‘La școală cu Regele Mihai – Povestea Clasei Palatine’ scrisă de Tudor Vișan-Miu și apărută în colecția ‘Istorie cu blazon’ a editurii Corint, este o carte interesantă și bine scrisă, având că subiect educația școlară a viitorului rege Mihai I într-o instituție originală dintr-o perioada agitată a istoriei României și a casei sale regale. Este și o carte care ridică unele întrebări și poate suscita discuții.
Nu am putut să nu remarc, încă din prefața cărții, semnată de coordonatorul colecției Filip-Lucian Iorga folosirea unui limbaj adulator, care mi s-a părut nepotrivit pentru o carte de istorie (‘… copilăria și tinerețea marelui și bunului nostru Rege Mihai’). În tot textul cărții cuvântul Rege este scris cu majusculă, la fel și diferitele declinari ale pronumelui atunci când este menționat regele Mihai sau precedesorii săi. La pagina 9 apar ‘… mulțumiri Alteței Sale Regale Principesa Moștenitoare Margareta a României, Custodele Coroanei Române, pentru permisiunea de a publica acest volum’. Cum adică? În România democrată și fără cenzură de astăzi, este nevoie de permisiunea cuiva pentru a scrie sau publica o carte de istorie? Studiul istoriei implică obiectivitate științifică și delimitare de patronaje politice sau personale. Destul a avut de suferit istoriografia noastră în perioada volumelor omagiale și a culturilor personalităților.
Din fericire, în cea mai mare parte, conținutul cărții nu pare a fi fost influențat de ambalajul festiv. Volumul este produsul unei documentări temeinice, bazate pe o bibliografie solidă și pe documente din arhive, ca și pe culegerea de mărturii directe ale colegilor de școală ai regelui Mihai. După un scurt capitol introductiv în care este descrisă perioada studiilor primare, este introdusă ideea Clasei Palatine – o clasă specială cu colegi aleși pe sprânceană – creată special pentru studiile liceale (8 ani, echivalent cu perioada dintre clasa a V-a și clasa a XII-a de astăzi) ale moștenitorului tronului României. Cât de originală a fost această idee în contextul felului în care erau educați prinții moștenitori ai monarhiilor europene ale epocii? Tudor Vișan-Miu furnizează doar o singură referință despre educația copiilor în familia regală engleză și din păcate nu aprofundează ideea. În Europa interbelică majoritatea statelor erau monarhii – 19 sau 20 (statutul Irlandei este disputat istoric) de regate din totalul de 35 de state. O trecere în revistă comparativă ar fi fost foarte interesantă. Este menționat și contextul familial. Perioada liceului coincide cu cea a restaurației carliste, copilul Mihai fiind despărțit în tot acest timp de mama sa exilată în Italia, cu care se vedea doar în vacanțele de vara. Responsabilitatea educației ii revine deci lui Carol al II-lea, a cărui figură iese mai bine aici decât din multe alte cărți publicate recent în România, și din punct de vedere istoric, și în ceea ce privește rolul de educator al viitorului rege. Asta însă nu poate compensa pe deplin lipsa mamei:
‘Temeinica pregătire teoretică pe care Principele Mihai a primit-o în cadrul școlii regale create de Regele Carol al II-lea, într-un anturaj bine ales, a putut cu greu suplini lipsa figurii materne. “Am avut tată când aveam mare nevoie de mamă și am avut mamă atunci când aveam nevoie de tată”, a observat peste ani regele Mihai I.’ (pag. 22)
Capitolele dedicate perioadei de studii liceale constituie miezul cărții, sunt cele mai interesante, mai originale și mai bine documentate. Cum au fost aleși colegii viitorului rege?
‘S-a avut în vedere să fi intrat cu media 10 la admiterea în liceu, să fie bine înzestrați mental și perfect sănătoși (“buni la minte și la trup”), să aibă o înfățișare plăcută și să prezinte o influență benefică asupra Principelui Moștenitor, care, prin ei, lua pentru prima dată contact nemijlocit cu fiii țării.’ (pag. 26)
Este discutat și aspectul reprezentativității Clasei Palatine. Cam jumătate din colegii lui Mihai au fost bucureșteni, restul din diferite regiuni ale țării, deși nu toate au fost acoperite. Au fost reprezentate (cu câte un coleg) minoritățile maghiară și germană, dar nu și cea evreiască sau rusă/ucrainiană. Colegul ungur era calvinist, cel german de religie lutherană, dar printre colegii viitorului rege nu s-a aflat niciun romano-catolic sau greco-catolic, mozaic sau musulman. Toți erau băieți, învățământul mixt nu a există în România înainte de 1948.
Alegerea profesorilor a fost direct supravegheată și probabil validată de Carol al II-lea, cu recomandări din partea lui Nicolae Iorga (care fusese profesorul lui particular în anii săi de școală) și Dimitire Gusti, ministrul învățământului. Printre profesorii Clasei Palatine s-au aflat unii dintre cei mai reputați profesori de la liceele bucureștene, și câțiva profesori universitari. Erau români cu toții cu excepția profesorilor de limba franceză și germană. Au fost invitați să țină prelegeri sporadice pe teme speciale profesori universitari și personalități ale culturii românești interbelice, între care însuși Iorga, Simion Mehedinți, Alexandru Tzigara-Samurcaș. Muzica de pian era predată de Florica Musicescu.
Programa școlară urmărea în linii mari programa celorlalte licee din România. Anul școlar era împărțit în trei trimestre, din care unul se petrecea la Sinaia, în Palatul Peleș, celealte două la București. Vara aveau loc ‘lecțiile de sinteză’, un fel de excursii de studii, în diferite regiuni ale țării, care aveau ca scop să le înlesnească elevilor și în special viitorului suveran cunoașterea unor subiecte suplimentare, cu caracter aplicativ și multidisciplinar, dar și a diferitelor zone ale României. Elevii Clasei Palatine au fost înrolați și în organizațiile de cercetași și apoi în Străjerie, varianta naționalistă para-militară inventată de regele Carol al II-lea.
Teoretic, regele ceruse ca fiul sau să fie tratat ca orice elev, dar este clar că această presupusă egalitate era foarte aproximativă. Relațiile de prietenie încropite în primele clase liceale par să fi lăsat locul unei diferențieri ierarhice mai clare pe măsură ce Mihai intra în perioada adolescenței și se apropia de maturitate. Chiar și examenele finale reflectau ierarhizarea – la bacalaureat, în 1940, Mihai primea media 9,5 în timp ce colegii săi primeau media 9. Foarte interesante sunt relatările despre supravegherea elevilor de către serviciile Siguranței conduse de Mihai Moruzov, inclusiv interceptarea convorbirilor lor telefonice. Copiii și adolescenții de vârsta liceului erau controlați de precursorii viitoarei Securități. Un proces educativ supravegheat ca în ‘1984’ a lui Orwell.
Un aspect care nu este abordat este cel al costului economic al acestei școli liceale înființate special pentru un singur prinț. Nu știu dacă există documente care ar fi putut fi aduse la lumină, dar este clar că problema a fost luată în considerație. Numărul elevilor Clasei Palatine a scăzut în timp. La început erau doisprezece, apoi numărul a scăzut la șase, și în anii finali viitorul rege a avut doar doi colegi.
Este evident că Mihai și colegii săi de clasă au avut parte de cea mai bună educație posibilă în România vremii. Existau însă și lacune, unele esențiale:
‘Pregătirea teoretică pe care Clasa Palatină, cu deosebitele sale inovații (îndeosebi cvasi-cuprinderea societății României Mari într-un colectiv și lecțiile de sinteză cu o abordare multidisciplinară pentru conferirea unui caracter practic al cunoștiințelor căpătate), și pregătirea militară pe care Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu i-au conferit-o Principelui Moștenitor în timpul domniei regelui Carol al II-lea a fost temeinică și constantă. Evitarea dimensiunii politice a domniei a fost însă o mare carență, așa cum observa Regele Mihai I: “Tatăl meu nu m-a ținut la curent cu nimic. Mecanismul guvernării a fost ținut departe de mine. La fel și viața politică a țării.”‘ (pag. 94-95)
Sfârșitul studiilor liceale coincide cu perioada de criză profundă de la începutul celui de-al doilea război mondial, în care România, rămasă practic fără aliați și victimă a pactului Ribbentrop – Molotov, avea să piardă Basarabia, Nordul Bucovinei, Cadrilaterul și Nordul Ardealului. Finalul bacalaureatului Clasei Palatine avea loc la 27 iunie 1940, în aceeași zi în care Consiliul de Coroana aproba cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord în urma șantajului sovietic. Rodion Chiaburu, colegul basarabean de clasă al lui Mihai, se salvează în ultimul moment împreună cu familia sa. În mai puțin de trei luni Carol al II-lea avea să abdice, și Mihai devenea rege. Puțin pregătit pentru viață politică, marginalizat de Ion Antonescu care preluase toate manetele puterii, Mihai I a trecut în perioada războiului printr-un proces accelerat de maturizare personală și politică. Rolul determinant pe care l-a jucat regele în evenimentele de la 23 august 1944 a fost rezultatul acestei perioade.
Jumătatea a doua a cărții se ocupă în fapt de restul biografiei regelui, urmărind în paralel destinele colegilor săi de școală. Câțiva dintre ei au rămas în anturajul regelui și i-au însoțit biografia politică și viața din exil. Din punct de vedere istoriografic și legat de biografia lui Mihai I, aceste capitole nu aduc nimic nou, sunt doar bune rezumate ale principalelor repere ale vieții sale de după școală. Ceea ce este inedit și deosebit este urmărirea carierei și destinelor colegilor și ale profesorilor. Câțiva dintre ei au rămas în anturajul regelui și i-au însoțit biografia politică și viața din exil. Alții au plecat separat în exil, majoriatea au rămas în România și au suferit consecințele apropierii de casa regală – câțiva plătind cu viața, alții cu perioade de detenție sau cu cariere amânate și împlinite târziu. Puținii care au supraviețuit după 1989 au fost martorii revenirii nu lipsite de obstacole și a reintegrării treptate a fostului rege în viața României.
Volumul lui Tudor Vișan-Miu include un excelent aparat critic, unul dintre semnele că autorul este un tânăr istoric cu talent și cu potențial de a deveni un profesionist de prestigiu în domeniul său. Notele de subsol sunt consistente, multe sunt trimiteri bibliografice, dar câteva au mai multă substanță și merită citite – de exemplu cea de la pagina 116 în care autorul respinde argumentat formularea ‘întoarcere a armelor’ în legătură cu evenimentele din 23 august 1944. În anexe găsim textele unor discursuri care documentează bornele absolvirii liceului de către Mihai I, dar și de către tatăl sau Carol al II-lea, tabele utile cu numele și originea colegilor din Clasa Palatină, precum și cu profesorii care le-au însoțit studiile în fiecare din anii liceului. Bibliografia din final este detaliată și bine organizată.
Istoria României moderne este legată strâns de istoria monarhiei. Instituția monarhică a fost ținta unor campanii susținute de calomnii și deformări propagandistice în cele peste patru decenii ale perioadei dictaturii comuniste, rolul decisiv al regilor și al familiei regale a României în întregirea hotarelor, dezvoltarea instituțiilor de stat, a economiei și a culturii fiind negat sau trecut sub tăcere. Cercetarea istorică serioasă și obiectivă a monarhiei cu părțile ei bune și cu cele mai puțin bune a fost întreruptă în România acelei perioade, multe documente istorice au fost distruse sau falsificate. Din fericire căderea comunismului s-a petrecut într-un moment în care mai trăiau mulți dintre actorii și martorii ultimilor decenii ale regalității, inclusiv regele Mihai, membrii familiei sale, colaboratori apropiați. Cercetarea istorică de după 1990 a încercat să recupereze timpul pierdut, să cerceteze sursele, să discute cu martorii, să aducă la lumină faptele istorice de mai mare sau de mai mică importanță. Era oarecum firesc ca acest proces de recuperare să includă și aspecte de idealizare și propagandă inversă, mai ales că cercetarea istorică nu putea fi complet detașată de discursul politic și de dezbaterile despre sistemul de organizare statală de după 1990. Cred însă că este timpul ca cercetătorii istorici serioși să își facă meseria în mod mai detașat și obiectiv, evitând capcanele. ‘La școală cu Regele Mihai’ este o carte scrisă cursiv, pe care cititorul pasionat de istorie o va citi cu plăcere, un studiu care conține multe informații interesante și cu un aparat critic impresionant, dar care nu reușește să se detașeze suficient de genul și stilul istoriografiei omagiale. Autorul este foarte tânăr, o parte din activitățile de documentare și de generare a textului le-a început probabil la vârsta când era încă elev. O viitoare ediție ar putea să adopte un limbaj științific mai echilibrat și studieze mai in profunzime anumite detalii semnificative ale acestui subiect pasionant.