillers’ are numerous on the big and small screens, the good ones, as in any genre are not so many. I had seen a few years ago the first season, produced in 2014, of a quite successful such a series called ‘The Code‘. The action takes place in Australia. The series was created, produced and written by Shelley Birse and directed by Shawn Seet. I have now seen the second season, made in 2016, which fails to match the first one in interest and quality. There will be no third season.
The second season takes over the main characters of the first season, investigative journalist Ned Banks (played by Dan Spielman) and his brother Jesse (played by Ashley Zukerman), a genius in computers, but suffering from an acute form of autism that makes him dependent on his brother. The two are again engaged in a political plot that combines corruption, terrorism, the struggle for the independence of the indigenous peoples of West Papua, dubious businesses and crimes committed on the Internet. The series take on two elements that are often used in such films: cyber attacks that can paralyze all Internet based services, so practically all economic and social activity almost anywhere in the world; and permanent surveillance of everyone in any place, represented on screen by overlapping digital clocks every few minutes, giving the impression that the scenes are captured by security cameras. The later trick is in my opinion quite schematic and non-credible, as some of the locations are in the depths of the jungle, where it is unlikely that such devices exist or can be mounted.
The second season has, like the first, six episodes. It captivated me only in the first two, which manage to build the premises of an interesting main thread, along with several other secondary stories. Unfortunately, the continuation is not up to expectations, one of the more interesting threads is terminated too early, the social elements are presented schematically, and some of the secondary intrigues fall into melodrama or banality. The actors’ performances are OK, and the episodes are well filmed. Technological aspects are, however, presented as in many other such films, amateuristically, with obvious technical errors. The final episode recovered some of the interest, but it was too late, and no seeds were sown for any continuation. The producers of the show may have also come to the conclusion that the chances of success of a third season are a close to null.
Să
zicem că în 2010 ați fi avut șase cenți americani și ați fi dorit să-i
investiți în piața financiară. Dacă ați fi fost extrem de bine informat, una
dintre posibilitățile de investire a acestei sume ar fi fost cumpărarea unui
bitcoin. Presupunând că ați fi făcut-o, la 22 aprilie 2019 ați fi fost
posesoarea sau posesorul sumei de 5268 de dolari. Dacă ați fi fost un
investitor suficient de inspirat și doritor să va valorificați investiția, ați
fi putut vine bitcoinul dumneavoastră la 15 decembrie 2017 la prețul de 17900
de dolari americani.
Care
este istoria cripto-monedelor și tehnologia care le permite funcționarea? De ce
fluctuează ele atât de spectaculos? Care este ponderea și impactul lor economic
și financiar astăzi? Poate fi prevăzut viitorul și evoluția cripto-monedelor?
Voi încerca să răspund măcar în parte acestor întrebări în acest articol al
rubricii CHANGE.WORLD. Pentru a risipi orice dubiu însă, va rog să nu
considerați cele ce urmează ca sfat financiar, susținere sau descurajare a
acestui tip de investiție. Și nu, nu am cumpărat, nu am vândut, și nu am primit
niciodată cadou sau moștenire cripto-monede de vreun fel.
Cripto-moneda
a fost inventată în 2008 de un misterios criptograf japonez pe nume Satoshi
Nakamoto. De fapt nu se știe sigur nici măcar dacă este japonez, sau dacă este
vorba despre un bărbat, sau despre o singură persoană. Din 2011 nu a mai
comunicat deloc cu lumea exterioară. Comunicările precedente indicau folosirea
unei limbi engleze cu expresii britanice, și unele mesaje păreau a proveni din
zone geografice cu fus orar american. Câteva încercări de identificare (un
inginer american, un specialist australian în calculatoare) au eșuat. Unele
date sunt însă sigure. Primul articol semnat de Satoshi Nakamoto în care este
expusă ideea cripto-monedelor a apărut pe o listă de mail cu teme criptografice
la 31 octombrie 2008 cu titlul ‘Bitcoin: A Peer-to-Peer Electronic Cash System’
(‘Bitcoin: un sistem de cash electronic de-la-egal-la-egal’). Prima tranzacție
bitcoin care l-a avut tot pe Satoshi pe post de trimițător a fost făcută la 12
ianuarie 2009. Un an mai târziu, la 6 februarie 2010 a fost fondată Bitcoin
Market, prima piață (bursă) de cripto-monede. La 9 februarie 2011 valoarea unui
bitcoin a ajuns la un dolar american, pentru ca doi ani mai târziu, la 1
aprilie 2013 să treacă pragul a 100 de dolari. Acceptarea pe scară largă a
bitcoinului ca monedă de schimb și uz curent în tranzacții comerciale a început
în jur de 2014. În luna decembrie al acelui an Microsoft a publicat prețuri în
bitcoin pentru produsele sale și a început să accepte plata comenzilor în
cripto-monede. Din 2016 sunt instalate sute de automate bancare (ATM) în toată
lumea de unde pot fi ‘extrase’ bitcoin. Valoarea unui bitocoin a ajuns la maxim
la sfârșitul lui 2017, după care a urmat o cădere spectaculoasă. În ultimele
două luni tendința însă s-a inversat, deși cauza nu este clară. De la 3500 de
dolari în februarie 2019 s-a ajuns la peste 5000 de dolari acum. Se pare că au
fost făcute câteva tranzacții importante în Extremul Orient, dar cum aceste
tranzacții (de multe ori bazate pe decizii sau recomandări AI – inteligență
artificială) sunt secrete, s-ar putea ca doar să fie vorba despre zvonuri.
Volatilitatea este clară, și nu se știe exact ce se va întâmpla mâine. Putem
doar dezbate care ar fi factorii care ar putea duce la creșterea sau scăderea
valorii cripto-monedelor.
Nemulțumit
de sistemele financiare convenționale, Satoshi Nakamoto a intenționat să creeze
o versiune informatică a banilor cash care să nu fie dependentă de un operator
centralizat și să nu fie supusă controalelor guvernamentale sau ale băncilor
centrale. În acest scop a folosit o tehnologie numită ‘blockchain’ care exista
din 1991, inventată de americanii Stuart Haber și W. Scott Stornetta, care
lucrau atunci la Bellcore. Blockchain
înseamnă în traducere literală un lanț de blocuri, dar numele poate deruta.
‘Blocurile’ sunt în acest caz articole de informație, de exemplu despre
tranzacții (data, ora, cine a cumpărat și cine a vândut, valoarea tranzacției).
‘Lanțurile’ sunt legăturile informatice care permit propagarea informației
într-o bază de date publică și descentralizată. Este deci vorba despre un
registru de tranzacții public și descentralizat. Validarea tranzacțiilor la
adăugarea unui nou bloc se face printr-un proces criptografic relativ complex,
care se numește ‘mining’. Natura distribuită a sistemului și caracterul public
al tranzacțiilor le asigură integritatea, iar criptografia protejează părțile
angajate. Fiecare tranzacție este validată de o rețea de calculatoare
interconectate (se apreciază că sunt cam 5 milioane pentru tranzacțiile
bitcoin), iar după validare, fiecare tranzacție primește un cod unic numit
‘hash’ care va fi folosit pentru identificarea blocului asociat.
Bitcoin
nu este singura cripto-monedă existentă pe piață. Unul dintre motivele
apariției altor asemenea ‘valute’ este cantitatea limitată din start de bitcoin
care pot fi emise – 21 de milioane. Aceasta este o caracteristică din
concepție, și scopul este de a evita fenomenele inflaționale care sunt
caracteristice valutelor obișnuite, pentru care guvernele și băncile naționale
pot decide oricând tipărirea de noi bancnote, teoretic în orice cantitate. Alt
motiv este perfecționarea tehnologiilor. De exemplu moneda numită Ethereum
lansată în 2015 include existența unui cod care poate fi executat (numit
‘contract inteligent’) în informația din bloc. Acest cod adaugă o mică valoare
(un ‘comision’ dacă vreți) fiecărui calculator care acceptă să participe în
blockchain. Interacțiunea dintre programe permite o distribuire mai bună a
puterii de calcul a aplicațiilor. Alte monezi sunt Zcash, Dash, Monero. Toate
se bazează pe același principiu, cu unele perfecționări și variații
tehnologice.
Registrele
publice distribuite de tip blockchain pot avea multe alte aplicații pe lângă
urmărirea tranzacțiilor făcute cu cash electronic. Câteva idei în stadii
experimentale sau de introducere operațională sunt transmiterea sigură a
informațiilor financiare sau a celor medicale, garantarea surselor de
proveniență ‘etice’ ale diamantelor, transmisia de documente de transport
aferente marilor companii de transporturi navale. Unele bănci naționale între
care cele din Canada și Singapore lucrează la introducerea unor sisteme de
plată electronică bazate pe blockchain, iar statul african Sierra Leone a
folosit tehnici blockchain pentru a asigura secretul și integritatea
transmiterii informației electorale în alegerile ținute în acest an, de la
centrele de votare spre autoritatea electoralăcentrală. Există însă și
reticență, rezistență și destule probleme. Una dintre ele este că transformarea
unui sistem informatic existent într-unul bazat pe blockchain este o operație
IT complexă și costisitoare. La fel ca aproape în orice revoluție în domeniul
informatic, este mai ușor de creat un sistem nou decât de înlocuit din mers un
sistem existent și funcțional. O altă
sursă a precauțiilor exersate în adoptarea acestor tehnologii este legată de
problemele create și făcute publice legate de cripto-monede.
Fluctuațiile din ultimii 2-3 ani ale cripto-monedelor și în special a bitcoinului au pus în evidență câteva probleme. Prima dintre ele este legată de gradul de utilizare reală. Valoarea oricărei valute, inclusiv a celei virtuale, este bazată pe cererea pentru utilizare în raport cu oferta, sau, tradus pentru bitcoin și monedele similare, în numărul de tranzacții. Aparent, acestea au depășit în 2017 și 2018 numărul de tranzacții al sistemului PayPal, bazat pe plata prin intermediul cardurilor de credit sau debit. Această contabilitate însă se pare că ia în considerare și multe tranzacții de sistem, plus că face o contabilitate dublă datorată felului în care bitcoin distribuie informația despre tranzacții. Când eliminăm balastul, rămânem doar cu o fracțiune din numărul raportat, și dintre acestea și mai puține sunt folosite în achiziționarea de mărfuri. A doua problema este scalabilitatea. Am văzut că numărul de bitcoin este limitat, și poate că asta este bine. Limitat este însă și numărul de tranzacții care pot fi executate într-o secundă, și asta se datorează arhitecturii distribuite. Practic sistemul acceptă doar șapte tranzacții pe secundă, ceea ce este total insuficient în perioade de vârf (Visa de exemplu poate procesa zecii de mii de tranzacții pe secundă). În plus, datorită calculelor complexe ale procesului de ‘mining’, bitcoin și celelalte monede sunt foarte energofage. Se apreciază că bitcoin singură consumă 22 de TW pe an, o energie echivalentă cu cea consumată de o țară ca Austria. În fine, problema cea mai acută – sistemul este solid și greu de penetrat pentru anumite tipuri de atacuri și fraude, dar vulnerabil la altele. Tranzacțiile sunt ireversibile, ceea ce face anularea greșelilor sau a escrocheriilor practic imposibilă. În spatele anonimității se pot ascunde tranzacții ale unor grupuri infracționale sau organizații teroriste. În cazul sistemelor centralizate, guvernele care combat terorismul sau organizațiile care combat criminalitatea pot cere (uneori forța) colaborarea autorităților financiare centrale. Pentru cripto-monede nu există o asemenea autoritate. Bursele de schimb ale cripto-monedelor sunt și ele aplicații care rulează pe servere care pot fi atacate. Sistemul nu poate fi distrus de asemenea atacuri, datorită arhitecturii sale distribuite, dar poate fi încetinit până la a deveni practic ne-operabil. În acest moment există multe semne de întrebare și sentimentul dominant este scepticismul. Istoria arată însă că și alte tehnologii (inteligența artificială de exemplu) au trecut prin perioade similare, în care dominau problemele care păreau a pune sub semnul întrebării viitorul, dar le-au surmontat atunci când s-au acumulat destule idei care au fost transformate în soluții. Viitorul este greu de prevăzut în acest domeniu. Vom urmări și vom relata.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Withnail & I‘ belongs to the category of those films in which I can appreciate many details, artistic and technical aspects, but whose watching is an unpleasant experience for me. It’s been two days since I saw the movie, that is, enough time for the first impressions to settle down, and in my memory the movie remains the same. If I had to choose two phrases to characterize it, they are ‘professionally crafted’ and ‘disgusting’. I see on IMDB that the film has a loyal following, almost a cult status, amplified by the fact that its director, Bruce Robinson, has made so far only four films, even though he crossed the 70-year-old age threshold. I’ve seen another one of them, the most recent, which had a somewhat similar theme (inspired by the true story of a life ruined by substance abuse), there Johnny Depp saved the movie. Here’s about the same thing. A film I may have good reasons to see, but then I do not enjoy what I saw.
‘Withnail & I‘ was made in 1987, but the story takes place in 1969, the year London was one of the two capitals of the pop culture revolution. The heroes are two actors who fail to get any decent roles and spend their time drinking themselves to death, in between rare phone calls or attempts to call their agents, living into a rented apartment which they gradually transform in a kind of a garbage can. When running out of cash to continue the liquids supply, they accept the opportunity to spend a weekend in the country, at the cottage of an uncle of one of them. From here, the film turns into a sort of comedy of situations around the culture clash between the two young people who recite theater while being in varying degrees of drunkenness and the locals who are not too happy with the guests, pigmented by a secondary intrigue which involves the uncle with homosexual tendencies not shared by the two young people.
It may be me, or rather my lack of resonance to certain kind of English humor, the one that only cares about characters and situations, considering that, ultimately, any story or lack of cinematic story can be labeled and placed on the shelf of absurd. As I mentioned, there are many details and memorable scenes in the movie: the ones in the car (a junk, but a Jaguar!), the confrontation with the chicken at the cottage, the final scene. Acting is first class. Richard E. Grant seems to predict Benedict Cumberbatch 2-3 decades in advance and his role in the film is a youthful version of the role of ‘Can You Ever Forgive Me?‘. He enjoys excellent replica from Paul McGann and Richard Griffiths. However, none of the characters creates empathy. French Nouvelle Vague films abound in similar heroes, but one can identify with them. Not here. Good acting and cinematography failed to make me overcome the sordid atmosphere, and to compensate for my lack of interest in the uninteresting story of a couple of lives wasted in drunkenness. I cannot recommend the movie.
Câteva filme foarte vizibile și
foarte discutate și disputate în spațiul public ar putea crea impresia că
Holocaustul este o tema majoră a cinematografiei românești. Lucrurile nu stau
deloc așa. Subiectul a fost aproape complet absent din cinematografia
românească a primilor 60 de ani de la încheierea celui de-al doilea război
mondial. Recuperarea istoriei României de după 1989 s-a concentrat pe aspectele
crimelor comunismului. A trebuit să treacă și Noul Val românesc de la începutul
mileniului, dominat de minimalism cinematografic și teme sociale legate în
majoritate de cotidian sau de istoria apropiată. Filmele dedicate
Holocaustului sunt rare și în majoritate recente. Să trecem în revista
câteva borne semnificative și filmele care au adus subiectul în atenția
cineastilor și a spectatorilor.
Holocaustul
a fost un subiect tabu în perioada comunistă. Cei care au trăit în România
epocii și au trecut prin sistemul de educație comunist își amintesc manualele
și lecțiile de istorie unde se vorbea despre crimele nazismului fără a fi
menționate cine au fost victimele principale. Cu excepția Comunității Evreiești
(dar și acolo cu reținere și sub supraveghere) nimeni nu pomenea Holocaustul și
cu atât mai puțin episoadele petrecute în România. Singurul film din perioada
comunistă care se aproprie – în mod indirect și contorsionat – de tema
discriminărilor rasiale de la sfârșitul perioadei interbelice premergătoare
Holcaustului este ‘Actorul și sălbaticii’,
regizat de Manole Marcus și bazat pe un scenariu scris de Titus Popovici. Manole Marcus, de origine evreu, a fost un
regizor talentat, dintre primii care au asimilat în filmul românesc elemente
stilistice ale Noului Val francez. Titus Popovici, unul dintre scenariștii
prolifici ai epocii, a scris multe scenarii ale unor filme de propagandă,
introducând uneori tematici considerate ‘îndrăznețe’ în epoca. Rolul și efectul
lor este disputat. ‘Puterea și adevărul’
(regizat tot de Manole Marcus) pleda în aparență pentru deschidere politică în
tonul ‘dezghețului’ lui Hrușciov și al lui Ceaușescu in primii ani după
preluarea puterii. ‘Actorul și
sălbaticii’ conținea – folosind pretextul scenei teatrului de revistă – o
pledoarie pentru libertatea de exprimare a artiștilor. Erau acestea invitații
reale la dezbatere sau mai degrabă subtile manevre propagandistice încercând să
poleiasca o realitate sumbră?
Eroul filmului ‘Actorul și sălbaticii’ (ieșit pe ecrane
în 1975) este inspirat direct de figura marelui actor de cabaret și revistă
Constantin Tănase. Scenaristul Titus Popovici face însă o manevră
propagandist-istorică ciudată, mutând sfârșitul tragic al vieții actorului în
perioada de imediat dinaintea celui de-al doilea război mondial, și înlocuind
ocupanții sovietici care erau tința atacurilor sale satirice cu Garda de Fier.
Toți spectatorii români știau cine au fost inamicii lui Tănase și cei care
direct sau indirect i-au cauzat sau grăbit sfârșitul. Legionarii apar în film
ca exponenți ai unei mișcări politice violente și dușmani ai libertății de
exprimare (ceea ce în realitate și erau), dar sunt și subtil exonerați, căci li
se atribuie o vină imaginară, despre care toți știau că este falsă istoric. Și
totuși, este singurul film din acea perioada în care sunt explicit menționate
crimele Gărzii de Fier, și în care apare figura unui evreu care este victimă a
discriminărilor și represiunii, în personajul Ionel Fridman, textierul
actorului, rol jucat de Mircea Albulescu. Filmul de altfel are multe calități
cinematografice, folosește iscusit tehnica teatrului în filmul de epocă (‘Cabaret’ al lui Bob Fosse ieșise pe
ecrane cu câțiva ani înainte și probabil l-a inspirat pe Marcus), și se bucură
de o distribuție excepțională care include cel mai mare rol pe ecran al lui
Toma Caragiu (care avea să moară în cutremurul de la 4 martie 1977) alături de
Mircea Albulescu, Mircea Diaconu, Marin Moraru și alții mulți și buni.
Deși strict vorbind
nu aparține cinematografiei românești, cred că trebuie menționat în această
trecere în revista filmul ‘Train de vie’.
Motivele principale ar fi faptul că autorul sau, Radu Mihăileanu, și-a trăit
primii 22 de ani de viață și și-a început formarea și studiile cinematografice
la IATC, înainte de a emigra în Franța, și că filmul este o coproducție, filmat
în parte în România și beneficiind de participarea unei echipe considerabile de
actori și tehnicieni români. Este totuși un film francez, nominalizat pentru
premii César și câștigător al premiului pentru debut la festivalul de la
Veneția. Distribuit în România, a expus pentru prima dată publicul românesc
prezentării pe marile ecrane a unor episoade istorice petrecute nu departe de
România, și trecute sub tăcere până atunci în cinematografia română. Abordarea
este în registru comic, și aici fiind vorba despre o premieră, o inovație
îndrăzneață în contextul cinematografiei mondiale. Radu Mihăileanu a fost de
altfel angrenat într-o polemică în care a susținut că Roberto Benigni s-ar fi
mai mult decât inspirat din scenariul sau când a conceput ‘La vita è bella’, capodoperă sa, care a ieșit pe ecrane cam în
aceeași perioada și i-a adus italianului Premiul Oscar. Personal nu am fost
entuziasmat de filmul lui Radu Mihăileanu. Este o
poveste fantastică de speranță și vise în vremuri grele. Ideea este bună și
originală, cu un final de excepție care compensează ritmul lent și
cinematografia convențională din mijlocul filmului. Prea multe dintre
personajele de pe ecran aparțin însă stereotipurilor evreiești (chiar dacă
pozitive) coborâte direct din ‘Fiddler on
the Roof’. Actorii sunt buni, dar chiar și celor mai buni actori le este
greu să depășească abordarea schematică a scenariului. Intriga secundară a
întâlnirii societății de shtetl cu lumea ne-evreiască este tratată într-un mod
prea asemănător cu unele cărți ale lui Bashevis-Singer și merită mult mai mult
decât abordarea simplistă de care are parte în acest film.
A trebuit să așteptăm până în anul 2008 pentru a vedea
apărând pe ecrane o prima abordare frontală, curajoasă, și la nivel
cinematografic corespunzător a temei Holocaustului într-un film artistic
românesc. Regizorul Radu Gabrea deja abordase perioada și subiectul în
documentarul ‘Struma’ difuzat în 2001. În ‘Călătoria lui Gruber’, el se ocupă de
unul dintre cele mai sângeroase episoade din această perioadă, pogromul și
masacrul la Iași a peste 13.000 de evrei în primele zile ale participării
României în război. Timp de mulți ani, cărțile de istorie românești au ignorat
sau au minimalizat evenimentele, dar adevărul a devenit din ce în ce mai
evident în special după publicarea raportului Wiesel, în ciuda eforturilor
depuse de negaționiștii Holocaustului, care încă încearcă să ascundă
responsabilitatea autorităților române din acele vremuri.
Un
veteran al cinematografiei din România, Radu Gabrea nu era la primul său film
artistic care se ocupă de evenimente sensibile din istoria românească. În ‘Cocoșul decapitat’, el abordase aceeași
perioadă, analizând evenimentele din perspectiva populației germane din
România, o parte din care a colaborat cu naziștii. Nu mi-a plăcut acel film,
dar am apreciat curajul în abordarea subiectului. În ‘Călătoria lui Gruber’, Gabrea se bazează pe premize foarte solide,
folosind amintirile scriitorului italian Curzio Malaparte care, în calitate de
corespondent de război, a vizitat orașul imediat după evenimente și le-a
menționat în romanul lui ‘Kapput’. Povestea din film descrie sosirea lui Malaparte în oraș
în primele zile după ce România a intrat în război ca aliat al Germaniei
naziste, în iunie 1941. Războiul începuse, dar ceea ce îl deranja pe Malaparte
este o alergie teribilă care putea fi vindecată doar de un specialist cu domiciliul
în Iași. Acest doctor nu era ușor de găsit totuși, haosul domnea, oamenii nu
putea fi găsiți unde ar fi trebuit să fie, mentalitatea balcanică a corupției
părea să fie amplificată de război și, mai presus de toate, medicul se întâmpla
să fie evreu. Ceva teribil părea să se fi întâmplat cu evreii din acest oraș,
dar nimeni nu vorbea deschis despre acest lucru sau când vorbea folosea un
limbaj dublu, ascunzând faptele. Armata și poliția aruncau răspunderea unii pe
ceilalți. Comandantul militar al regiunii va fi suspendat, dar nu și pentru
pierderea vieții evreilor (el a fost, de fapt, felicitat de dictatorul
Antonescu pentru gestionarea eficientă a evenimentelor), ci pentru că permisese
soldaților săi să prade moșia unui conte și să-i distrugă crama. Filmul care
începe într-un registru comic unde scriitorul inocent italian se întâlnește cu
România veșnică a eroilor lui Caragiale, se transformă într-o confruntare
dramatică cu ororile crimelor de război. Echipa
de actori face o treabă excelentă, începând cu Florin Piersic Jr. în rolul lui
Malaparte, în ciuda faptului că este sau pare prea tânăr pentru rol. Malaparte
avea 42 de ani la evenimentele descrise în film. Marcel Iureș are o prezență
scurtă dar memorabilă pe ecran ca Gruber (doctorul evreu), în timp ce Claudiu
Bleonț și Răzvan Vasilescu joacă rolurile șefilor armatei și ai procuraturii
locale în cea mai bună tradiție a lui Caragiale.
Pogromul de la Iași a fost cam în
aceeași perioadă subiectul unui film documentar al televiziunii israeliene,
care prezenta documente și mărturii ale supraviețuitorilor trenurilor morții.
Interesantă este prezența în film a regizorului evreu originar din România,
Andrei Călărașu. După ce ajunsese la o oarecare notorietate în România ca
regizor al unor comedii de succes, Călărașu a emigrat în Israel în 1965,
reprofilându-se ca regizor și producător de emisiuni de televiziune. În
documentarul menționat, Andrei Călărașu apărea însă nu ca cineast, ci ca
martor, el fiind unul dintre supraviețuitorii cumplitului ‘tren al morții’.
Cine a văzut mărturia sa filmată, greu o va uita vreodată.
Menționez aici încă un
documentar, care a avut parte de o gestație îndelungată și a fost subiectul
unor polemici intense la primele sale proiecții publice, și chiar înainte de
acestea. Este vorba despre ‘Odessa’ al
lui Florin Iepan, care are ca subiect masacrul comis în Odessa
ocupată de armata română în octombrie 1941, în care au pierit 22
de mii de evrei. Filmul vorbește nu numai despre evenimentele cumplite ale
acelor zile, dar și despre ne-acceptarea responsabilității istorice de către
politicienii români, inclusiv președinții care s-au perindat la putere după
1989. Polemicile și atacurile împotriva regizorului, filmului și conținutului
său au fost foarte intense chiar și înainte de premiera din 2013, și au
continuat o vreme după aceea. Nu am reușit să găsesc filmul pentru vizionare
on-line, dar un trailer de nouă minute poate fi văzut pe youTube. Nu știu ca
filmul să fi fost proiectat în Israel. Nu este menționat nici pe IMDB unde
filmografia lui Florin Iepan ca regizor pare că se oprește în 2007. Masacrul de
la Odessa nu vrea însă să se lase uitat, nici în istoria României, și nici în
istoria filmului românesc, după cum vom vedea imediat.
Atunci când Radu Jude a început să abordeze în filmele sale tema Holocaustului, numele său era deja cunoscut și în România și în lume. Regizase câteva filme de succes, iar ‘Aferim!’ îi crease o notorietate internațională, aducându-i, între altele, premiul pentru regie la Festivalul de la Berlin. În acel film Jude abordase deja o tema ‘tabu’ în istoria românească, cea a robiei și a prejudecăților față de minoritatea rromă. ‘Țara moartă’, documentarul realizat de Jude în 2017, este însă un film special din mai multe puncte de vedere. Am văzut filmul la Festivalul de la Haifa, într-o sală în care poate o jumătate dintre spectatori erau supraviețuitori ai Holocaustului sau prima generație după Holocaust. Acest document foarte special creat de Radu Jude face parte dintr-o dezbatere încă deschisă în România cu privire la rolul și responsabilitatea conducătorilor dar și a oamenilor de rând în Holocaust. Este un eveniment care nu poate fi judecat doar din perspectiva fan-ului de film, deoarece include atât de multă istorie, politică și încărcătură emoțională.
‘Țara moartă’ acoperă anii 1936 până în
1944, cea mai întunecată perioadă în istoria României și în
istoria comunității evreiești din această țară, care număra aproape un milion de oameni înainte de al doilea război mondial.
Considerați țapi ispășitori pentru pierderea teritoriilor românești de peste Prut, evreii au fost supuși legilor rasiale, și-au pierdut drepturile cetățenești, au fost trimiși la muncă forțată și o parte dintre ei au fost deportați în ghetouri și lagăre în Transnistria. Cu toate acestea, nu există înregistrări
directe, pe ecran, despre ceea ce s-a întâmplat acolo. În schimb, regizorul a
folosit o colecție de fotografii recuperate dintr-un studio foto într-un
mic oraș prăfuit din sudul României de atunci. În loc de pogromuri,
ghetouri și trenuri ale morții vedem pe ecran țăranii, soldații, militanții
naționaliști în ocaziile lor de sărbătoare, dar și de zi cu zi. Și arme. Multe, multe arme. Coloana sonoră este mai
sofisticată, compusă dintr-o combinație de cântece românești naționaliste,
știri din jurnalele cinematografice, discursuri ale politicienilor de atunci
alternând cu citirea din jurnalul cotidian al unui medic evreu – lipsit de
toate drepturile, supus fricii, abuzurilor, persecuției . Mesajul este cel al
“vieților paralele”. Radu Jude arată din nou că este un director care
nu fuge de controversă și care nu se teme să inventeze noi modalități de a pune pe ecran
ideile și mesajele pe care le consideră importante.
‘Țara moartă’ își lasă spectatorii să-și formeze propriile
opinii, nu există nici un comentariu în afara ecranului, care să îndrume sau să
explice. Nu există imagini în mișcare, doar imagini ‘stills’ din colecția de
fotografii Acsinte. Spectatorii sunt lăsați să judece singuri. Filmul aparține
unei categorii aparte, poate singurul documentar similar cu care pot compara
acest film este “Shoah” al
lui Claude Lanzmann.
Radu Jude nu s-a oprit aici. Un an mai târziu a realizat filmul artistic ‘Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari ‘, prezentat în toamna trecută la Festivalul Internațional de Film de la Haifa și în aceste săptămâni în cadrul Festivalului Filmului Românesc organizat în Israel de ICR Tel Aviv. Un film care abordează cu curaj și fără menajamente tema cunoașterii și asumării trecutului în societatea românească de astăzi. Un film care va avea un impact și va stârni controverse, dar sunt convins că este exact ceea ce și-au dorit realizatorii.
Pot fi trasate multe paralele între regizorul Radu Jude și eroina principală a filmului, o regizoare cu nume de poetă, care primește susținerea financiară a primăriei pentru organizarea unei reconstituiri a unor episoade din participarea României în cel de-al doilea război mondial, nu în alt loc (simbolic) decât în centrul Bucureștilor, în Piața Palatului, locul unde a început schimbarea (incertă, incompletă) a destinului României în 1989. Ca și Radu Jude însuși, regizoarea Mariana își asumă riscul de a include în creația sa artistică nu versiunea eroică naționalistă, ci adevăruri incomode despre crimele de război comise de armata română în anul 1941, în perioada în care era aliată cu Germania Nazistă.Masacrul de la Odesa se află din nou în centrul atenției.
Ideea că guvernanții României și armata aflată sub comanda lor au fost răspunzători de crime de război contravine evident și mitologiei și imaginii idealizate create în lungii ani de ignoranță. Societatea românească, așa cum o prezintă Radu Jude, este fragmmentată în planuri multiple. Demersul de auto-analiză istorică al regizoarei se bucură de sprijinul unei părți a echipei cu care lucrează, dar și de multă rezistență la toate nivelele, de la cel al funcționarilor culturali care încearcă să influențeze conținutul creației artistice într-o variantă ‘soft’ a cenzurii și până la o parte dintre actorii amatori și figuranții intrigați și indignați de varianta neconformistă a istoriei pe care sunt îndrumați să o prezinte. Rasismul și cabotinismul, cinismul și demagogia își dau mâna într-o combinație uneori comică, alteori absurdă a încercărilor de a devia scopul proiectului. Până la urmă ceva este realizat, dar cu un preț personal semnificativ.
Personajele lui Radu Jude reflectă și alte sfâșieri și disonanțe la diferite nivele ale lumii românești de astăzi. Unele dintre ele sunt cultivate, citează liber din filosofi și istorici, dar folosesc simultan un limbaj de stradă, fără perdea și menajamente. Există un conflict secundar al relației între regizoare și un pilot de aviație căsătorit și întrebarea dacă el este esențial liniei tematice principale a filmului este legitimă. Răspunsul este în opinia mea pozitiv, personajul Marianei fiind astfel prezentat în diferitele sale dimensiuni, ca un personaj complex și în același timp familiar, o femeie inteligentă și vulnerabilă în viața personală, departe de a fi doar un personaj-șablon cu obsesie politică. Interpretarea actoricească este excelentă, cu mențiuni speciale pentru Ioana Iacob în rolul principal și Alexandru Dabija în cel al responsabilului cultural. Extrasele din materialele de arhivă ale jurnalelor cinematografice ale vremii sunt folosite în mod inteligent sub pretextul documentării pentru realizarea reconstituirii și crează o imagine clară a contextului istoric la care se referă filmul. Cadrele lungi și folosirea aparatului de filmat mobil crează o atmosfera dinamică și autentică.
Este filmul prea lung cu cele două ore și douăzeci de minute ale sale? Mărturisesc că nu m-am plictisit în niciun moment, din contră, am fost interesat în permanență de subiect și de detalii iar construcția gradată a acțiunii își are deznodământul într-un final cu impact emoțional. Pentru personajele filmului și pentru spectatori întrebarea centrală este dacă istoria poate fi învățată, reînvățată, asumată. Răspunsul la această întrebare rămâne ambiguu. ‘Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari’ este însă un film pe care cei care îl vor vedea nu îl vor uita ușor și îl vor discuta multă vreme.
Drumul este acum deschis și au fost înregistrate și câteva creații remarcabile. Recuperarea istorică a problematicii Holocaustului este însă departe de a fi încheiată în societatea românească, în filmul și în literatura română. Filmele lui Radu Gabrea, Florin Iepan, Radu Jude alături de cărți cum sunt cele scrise de Cătălin Mihuleac fac parte dintr-un proces cultural și istoric, dureros dar necesar, în desfășurare, și care trebuie să continue. În ceea ce am prezentat aici nu este vorba despre un final, ci doar despre câteva episoade dintr-un serial.
Articolul a fost publicat inițial în numărul 21 (mai 2019) al revistei ‘Nautilus’
I believe that Vincent van Gogh would have been very pleased if he could get some royalties from the films that were made about him. The “damned” artist of the generation of post-impressionists, the unrecognized genius who did not sell any painting during his life but whose works nowadays break all records of prices in public auctions, is also a star on the screens of various formats. Several biopics were dedicated to his life and death, megastars such as Kirk Douglas performed his role on screen, directors such as Vincente Minnelli, Alain Resnais, or Robert Altman tried to decipher the secrets of his brilliant art born of suffering, countless documentaries analyzed and dissected details of his life and work and documented the museums and exhibitions showing his paintings to the public, and last year we even enjoyed (I at least did) an original animation movie (“Loving Vincent“). To the long list we can now add “At Eternity’s Gate” directed by Julian Schnabel, with Willem Dafoe in the lead role. The accumulation of quantity, however, does not automatically lead to a quality leap.
It can not be said that the film is lacking in ambition, which it declares from the title. The torments of the last two years of the artist’s life are shown in particular through situations built around the information in his correspondence. The period spent together with Paul Gaugain at Arles is used to bring into dialogue many of the ideas about art and the doubts shared by van Gogh in letters to his brother Theo. The process is acceptable, such discussions could have taken place, even though the theoretical debate between the post-Impressionist trends would have been more suitable to a saloon in Paris and not to a field near Arles. But Schnabel does not stop here. Much of the screen time is used to accompany Vincent to his wanderings, seeking pieces of nature that remind some of his works. Concerning his character, the nature of his anxieties, the proportion of illness vs. psychological and social pressure, we find out not much about all these. We get Vincent, the martyr artist, based on what we know about him, and not what we see on the screen. During the almost two screen hours that cover the two last years of van Gogh’s life, the character does not evolve too much. I do not care too much about the biographical licenses (the famous use boots were painted in 1886 in Paris and not in 1888 at Arles for example) as the fact that they add nothing important to a movie that seems to want to say essential things. One of the most controversial options is the assuming of recent theories that invalidate the suicide thesis accepted by official biographies and attribute van Gogh’s death to accidental murder. Assumption or speculation? When the event is rendered as an objective cinematic narrative, the response is served in terms of what the director wants the film’s viewers to believe or feel.
Willem Dafoe achieves here one of the great roles of his career, identifying himself physiognomically and as a character with the painter and managing to overcome the over 25 years he has in addition to his hero’s age or the end of his life. He is decently supported by two actors I know less – Rupert Friend in the role of Theo and Oscar Isaac as Paul Gaugain. Several good European actors enjoy the opportunity to appear in a movie about van Gogh and we, the spectators are glad to see them, even in episodic roles: Mads Mikkelsen , Mathieu Amalric , Emmanuelle Seigner . Overall “At Eternity’s Gate” does not, in my opinion, meet the expectations. It even fails to be one of the best films about Vincent, the painter who was damned in life and is and will be loved in eternity.
