The only flaw that I can find in the movie ‘Skin‘ made by Guy Nattiv is the impression of deja-vu. Indeed, viewers who have watched Tony Kaye‘s ‘American History X‘ staring Edward Norton will not be able to notice that this is a very similar story. Here as well as there, a young neo-Nazi skinhead who seems corrupt in racism and violence beyond any chance of salvation begins to understand the harm and horror of the ideology to which he dedicated his life and tries to quit evil. The renunciation is not easy, both because of his personal crisis and because of the violent attempts of the milieu in which he lived to keep him inside. The fact that 20 years after Tony Kaye‘s movie ‘Skin‘ seems more actual than ever tells a lot about the evolution or involution of American society in this period. Israeli-born Guy Nattiv makes a very American film which dissects without any hesitation an infected sector of American society. It is a hard and realistic film coming close to the point of pain, that gives a replica on the same level as Kaye‘s classic movie.
Bryon Widner (played by Jamie Bell) ideologically lives in the parallel and violent universe of a band of white supremacist extremists led by a pair of charismatic preacher-politicians who use drugs, tattoos, and populist-racist language to lure youngsters fallen into poverty or moral crisis. The targets of their attacks are all those that do not correspond to the supremacist model of a white and Christian America, and their actions take the form of terrorist violence. Bryon has the chance to meet Julie (Danielle Macdonald), a woman who had lived through similar experiences in her family, a single mother who has pains to grow up her three daughters. The relationship with Julie gives Bryon the moral and sentimental motivation for recovery. Departing from the vicious environment in which he lives will not be easy, his criminal acts leaving him with no alternative of neutrality.
I found the acting performances to be special. It is primarily the holders of the two lead roles, but also those around, such as Bill Camp and Louisa Krause in the roles of the leaders of the extremist group, or the actresses who play the roles of the three girls. Their task was made even more difficult by the style of the film – a docu-drama that brings to the screen a violent and uncomfortable reality – which required from everyone both physically and psychologically efforts. The that gives the film’s title is a double-faced symbol. The skin is what separates people into conflicting categories in the view of the supremacists. However, the crypto-Nazi tattoos on the hero’s skin are also a symbol of his adherence to a poisonous ideology. In order to save himself as a human being, he must get rid of these signs that set him apart from the rest of humanity, and the physical pain he is forced to endure mirrors the moral purgatory traversed by his soul. ‘Skin‘ is a tough and realistic film about the extremes in mid-America today.
The South Korean film universe never ceases to provide surprises with almost every movie I see. ‘Joint Security Area‘ was created by Chan-wook Park in 2000, three years before directing ‘Oldboy‘, the film that made him famous and propelled him to the attention of film viewers and critics around the world. Under the pretext of an investigation into an incident at the armistice line between the two Koreas that resulted in the death of two North Korean soldiers, Chan-wook Park is making a film about the absurdity of war and the brotherhood between soldiers who are apparently dead enemies. good tradition and maybe inspired by classic films like Stanley Kubrick‘s ‘Paths of Glory‘.
The story in the film takes place in the demilitarized zone, one of the most tense places on the planet, a place where the armies of South and North Korea are facing each other, in an uncomfortable armistice of a war suspended over 65 years ago , armistice sprinkled with incidents that sometimes result in victims. But the armies are made up of people, many of them young people sent to do their “patriotic duty” towards the respective countries, and in this case belong to the same people fractured by history. The film describes an unlikely human fraternization that is disapproved and repressed by the superior officers on both sides of the conflict and ignored by the neutral observers whose mission is to prevent incidents and investigate them when they happen. Nobody in this film seems to be interested in revealing the truth about the incident that tragically concludes the micro-coexistence attempt of the soldiers engaged in a macro-conflict. It is an action movie with elements of criminal investigation film, but what remains in the viewers’ minds are the human aspects of the encounter between four young people who refuse to be enemies.
I liked the story and the message, even if some details and even the whole situation are not completely credible. The actors, especially those who play the roles of soldiers, are well-chosen and fit perfectly into the roles. The film suffers from an excess of rhetoric, but the sincerity of approaching such a delicate subject manages to prevail. In 2000, the vision proposed by this film was considered radical by some of the viewers, but it attracted the curiosity of South Korean viewers. In this country ‘Joint Security Area‘ sold more tickets than ‘Titanic‘ and launched the career of one of the most famous South Korean directors! We can understand why.
Apropiata trecere dintre ani, de la 31
decembrie spre 1 ianuarie, va marca și sfârșitul celui de-al doilea
deceniu al secolului 21. Anii 2010 sau the ‘teens’, cum li se spune în
limba engleză, ceea ce s-ar putea traduce și ca ‘anii adolescenței’
secolului 21 sau, de ce nu, ai mileniului al treilea. Din punct de
vedere economic și politic, a fost un deceniu bogat în crize și
contradicții, în revolte și răsturnări politice și sociale, cam în toate
regiunile lumii. Lumea de astăzi pare mai nesigură, planeta însăși e un
loc din ce în ce mai periculos pentru viața speciei umane. Și totuși, a
fost și un deceniu de excepționale descoperiri și progrese în domeniile
diverse ale științei și ale tehnologiilor avansate și, dacă vor exista
soluții la marile probleme cu care se confruntă omenirea, ele trebuie
căutate și (sau mai ales) în avansurile înregistrate de cunoaștere.
‘National Geographic’ a dedicat mai multe articole acestei teme, între
care o listă a celor 20 cele mai importante descoperiri științifice ale
deceniului. Să trecem și noi o parte dintre ele în revistă, nu neapărat
în ordinea aleasă de editorii prestigioasei reviste lunare americane.
Planeta noastră se află în pericol.
Informațiile legate de nivelul de poluare, de dispariția sau pericolele
dispariției unor întregi ecosisteme, de anihilarea sau pericolele de
anihilare a unor specii de plante și animale, precum și disputele
științifice și politice în jurul încălzirii globale au trecut din
paginile publicațiilor științifice în centrul atenției tuturor. Peste un
sfert din speciile de plante și animale care trăiesc astăzi se află în
pericol de dispariție. La 9 mai 2013 nivelul măsurat de bioxid de carbon
a trecut de 400 de părți per milion pentru prima dată în istoria
omenirii și de atunci nu a mai scăzut sub acest nivel. Anii dintre 2015
și 2019 au fost cei mai calzi din istoria de după 1880, când au început
măsurătorile. Acordul de la Paris semnat în 2014 are ca scop luarea de
măsuri la nivel internațional pentru a limita creșterile de temperatură
până în anul 2100 sub 2 grade Celsius, dar Statele Unite au anunțat
recent că se retrag din acest acord. Rapoartele experților arată că și o
creștere de 1,5 grade Celsius ar putea avea consecințe catastrofale,
ducând la schimbări climatice, fenomene meteorologice extreme, schimbări
în habitatul zonelor de coastă și transformarea unor suprafețe ale
planetei, astăzi încă verzi, în deșerturi. Am fost martori în 2019 ai
inundațiilor care au lovit Veneția. Aproximativ jumătate din suprafața
Marii Bariere de Corali din Oceanul Pacific a fost afectată între 1998
și 2012, urmată de încă două veri peste medie în 2016 și 2017. Creșterii
temperaturii i se adaugă în această zonă și efectul distructiv al
numărului crescut de cicloni.
Mulți savanți și antreprenori consideră
că problemele Terrei își au o posibilă soluție în explorarea spațiului
cosmic. Aceasta începe însă de la cunoașterea Universului dincolo de
limitele atmosferei terestre, domeniu care a înregistrat progrese
spectaculoase în deceniul care a trecut. În 2019, premiul Nobel pentru
fizică a fost împărțit între canadianul James Peebles, pentru
descoperirile sale teoretice legate de evoluția Universului, și
elvețienii Michel Mayor și Didier Queloz, pentru descoperirea primei
exoplanete, adică o planetă aflată în afara sistemului solar. Între 2009
și 2018 telescopul spațial Kepler al lui NASA a descoperit și confirmat
încă peste 2700 de exoplanete. În 2018 a fost lansat urmașul lui
Kepler, Transit Exoplanet Survey Satellite (TESS), care are deja la
activ 34 de noi exoplanete descoperite. Stațiile spațiale și cele
terestre s-au ocupat însă nu numai de planete și sisteme similare cu cel
solar. Observatorul american LIGO a confirmat în 2015 after-șocul
ciocnirii a două găuri negre, și în 2017 (împreună cu observatoarele
europene din sistemul Virgo) ciocnirea a două stele de neutroni. Aceste
observații au confirmat teoria lui Einstein despre undele
gravitaționale. Importanța acestor descoperiri constă în posibilitatea
invenției în deceniile următoare a unor sisteme de propulsie care să
permită deplasări la viteze apropiate de viteza luminii. Încep, deci, să
se contureze la orizonturile cunoașterii și viitoarele posibile
adăposturi pentru omenire, ținte ale explorării spațiale și felul în
care putem ajunge acolo.
Deceniul care se încheie a fost și
deceniul relansării explorării spațiului cosmic. La fel ca și cu
jumătate de secol în urmă, Statele Unite și organizația NASA sunt
liderii mondiali, dar concurenții, sau poate și colaboratorii lor, sunt
astăzi alții. Uniunea Sovietică nu mai există, urmașa sa Rusia având
încă ceva tehnologie și un rol de jucat, dar au apărut noi pretendenți,
în primul rând China și Europa Unită. Explorarea spațială are, ca și
acum 50 de ani, și o dimensiune mai puțin cunoscută, strategică și
militară, dar nu mai este o afacere exclusiv guvernamentală.
Întreprinderile private cu scopuri comerciale, cum este SpaceX a lui
Elon Musk, au început să joace un rol din ce în ce mai important. Sunt
șanse bune ca în deceniul următor omenirea să pășească din nou pe Lună
și să se îndrepte apoi spre Marte. Între timp, în acest deceniu,
stațiile spațiale automate au înregistrat succese remarcabile. În august
2012, proba Voyager 1 a lui NASA a depășit frontiera exterioară a
heliosferei, devenind primul obiect creat de om care a părăsit sistemul
solar. În noiembrie 2018, i s-a alăturat Voyager 2. Misiunea Rosetta a
Uniunii Europene a atins în 2014 pentru prima dată suprafața unei
comete, culegând informații despre ‘materia primă’ din care s-au format
planetele. Misiunea Dawn a lui NASA a explorat în 2011 bariera de
asteroizi, iar misiunea New Horizon (tot a lui NASA) a fotografiat
planeta cea mai îndepărtată de Soare a sistemului solar, Pluto, din
proximitatea acesteia. Intrigante sunt potențialele urme de gheață
detectate pe Pluto, Saturn și chiar pe Marte, unde vehiculele ‘Rover’
cercetează și colectează informații în așteptarea astronauților. Acolo
unde există gheață există potențial și apă, dacă nu la suprafață, atunci
în subsolul corpurilor cerești, deci una dintre condițiile apariției
unor forme de viață extraterestră a fost confirmată.
Una dintre ramurile științifice aflate
în atenția permanentă a presei a fost în acest deceniu genetica. O
adevărată revoluție s-a produs aici în ultimii zece ani, prin
identificarea sistemului Crispr-Cas9, folosit ca sistem imunitar de
anumite bacterii, care în acest scop decupează și înmagazinează
fragmente de ADN. În 2012 savanții au propus folosirea acestui sistem de
bacterii ca ‘foarfece’ de precizie în editarea genetică. Câteva luni
mai târziu, echipe independente de cercetători au confirmat
aplicabilitatea acestei tehnologii pe ADN-ul uman. Se născuse un nou
domeniu științific și tehnologic, cu potențial și implicații uriașe, dar
și cu riscuri și dileme etice pe măsură. Au fost înregistrate în acest
deceniu succese remarcabile și în izolarea, vindecarea și profilaxia
unor boli care amenință omenirea cu epidemii la scară globală. În 2015 a
fost pentru prima dată sintetizat de către compania farmaceutică Merck
un vaccin contra bolii Ebola, care a fost aprobat în acest an în Europa.
Încă de la începutul deceniului a fost încetinită răspândirea bolii
SIDA, folosind medicamente antiretrovirale.
Știința evoluției a înregistrat și ea
progrese remarcabile, în combinație cu descoperirile furnizate de
paleontologie și cu progresele geneticii. În 2010 cercetătorii au reușit
prima reconstituire completă a unui dinozaur, completată de
descoperirea faptului că unele dintre specii prezentau adaptări la mediu
ale culorii pielii. În 2014 au fost descoperite fosile ale
spinozaurilor, dinozauri predatori semi-acvatici, iar în 2015 a fost
anunțată descoperirea fosilelor unui dinozaur zburător, cu pene și cu
aripi asemănătoare liliecilor de astăzi. Alte descoperiri demonstrează
că extincția dinozaurilor nu a fost completă, și că unele specii de mici
dimensiuni au supraviețuit o vreme în perioada de după catastrofă. Mai
aproape de noi, începe să se completeze arborele genealogic al speciei
umane. Un sit arheologic din China a adus la suprafață, în 2018, unelte
vechi de 2,1 milioane de ani, în Filipine a fost descoperit în 2019 un
schelet al unei populații asemănătoare rasei ‘hobbits’ din scrierile lui
Tolkien, în timp ce în zona considerată ‘leagănul speciei umane’,
Africa de Sud, au fost scoase la lumină schelete perfect păstrate, care
au permis reconstituirea fizionomiei și anatomiei speciei homo naledi,
care a trăit în perioada dintre 335 de mii și 236 de mii de ani înaintea
noastră.
Știința elucidează din ce în ce mai mult din trecut. Să vedem ce ne va rezerva viitorul.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Helen Mirren‘s presence in the cast is reason enough to make me watch a movie. The English actress is part of that category of artists that give light and expressiveness to each role she undertakes. She is smart and beautiful, and her inner beauty just seems to become more evident with the passage of time. ‘The Good Liar‘ directed by Bill Condon is no exception. Whenever she is present on the screen, Helen Mirren lives with elegance and sensitivity the character, in this film the retired university professor Betty McLeish, a fresh widow fighting loneliness, somewhat naive and because of this the potential victim of sentimental or financial scams. Mirren is neither a queen nor a super-spy or police commissioner in this film, this role may not be one of his memorable roles, but she melts into it with great elegance and care to details. Her presence on the screen is also the only one of the promises of this film that fully meets expectations.
To Helen Mirren and her heroine the replica is given in ‘The Good Liar‘ by Ian McKellen as Roy Courtnay. Apparently at least we are dealing with one of those con men aged in scams, frauds and other similar crimes, but full of charm and with which viewers cannot resist identifying themselves, not to a small extent due to the fact that their roles are played by formidable actors who have long since passed the retirement age. Betty seems to be the typical victim for Roy, and his plans will soon become apparent. Surprises expect however Roy and the viewers. Everyone lies in this movie, from the first meeting, a kind of ‘blind data’ between two senior citizens, set up with the help of the Internet and where the two begin by introducing to each other with false names. ‘The Good Liar‘ is, among other things, a film about the art of lying.
The premises are good and the relaxed atmosphere in which the film begins and continues for a good part of the screening time may have been the most appropriate for the subject. From a certain moment, however, ‘The Good Liar‘ leaves the comfort zone of the films about old charming scammers and about the love stories that are flourishing at old age. The intrigue already filled with unexpected twists becomes even more complicated and temps to become dramatic with references to a past full of skeletons in closets. The action takes place in 2009 and the heroes had time to live through adolescence and youth in the years of World War II. The problem is that the serious part of the story not only breaks the rhythm and the atmosphere of an action film with comical and sentimental nuances, but it is also complicated in my opinion non-credible. Maybe a director like Hitchcock or Polanski could have pulled something more tense and believable from this story but Bill Condon is neither Hitchcock nor Polanski, and ‘The Good Liar‘ will only be remembered by me as just another movie with Helen Mirren.
‘Big Eyes‘ is an unusual film from many points of view. We are dealing with a story that takes place in the world of American art from the second half of the 20th century, a story inspired by real biographies and true facts, but the hero and heroine of the story, although famous, are not part of the consecrated names of the painters of the time, nor among the artists exhibited in the great museums. On the contrary, most critics and art experts consider Keane’s signed works as belonging to commercial kitsch, but that has not prevented them from being sold well and mass-produced, bringing to the authors beautiful incomes. However, the celebrity of the name Keane derives from the public scandal of the disclosure that for over a decade Walter Keane has assumed the paternity of the successful paintings created by his wife Margaret, and from the dispute between them that ended to court and was decided through a test of creativity carried out in the presence of the jurors. The feminist theme of critical appreciation and commercial success of women in the art world is combined with the one of the relationship between the kitsch appreciated by a large part of the public and the art exhibited and sold in galleries and praised by critics. Tim Burton worked at this film for more than a decade, and the result has an imperfection that makes viewers constantly wonder whether it is intentional or not.
Walter Keane broke in the art world in the late 1950s with a series of portraits, most of them depicting children, with an air of melancholy mirrored in their obsessively big eyes. In that artistic era in which abstract expressionism was fashionable, critics turned their backs, but the success with the public was almost immediate, Keane, a real estate agent originally being an excellent expert in ‘public relations’ and a skillful salesman for his own art. The problem, however, was that this art was not created by him but by his wife Margaret Keane. The truth, which included fraud and a sordid story of domestic violence, came to light a few years later, when Margaret, separated from her husband and having fallen under the influence of the ‘Jehovah’s Witnesses’ religious cult, brought it up to public notice. The scandal also reached the courts, raising question marks not only about the case in question (to which the creations belonged) but also about the reasons that made the woman artist collaborate on the fraud. Would the paintings have been equally successful if they were signed by a woman? What is the place and what are the chances of success of a woman in the world of art?
Cinematography is what I liked the most, which should not be surprising for a Tim Burton movie. The pastel colors and the sets have am air of superficial happiness, in tune with the kitsch atmosphere of the paintings around which the action revolves. Naive art or kitsch? We are left to decide. The main roles are played by Amy Adams and Christoph Waltz, both excellent actors, but here they do just two OK roles and they do not look at their best. This impression is created, perhaps, by the fact that the biographical story, based on real life persons, was written in a simplistic and conventional style, putting too often the characters in situations when thery act and speak exactly as we expected. Maybe Tim Burton, subtly, intended to tell us that a story about kitsch art can be told in the style of kitsch film? However, the script of the film enjoyed the approval of the artist who is the main heroine. In addition, the film has a strong feminist focus. Do you know which company is the first to appear generically as a producer of the film? Weinstein Company! The history of cinema sometimes takes unexpected turns.
Decembrie. Luna cadourilor. Luna
așteptării sărbătorilor și a sărbătorilor însele. Luna bilanțurilor
anului care se încheie și a previziunilor și promisiunilor pentru anul
care vine. La fel ca în anii precedenți, și rubrica CHANGE.WORLD va
celebra ultima lună a anului cu câteva articole de retrospectivă, urmate
de o privire în bila de cristal, pentru a încerca să descifrăm ce ne
așteaptă în domeniile științei și tehnologiilor avansate în anul de după
pragul Revelionului.
Săptămânalul TIME a publicat și în acest
an, așa cum o face de mulți ani încoace cam pe vremea asta, un număr
special dedicat ‘Celor mai bune invenții ale anului’. Parcurgerea
acestei listei de invenții cuprinde multe elemente interesante, unele
surprize și informații care deschid domenii și căi noi de explorare.
Este interesantă și structura listei, care a evoluat în anii de când
revista americană a inaugurat această tradiție. Numărul invențiilor
incluse în clasament este acum de 100, plus câteva mențiuni speciale.
Categoriile sau domeniile de aplicabilitate ale acestor invenții se
extind într-o gamă diversă, care include accesibilitatea, realitățile
virtuală și extinsă, produse cosmetice, educație, alimentație, jocuri,
sănătate, locuințe inteligente, îmbunătățiri sociale, sport,
transporturi. Voi trece în revistă detalii despre cinci dintre aceste
invenții, lista completă și ilustrații le puteți descoperi pe
https://time.com/collection/best-inventions-2019/.
Firma americană Bose a fost fondată în
1964, în statul Massachusetts, și este cunoscută în întreaga lume pentru
echipamentele sale audio – amplificatoare și difuzoare pentru locuințe
și automobile, și căștile cu anularea zgomotelor, toate de mare
performanță și calitate. Reputata universitate tehnică Massachusetts
Institute of Technology (M.I.T.) este proprietarul majoritar al
companiei, care deține un număr impresionant de patente și mărci
înregistrate în domeniu. Invenția care aduce firma în rândul invențiilor
notabile ale anului 2019 face parte din extinderea gamei sale de
produse în domeniul produselor ‘wearable’ (îmbrăcabile). Este vorba
despre ochelarii de soare Bose Frames, care încorporează, în două modele
clasice și elegante de ochelari, sisteme audio legate prin rețea
Bluetooth de telefoane inteligente. Sistemul audio devine accesibil
utilizatorilor eliminând necesitatea folosirii căștilor, aceștia
rămânând conectați mult mai bine la realitatea lumii din jur.
O idee asemănătoare, o aplicație
diferită adresată altor categorii de utilizatori propune profesorul
Amnon Shashua și firma OrCam. Născut în 1960, Shashua (al cărui nume de
familie înseamnă în limba ebraică … divertisment) are o carte de vizită
impresionantă: profesor la catedra de inginerie de calculatoare la
Universitatea Ebraică din Ierusalim, vice-președinte la Intel,
președinte și CEO la Mobileye, companie de renume în domeniul aparaturii
de siguranță rutieră instalată pe automobile, și președinte și CTO la
OrCam. Invenția sa aplicată în seria de produse MyEye este o cameră
video cu legătură wireless care, ca și produsul precedent al lui Bose,
poate fi montată pe ochelari. Diferența este însă că acest aparat poate
citi texte și barcoduri, și poate recunoaște forme și figuri, care sunt
apoi traduse în text și informație sonoră, transmisă purtătorilor
ochelarilor. Beneficiarii sunt pacienți cu deficiențe de vedere, care
astfel pot ‘citi’ ziarul, meniurile din restaurante sau prețurile
produselor în magazine, pot identifica obiectele și persoanele din jur,
și pot chiar și vota în alegeri (dispozitivul a fost folosit la
recentele runde electorale din Israel).
Cazul lui Elizabeth Holmes și al firmei
Theranos, despre care am scris de câteva ori în rubrica CHANGE.WORLD, a
deschis o perioadă de scepticism și precauții suplimentare în ceea ce
privește invențiile care revoluționează asistența și sistemele medicale.
Produsele firmei TytoCare, tot o firmă israeliană, au fost în
consecință verificate cu rigurozitate înainte de a primi autorizație de
vânzare și funcționare în 20 de țări, dintre care, recent, în Statele
Unite. Este vorba despre o trusă medicală (numele comercial este
TytoHome) cu senzori și un dispozitiv central de control și comunicații,
prin intermediul cărora medicii pot examina la distanță pacienții
(măsurând temperatura, ritmul cardiac, tensiunea, vizualizând porțiuni
din piele, fundul gâtului și interiorul urechilor), eliminând astfel în
multe cazuri necesitatea deplasării pacientului la cabinetul medicului
sau vizita acestuia la locuința pacientului. Am scris acum câteva
săptămâni despre evoluția sistemelor medicale
și posibilitatea reducerii numărului de vizite la doctor sau în spitale
și a scurtării timpului de la declanșarea simptomelor la consult.
Pentru ca aceste sisteme să funcționeze eficient este nevoie de senzori
fiabili care combină tehnologiile medicale, comunicarea video și cea
specifică Internetului Obiectelor (IoT) – aceasta fiind cheia invenției
firmei TytoCare.
A venit vremea ecranelor, laptopurilor,
tabletelor și telefoanelor inteligente pliabile (‘foldable’, în limba
engleză)? Prima firmă cu nume care mizează pe o intrare timpurie în
această piață este Lenovo cu versiunea pliabilă a modelului lor de
succes de laptop ThinkPad X1. Anunțurile au fost făcute în acest an, au
fost prezentate și prototipuri, dar lansarea comercială este prevăzută
doar pentru al doilea trimestru al anului 2020. Ecranul este de 13,3
inch (33,78 cm) și rezoluția 2k în tehnologie Organic Light Emitting
Diode (OLED), care permite vizibilitate bună și în lumină de mică
intensitate, și din unghiuri diferite de vederea frontală. Dispozitivul
poate fi pliat în două și folosit în format de tabletă, carte sau de
laptop cu funcționalitate completă. Este de remarcat faptul că firma
care lansează produsul este Lenovo, o firma cu sediul la Beijing,
fondată în 1984. Lenovo a cumpărat în 2005 divizia de calculatoare
personale a lui IBM și în 2014 secția de servere a lui Intel. Este
astăzi liderul mondial al producției de calculatoare personale, și
producătorul numărul 1 în China de telefoane mobile. Este încă o dovadă
că industria hi-tech chineză nu mai reprezintă de mult doar o sursă de
producție la cost redus, ci un concurent global formidabil, în domenii
care necesită inventivitate și calitate.
Voi încheia lista celor cinci invenții alese de mine din cele 100 selectate de TIME cu … un burger. Sunt un carnivor înrăit, dar nu simt nevoia să-mi cer scuze prietenilor mei vegetarieni, căci ImpossibleBurger 2.0 este un produs care le satisface necesitățile în proporție de 100%. Nu numai lor, ci și celor care nu asimilează glutenul. Burgerul acesta în versiunea 2.0 concurează, după toate relatările celor mai pretențioși critici culinari și amatori ai acestui gen de mâncare, cu cele mai bune produse fabricate din carne de vită. Gustul, consistența, până și sucul gen ‘în sânge’ sunt excelente. Proteinele din produs provin din soia și cartofi. Firma care a inventat si lansat produsul, Impossible Foods, există din 2011 și are ca misiune crearea de produse alimentare similare produselor de carne, care evită însă atât consecințele negative pentru sănătate ale consumului de carne, cât și implicațiile ecologice ale creșterii animalelor. Impossible Burger 2.0 poate fi consumat la orice restaurant sau chioșc al rețelei Burger King din Statele Unite, și începe să fie comercializat și de marile rețele americane de super-marketuri. Poftă Bună!
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
More than 120 years after the events, the Dreyfus case seems to never die. The story of the Jewish officer wrongfully convicted of espionage on the basis of false accusations is reminded every time the honesty, integrity or patriotism of the Jews who choose to live in the Diaspora are questioned. The anti-Semitic slogans propagated by the anti-Dreyfus press and chanted by the angry crowds then are reminded whenever the conspiracy theories bring the Jews to the center of current events. It is not forgotten that one of the side effects of the Dreyfus case was the emergence of the Zionist movement in Europe, which led half a century later to the founding of the State of Israel. Finally, France, the country of democracy and humanism, continues to keep the Dreyfus case as one of its defining moments, a historical warning about the dangers of prejudice and hatred towards strangers that can haunt the most enlightened society. Roman Polanski‘s ‘J’Accuse‘ is a the latest film tin a series of cinematographic creations that have kept alive the memory and the interest for that moment which refuses to be buried in the oblivion of history.
The main hero of this version is not Dreyfus (played by Louis Garrel) who is little on screen and permanently in the background of the action, but is otherwise presented rather schematically and not in the most positive light. In the center of attention is Georges Picquart (played by Jean Dujardin), the officer who brought to public notice the anti-Semitic conspiracy and the judicial framing that led to Dreyfus’s first conviction. His actions and his fight against public opinion, his superiors and a good part of the French political class saved the honor of France and of the army to which he and Dreyfus had dedicated their lives and careers. Far from being a schematic character, Picquart is represented as a complex man of his period, brave and idealistic on one hand, but not without prejudices and personal problems on the other. The titles of the film inform us that the related facts happened in reality, but we must still bear in mind that this is a version of the story based on a novel. Robert Harris‘s and Roman Polanski‘s version of the Dreyfus case.
Jean Dujardin‘s acting seemed exceptional to me. This actor continues to amaze me with each of his new films through the combination of talent and immersion in the roles he plays, with his charisma and personal charm. Of the rest of the distribution I especially notice Mathieu Amalric , another of my favorites. The editing is well filmed, the story runs flawlesly, in the style of classical cinema. It looks like Polanski wanted to make a sober film, in which the emotion derives from the actions of the characters. If we chose to put aside all the disputes regarding the person and the director’s past, what we see on screen is a historical film about a crucial moment in the history of France and Europe, made and acted with respect and professionalism.
Pe coperta culegerii de povestiri ‘Freud Museum’ a Ioanei Scoruș
apărută în 2019 în colecția ‘EGO Proză’ a editurii Polirom figurează un
fragment din pictura ‘Orășelul Krumlov pe Vltava’ a lui Egon Schiele.
Realizată în 1912, această lucrare este un peisaj urban al orășelului
Krumau (astăzi Český Krumlov) din Boemia de atunci. Schiele se refugiase
aici împreună cu iubita sa vieneză Wally Neusil, dar după câteva luni
perechea avea să părăsească orașul alungată de vecinii indignați de
stilul lor de viață și de faptul că atrăgeau adolescente din oraș pentru
a poza ca modele pictorului. Am vizitat (și fotografiat) orașul acum
câțiva ani. Văzut de sus, de lângă castel, peisajul a rămas același cu
cel pictat de Schiele cu mai bine de un secol în urmă. Mulțimea de
acoperișuri și fațade colorate și curate, însă imperfect aliniate,
sugerează încercarea de a duce un stil de viață burghez intelectual, dar
ele par și a ascunde secrete și conflicte bine temperate.
Precum în pictura lui Schiele, povestirile volumului semnat de Ioana
Scoruș se petrec în spatele fațadelor, în acest caz ale caselor sau ale
universităților engleze, căci mulți dintre eroii lor sunt cadre
universitare sau alți exponenți ai burgheziei intelectuale britanice. Nu
știu dacă scriitoarea a trăit în Anglia, dar impresia pe care o fac
povestirile ei la lectură este cea a unei cunoașteri nemijlocite a
vieții, moravurilor și tabieturilor societății britanice și
vest-europene și în special a intelectualilor ei. Dacă această carte ar
fi fost semnată cu numele unui scriitor englez și mi s-ar fi spus că
este vorba de o traducere, aș fi căzut cu siguranță în capcană. În
spatele fațadelor au loc iubirile interzise, pasiunile târzii,
legăturile pe care societatea ‘normativă’ probabil că le-ar blama dacă
le-ar cunoaște.
Autoarea nu judecă însă niciodată. Ioana Scoruș este psihoterapeută psihanalistă și cartea aceasta ne lasă să bănuim că este inspirată și din experiența ei profesională, din discuțiile cu pacienții, din încercarea de a-i înțelege. Terapeuții nu judecă, ci încearcă să vindece, metoda lor se bazează pe cunoașterea surselor tulburărilor psihologice în istoria, uneori îndepărtată, a pacienților. În majoritatea povestirilor ei, eroii sunt bărbați, de cele mai multe ori la vârsta maturității și chiar după aceasta, și povestirile sunt relatate la persoana întâi. Fiecare povestire este istoria unei relații, în multe cazuri între bărbați în vârstă și femei mai tinere sau mult mai tinere, dar motivațiile sunt diferite, rolurile de călău și de victimă fiind jucate când de el, când de ea, și judecățile morale fiind lăsate (dacă este cazul) pe seama cititorilor. Ioana Scoruș scrie o proză pe care aș numi-o anti-feministă, până și pasajele cu tente erotice (și sunt câteva din acestea în carte) sunt prezentate din perspectiva bărbaților.
‘Era pe deplin conștientă de avantajul vârstei ei, la fel cum, ca și mine, era pe deplin conștientă de avantajul cunoștiințelor mele. Și, dintr-o dată, am vrut să dau dracului calitatea mea de profesor, să mă ghemuiesc la poalele trupului ei neliniștit și tânăr, să mă scufund într-o autocompătimire care să mă facă să mă agăț, cu ultimele puteri, de vioiciunea tinereții ei, să pătrund în uterul ei ca Iona în peste, măcar pentru trei zile în care să se sfârșească și în mine duhul și, astfel mântuit, să mă întorc în lumea asta nenorocită pentru a trăi fericit cât mi-o mai fi dat și pentru a muri apoi împăcat.’ (pag. 25-26)
‘O poveste de amor la 65 de ani este un fel de a nu muri. Un mod de a nu te lăsa doborât de gândul morții. O amăgire, evident, dar o amăgire care te salvează pentru încă un timp. Sau despre care crezi că te salvează. Și până la urmă ce este vârsta altceva decât un număr? Dar trebuie să ai 65 de ani ca să intri în posesia acestei evidențe. Poate că te și simți vinovat să descoperi, în pragul bătrâneții, că poți iubi la fel ca la 20, ca la 30 de ani, să descoperi că afacerea cu amorul nu are legătură cu vârsta.’ (pag. 135-136).
Unele povestiri sunt declanșate de o moarte, altele se sfârșesc cu o moarte. Bărbații care sunt eroii povestirilor Ioanei Scoruș sunt deseori derutați de natura feminină, au greutăți în a înțelege motivațiile partenerelor, pleacă de multe ori pe piste greșite în aprecierea sentimentelor acestora. Tinereții li se opune experiența, fascinației fizice simțite de ei fascinația intelectuală simțită de ele. Excepția notabilă este povestirea ‘Consumabile’ care descrie o relație între o femeie intelectuală și un bărbat din clasele mai puțin educate, un fel de poveste a lui Pygmalion reversată și fără happy-end. În alte povestiri urmăm, împreună cu eroii (totdeauna bărbații), evoluția legăturii și a sentimentelor așa cum le percep ei. ‘Un aranjament mulțumitor’ ne prezintă conflictele burghezo-intelectuale a două cupluri într-un stil care mi-a amintit piesele de teatru ale Yasminei Reza, iar ‘Lucruri mici’ m-a lăsat cu întrebarea ‘cine este pacientul și cine este terapeutul?’. Povestirea care dă numele volumului are tente de satiră socială a înaltei burghezii londoneze. Foarte specială mi s-a părut ‘O mică zvâcnitura în tâmpla stânga’, în care se strecoară și o doză de fantastic, puțin prezența în alte locuri in volum, un personaj imaginar (pseudonimul feminin al unui scriitor de succes) apărând ca o persoană reală care se implică in viața eroului. În ‘Valurile’ doliul întâlnește doliul, și această întâlnire se suprapune peste o întâlnire de culturi.
Ioana Scoruș cunoaște în detaliu și cultura și tiparele culturale și
ticurile culturale ale britanicilor și ale occidentalilor. Cartea este
plină de citate și referințe care adaugă plăcerii lecturii. În câteva
ocazii, cultura vestului Europei se întâlnește cu Estul prin personaje
(nu doar din România, cred că într-o singură povestire apare un român)
care aspiră la sincronizare și integrare, încercând să-și topească
identitatea în cea europeană. Nu este o tema majoră a povestirilor din
‘Freud Museum’, dar nici una care este evitată.
‘Despre țara ei avea o impresie destul de catastrofală, după ce, o vreme îndelungată, avusese o impresie extraordinară. La un moment dat plănuise să se întoarcă. Poloniei îi mergea bine, înflorise, devenise un mic Occident, totul părea promițător, așezat pe un drum fără întoarcere. Până într-o zi când făcuse stânga-împrejur și ajunsese, nu se știe cum, nu se știe de unde, din nou pe mâna javrelor comuniste. Nu pricepeam mare lucru. April a dat din mână a lehamite, deloc dispusă să-mi explice, și iar a făcut o piruetă d-aia de-a ei, după care s-a dus să picteze.’ (pag. 286)
Nu pricepe nimic eroul povestirii ‘Pirueta’ despre cele ce s-au
întâmplat și se întâmplă în Europa Răsăriteană. Incapacitatea aceasta se
adaugă imposibilității de a descifra caracterele partenerelor,
specifică majorității eroilor bărbați ai Ioanei Scoruș.
Mai există un aspect notabil al stilului scriitoarei – plăcerea
epicuriana cu care descrie delectările burgheziei intelectuale – de la
obiecte de artă și în special porțelanuri până la feluri rafinate de
mâncare, vinuri alese și bine potrivite, și mai ales cafea. Plăcerea
aceasta este molipsitoare, iar eroii cresc în ochii povestitorilor și ai
cititorilor odată cu dezvăluirile despre expertizele lor în domeniu:
‘Trecuse apoi la lucruri care nu sunt la indemâna oricui. Construise o mică afacere, un magazin cu ceaiuri și cafele, singurul din toată Londra care oferea 280 de sortimente de ceai și 64 de sortimente de cafea. În trei ani adusese afacerea la nivelul la care, prin vânzarea ei, obținuse de 25 de ori mai mult decât investise. În următorii trei ani se concentrase asupra unui roman. Am făcut ochii mari, mari de tot, când am aflat că ea era Natalie Preston, cea care acum un an câștigă Man Booker-ul.’ (pag. 174-175)
‘Mergeam săptămânal la Barney, pentru a bea o cafea indecent de scumpă și aiuritor de gustoasă. Sunt vulnerabil la cafea. Barney însuși (de fapt, cel de-al patrulea Barney) prăjea pentru mine boabele verzi și uscate, o treime Cuba, o treime Kenya, o treime Peru (atunci când nu era vorba de o treime Columbia, o treime Sri Lanka, o treime Brazilia), apoi le măcina cu o râșniță de mână, verificând la fiecare zece secunde finețea pudrei. Dacă aveam chef de o cafea turcească, pudra era ca obrazul de bebeluș; dacă voiam un cappucino, pudra era grosieră.’ (pag. 305)
‘Freud Museum’ este o lectură aparent ușoară, căci Ioana Scoruș scrie plăcut și cursiv, dar personajele ei creează în jurul lor o aură de mister nu întotdeauna complet disipat. Legăturile pe care le face și le desface în povestirile ei sunt uneori serioase, alteori superficiale, uneori încep sau se sfârșesc în tragedie, alteori în farsă. Judecățile moraliste sunt evitate și lăsate pe seama celor care doresc să le facă. Detaliile sunt interesante și absorb cititorii în lumea eroilor. Este una dintre cele mai bune cărți ale anului și una dintre cele mai frumoase și interesante colecții de povestiri pe care le-am citit în ultima vreme.
With ‘The Irishman‘ Martin Scorsese makes an explicit statement that he considers his illustrious career as a director and a producer to be far from final. Besides, Scorsese is not only at the fourth feature film in this decade (plus some musical documentaries, another passion of his), but he is working deep in pre-production phases in two other films that promise to be events in the coming years.
‘The Irishman‘ is an interesting combination. It’s a film about the mob, a genre in which where Scorsese has already offered us memorable movies like ‘Mean Streets‘, ‘Goodfellas‘ or ‘Casino‘. The director does not hesitate to leave the big studios in Hollywood and works with the new channels of film production and streaming distribution, specifically with Netflix. He uses computer graphics – he already has done it in ‘Hugo‘ but here it uses a process of ‘rejuvenating’ the actors in a story that spans the whole second half of the 20th century. Most than all he brings back together the great actors who are Robert De Niro and Al Pacino, along with other well known actors such as Joe Pesci and Harvey Keitel, all (as Scorsese) in the second half of the eighth decade of their lives. They are all happy to prove that they are still here, and that they can add memorable roles to their already impressive records.
Frank Sheeran, the hero of the movie, the Irishman in the title is a real character in the histories of the trade union movement and of the American mob of the second half of the 20th century. Inspired by a ‘true story’ book, the film can be regarded as a docu-drama. Sheeran (played by Robert De Niro) lives the last months of his life in 2003, on a wheelchair in a retirement house and tells his biography – from a truck driver transporting meat to the slaughterhouses in Chicago to leader union and paid killer for the Mafia. Scorsese builds a specific American historical drama here, but he also takes a place in the series of directors who rewrote on screen the modern history of America, such as Oliver Stone did in ‘JFK‘ or Robert Zemeckis in ‘Forrest Gump‘. We can see on the screen a gallery of more or less well-known historical figures, from union leader Jimmy Hoffa (Al Pacino) to mafia bosses and their corrupt lawyers. Most of them are introduced with the date and reason of death, and none died in his bed. For American viewers this gallery probably speaks a lot, but for those less familiar with the history of American organized crime, the character lineup becomes at some point repetitive and we do not differentiate them from each other, at best through the actors who interpret them.
The pleasure of seeing De Niro, Pacino and those around them on screen is one of the reasons why I was nailed in the chair for three and a half hours. The atmosphere of the ’50s,’ 60s, ’70s and the blood-stained kitch in witch the mob chiefs lived are very well rendered. The process of ‘rejuvenating’ the characters using CGI technologies, however, works only partially in my opinion. Its use may bring some technical prizes to the Academy, but neither De Niro‘s Sheeran nor Pacino‘s Hoffa seemed credible and authentic to me in the scenes in which we have to believe they were of age. 30 or 40 years. There is still work left in this area.
I don’t think that ‘The Irishman‘ is the last of the great mob films in American cinema. The genre is already well-rooted, and as with westerns I believe that it will continue to give birth to new productions and variations in the future. The combination with the genre of docu-drama works well, and the film, without being a masterpiece, is a solid and interesting creation from many points of view. A film that shows Scorsese refuses to grow old and for good reasons.
Născut la 6 aprilie 1928 la Chicago,
James Watson este considerat unul dintre cei patru savanți care au
descoperit structura moleculei acidului dezoxiribonucleic (ADN)
păstrător al codului genetic al materiei vii. În 1953, a fost coautor
împreună cu Francis Crick al lucrării academice care propunea structura
de elice dublă a moleculei de ADN. Watson, Crick și Maurice Wilkins au
primit premiul Nobel pentru fiziologie și medicină din 1962 „pentru
descoperirile lor privind structura moleculară a acizilor nucleici și
pentru semnificația acestora în transferul de informații al materiei
vii”. Watson este autorul unor citate memorabile și uneori disputabile.
Recent, i s-au retras câteva titluri academice (mai ales onorifice) din
cauza unor afirmații care au fost judecate în unele cercuri ca fiind
rasiste. Dar nu acesta este subiectul articolului din această săptămână.
Determinismul destinului i-a preocupat pe oameni din antichitate. Zeii
au fost înlocuiți în timp cu stelele, iar acum a apărut ingineria
genetică. Unul dintre cele mai celebre și necontroversate citate din
James Watson sună cam așa: „Obișnuiam să credem că destinul nostru se
află în stele. Astăzi știm că în mare măsură, soarta noastră depinde de
gene”.
James Watson a fost primul conducător al
Proiectului Genomului Uman. Început în 1990, acesta a fost un proiect
de cercetare științifică internațională care avea scopul de a determina
perechile de baze care alcătuiesc ADN-ul uman și de a identifica și
cartografia toate genele genomului uman atât din punct de vedere fizic,
cât și funcțional. Activitatea propriu-zisă a durat 13 ani, și istoria
îl reține ca fiind cel mai mare proiect biologic de colaborare din lume.
Rezultatele sale continuă să fie prelucrate, interpretate și extinse în
genetică și disciplinele derivate. A devenit genetica o știință
deterministă? Tot lui Watson i se atribuie un alt citat, din 1989, cu un
an înainte de a fi preluat conducerea proiectului. „Dacă nu noi ne
jucăm de-a Dumnezeu, cine să o facă?”. Watson parafraza aici un alt
citat celebru, de altfel deformat și de multe ori greșit interpretat, al
lui Einstein: „Dumnezeu nu joacă Universul la zaruri”. Întrebarea pe
care ne-o punem astăzi, 30 de ani mai târziu, este în ce măsură
înțelegem suficient determinismul științific pe care ni-l pune la
dispoziție știința geneticii. Mai există însă și o a doua categorie de
dileme, nu mai puțin complexe: care sunt consecințele etice ale
înțelegerii determinismului genetic și, mai ales, care sunt implicațiile
și limitele acțiunilor pe care le putem asuma în influențarea
viitorului speciei umane?
Progresele înregistrate în ultimul
deceniu de ingineria genetică sunt spectaculoase, și probabil că nu sunt
publicate decât o parte dintre rezultate. Genetica a dus din 1962
încoace la acordarea a vreo 20 de Premii Nobel și unul dintre ele îi
așteaptă, cred, în viitorul nu prea îndepărtat pe inventatorii metodei
de editare genetică a secvențelor ADN – CRISPR (clustered regularly
interspaced short palindromic repeats). Dilemele etice sunt legate de
probabilitatea unei erori care să ducă la consecințe neprevizibile și de
asumarea răspunderii pentru intervențiile active în procesele modelării
umane rezervate până acum zeilor, stelelor, șansei sau lui Dumnezeu.
Recent însă a apărut evidentă posibilitatea alegerii unui drum nou.
Putem influența, fără a interveni activ, doar printr-un proces de
selecție. La fertilizarea în-vitro (IVF) poate fi făcută analiza
genetică a embrionilor și părinții pot decide care embrion va fi
fertilizat. Progresele descifrării structurii genetice duc la
posibilitatea calculării probabilistice a unor trăsături specifice
dintre cele mai diverse, de la culoarea ochilor și înălțimea copilului
care se va naște, până la sensibilitatea la anumite boli sau factori de
mediu. Noua disciplină a primit numele de ‘predicție genomică’.
Ingineria genetică activă prin
editare CRISPR se află într-o fază de re-evaluare datorată unor cazuri
care ridică semne de întrebare științifice și etice, dintre care cel mai
cunoscut este cel al cercetătorului chinez He Jiankui care, cu un an în
urmă, a făcut publice editarea genoamelor a doi embrioni cu scopul
declarat de a-i face imuni infecției cu SIDA. Asemenea experimente au
fost, după cât se știe, oprite, și în aceste condiții predicția genomică
(metoda pasivă) devine mult mai promițătoare. Pe ce se bazează ea din
punct de vedere științific? Selecția embrionilor are potențialul de a
deveni o tehnologie accesibilă din punct de vedere economic, ținând cont
de reducerea costului profilării genetice, care poate oferi la un preț
de aproximativ 1000 de dolari informații despre riscurile apariției unor
boli atât pentru cei în viață, cât și pentru copiii născuți din
embrionii testați. Este important de subliniat că rezultatele sunt
probabilistice, și că evoluția organismelor (născute sau nu) depinde și
de alți factori, cum ar fi parametrii mediului înconjurător,
alimentația, stilul de viață. Există aproximativ un milion de
polimorfisme uni-nucleotide (single-nucleotide polymorphisms – SNP) care
trebuie examinate. Numărul de combinații este imens. Oamenii se
aseamănă genetic unii cu alții în proporție de 99,9%, dar diferența de
0,1% produce peste 6 miliarde de ‘litere’ ale alfabetului genetic care
ar trebui descifrate pentru o analiză genetică perfectă. În unele
cazuri, o singură genă produce transmisia unei boli, cum este boala
genetică Tay-Sachs, care este analizată de peste trei decenii și
părinții sunt preveniți de pericol. În alte cazuri, majoritatea, este
vorba despre o combinație cu efecte multiple și uneori contradictorii.
Intră în joc și fenomenul numit pleiotropie, în care o singură secvență
ADN influențează caracteristici diferite și fără o legătură aparentă una
cu cealaltă. La nivelul tehnologiei de astăzi pot fi determinate
procentajele în care caracteristicile genetice influențează
probabilitatea afecțiunilor cardiace (47%), problemelor de vedere (71%),
diabetului, diferitelor tipuri de cancer, hipertensiunii,
colesterolului ridicat. Diferența între aceste procentaje și 100% este
umplută de condițiile de mediu și istoria personală. Pot fi însă
prevăzute (statistic) nu numai condițiile medicale, ci și înălțimea la
maturitate, predilecția de a fi intimidat în condiții sociale (ca elev
la școală, de exemplu) sau religiozitatea. Capacitatea de asimilare
intelectuală (talentul de a învăța, cu alte cuvinte) face și el parte
dintre categoriile detectabile. Selecția genetică poate, deci, modela
(din nou, statistic vorbind) nivelul de sănătate și caracterul urmașilor
și ale viitoarelor generații.
Înainte de a discuta posibile implicații
și concluzii etice, să nu uităm să menționăm că selecția genomică este
deja aplicată pe scară largă în agricultură și zootehnie. Aplicarea
metodologiilor de selecție bazate pe SNP a dus în ultimul deceniu în
Statele Unite la o dublare a producției de lapte a vacilor din rase
selectate. În afară de producția de lapte, cercetările genetice urmăresc
caracteristici legate de imunitatea la boli și calitatea cărnii. În
agricultură, metodele de selecție și combinare tradiționale de specii
sunt folosite în corelație cu analizele genetice încă din ultimul
deceniu al secolului trecut, având ca subiect caracteristici cum sunt
rezistența la secetă a plantelor, schimbări de temperatură și alte
condiții climatice extreme sau înălțimea culturilor. Se pune întrebarea
dacă a aplica pe ființe umane metodele specifice selecției genomice
reprezintă o încălcare a eticii, punând omenirea pe o cale care duce la
apariția unor generații de copii ‘proiectați’. Este oare însă acest tip
nou de selecție altceva decât o abordare științifică mai precisă a unor
procese de selecție deja existente în societate? Căutarea unor parteneri
de viață și de reproducere potriviți este o caracteristică istorică a
societății umane. Conștient sau inconștient, scopul și unul dintre
efectele principale ale găsirii perechilor ‘potrivite’ (fiziologic,
social, intelectual) este o selecție la nivelul generației următoare.
Propun să privim problema din încă un punct de vedere, puțin diferit. Care sunt riscurile neaplicării unora dintre tehnologiile recent descoperite? În absența oricărei intervenții, selecția naturală continuă să funcționeze, și asta nu se întâmplă întotdeauna în direcții pozitive. Un studiu recent efectuat pe o populație de 210 mii de oameni din Statele Unite și Regatul Unit, publicat de revista ‘PLoS Biology’, arată că în condițiile creșterii mediei de viață crește și numărul mutațiilor genetice cu efecte negative, sensibilități la boli, incidența crescută a afecțiunilor specifice vârstelor avansate. Acestea riscă să influențeze calitatea bagajului genetic al generațiilor următoare. O altă întrebare este dacă nu ar trebui să considerăm profilarea genetică drept una dintre analizele de bază ale dosarelor noastre medicale. Dacă putem identifica populațiile cu riscuri genetice crescute, putem aplica și profilaxiile necesare. Sistemul Național de Sănătate britanic (NHS) a început să ofere teste genetice gratuite, la început pentru cinci milioane de persoane. Selectarea embrionilor sănătoși poate duce la generații viitoare mai rezistente la boli și cu riscuri de sănătate reduse. Ar fi, cred, ne-etic, să nu aplicăm aceste progrese tehnologice după ce suntem suficient de siguri că nu le folosim în scopul creării unor categorii de supra-oameni și nu ducem la accentuarea diferențierii sociale și economice. Literatura științifico-fantastică este plină de proiecții distopice ale efectelor încercărilor nereușite de a juca destinul omenirii la zaruri. Provocarea lansată ingineriei genetice este ca aceasta să dovedească faptul că nu este vorba despre un joc de noroc.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
