‘La Balance‘, released on screen in 1982, directed by Bob Swaim, an American with a long love affair with the French cinema, is a very modern movie. What is the secret? The story takes place on the streets of Paris, a location which from the 50s onward represents the optimal background for films of any kind, from romantic comedies to action or suspense films. The story is characteristic of the ‘film noir’ genre in combination with a hopeless love plot, with well-defined characters that do not leave the spectators indifferent. The cast is extremely solid and well chosen, even if it does not contain the name of any of the big stars of the French screen. The simple intrigue and the emotional sincerity of the script, along with the accurate and colorful rendering of the background, are in my opinion the keys to the success almost 40 years ago when this film was screened and of its feeling of actuality for today’s viewers. I could say that if the cops and gangsters in the movie used cell phones, ‘La Balance‘ could have been a movie released yesterday. A good one.
Nicole is a prostitute who works on the sidewalks of Paris. Dédé is her pimp. There is only one problem. The two are in love with each other. A love which is impossible and not allowed in this environment, a relation of which take advantage the more important criminals around them, but also the policemen who plan to turn them into informants (‘balances’) in order to frame one of the heads of the mafia. Love is a handicap in a violent and corrupt world – this idea is exploited very well to build up a plot that resonates well with the movie’s viewers.
https://www.youtube.com/watch?v=eySrFmRWR8Y
The cast is excellent. In Nicole’s role, Nathalie Baye is in excellent shape, no wonder that the same year, 1982, she played the lead feminine role in ‘The Return of Martin Guerre‘ near Gérard Depardieu, one of the peak roles in her career. Dédé is Philippe Léotard, an extremely popular and active actor in those years, who disappeared too early, at the age of 61. Remarkable is also the presence of Maurice Ronet , one of the great actors of the French screens of the 50s and 60s, in one of his last roles. The streets of Paris are filmed in constant motion, with the hand-held camera inherited from the New Wave, very appropriate to the alert action style of the entire film. Bob Swaim is a fine and discrete professional who does not intent to astound and puts his craft to the service of the film and its viewers. 38 years after the premiere ‘La Balance‘ manages to stay fresh, interesting, sincere and fun.
La fel ca multe alte articole ale
rubricii CHANGE.WORLD, și acesta a început de la o postare Facebook,
urmată de o discuție internetică. Un prieten, care de altfel este un
cititor regulat al rubricii și a contribuit de multe ori cu comentarii
interesante și observații juste, scria pe ‘peretele’ său despre
prognozele meteorologice pe termen scurt și cele pe termen mediu. El
observa foarte corect faptul că prognozele pe termen scurt (până la 3
zile) au devenit foarte precise. Americanii au și măsurat devierile de
la prognoze și au constatat că marja de eroare este în marea majoritate a
cazurilor sub 5 grade Fahrenheit (2,8 grade Celsius), în orice loc din
America de Nord. În schimb, prognozele pe termen lung (3 luni), așa
numitele prognoze de sezon, par să fi devenit mult mai puțin de
încredere. În din ce în ce mai multe cazuri și în ce din ce mai multe
locuri din lume, prevestirea vremii în anotimpul care urmează a devenit
hazardată. Aș mai adăuga la asta faptul că prognoza pe termen foarte
lung, sau ceea ce numesc unii tendințele climatice, a devenit mai
degrabă un subiect de dezbateri politice, decât de argumentații
științifice.
Pentru a încerca să înțelegem care
sunt cauzele acestor fenomene și înainte de a trece în revistă
realizările științifice care ar permite îmbunătățirea calității și
preciziei buletinelor meteorologice pe diverse intervale de timp, să
facem o scurtă incursiune în istoria meteorologiei. Vi-l mai amintiți
(cei de la o vârstă în sus) pe Nicolae Topor? Prognozele sale
meteorologice, în special cele sezoniere, erau celebre în anii 1950-60.
Există surprinzător de puțin material despre el pe Internet, niciun
articol nu îi este dedicat pe Wikipedia, nici măcar în limba română, și
nu am găsit nici măcar o fotografie a sa. Conform uneia dintre puținele
surse existente, s-a născut în 1911 și a absolvit Facultatea de științe
ale naturii la București în 1936. Începând cu anul 1939, a lucrat la
Institutul Meteorologic din București până în 1966, când s-a pensionat
pe motive medicale. Posibil că nu avea un ‘dosar’ prea bun, căci nu a
depășit niciodată nivelul de responsabilitate tehnică, ajungând doar la
poziția de director adjunct științific al Institutului Meteorologic. Era
însă faimos în epocă, cu toții așteptam ‘previziunile lui Topor’ pentru
a ști de câtă zăpadă și de ce geruri vom avea parte iarna, câte ploi
vor cădea primăvara și toamna, și dacă vara va fi caniculară. A murit la
2 ianuarie 1987. Metoda sa se baza pe prelucrarea statistică a
informațiilor despre evoluția vremii în anii precedenți și pe o sinteză a
unor fenomene din natură, cum ar fi comportamentul animalelor.
Serviciul Meteorologic din România are de altfel o bună tradiție
istorică, înființarea sa în 1884 aflându-se undeva la mijlocul perioadei
dintre înființarea lui Société météorologique de France în 1852 și lui
American Meteorology Society în 1919. În 1951, Direcția Generală
Hidrometeorologică care încorporase Serviciul Meteorologic, coordona
deja o rețea care cuprindea 102 stații sinoptice și 230 de stații
climatologice răspândite pe tot teritoriul țării. Prima dotare cu un
calculator datează din 1982. Încă din anii ’50, Serviciul Meteorologic
românesc a colaborat prin schimburi de date cu serviciile similare din
Europa de Est, iar după 1990 a fost integrat în sistemele european și
mondial, devenind membru al organizațiilor internaționale relevante.
O anecdotă apocrifă atribuie
matematicianului și omului de spirit care a fost Grigore C. Moisil o
întrebare despre exactitatea previziunilor meteorologice adresată lui
Topor. Acesta ar fi răspuns că previziunile sunt exacte în 40% din
cazuri (49 % după alte variante ale glumei, în orice caz sub 50%). ‘De ce atunci‘, ar fi întrebat matematicianul, ‘nu publicați prognoza inversă? Ați avea dreptate în majoritatea cazurilor.‘
Este astăzi situația mai bună? Se pare că da, estimările arată că
prognozele pentru 5 zile sunt exacte în proporție de 90% și cele pentru o
săptămâna în proporție de 80%. Desigur, s-au alăturat informațiilor
despre temperatură, presiune atmosferică și precipitații care erau
furnizate de stațiile meteorologice de la mijlocul secolului trecut o
serie de noi instrumente și categorii de informații. Sateliții
meteorologici lansați în ultimele trei decenii furnizează date detaliate
despre orice punct de pe Pământ, inclusiv hărți termice la nivelul
solului și al straturilor de aer la diferite altitudini. Stațiile
meteorologice sunt astăzi, în marea lor majoritate, automate și sunt
plasate pe vârfuri de munte, în baloane atmosferice, pe nave aflate pe
oceane. Și totuși, meteorologia este încă o știință inexactă, dar și un
serviciu social critic. Codurile de diverse culori, pe care le cunoaștem
prea bine și care au de multe ori la bază prognozele meteorologice,
sunt folosite în toată lumea pentru a preveni populația în legătură cu
evenimentele extreme sau pentru recomandările evacuărilor din calea
uraganelor sau a intemperiilor intense. Siguranța circulației aeriene
depinde și ea de aceste prognoze. La fel și planificarea activităților
economice și în special a celor din agricultură.
Cât de eficiente sunt sistemele
informatice? În primul rând, este vorba despre o cantitate imensă de
date. Sistemul nord-american, de exemplu, primește zilnic peste 140 de
milioane de măsurători numai de la sistemele de sateliți. Acestea
trebuie recepționate, filtrate, prelucrate, coordonate, înmagazinate.
Abia după aceea urmează procesarea, și aici intervin algoritmii. Este,
dacă vreți, o multiplicare și amplificare a ceea ce Nicolae Topor făcea
acum 60-70 de ani. Pe baza unor modele istorice și a cunoștințelor de
fizică, chimie, geografie, programele meteorologice încearcă să prevadă
ceea ce va fi în funcție de informațiile disponibile, folosind modele
matematice. Orice model înseamnă însă o simplificare, algoritmii
necesită puteri uriașe de calcul și, peste toate, se mai manifestă ceea
ce se numește ‘efectul fluturelui’. Este vorba despre o exemplificare a
teoriei haosului, descrisă în 1972 de Ed Lorenz, cercetător la
Massachusetts Institute of Technology (MIT). El sugera că cea mai mică
mișcare de aer provocată un fluture care bate din aripi într-o parte a
planetei ar putea provoca o furtună altă parte. Este o exagerare, cu o
doză de adevăr: factori atât de mici, încât sunt omiși în erori de
măsurare sau în aproximațiile modelelor, pot avea efecte majore în
condițiile meteorologice.
Instrumentarul, desigur, se
perfecționează și el. Iată o listă parțială a unor noi tipuri de aparate
și senzori care furnizează informații inaccesibile acum câțiva ani sau
câteva decenii: piranometre care măsoară radiațiile solare pe unitatea
de suprafață; disdrometre măsurând dimensiunile și vitezele picăturilor
de ploaie; transmisometre care măsoară vizibilitatea în condiții de
ceață sau umezeală sărată în atmosfera; ceilometre pentru măsurarea
altitudinii și grosimii straturilor de nori. Aceste dispozitive pot fi
instalate pe sateliți sau pe nave meteorologice. Toate înseamnă însă și
mai multe informații care vor trebui prelucrate de algoritmi și modelele
meteorologice. Mai multă informație înseamnă automat și mai multă
precizie?
Altă întrebare. Poate ajuta aici Inteligența Artificială (AI)? Răspunsul este pozitiv. În primul rând, folosind modele matematice de ‘deep learning’ (învățare profundă), AI ar putea înmagazina și extrapola din înregistrările meteo din trecut pentru a prezice viitorul. Această sarcină a devenit și mai complexă în ultimul deceniu, deoarece schimbările climatice derivate din încălzirea globală și creșterea nivelelor de poluare invalidează multe modele precedente. Cele noi necesită procese de ‘self-learning’. Filtrarea informației relevante este unul dintre procesele cele mai delicate și mai consumatoare de putere de calcul, și algoritmii AI o fac mai bine decât alte tipuri de filtre digitale. Generarea și prioritizarea scenariilor de predicție este, de asemenea, o parte dintre sarcinile care pot fi preluate de asemenea sisteme. Numele generic al acestei discipline este Numerical Weather Prediction (NWP) – prognoza meteorologică digitală. Investesc în ea companii cu nume și influență în lumea informaticii cum este IBM, care a cumpărat recent The Weather Company (TWC), firma care a fost multă vreme proprietara postului de televiziune american The Weather Channel. Combinația dintre algoritmii și informațiile TWC cu sistemele de AI Watson ale lui IBM a rezultat în sistemul IBM Deep Thunder, deja operativ, furnizând clienților prognoze locale pe raze între 300 de metri și 2 kilometri. În toate cazurile însă, există o filtrare și o validare umană în final. Cel puțin deocamdată.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘La școală cu Regele Mihai – Povestea Clasei Palatine’ scrisă de Tudor Vișan-Miu și apărută în colecția ‘Istorie cu blazon’ a editurii Corint, este o carte interesantă și bine scrisă, având că subiect educația școlară a viitorului rege Mihai I într-o instituție originală dintr-o perioada agitată a istoriei României și a casei sale regale. Este și o carte care ridică unele întrebări și poate suscita discuții.
Nu am putut să nu remarc, încă din prefața cărții,
semnată de coordonatorul colecției Filip-Lucian Iorga folosirea unui limbaj
adulator, care mi s-a părut nepotrivit pentru o carte de istorie (‘… copilăria și tinerețea marelui și
bunului nostru Rege Mihai’). În tot textul cărții cuvântul Rege este scris
cu majusculă, la fel și diferitele declinari ale pronumelui atunci când este
menționat regele Mihai sau precedesorii săi. La pagina 9 apar ‘… mulțumiri Alteței Sale Regale
Principesa Moștenitoare Margareta a României, Custodele Coroanei Române, pentru
permisiunea de a publica acest volum’. Cum adică? În România democrată și
fără cenzură de astăzi, este nevoie de permisiunea cuiva pentru a scrie sau
publica o carte de istorie? Studiul istoriei implică obiectivitate științifică
și delimitare de patronaje politice sau personale. Destul a avut de suferit
istoriografia noastră în perioada volumelor omagiale și a culturilor
personalităților.
Din fericire, în cea mai mare parte, conținutul
cărții nu pare a fi fost influențat de ambalajul festiv. Volumul este produsul
unei documentări temeinice, bazate pe o bibliografie solidă și pe documente din
arhive, ca și pe culegerea de mărturii directe ale colegilor de școală ai
regelui Mihai. După un scurt capitol introductiv în care este descrisă perioada
studiilor primare, este introdusă ideea Clasei Palatine – o clasă specială cu
colegi aleși pe sprânceană – creată special pentru studiile liceale (8 ani,
echivalent cu perioada dintre clasa a V-a și clasa a XII-a de astăzi) ale
moștenitorului tronului României. Cât de
originală a fost această idee în contextul felului în care erau educați prinții
moștenitori ai monarhiilor europene ale epocii? Tudor Vișan-Miu furnizează doar
o singură referință despre educația copiilor în familia regală engleză și din
păcate nu aprofundează ideea. În Europa interbelică majoritatea statelor erau
monarhii – 19 sau 20 (statutul Irlandei este disputat istoric) de regate din
totalul de 35 de state. O trecere în revistă comparativă ar fi fost foarte
interesantă. Este menționat și contextul familial. Perioada liceului coincide
cu cea a restaurației carliste, copilul Mihai fiind despărțit în tot acest timp
de mama sa exilată în Italia, cu care se vedea doar în vacanțele de vara.
Responsabilitatea educației ii revine deci lui Carol al II-lea, a cărui figură
iese mai bine aici decât din multe alte cărți publicate recent în România, și
din punct de vedere istoric, și în ceea ce privește rolul de educator al
viitorului rege. Asta însă nu poate compensa pe deplin lipsa mamei:
‘Temeinica pregătire teoretică pe care
Principele Mihai a primit-o în cadrul școlii regale create de Regele Carol al
II-lea, într-un anturaj bine ales, a putut cu greu suplini lipsa figurii
materne. “Am avut tată când aveam mare nevoie de mamă și am avut mamă
atunci când aveam nevoie de tată”, a observat peste ani regele Mihai I.’ (pag.
22)
Capitolele dedicate perioadei de studii liceale
constituie miezul cărții, sunt cele mai interesante, mai originale și mai bine
documentate. Cum au fost aleși colegii viitorului rege?
‘S-a avut în
vedere să fi intrat cu media 10 la admiterea în liceu, să fie bine înzestrați
mental și perfect sănătoși (“buni la minte și la trup”), să aibă o
înfățișare plăcută și să prezinte o influență benefică asupra Principelui Moștenitor,
care, prin ei, lua pentru prima dată contact nemijlocit cu fiii țării.’ (pag. 26)
Este discutat și aspectul reprezentativității Clasei
Palatine. Cam jumătate din colegii lui Mihai au fost bucureșteni, restul din
diferite regiuni ale țării, deși nu toate au fost acoperite. Au fost
reprezentate (cu câte un coleg) minoritățile maghiară și germană, dar nu și cea
evreiască sau rusă/ucrainiană. Colegul ungur era calvinist, cel german de
religie lutherană, dar printre colegii viitorului rege nu s-a aflat niciun
romano-catolic sau greco-catolic, mozaic sau musulman. Toți erau băieți,
învățământul mixt nu a există în România înainte de 1948.
Alegerea profesorilor a fost direct supravegheată și
probabil validată de Carol al II-lea, cu recomandări din partea lui Nicolae
Iorga (care fusese profesorul lui particular în anii săi de școală) și Dimitire
Gusti, ministrul învățământului. Printre
profesorii Clasei Palatine s-au aflat unii dintre cei mai reputați profesori de
la liceele bucureștene, și câțiva profesori universitari. Erau români cu toții
cu excepția profesorilor de limba franceză și germană. Au fost invitați să țină
prelegeri sporadice pe teme speciale profesori universitari și personalități
ale culturii românești interbelice, între care însuși Iorga, Simion Mehedinți,
Alexandru Tzigara-Samurcaș. Muzica de pian era predată de Florica Musicescu.
Programa școlară urmărea în linii mari programa
celorlalte licee din România. Anul școlar era împărțit în trei trimestre, din
care unul se petrecea la Sinaia, în Palatul Peleș, celealte două la București.
Vara aveau loc ‘lecțiile de sinteză’, un fel de excursii de studii, în diferite
regiuni ale țării, care aveau ca scop să le înlesnească elevilor și în special
viitorului suveran cunoașterea unor subiecte suplimentare, cu caracter
aplicativ și multidisciplinar, dar și a diferitelor zone ale României. Elevii
Clasei Palatine au fost înrolați și în organizațiile de cercetași și apoi în
Străjerie, varianta naționalistă para-militară inventată de regele Carol al
II-lea.
Teoretic, regele ceruse ca fiul sau să fie tratat ca
orice elev, dar este clar că această presupusă egalitate era foarte
aproximativă. Relațiile de prietenie încropite în primele clase liceale par să
fi lăsat locul unei diferențieri ierarhice mai clare pe măsură ce Mihai intra
în perioada adolescenței și se apropia de maturitate. Chiar și examenele finale
reflectau ierarhizarea – la bacalaureat, în 1940, Mihai primea media 9,5 în
timp ce colegii săi primeau media 9. Foarte interesante sunt relatările despre
supravegherea elevilor de către serviciile Siguranței conduse de Mihai Moruzov,
inclusiv interceptarea convorbirilor lor telefonice. Copiii și adolescenții de
vârsta liceului erau controlați de precursorii viitoarei Securități. Un proces
educativ supravegheat ca în ‘1984’ a lui Orwell.
Un aspect care nu este abordat este cel al costului
economic al acestei școli liceale înființate special pentru un singur prinț. Nu
știu dacă există documente care ar fi putut fi aduse la lumină, dar este clar
că problema a fost luată în considerație. Numărul elevilor Clasei Palatine a
scăzut în timp. La început erau doisprezece, apoi numărul a scăzut la șase, și
în anii finali viitorul rege a avut doar doi colegi.
Este
evident că Mihai și colegii săi de clasă au avut parte de cea mai bună educație
posibilă în România vremii. Existau însă și lacune, unele esențiale:
‘Pregătirea teoretică pe
care Clasa Palatină, cu deosebitele sale inovații (îndeosebi cvasi-cuprinderea
societății României Mari într-un colectiv și lecțiile de sinteză cu o abordare
multidisciplinară pentru conferirea unui caracter practic al cunoștiințelor
căpătate), și pregătirea militară pe care Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu
i-au conferit-o Principelui Moștenitor în timpul domniei regelui Carol al
II-lea a fost temeinică și constantă. Evitarea dimensiunii politice a domniei a
fost însă o mare carență, așa cum observa Regele Mihai I: “Tatăl meu nu
m-a ținut la curent cu nimic. Mecanismul guvernării a fost ținut departe de
mine. La fel și viața politică a țării.”‘ (pag. 94-95)
Sfârșitul
studiilor liceale coincide cu perioada de criză profundă de la începutul celui
de-al doilea război mondial, în care România, rămasă practic fără aliați și
victimă a pactului Ribbentrop – Molotov, avea să piardă Basarabia, Nordul
Bucovinei, Cadrilaterul și Nordul Ardealului. Finalul bacalaureatului Clasei
Palatine avea loc la 27 iunie 1940, în aceeași zi în care Consiliul de Coroana
aproba cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord în urma șantajului sovietic.
Rodion Chiaburu, colegul basarabean de clasă al lui Mihai, se salvează în ultimul
moment împreună cu familia sa. În mai puțin de trei luni Carol al II-lea avea
să abdice, și Mihai devenea rege. Puțin pregătit pentru viață politică,
marginalizat de Ion Antonescu care preluase toate manetele puterii, Mihai I a
trecut în perioada războiului printr-un proces accelerat de maturizare
personală și politică. Rolul determinant pe care l-a jucat regele în
evenimentele de la 23 august 1944 a fost rezultatul acestei perioade.
Jumătatea
a doua a cărții se ocupă în fapt de restul biografiei regelui, urmărind în
paralel destinele colegilor săi de școală. Câțiva dintre ei au rămas în
anturajul regelui și i-au însoțit biografia politică și viața din exil. Din
punct de vedere istoriografic și legat de biografia lui Mihai I, aceste
capitole nu aduc nimic nou, sunt doar bune rezumate ale principalelor repere
ale vieții sale de după școală. Ceea ce este inedit și deosebit este urmărirea
carierei și destinelor colegilor și ale profesorilor. Câțiva dintre ei au rămas
în anturajul regelui și i-au însoțit biografia politică și viața din exil.
Alții au plecat separat în exil, majoriatea au rămas în România și au suferit
consecințele apropierii de casa regală – câțiva plătind cu viața, alții cu
perioade de detenție sau cu cariere amânate și împlinite târziu. Puținii care au
supraviețuit după 1989 au fost martorii revenirii nu lipsite de obstacole și a
reintegrării treptate a fostului rege în viața României.
Volumul
lui Tudor Vișan-Miu include un excelent aparat critic, unul dintre semnele că
autorul este un tânăr istoric cu talent și cu potențial de a deveni un
profesionist de prestigiu în domeniul său. Notele de subsol sunt consistente,
multe sunt trimiteri bibliografice, dar câteva au mai multă substanță și merită
citite – de exemplu cea de la pagina 116 în care autorul respinde argumentat
formularea ‘întoarcere a armelor’ în legătură cu evenimentele din 23 august
1944. În anexe găsim textele unor discursuri care documentează bornele
absolvirii liceului de către Mihai I, dar și de către tatăl sau Carol al
II-lea, tabele utile cu numele și originea colegilor din Clasa Palatină, precum
și cu profesorii care le-au însoțit studiile în fiecare din anii liceului.
Bibliografia din final este detaliată și bine organizată.
Istoria României moderne este legată strâns de istoria monarhiei. Instituția monarhică a fost ținta unor campanii susținute de calomnii și deformări propagandistice în cele peste patru decenii ale perioadei dictaturii comuniste, rolul decisiv al regilor și al familiei regale a României în întregirea hotarelor, dezvoltarea instituțiilor de stat, a economiei și a culturii fiind negat sau trecut sub tăcere. Cercetarea istorică serioasă și obiectivă a monarhiei cu părțile ei bune și cu cele mai puțin bune a fost întreruptă în România acelei perioade, multe documente istorice au fost distruse sau falsificate. Din fericire căderea comunismului s-a petrecut într-un moment în care mai trăiau mulți dintre actorii și martorii ultimilor decenii ale regalității, inclusiv regele Mihai, membrii familiei sale, colaboratori apropiați. Cercetarea istorică de după 1990 a încercat să recupereze timpul pierdut, să cerceteze sursele, să discute cu martorii, să aducă la lumină faptele istorice de mai mare sau de mai mică importanță. Era oarecum firesc ca acest proces de recuperare să includă și aspecte de idealizare și propagandă inversă, mai ales că cercetarea istorică nu putea fi complet detașată de discursul politic și de dezbaterile despre sistemul de organizare statală de după 1990. Cred însă că este timpul ca cercetătorii istorici serioși să își facă meseria în mod mai detașat și obiectiv, evitând capcanele. ‘La școală cu Regele Mihai’ este o carte scrisă cursiv, pe care cititorul pasionat de istorie o va citi cu plăcere, un studiu care conține multe informații interesante și cu un aparat critic impresionant, dar care nu reușește să se detașeze suficient de genul și stilul istoriografiei omagiale. Autorul este foarte tânăr, o parte din activitățile de documentare și de generare a textului le-a început probabil la vârsta când era încă elev. O viitoare ediție ar putea să adopte un limbaj științific mai echilibrat și studieze mai in profunzime anumite detalii semnificative ale acestui subiect pasionant.
Good war movies are all anti-war movies. ‘Circle of Deceit‘ (the original German title is ‘Die Fälschung‘) released on screen in 1981 confirms this. The film occupies a special place in the creation of the German director Volker Schlöndorff. It is a political film and a personal film, the last of the director’s first creation period, the last of his films in which the heroes live passionate love stories, derailed or made impossible by wars or social conflicts. Most of the story takes place in Beirut and in the Lebanon torn by civil war, but the political message mainly refers to the relationship between the Western society consuming journalistic sensations and the conflicts that take place in seemingly distant areas of the world (at least so they seemed at that time).
Georg Laschen, the main hero of the film, played by the wonderful actor who was Bruno Ganz, is a war reporter. Two revolutions took place in the reporting and dissemination of international news in the 40 years that have passed since the making of this film. At the end of the 1980s, it was the emergence of cable news which became popular enough in a short time, so that the fall of the Berlin Wall or the first Gulf War were broadcast live worldwide, and the news consumers were exposed directly to the images of the occurring events. A few years later, the Internet became ubiquitous, and every owner of a laptop or mobile phone became not only a consumer of news 24 hours a day, but also a potential source of news and images, instantly accessible anywhere. In the early 1980s, however, the responsibility for generating news was still entrusted to a small group of reporters broadcasting from the hot areas of the globe. The potential to inform and misinform was also present, then as now, in any report and the information has since become commodity. Reporters and photographers risked their lives (for a consistent pay in many cases) but what reached the news consumers were the sensational information, politically filtered by the editors, chosen according to the fashion of the day and the public’s current interest for one cause or another. In the film, a flight of several hours transported the hero from the comfortable and safe world in which his only problems were those related to the family, in an area of war where life and violence coexisted in a way that can be understood only by those who have lived in such a part of the world. The process of knowledge that Georg Laschen goes through is not only a course of political education that leads him to reviewing his opinions about good and evil, justice and truth, but also one of personal knowledge. Can love be a savior, or any relationship is just an escapist fun, an illusory and temporary refuge? Can one rely on himself in limit situations? What are the limits? What is any of us able to do to in order to survive?
‘Circle of Deceit‘ offers to Bruno Ganz the opportunity of one of his top creations, and it reinforces my opinion that he was one of the best, if not the best German film actor of the last half century. Hanna Schygulla plays the ambiguous role of a woman who chooses to live her life, femininity, motherhood in the neighborhood of death. This is perhaps not her best role. Much of the filming took place on location in Beirut, in a relatively safe area but close enough to the conflict to provide not only authentic scenery and extras, but also the noises and images of the conflict seen from short distance. This is one of the most realistic films about and against the war that I have seen, a film that blows up the boundaries between fiction and reality, between ‘art’ and documentary. The director uses in many scenes the style of war reporting, and after a while violence becomes the normal, while the scenes of normal life turn into surrealist experiences. The film was made 40 years ago, and can be considered ‘historic’ in its details of the Lebanese civil war. In the 40 years since the filming of ‘Circle of Deceit‘ we saw similar images of war, terrorism, destruction, from many other parts of the world in fiction films and in the news. The change is that distances seem to have become smaller, the seemingly distant conflicts became actuality for all areas of the world because of the flow of refugees or the global export of terrorism. The individual confrontation with the absurdity of war and violence as true as ever.
‘Choice of Arms‘ (the French title is ‘Le choix des armes‘) made in 1981 is a very typical film for the genre of film noir in the French cinema of the 70s and 80s. The master of the genre was Jean-Pierre Melville who died in 1973, leaving behind only 14 films, but a few masterpieces among them. Alain Corneau, the director of ‘Choice of Arms‘ was one of his followers. This film shows his professional qualities, and withstands the test of time, mainly due to its stellar cast.
This is the story of the aftermath of an escape from prison, of the mob milieu friends of the evaders who shelter and help them, and of the cops who are following them, a story that tragically turns bad and worse as it advances. As in many films of the genre, the two worlds – crime and law – are interlinked by sometimes invisible threads. In each of them two generations are confronted, the old generation of active or retired gangsters and policemen on one side, the young violent criminals and ambitious policemen on the other side. Corruption rules at all levels. Good intentions and human feelings hardly survive the pursuits and shootings.
The cinematographic production is quite minimalist. Part of the story takes place in the streets and on muddy country roads, with the street corners and intersections playing an important role in the action. Sumptuous villas and the overcrowded apartments in the ‘banlieus’ clearly separate the social categories. The color palette is very strictly controlled, the film could have been very well made in black and white. Gérard Depardieu plays here the role of a criminal, disturbed young man, anti-social beyond any hope, who destroys everything around, and first of all destroys his own life. Depardieu does not show yet the charisma and especially the humor that characterize many of his later great roles, he has moments of overacting, but the hopeless uncertainty and the aspiration to get out of the vicious circle of crime are excellently rendered. Yves Montand and Catherine Deneuve form a couple that seems to descend from another film, but precisely the contrast between his carved by life noble calm together with her vulnerable beauty and the brutal story and the acts of violence around manage to create drama and tension. The soundtrack is also very interesting. At times, the violins and sentimental melodies in the style of the 50s are used annoyingly, but in other jazz improvisations on guitar and soul music (Janis Joplin if I’m not mistaken) are a perfect match for what happens on screen. ‘Choice of Arms‘ may not be Alain Corneau‘s best film, but it is worth watching or re-watching.
All the films directed by Guy Ritchie over the last decade that I have seen have been disappointments to me, so I was very close to skip seeing ‘The Gentlemen‘ in theaters, leaving it, maybe, for a later viewing. What convinced me in the end was the impressive note on IMDB (8.1). Over 40,000 film fan mates can’t go wrong, I told myself, and I’m not sorry. ‘The Gentlemen‘ is Ritchie‘s best film I remember ever seeing (but I should mention that I did not see ‘Snatch‘ made at the beginning of his career, which I read a lot of good things about). ‘The Gentlemen‘ is a violent action movie, stylish, funny, original, with a select cast. Those who don’t like gangster movies would probably do well to avoid it, but all the other movie lovers have a lot of reasons to go and see it.
Guy Ritchie is not a director who walks the beaten track. Even when he has an interesting and an already complicated story in his hand like ‘The Gentlemen‘, he chooses to tell it in an unconventional way. In other films I had the impression that preoccupation with his own directorial vision spoils the effect, but here the convention created by him works very well. What we have in the film is a story about gangsters fighting for control over the narcotics manufacturing and distribution industry in today’s England. An upper-class Mafia-style boss (Matthew McConaughey) plans to sell his business, and two rival gangs fight to get their hands on it. In addition to the fact that the story is quite complicated already, it is narrated in cinematic style by a blackmail journalist / detective (Hugh Grant), who beautifies it by presenting it in the form of … a movie script. The pretext is created not only for a ‘movie-in-movie’ narrative, but also to permanently question what we see on the screen. Do we see what actually happened? Do we see a version invented or modified to serve the purposes of the blackmailer? Or maybe what we see is fiction, the fruit of a script writer’s imagination?
It will take the average viewer (the category I like to fall in) about 10-15 minutes to understand the unconventional way the story is told and get used to it. If he manages to cross this threshold, I think, there are enough moments of cinematic satisfaction and good quality entertainment in this film. The distribution is excellent. Matthew McConaughey transitions professionally from his roles as a good and handsome guy to the role here of a (very) bad and handsome guy. Hugh Grant already has 35 (!) years of career behind him, but it seems that he is only now maturing and moving from the beau roles to senior acting, and what an actor he is! I think part two of his career will be even better than the first. Nearly unrecognizable and just as good is Colin Farrell. The fourth ace in Ritchie‘s hand is Charlie Hunnam , an actor whom I know less, but who acts at parity with his famous partners. I was told that I should be familiar with Michelle Dockery , but I am not as I didn’t see ‘Downton Abbey‘, and I confess that she didn’t impress me here. Certainly, in ‘The Gentlemen‘, the male side rules. There are many memorable scenes in the film, especially those that rely on class differences, as they are expressed in language, behavior, and tools of violence. The scenario is very talkative, which may seem a little inappropriate because gangsters generally talk less and shoot more, but that’s part of the convention. Finally, I can say that I liked ‘The Gentlemen‘ and that the film has restored the stature of Guy Ritchie in my eyes.
‘Farewell, My Queen‘ (the original title in French is ‘Les adieux à la reine‘) made in 2012 by Benoît Jacquot is the story of the end of a world seen from a personal perspective. It is also a beautiful and discreet love story. The mixture is charming and elegant, tragic and decadent. At 100 minutes of screening, the film can be considered short nowadays. It is indeed a condensed film, but full of substance and beauty.
The world that ends before our eyes is the French absolute monarchy, the action of the film taking place at Versailles on July 14, 1789 and in the three days that followed. The perspective is that of one of the lower social rank ladies of company, from the entourage of Queen Marie Antoinette, who performed the function of reader the books in the queen’s library and was also secretly embroidering her favorite models. The love story is an unusual love triangle, certainly for that time, composed only of women. The queen is in love with the Duchess of Polignac, a lady of high society. Sidonie, the younger heroine, adores the queen. Devoted royalism, or is there also a dose of attraction beyond the social norms and differences? What happens in the film at the level of personal relationships can be read as an absolute devotion of the young maid to the queen feeling the approach of the scaffold and deserted by almost everyone or as a sacrifice of love. Viewers are left to decide.
Part of the magnetism of the film is due to Léa Seydoux‘s exceptional acting performance as a young and devoted servant. Diane Kruger plays the role of Marie Antoinette and we can only regret that her role is not better developed. ‘Farewell, My Queen‘ is one of those few films that I regret to be too short. I think an additional 10 or 20 minutes including more details about the queen’s psychology, her loneliness and detachment from the world, and the refuge in the forbidden relationship with the Duchess would have added a lot to the film. ‘Farewell, My Queen‘ has been compared to Sofia Coppola‘s 2006 ‘Marie Antoinette‘, a bolder but more conventional film in what concerns story and historical perspective. I liked Benoît Jacquot‘s film more. It is a cinematic synthesis of what the French call ‘fine de reigne’ – the sunset of the kingdom. Under our eyes Versailles passes in three days from the escapist luxury of life in the courtyard to panic over the winds of history, and then to the abandonment of the royal couple by most courtiers and servants. Everything is translated into memorable movie images. The abandoned corridors of Versailles will follow me for a long time. I should also mention another remarkable artistic creation, that of Michel Robin, in the role of the palace archive, keeper of the written memory of the kingdom but also a symbol of the philosophers of the Enlightment which ideologically prepared the French Revolution. History and love meet in this film and the result is both a cinematic delight and an invitation to reflection.
A critica rețelele sociale în general și
Facebook în special este foarte la modă. O fac politicienii, o fac
inginerii și programatorii care știu câte ceva despre Internet, o face
cam toată lumea, inclusiv pe rețelele sociale și mai ales pe Facebook.
Multe dintre aceste critici sunt justificate. Și mai multe dintre ele se
datorează necunoașterii sau neînțelegerii modului de funcționare și a
anumitor detalii mai mult sau mai puțin tehnice. Alte critici ascund
oportunism și interese. Cred că este un punct bun de plecare pentru a
prezenta și invita la discuție despre câteva știri de actualitate legate
de Facebook și prietenii săi de pe Internet. Căci, în definitiv,
printre altele, Facebook a schimbat și extins însăși folosirea
cuvântului ‘prieten’ (‘friends’) în momentul în care a decis să-și
numească astfel relația de comunicare între doi parteneri ai aplicației
care își acordă unul celuilalt drepturi de acces la postări și la o
parte din informațiile personale.
Internetul și rețelele sociale joacă un
rol crescând în viață noastră privată, în politica pe plan internațional
și pe plan național din aproape toate țările lumii. În decursul unui
singur deceniu, spațiul virtual s-a transformat dintr-un canal secundar,
accesibil numai unei pături limitate de inițiați, în mediul cel mai
important de transmitere a informațiilor și mesajelor politice, arena
principala a campaniilor electorale. Suntem abia în februarie al lui
2020, dar Internetul a făcut deja cel puțin o victimă celebră în rândul
politicienilor în persoana lui Benjamin Griveaux, candidatul partidului
guvernamental ‘La Republique En Marche’ pentru postul de primar al
Parisului și unul dintre aliații politici cei mai apropiați ai
președintelui Emmanuel Macron. Acesta a fost nevoit să demisioneze din
cursa electorală, după ce un video indecent, piratat din corespondența
sa particulară, a dezvăluit o legătură extra-conjugală. Sursa
publicității este Piotr Pavlenski, un refugiat rus care poate fi
caracterizat, în funcție de cine întrebi, ca activist, anarhist, artist,
exhibiționist. În Franța ca în Franța, opinia publică și lumea politică
mai degrabă condamnă invadarea spațiului privat al politicianului.
Rețelele sociale globale însă au luat din timp măsuri de prevenire a
complicațiilor cauzate de influențarea ilegală a alegerilor prin
propagandă de genul ‘fake news’. Interesant de comparat politicile
oficiale ale celor trei mari influențatori – Twitter, Google si
Facebook. Twitter a interzis complet anunțurile politice și a adoptat o
politică restrictivă privind mesajele cu teme sociale, umanitare,
ecologice. Google (și asociata sa youtube) limitează pe criterii de
vârstă distribuirea mesajelor politice și impune verificarea faptelor
(conținutului) mesajelor. Bazele de date ale utilizatorilor Google nu
vor putea fi folosite pentru distribuire. Facebook a anunțat în
noiembrie cea mai liberală politică, permițând difuzarea de mesaje
politice, dar impunând etichetarea acestora ca atare. Este în fapt o
excepție de la filtrarea de conținut care ar trebui să elimine mesajele
incluzând informații false sau conținut de ură (‘hate speech’).
Controversata politică a Facebook
încearcă să continue măcar în parte politica de neutralitate promovată
de rețeaua socială în primul său deceniu de activitate. Problema este
însă că acest model nu mai este acceptat. Punând la o parte colectarea
datelor de profil ale utilizatorilor necesare modelului său de operare
și deconspirarea acestora (scandalul Cambridge Analytics), Facebook nu
mai este de câțiva ani buni un purtător neutru de informație, și aplică
filtre care elimina pornografia, violența, propaganda teroristă,
abuzurile, comerțul de droguri și de arme. Într-un singur trimestru,
primul al anului 2019, Facebook a eliminat 3,4 milioane de astfel de
mesaje. La 28 ianuarie 2020, compania a anunțat formarea unui directorat
de supraveghere (‘oversight board’) care va controla politica și
deciziile companiei. Cu o echipă formată din 30-40 de membri, numiți
pentru maximum două termene de trei ani fiecare, și cu un buget de 130
de milioane de dolari pentru primii șase ani de activitate, acest
directorat va opera independent, va avea propriile sale canale de
comunicare cu publicul (în primul rând, desigur, un Web site) și va
primi și analiza apelurile deciziilor luate de personalul Facebook. Va
fi suficient? Va preveni formarea acestui forum măsurile regulatorii și
legislația propusă de mulți politicieni, inclusiv candidați la
președinție? Viitorul va decide.
Legislație sau supraveghere independentă
(termenul în engleză este ‘governance’)? Disputa aceasta a început din
momentul în care politicienii și forurile legiuitoare au înțeles că
Internetul devine un mijloc de comunicare semnificativ la sfârșitul
precedentului mileniu, și a devenit din ce în ce mai acută, pe măsură ce
Internetul s-a transformat într-o resursă esențială în funcționarea
societății globale și a economiei mondiale. Nu este însă o discuție
complet nouă, cu jumătate de secol în urmă polemici similare s-au soldat
cu punerea sub administrație independentă a principalelor canale de
televiziune publică din țări că Marea Britanie – BBC sau Germania –
Deutsche Welle. Organizația răspunzătoare de standardizarea și
arhitectura Internetului (Internet Society – ISOC) este administrată
începând cu anul 1999 de Internet Coorporation for Assigned Names and
Numbers (ICANN) care a preluat din 2015 și administrarea directă a
adreselor și numelor pe Internet. Controversele nu lipsesc nici aici,
cea mai recentă fiind cea legată de vânzarea drepturilor de administrare
ale domeniului .org – care conține în principal numele site-urilor care
se ocupă cu activități de caritate – unei companii private din Boston,
numită Ethos. Administrarea acestui domeniu aduce un beneficiu de
aproximativ 90 de milioane de dolari pe an din taxele de înregistrare și
întreținere. Oferta lui Ethos este de 1,1 miliarde de dolari, pe care
ICANN intenționează să-i investească în mare parte în foarte necesarele
programe de dezvoltare ale organizației. Trecerea administrării unei
părți a Internetului în mâini private a întâmpinat însă rezistența unor
veterani ai rețelei globale, dar și a unor politicieni de stânga.
Elisabeth Warren, una dintre concurentele cu șanse de a deveni candidata
Partidului Democrat în alegerile prezidențiale, și-a făcut din
intervenționismul în problemele Internetului unul dintre punctele cheie
ale programului sau electoral.
Calitățile și defectele, fiabilitatea
sau fragilitatea sistemelor sunt puse la încercare în perioade de criză
globală. O asemenea situație în plină desfășurare este cea legată de
răspândirea gripei produse de virusul COVID-19, cel mai recent virus din
familia Corona. Este o criză medicală, umanitară, economică, politică,
ale cărei proporții și semnificații nu pot fi evaluate decât parțial în
acest moment. Internetul a fost din nou la originea distribuirii
informației despre epidemie. Încercările de a limita răspândirea
știrilor au avut același succes temporar și limitat ca și cele de a
izola boală însăși. Din nou s-a demonstrat că o societate deschisă, în
care informația circulă liberă, se poate apăra mai eficient contra
diferitelor pericole. Au apărut și fenomenele negative, știrile ‘fake’
și comentariile alarmante, intervențiile și datele oficiale mai mult sau
mai credibile, teoriile conspirative. Unii comentatori numesc acest
fenomen ‘infodemie’ – epidemie informatică – și consecințele
dezinformării pot fi cât se poate de grave. Panica poate ucide în
aceeași măsură ca și virușii, și una dintre probleme este că în acest
moment este foarte dificil de evaluat ca simplu cetățean pe cine să
crezi. Pe expertul din stânga ecranului, care ne asigura că totul este
sub control, sau pe cel din dreapta ecranului, care susține că
fenomenele gripei cauzate de COVID_19 sunt unice în istoria medicinii și
pot avea consecințe catastrofale? Pe ministrul sănătății care ieri
susținea că sunt absolut necesare măsurătorile de temperatură pe
aeroporturi sau pe același ministru care astăzi ne spune că de fapt 50%
din pacienții infectați sunt asimptomatici și deci testele nu sunt
eficiente și se poate renunța la ele? Este momentul de testare a
discernământului fiecăruia dintre noi. Cred că una dintre măsurile de
precauție pentru a limita infodemia este abținerea de a propaga
informații și de a emite teorii, cu excepția medicilor experți în
domeniu, desigur. Mă opresc deci și eu aici. Nu înainte însă de a
avertiza că unele informații primite pe e-mail sau pe rețelele sociale
despre virusul Corona pot conține de fapt viruși digitali. Aplicați deci
regulile obișnuite de filtrare ale informației electronice – nu
deschideți fișiere care nu provin de la surse cunoscute și sigure!
Multe dintre planurile economice pentru anul 2020 sunt re-evaluate, vor fi anulate sau modificate. Unul dintre ele este cripto-moneda pe care Facebook a anunțat-o la mijlocul anului trecut și pe care a numit-o ‘libra’. Este vorba despre o combinație de tehnologie și servicii financiare, care ar permite tranzacții de vânzare-cumpărare sau transferuri de fonduri sigure cu ajutorul telefoanelor mobile, la scară globală, fără intermediul băncilor, inclusiv în zone în care serviciile bancare nu sunt accesibile sau cunoscute. Și aici Mark Zuckerberg dorește să folosească un mecanism de guvernare independent de Facebook, încredințând administrarea sistemului Asociației Libra cu sediul în Elveția. Problema este că pesimismul cu care a fost întâmpinată propunerea anunțată în iunie 2019 a dus la retragerea în octombrie a câtorva dintre participanții de marcă ai asociației, între care eBay, MasterCard și Visa. Forurile regulatorii examinează noua monedă (Zuckerberg a anunțat că lansarea operativă nu va avea loc fără aprobarea acestora), iar cele politice l-au luat deja pe liderul Facebook la întrebări în comisiile Senatului. Bazată pe tehnologia lanțurilor de blocuri (‘blockchains’), prezentată într-un articol trecut al rubricii, propunerea LIBRA este în fapt în multe privințe independentă de Facebook, dar și de sistemul bancar actual. Este ceea ce cred că îngrijorează marile instituții financiare care își văd amenințate unele dintre funcțiile lor esențiale, generatoare de profit. Este încă un domeniu în care Facebook își reinvestește profiturile imense acumulate în ultimul deceniu. Să nu uităm însă că este vorba și de primul deceniu de profitabilitate al companiei. În capitalism, profitul este motorul dezvoltării, dacă este folosit în scopuri constructive. Este ceea ce pare să încerce Mark Zuckerberg și Facebook. Cert este că nu se teme de riscuri și nici de controverse. Viitorul va arăta dacă el sau delatorii săi au avut dreptate.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The second half of last year meant for many, especially for those of us who lived in the half of Europe which fell under the control of the communist dictatorships imposed by the former Soviet Union, the 30th anniversary of the fall of the Iron Curtain and of the Berlin Wall. The events were celebrated and remembered with documentary films and speeches by politicians, but on this occasion we could see how few people remember how the world was before 1989, with the divided Europe, the ideological polarization, the Cold War, and most of all the dull and hopeless life in the countries of the communist bloc. Some, the young people or those who lived in the West, did not know it. Others seem to want to forget. Reviewing movies like ‘The Legend of Rita‘ (German title is ‘Die Stille nach dem Schuß‘) can make a contribution against forgetting. The film made in 2000 by the German director Volker Schlöndorff returns 25 years after his great success ‘The Lost Honor of Katharina Blum‘ to the theme of terrorism in Germany in the 70s, presenting it from the perspective of those who at one time or another were small wheels in the mechanisms of history, and which must live the rest of their lives the consequences of their acts of youth and of their adherence to a murderous ideology.
Hanna Arendt was writing about the ‘banality of evil’. It can be said that Schlöndorff expands her idea in this film and that he performs a kind of ‘humanization of evil’. The two main characters in the ‘The Legend of Rita‘ are Rita Vogt, a young woman from western Germany, involved in robberies and armed attacks, some of them resulting in the death of innocents and Erwin Hull, a communist bureaucrat serving Stasi security services in eastern Germany. Both are executors in a totalitarian terrorist mechanism. She is an anarchist terrorist, he is an agent of state terrorism. On the one hand both serve anti-capitalist ideologies through violent means without manifesting too many moral scruples, on the other hand they both aspire to a normality of their lives in complete contradiction with the goals of the organizations and of he system they serve. Does Schlöndorff absolve them from guilt? I do not think so, because it is very clear in the film that everything that happens around contradicts the supposed humanistic ideals of the system. It can be said that the two characters are the only ones in the film who still believe in ideology, who do not understand or accept the changes that are happening around them. The refusal to assume any personal responsibility for the actions committed in the name of the ’cause’ is also the root of their personal failures.
Between a prologue that presents Rita’s terrorist activities in the mid-1970s and the epilogue that happens immediately after the fall of the Berlin Wall, most of the film describes the main heroine’s attempt to build a new life, under cover, in a anti-Western activist protection program sponsored by Stasi. Against the course of history, she travels the opposite way to the one made by hundreds of thousands of East Germans who during the Cold War took refuge in the west. ‘The Legend of Rita‘ belongs to the category of German films that reconstitute life in the so-called German Democratic Republic, being a more sober variant of the excellent ‘Good Bye Lenin!‘ The two actors who play the lead roles (Bibiana Beglau and Martin Wuttke) as well as the whole team around them seemed excellent. The directorial performance is remarkable both in terms of the ambience details, and especially of the characters psychologies. Rita’s attempts to restore her life manage to create, perhaps unmerited emotion and empathy towards the character. Neither personal happiness nor peace of mind are possible for those who compromise by collaborating with a crooked system. Schlöndorff does not avoid controversy, his intention seems more to open the discussion, but the main idea to me seemed clear.
‘Cloud Atlas’ is one of those films that challanges critics and movie lovers by refusing categorizations. Historical fresco? Philosophical film? Science fiction? Art movie? Mega-production with mega-stars in distribution? ‘Cloud Atlas’, made in 2012 by The Wachowskis and the formidable German director Tom Tykwer, can be considered as having elements of all these genres, and at the same time belonging to a separate category. It is a spectacular and sophisticated film, which leaves many elements of the story and interpretation in the hands and minds of the spectators, and a captivating movie because of the way it is made, realized and interpreted. At the end of the viewing I was left with the feeling that many details and meanings remained open or unexplored, but at the same time I did not go through any boredom moments, on the contrary, I was permanently captivated, despite the duration of almost three hours. It’s one of the few movies I’d like to see again. It happens very rarely to me, even with the films that I really loved.
‘Cloud Atlas’ is the screen adaptation of a novel by the same name written by David Mitchell, built as a succession of six stories, which take place over different periods of time, and which are linked by a similar theme and by the fact that in each of them there are references to the previous story. The structure of the novel is pyramidal, the stories unfold in the first part of the book chronologically, the final one in the middle, and then the narratives come back in time in reverse sequence. The filmmakers chose to present the six plots in parallel and interleaved. The film permanently alternates scenes in which the narrative threads intersect: from the story of a ship sailing the ocean in the 19th century during the slave trade period, passing through the 1930s story of the young genius composer of the symphonic piece ‘Cloud Atlas’, the one of the brave reporter involved in a political investigation in the 1970s, of the publisher pursued by literate gangsters in the contemporaneity, until the two episodes in the future, involving a revolt of humanoid robots and a story of contact between civilizations. There are some shared ideas – especially the uniqueness of truth and its supreme moral value, but the style of each episode is distinct, from the historical film, via political thrillers, to sci-fi. Three of the episodes are directed by The Wachowskis, the other three by Tykwer. Their combining is superb, creating a sense of continuity and sublimating the idea of temporal relativity and fluidity. One door closes in one time period and opens in another. The paces of the stories accelerate or stop simultaneously, the moments of maximum tension are reached in simultaneity. As in a wonderful mosaic where you step back a few steps and you see the whole, same in ‘Cloud Atlas’ the sensations of continuity and consistency are perfect.
The unity of ideas and style of the film is strengthened by the casting in different episodes of a remarkable team of actors, many of whom play multiple role roles that transcend not only time, but also ages, sex, skin color. The exceptional makeup also contributes to the melting of actors with such well-known faces as Tom Hanks, Halle Berry, Hugh Grant, or Susan Sarandon in their characters. Also appearing in the film is Doona Bae, a famous South Korean actress (I had seen her in ‘A Girl at My Door‘) but little known outside her country. Another special component of connection and expression is the film’s soundtrack. I believe that for those who are not afraid of cinematic experiences other than the routine ones, and who do not necessarily look for a particular genre in its purest state, ‘Cloud Atlas’ is a film that offers many reasons for satisfaction. It is also a film that I think by its very structure is destined to withstand time, and to be increasingly appreciated in the future.
