Half a century after the premiere, ‘Borsalino‘ directed by Jacques Deray has all the features, charm and humor of French films of the 1970s and at the same time is alert, modern and has a good chance that if relaunched today it would be an entertainment that can be appreciated by the contemporary public. Much of the merit is due to the two protagonists and great stars who were and are Alain Delon and Jean-Paul Belmondo. However, ‘Borsalino‘ has many other qualities and motives that help it successfully passing the test of time, being an excellent combination of a period mob movie with action comedy, with a French flavor and a well-distilled American influence. I recommend it to anyone who is looking for quality escapism these days.
It is one of those films in which the main characters are mobsters but which I could not characterize as ‘film noir’. The reason is that the atmosphere is far from dark, and the approach is humorist and relaxed. We can discuss the morality of the so attractive portrayal of the mob characters that dominated the life of the Mediterranean port in the 1930s, but it’s hard not to fall under the spell of the two main characters, or of the colorful descriptions of the ‘milieu’ – bars, streets, markets, houses of the new and older riches. ‘Borsalino‘ is obviously influenced by the most successful American films of the time – ‘Bonnie and Clyde’, ‘Butch Cassidy and the Sundance Kid‘ – but I think it also influenced the American films that came after him. Martin Scorsese, I believe, saw it more than once.
The screen presences of Alain Delon and Jean-Paul Belmondo are directed, choreographed and filmed carefully and balanced so that none of the great stars shadows the other. The opening scene and the final of the movie are anthological. The cast is well chosen and the interpretation of the entire team of actors is remarkable. In addition to the famous protagonists in the main roles, I would also mention the presence of Michel Bouquet, an actor specialized in secondary roles of corrupt politicians and lawyers. Absolutely remarkable is the soundtrack that accompanies the action and the music of Claude Bolling, taking us from the French cancan, going through chansons of that times, and until the jazz of the 20 ‘and 30’. ‘Borsalino‘ was 50 years ago and is still today a true delight.
Yukio Mishima (1925 – 1970) este una dintre figurile fascinante ale literaturii și culturii japoneze. Controversat în timpul vieții, patetic și tragic în moarte, Mishima continuă până astăzi să fie subiect de dezbateri și de studii, atât pentru istorici cât și pentru iubitorii de literatură. Ideologia sa combină naționalismul, spiritualitatea budhistă, atașamentul față de tradițiile samurailor și nostalgia pentru vremurile când Japonia era o supra-putere militară, iar împăratul era considerat o divinitate. Această orientare este vizibilă în tot activismul său politic și social între 1945 și 1970, și a culminat cu încercarea de lovitură de stat care din perspectiva occidentală combină ridicolul cu sublimul, dar din cea japoneză era un act firesc de sacrificiu și de onoare, punând capăt unei vieți trăite consistent cu crezurile individuale, cu moartea reprezentând doar începutul unei noi faze a existenței care trascende o singură trecere pe Pământ. Opera sa reflectă în mare măsură ideologia și filosofia care i-au dominat viața, majoritatea romanelor sale fiind reflecții masive și profunde despre viață și moarte, despre ideologie și religie, despre rolul națiunii japoneze și relațiile sale cu alte culturi.
Culegerea de povestiri ‘O dimineață de iubire pură’ apărută în excepționala traducere a Andreei Sion în 2019 în colecția ‘Raftul Denisei’ a editurii Humanitas fiction reprezintă din acest punct de vedere o excepție, prezentând cititorilor români o altă fațetă a personalității și preocupărilor literare ale lui Mishima. Este vorba despre o colecție de frumoase povestiri de dragoste scrise în perioade diferite ale carierei și evoluției artistice a scriitorului. Personalitatea și mai ales imensul său talent sunt vizibile în fiecare dintre cele șapte povestiri ale volumului. Câteva dintre ele sunt adevărate bijuterii.
Fiecare dintre povestiri descrie o relație, o iubire. Uneori sentimentele sunt mărturisite, alteori nu. Unele iubiri sunt împărtășite, altele nu. Câteva sunt sublime, altele patetice, dar sunt atinse și cruzimea, perversitatile și moartea. Există și o anumită evoluție a felului în care sunt abordate și prezentate aceste povești de dragoste. Nu știu exact cui îi aparține selecția, dar volumul, în ansamblul lui, ar putea avea că tema comună vârstele iubirii. Primele două povestiri sunt istorii de maturizare, rememorate la persoana întâi. În prima eroul este copil, în a două un tânăr de 19 ani, abia ieșit din adolescență. ‘Poveste pe un promotoriu’ este o delicată amintire a copilăriei și a primei iubiri, cu o nuanță de oniric, care are loc într-un peisaj fantastic și învăluit de lumină. Scriitorul pare să tanjeasca după copilul care era, cufundat în lecturi și vise, inocent înainte de prima inițiere:
‘Visarea niciodată nu m-a împiedicat să zbor. De multă vreme mă înălțasem în zbor, dar era alt fel de zbor decât își imaginau ei. Privindu-mă cufundat în visare, n-aveau cum să-și închipuie din afară copilăria mea, cu aripile larg întinse, pe infinita boltă cerească, de la o constelație la alta. Au smuls de pe mine ceea ce li se părea o pânză sclipitoare de păianjen, numai că acelea erau aripile mele, mai fragile ca ale unei efemeride.’ (pag. 8)
Haruko, eroina celei de-a doua povestiri, cea cu acest nume, pare a fi întruchiparea fantasmelor tânărului abia ieșit din adolescență dar și din experiența războiului. Eroul are aceeași vârstă pe care o avea Mishima în 1944, și putem ghici elementul autobiografic. Tânăra mătușa văduvă îl va atrage într-un triunghi sentimental, delicat și vicios în același timp. Combinația dintre observația socială acută a tânărului inteligent și experiența de inițiere erotică prin care trece este descrisă cu măiestrie:
‘În toamna anului Showa 19, evacuarea clădirilor pe bulevardul Ginza începuse deja și toate vitrinele erau pline cu vase somptoase, aranjate special ca să nu se observe lipsa celorlalte mărfuri. Efectul era sinistru. Prăvăliile renumite își disputau acest ultim lux, în iminența unui bombardament: magazine de ceasuri, de cloisonne-uri, de ceramică, anticari și alții, cu toții își umpleau vitrinele impecabil lustruite cu acele vaze imense și strălucitoare, pe care nimeni nu le cumpăra. Aceste obiecte, fragile și greu de transportat, exagerat de somptuoase, care la prima bombă ar fi crăpat în mii de țăndări, erau expuse în casete din sticlă sau în vitrine, fragile la rândul lor. Efectul era năucitor pentru mintea umană: în jurul vazelor plutea o atmosferă de efemeritate și de neant.
Ploaia a încetat și ferestrele clădirii din față, cu fâșii de hârtie lipite peste geamuri, ca să reziste exploziilor, au început să lucească. Nu mă mai săturam să le privesc pe cele două femei cum studiau o vază, de sus și de jos, dintr-o parte … Și asta era o senzație foarte apropiată de plăcere. Una nu era de-ajuns: era nevoie de două, una lângă cealaltă. Jachetă bleu a fetei și cea roșcat închis a mătușii se reflectau, prin geam, pe suprafața albicioasă a vazei din porțelan. Pe lângă dulceața nerușinată pe care o emană două femei tinere și frumoase care stau una lângă cealaltă, s-ar fi zis că și porțelanul se resemnase în fața farmecului lor excesiv, care nu se temea nici de oameni, nici de zei.’ (pag 62-63)
Natura îi însoțește permanent pe eroii povestirilor și rezonează cu sentimentele acestora. Este o caracteristică a literaturii și artei japoneze:
‘Într-o zi, când mă întorceam de la școală, am zărit, pe peronul unde așteptam trenul, două rândunele întârziate. Își făcuseră probabil cuib sub streașina unei case din piatră, dincolo de calea ferată și de șoseaua paralelă cu ea. Din când în când se intersectau în zbor, ca într-un număr antrenant și periculos de acrobație. Dădeau din aripi fără să le pese nici de cer, nici de pământ. Spiritul lor simplu și luminos mi s-a întipărit in suflet.’ (pag. 47)
Începând cu a treia povestire tonul se schimbă, pe măsură ce eroii povestirilor avansează în vârstă. ‘Circul’ este o miniatură tragică, aproape de cruzime. ‘Fluturele’ se joacă cu schimbări ale perspectivei narative, planurile povestirii și destinele eroilor se intersectează în mod misterios, în jurul unui nucleu legat de muzică și de întâlnirea dintre cultura japoneză și cea occidentală din povestea lui Cio-Cio-San. Tamaki Miura, cântăreața care la vârste diferite însoțește povestirea și trăirile eroilor săi, a fost o personalitate reală, cântăreață japoneză care și-a câștigat în anii 1920 o faimă mondială interpretând rolul Madamei Butterfly din opera lui Puccini.
‘Leoaica’, inspirată de figura mitologică a Medeei, este poate cea mai complexă povestire a volumului. Shigeko, eroina principală descinde poate din tragediile Greciei antice, dar gândurile sale sunt redate în termeni care amintesc mai degrabă de eroinele romanelor lui Lev Tolstoi:
‘Întotdeauna, când cineva se hotărăște să ucidă, își acordă un timp de reflecție. Dar cu ce ajută asta în luarea deciziei? E doar o ezitare asemănătoare cu cea a sinucigasului, o încercare de a întârzia deznodământul, și de a-l pune, pe cât posibil, în seama inconștientului sau a hazardului. Dar nu era cazul lui Shigeko. Înainte de a termina cu toate, prin împlinirea dorinței pe care o nutrea de multă vreme – aceea de a-și vedea soțul suferind – avea să guste din plin, pentru ultima oară, mulțumirea de a fi gândit un plan până în cele mai mici amănunte.’ (pag. 156)
‘Leoaică’ este singura povestire în care perspectiva istorică și opiniile naționaliste ale autorului sunt insinuate în text. Acțiunea se petrece în jurul unei familii refugiate din Manciuria ocupată de japonezi în timpul războiului, dar atrocitățile comise de ocupanți nu sunt amintite, funcționarii și afaceriștii asociați administrației japoneze figurând în rol de victime.
Elementul social este prezent și în cele două povestiri finale ale volumului. ‘O călătorie plictisitoare’ relatează o relație de concumbinaj între o doamnă bogată și cam trecută care angajează un tânăr student ca june de companie. Ceea ce pentru băiat este o iubire sau o ne-iubire stângace devine pentru femeie o relație coruptă, răzbunată printr-un gest de farsă.
‘Tsutomu o cunoscuse pe doamna Kurumuzaki în toamna anului anterior, dintr-o pură întâmplare, și de atunci ea se ocupase de nevoile lui. Nu știa de unde avea banii. Curând, s-a mutat la ea acasă. Soțul doamnei Kurumazaki petrecea acasă doar două-trei nopți pe lună, însă ea rămăsese soție legitimă. Veniturile sale, de proveniență necunoscută, îi permiteau să facă ce poftea. Lui Tsutomu îi comanda la croitor costume de haine. Îi cumpăra pantofi, pălării și cravate. Însă doamna Kurumazaki n-avea cele mai bune gusturi și-i plăcea să-l îmbrace pe Tsutomu cu sacouri care-i dădeau un aer frivol. Când Tsutomu a înțeles, în cele din urmă, că motivul purtării ei se explică printr-o neobosită dorința de a aduce un tânăr la depravare, deja se scălda într-un alt fel de depravare, diferit de cel pe care și-l închipuia doamna Kurumazaki: se coborâse la statutul de obiect iubit. I se stinsese interesul pentru fetele de vârstă lui. Îi rămăsese doar o loialitate pur mecanică pentru doamna Kurumazaki.’(pag. 179)
Ultima povestire, cea care dă și titlul culegerii, este un fel de sinteză. Începe cu un peisaj solar în care pare că are loc o scenă de dragoste idilică, scenă care însă se dovedește repede a fi doar o aparență în spatele căreia se ascunde un joc sexual pervers și exploatator. Este o sinteză a evoluției prozei romantice și erotice a lui Yukio Mishima, o concluzie în care se întâlnesc dragostea și violența, erotismul și critica socială ascuțită. Dacă aș fi un pictor abstract și ar trebui să aleg culorile în care să exprim sentimentele mele de cititor al acestei ultime povestiri ca și a întregii culegeri, culorile dominante ar fi alb și roșu. Întâmplător sau nu, sunt culorile care apar pe steagul Japoniei.
Voi încerca în această săptămână să nu scriu aproape nimic despre noul coronavirus. Subiectul va reveni, desigur, în săptămânile următoare. Și totuși – unul dintre efectele colaterale pozitive ale pandemiei este deschiderea fără precedent a porților virtuale ale muzeelor, ale sălilor de concerte și de operă, ale teatrelor și ale bibliotecilor electronice, pentru acces liber, gratuit și pentru toți, la conținut de excepțională valoare. Teatrele din România și din întreaga lume, orchestrele filarmonice și site-urile festivalelor de muzică clasică de la Festivalul Enescu la Filarmonica din Berlin, bibliotecile cu comorile lor și muzeele cu colecțiile lor virtuale sunt acum accesibile și accesate în proporții fără precedent. Un bun prieten care trăiește la Paris, profesor de arhitectură retras de curând din activitatea academică, îmi scria că această criză i-a prilejuit accesul la surse de informație și delectare la care râvnea să ajungă de multă vreme. Sunt mulți, foarte mulți în această situație, dar mai important, apreciez prudent că după perioada de distanțare fizică de prieteni și de activitățile noastre profesionale și sociale obișnuite, vom înregistra mai mulți noi iubitori de muzică, teatru, arte, literatură în rândul copiilor, tinerilor și al publicului larg în general. Atunci, instituțiile care au împărtășit generos din creațiile lor prețioase vor avea nevoie de prezența fizică și de sprijinul material al nostru, al vizitatorilor. Desigur, sunt vizionate și multe filme și seriale de televiziune în ‘streaming’, dar și acesta este, cred, un efect secundar pozitiv. Deocamdată Internetul rezistă cu brio, nu s-au înregistrat până în momentul în care scriu acest articol probleme semnificative. Arhitectura descentralizată și calculele de capacitate supra-dimensionate s-au dovedit foarte utile în acest sens. Despre acestea însă, sigur voi scrie în săptămânile următoare.
În continuare, voi împărtăși notele mele după vizionarea unui film german din 1982 care se numește ‘Kamikaze 89’, unul dintre divertismentele mele cinematografice din aceste zile. În rubrica aceasta am scris de multe ori despre filme științifico-fantastice, și pot spune fără ezitare că acest film aparține genului, dar este și un film special din multe puncte de vedere. Filmul este regizat de Wolf Gremm (care este și co-scenarist), unul dintre regizorii cunoscuți ai ‘noului cinema german’ al anilor ’70, autor de filme despre Germania interbelică și de thrillere, toate cu încărcătură politică. ‘Kamikaze 89’ este bazat pe romanul „Mord im 31. Stock” (‘Crima de la etajul 31’) al scriitorului suedez Per Wahlöö, și este tot un thriller combinat cu anticipația viitorului apropiat. Acțiunea se petrece în anul 1989.
Personalitatea cinematografică cea mai marcantă care apare pe afișul filmului nu este în acest caz, ca de obicei, regizorul, ci actorul care joacă în rolul principal. Este vorba despre Rainer Weber Fassbinder, și este, și el, sau mai ales el, una dintre personalitățile marcante ale cinematografiei germane a acelei perioade. Născut în Bavaria în 1946 într-o familie de intelectuali, era trimis de mic copil la cinematografe pentru ca părinții săi să poată lucra în liniște. Vizionările din copilărie s-au transformat în pasiune și profesiune. În mai puțin de două decenii de activitate, Fassbinder a lăsat o operă mai voluminoasă decât lasă alți artiști în câteva vieți, dar în primul rând diversă și complexă, militantă și controversată, ca regizor de teatru, film și televiziune, compozitor și actor, operator, producător și editor. A fost unul dintre oamenii de cinema cei mai compleți din istoria filmului, un cineast total. Filmele sale au abordat subiecte diverse legate de cotloanele întunecate ale istoriei Germaniei și de prezentul țării și vremii sale, de terorism, violență, sexualitate și homosexualitate, propagandă, cruzimea omenească, corupția socială și a relațiilor de familie, statutul femeilor și lupta de clasă. ‘Kamikaze 89’ a fost ultima sa apariție pe ecran, a murit în iunie 1982, la scurt timp după terminarea filmărilor, în urma unei supra-doze de stupefiante. În camera sa, a fost găsit scenariul unui fim despre Rosa Luxemburg, următorul sau proiect.
Acțiunea filmului se petrece într-o Germanie viitoare și totalitară. Fassbinder joacă în acest film rolul locotenentului de poliție Janssen, chemat să ancheteze un presupus atentat cu bombă, urmat de o crimă petrecută în sediul corporației care controlează moralul populației, prin intermediul unor divertismente televizate. Misiunea sa de a rezolva crima în cele patru zile care urmează este îngreunată de faptul că, în societatea utopică descrisă în film, oficial, nu există nici crime, nici sinucideri. Lumea lui ‘Kamikaze 89’ este o distopie optimistă, în care populația este ținută sub control prin supraveghere tip Big Brother în timp ce creierele sunt spălate și ocupate de show-uri de televiziune de genul ‘recordul mondial al râsului’. Cinicul, alcoolicul, dezabuzatul Janssen este poate omul potrivit pentru a rezolva acest caz, dar în momentul în care cercul suspecților se aproprie de magnații companiei și de acel misterios și secret ‘etaj 31’ în care sunt scrise scenariile viitorului, soluționarea crimei devine un pericol pentru stabilitatea sistemului.
Comparația dintre viitorul imaginat în literatura și filmele de anticipație și realitatea perioadei anticipate este, ca întotdeauna, fascinantă. Deși intervalul este doar de șapte ani, schimbările esențiale sunt cele care au loc în structura socială. Regizorul Wolf Gremm nu a avut la dispoziție un buget care să-i permită crearea de efecte speciale spectaculoase, așa încât s-a bazat mai mult pe extrapolări culturale, mai mult, dar mai ales mai puțin subtile. Internetul nu exista încă și calculatoarele sunt mari cât frigiderele și nu au interfețe grafice. Telefonia și videofonia mobilă este apanajul autorităților. Oamenii de rând sunt fascinați de show-urile de divertisment, și aici Gremm a reușit să anticipeze corect efectul devastator al emisiunilor de gen ‘reality show’, chiar dacă fenomenul descris de el va avea loc cu unul sau chiar două decenii mai târziu decât 1989. Muzica electronică și hainele în culori psihedelice au devenit normă estetică și, dacă privim unele societăți din Asia de astăzi, vedem că și acolo conformismul cultural nu este neapărat cenușiu și militarizat. Mantiile sau sacourile de leopard sunt uniformele poliției. Controlul populațiilor este înlesnit de dependența acestora la divertismente escapiste. Încadrarea filmului în tiparele genului de anticipație punk este corectă din punct de vedere formal, dar deciziile stilistice sunt motivate de o viziune clară și deloc optimistă despre viitor.
Fassbinder își joacă excelent rolul, într-un stil care îl amintește pe Orson Welles în a doua parte a carierei sale. Regizorul care dăduse lumii în tinerețea sa capodopera ‘Cetățeanul Kane’ avea în permanentă în plan proiecte grandioase, dar, după câteva eșecuri de casă, Hollywood-ul nu mai credea în el că regizor. Urmarea a fost că a apărut mai mult ca actor, în multe roluri în care era mare, la propriu și la figurat, ceea ce nu-l împiedica să fie expresiv și să se ‘topească’ în personajele pe care le juca, sau să le modeleze după chipul și înfățișarea sa. ‘Kamikaze 89’ anticipează din multe puncte de vedere lumea care avea să fie cu 30 de ani mai târziu, dominația marilor concerne globale și a comunicației în masă. 1989 a adus cu totul altceva, căderea Cortinei de Fier urmată de reunificarea Germaniei, evenimente istorice pe care Fassbinder le-a pregătit și anticipat artistic și ideologic în alte filme ale sale. Și acestea însă au fost borne în evoluția spre lumea lui ‘Kamikaze 89’.
‘Suspiria‘ and a few other of Dario Argento‘s films that became the classics of today have represented a turn towards extreme of the horror genre. By pushing the level of bloody violence and sexuality, either implicit or explicit, the Italian director has teared up all the ratings lists and the code books of the big studios. ‘Suspi is today considered a cult film and a reference film. I saw it over four decades after the production and I came to the conclusion that this film is a combination of extremes. From many points of view it is trash, from others an excellent artistic achievement, almost a masterpiece, dare I say.
The story takes its inspiration from the gloomy European romanticism and perhaps even from its older sources such as fairy tales from the 17th and 18th centuries, which are at the origin of many ‘horror’ films, especially those belonging to German expressionism. There are a few conventional patterns that are followed in this film too: the young traveler who discovers a foreign space dominated by mysterious evil forces, the huge houses or manors with hidden cottages haunted by the ghosts of the past, the legends about witches and their influence over the ages. Jessica Harper, the actress cast in the role of the young American dancer who travels to Germany to discover that the famous dance school she attends hides many bloody mysteries, is chosen to look like a teenager, a few years younger than her colleagues, a Snow White in a dangerous and crushing world. When the bodies begin to accumulate, the script chooses to deal with the psychology of the girl and her confrontation with the mysteries around and less or not at all with the police investigation or any other attempt to explain what is happening using the logic of our world. Even the intervention of psychologists adds elements to the fantastic and not the rational dimension. Psychology associated with witchcraft, or maybe even a modern form of witchcraft? Not a bad idea!
The story itself, however, may be less important in ‘Suspiria‘ than the context. Dialogues sound mostly ridiculous, and the acting fails (or may not intend) to inject in them any truth. However, I noticed the presence of Alida Valli, one of the great stars of Italian cinema from the 1940s and 1950s. What is more impressive than the story is the way it is told. The sets make up a fantastic and oversized world, dominated by yellow, orange and red – the color of red wine recommended as a tonic, in fact a metaphor for the blood that often springs up in many of the violent episodes with which the film is sprinkled. From here comes the inspiration for the fantastic sets of the later films of David Lynch or Wes Anderson. In most of Dario Argento‘s films his obsession with death and sex is present, here the balance is decisively on the side of death, the feminine attraction being repressed and sublimated within the age and fragility of the heroines. From a visual point of view, the film is a feast. The cinematography uses and combines masterfully the capabilities of film processing that preceded by decades the computer effects. The soundtrack adds to the visual experience, being a mixture of free jazz, electronic music and characteristic sound effects. The film is a landmark in the history of the horror genre, a mix of trash without excuses with literary inspirations, apparent amateurism and cinematic mastery. All the reasons that made ‘Suspiria‘ a cult film are valid.
It took four years after the premiere and a pandemic to came over the world for me to get to see ‘Toni Erdmann‘, the German film written and directed in 2016 by Maren Ade, a film that surprised the film industry and left little world indifferent. Many have loved this film, found it original and discovered its cinematic and emotional qualities. There were, however, quite a few spectators who came out disappointed by the viewing, and wondered aloud why so much noise is being made around him. My impression after this relatively late viewing is very clear on the side of those who loved this movie, but I think I can understand the reservations of others.
The story of ‘Toni Erdmann‘ seems to have been told several times and the theme of the film is familiar to Hollywood and European art film makers. A father at the retirement age has an uncomfortable relationship with his daughter, a super-efficient corporate consultant. He visits her unexpectedly in the neo-capitalist Romania where she works, and discovers that the girl’s life is wasted between endless hours spent in business meetings and the surrogates of life typical to young professionals engaged in business (receptions, restaurants, team-building, sex without love, occasionally drugs). The father’s attempts to draw her attention to the trifles that make life worth living are in dissonance with the daughter’s ambitions and lifestyle. The road to the living core of her soul and to the true feelings is barred by several carapaces that must be pierced and artificial wrapping and clothes that must be abandoned (some of them literally).
The originality of this film lies in the way the story is told and the way it is interpreted, especially by the actor who plays the main role. Peter Simonischek has neither the charisma of a Gérard Depardieu nor the innocence of a Tom Hanks, and his presence in the company offices or at the receptions at which his daughter drags him seems permanently dissonant. Yet, he still accepted – because of the politeness of Romanians to strangers or because of social conveniences. In fact, the only thing that interests him is to reach the heart of his daughter, played by Sandra Hüller with a mixture of loneliness and false self-confidence. It is a paternal love story and a social, but especially moral, criticism of the capitalist environment and of the so-called corporate culture, and of their effects on those who sell their souls for careers in this environment. The dialogues written by Maren Ade and the way in which she sets the story, including the credible description of the Romanian background in which most of the action takes place, manage to make the film go beyond the level of a moralizing melodrama and create a movie with two characters from two different generations, who stay with us after the viewing.
Nowadays, films that last more than two hours or even two and a half hours are no longer a rarity, on the contrary, they have become almost the norm. This was not the case in 1966, when Jean-Pierre Melville directed ‘Le Deuxième Souffle‘, a ‘film noir’ that assimilates and synthesizes the film experiments of the French New Wave, of which Melville was very close, but at the same time has a classic structure and narrative, starting from José Giovanni‘s documentary novel which it brings to screens (Giovanni also wrote the film’s dialogues). More than five decades after its making, the film has a stylish look (perhaps due to the use, for the last time in Melville‘s career of black and white film) but also a modernity and a cursivity that make it easy and interesting to watch. I didn’t get bored at any point and I never had feeling that the movie (which I saw in the full 150-minute version) is too long.
Jean-Pierre Melville addresses here a theme that he will continue in subsequent films and especially in ‘Le Samouraï‘, which I consider to be his cinematographic masterpiece – the theme of the honor code of the mob. Solidarity among those in the dark side of the law requires mutual protection among criminals, including rivals, in the contacts with the law officers and imposes absolute silence even under the toughest investigations. The informers and those who collaborate with the police are, according to this ‘moral’ code, the lowest human species, and the fate that awaits them is death. The film begins with the escape of Gustave ‘Gu’ Minda, the main hero of the film, played by the wonderful Lino Ventura, from the prison where he was serving a life sentence. When the police inspector who follows him uses an illegal recording to compromise him, the recovery of his honor becomes more than an obsession for him, more important than love and even life.
https://www.youtube.com/watch?v=0udX0wF5y9I
This is one of the solid and generous roles in Lino Ventura‘s career, a role that suits him wonderfully. A few other excellent actors surround him: Michel Constantin, known from many other gangster films, Paul Meurisse whom I knew from the classic ‘Diabolique‘ made a decade ago as a talkative and shrewd police inspector, and Christine Fabréga, whom I did not know until now, takes upon with aplomb the role of the hero’s hopeless girlfriend. The cinematography cleverly applies the lessons learned by Melville during his Nouvelle Vague period, bringing to screen Paris and Marseille with their shadows, bars and nightclubs, with jazz music in the background in the style of the American films adored by the young French directors of the period. The arid and spectacular landscape of the southern roads of France is an excellent setting for spectacular pursuits and heists, and we also have the opportunity to see the old port of Marseille as it looked before the renovations that turned it into a tourist destination. ‘Le Deuxième Souffle‘ is an excellent gangster movie, but also a psychological film, accurate and believable in character building, which deserves to be seen for much more reasons than nostalgia. But be careful to see the original 1966 version and not the 2007 remake, directed by Alain Corneau with Daniel Auteuil and Monica Bellucci in the lead roles, which is said to be (I did not see it yet) a less convincing film.
„Imaginați-vă…
cum ar arăta actuala criză globală dacă Internetul nu ar exista. Fără
să-i putem vedea și vorbi cu cei dragi din orice colț al lumii, fără
capacitatea de a ne conecta și de a comunica cu prietenii, fără știri în
timp real, fără avertizări din partea autorităților și sfaturi din
partea experților, fără opțiunea de muncă de acasă și învățare la
distanță, fără comenzi de alimente, medicamente și alte bunuri de
strictă necesitate, fără streaming de filme, muzică și alte forme de
divertisment… Imaginați-vă!”
Acesta
este mesajul pe care l-am postat cu câteva zile în urmă, pe pagina mea
Facebook. Răspunsurile și comentariile nu au întârziat să apară, și
unele dintre ele m-au surprins. Voi menționa câteva spre sfârșitul
acestui articol, dar până atunci, în articolul de astăzi din rubrica
CHANGE.WORLD aș vrea să împărtășesc și să invit la discuție pe marginea
câtorva informații recente despre COVID-19. Unele sunt chiar vești bune.
Da, există și din acestea.
Ați
observat cât de spectaculoase sunt unele dintre imaginile care
reprezintă virusurile (Corona și verișorii săi)? Minunile fotografiei
microscopice au adus aceste organisme cu toate detaliile și frumusețea
lor morbidă pe ecranele tuturor. Diametrul unui asemenea ‘virion,’ cum
este numit în termeni științifici, este cam de 90 de nanometri. Pentru
comparație, celulele din plămânii umani pe care acești viruși le
infectează sunt de aproximativ un milion de ori mai mari în volum. Forma
lor în secțiune amintește o coroană regală (de unde și numele), dar în
reprezentare tridimensională ele seamănă mai degrabă cu mine explozive
navale din cele care erau folosite în perioada războaielor mondiale. O
comparație mai potrivită prin nocivitatea lor. ‘Țepii’ care ies din
sfere reprezintă una dintre cele patru proteine principale care compun
virusul, și ele sunt cei care permit ‘agățarea’ de particulele care
circulă în sistemul respirator, de aici derivând ușurința contaminării
cu acest virus. Celelalte trei proteine formează membrana și părțile moi
ale sferei, care în miezul ei protejează lanțurile de Acid Ribo-Nucleic
(ARN), molecule similare cu ADN-ul uman, dar având structură
mono-spirală (spre deosebire de cele două spirale din ADN), care
înmagazinează și transmit informația genetică și permit reproducerea în
condiții favorabile.
Structura
aceasta simplă stă la baza eficienței ucigătoare a acestui virus, dar
poate constitui și vulnerabilitatea sa principală. Pe de-o parte,
fiecare virion poate da naștere printr-un proces de sinteză numit
‘aparatul Golgi’ altor 100 până la 1000 de alți virioni. Pe de altă
parte, fiecare dintre cele patru proteine este esențială multiplicării,
și dacă una singură este neutralizată, atunci lanțul reproductiv și
virusurile însele sunt lichidate. Familia Corona este cunoscută din anii
60 ai secolului trecut. Au fost identificați până astăzi peste 40 de
membri ai acestei familii de ucigași microscopici, majoritatea afectând
animalele (porci, vite, păsări) dar până la apariția virusului numit
SARS-COV în 2002 nu se înregistrase nicio mutație nocivă oamenilor.
Experiența ultimilor 18 ani este însă destul de bogată, ceea ce a făcut
ca în decurs de câteva săptămâni de la apariția actualei epidemii să fie
postat genomul exact și de atunci să fie înregistrate sute de propuneri
de tratamente în China, Statele Unite și alte țări ale lumii. O parte
dintre ele se bazează pe combaterea și neutralizarea efectelor uneia
dintre cele patru proteine de bază și reprezintă reutilizarea unor
medicamente deja folosite în combaterea altor boli, cum sunt malaria,
SIDA, hepatită-C sau artrita reumatică. Chiar și mijlocul profilactic
cel mai elementar în prevenirea răspândirii bolii, spălatul pe mâini cu
apă și săpun, își are explicația în structura virionilor, sanitația de
baza distrugând membrana acestora.
Toate
tratamentele și viitoarele vaccinuri trebuie să treacă prin faze de
verificări și experimentări până a li se dovedi eficiența în combaterea
bolii și siguranța în folosirea pe scară largă. Au fost anunțate primele
teste în China, Marea Britanie, Israel și în Statele Unite. Probabil că
asemenea teste au loc și în alte țări ale lumii, și numărul lor va
crește în viitoarele săptămâni și luni. Este vorba despre o competiție
globală cu un scop unic, în care împărtășirea experiențelor și a
rezultatelor este critică pentru succes. Iată două prime exemple
publicate până în acest moment. Vaccinul conceput de firma Moderna din
Cambridge, Massachusetts, are la bază o moleculă ARN care detectează
proteină ‘țepușă’ și blochează intrarea ei în celulele umane. Vaccinul
firmei Inovio din Pennsylvania atacă aceeași proteină, fiind bazat însă
pe ADN. Ambele se află actualmente în faza 1 – teste pe animale. Și în
China și în Statele Unite au fost însă anunțuri despre primele teste de
vaccinuri faza 2 pe voluntari, care ar trebui să aibă loc atunci când
prima fază dă rezultate pozitive. Faza a doua de testare trebuie să
certifice eficiența vaccinului (crearea imunității), reziliența (pentru
câtă vreme vaccinul creează imunitate) și siguranța (lipsa efectelor
nocive, inclusiv a celor secundare). Experții avertizează asupra
pericolelor unei testări accelerate, care să nu verifice riguros aceste
condiții înainte de a începe producția și inocularea în masă a
populației.
Un
alt efect interesant al crizei este reprofilarea rapidă a unor
industrii diverse în ceea ce revista ‘The Economist’ numește ‘complexul
industrial anti-covid’. Pandemia și răspândirea ei rapidă au surprins
majoritatea dacă nu toate țările lumii cu stocuri minimale de măști de
protecție anti-bacteriene sau lichide dezinfectante. În multe locuri din
lume acestea nu sunt suficiente nici măcar pentru personalul medical.
Liniile de aprovizionare au fost și ele tăiate, căci sursele de
producție se află în țările care au fost primele lovite de virus (China –
producătorul numărul 1 de măști, Coreea de Sud – producătorul numărul 1
de kit-uri de testare a contaminării). Se practică pe scară largă
reprofilarea liniilor de producție – textile și modă pentru măști,
cosmetice și alcooluri pentru gel dezinfectant. Câteva exemple picante.
Distileriile de baijiu (lichior tradițional chinez) Kweichou Moutai sunt
faimoase istoric pentru a fi produs dezinfectanți pentru răni în timpul
Marelui Marș al lui Mao, în prima jumătate a secolului 20. Acum au
reluat această tradiție reprofilându-și liniile de producție pentru
fabricarea de lichid dezinfectant medical, cu 75% concentrație de
etanol. Exemplul a fost preluat de alți producători de alcool chinezi,
cum este Yibin Guomei Liquor. În Statele Unite, la Atlanta, distileria
Old Fourth, înființată în 1906, și-a reprofilat o parte din producție
din whisky în gel dezinfectant pentru mâini tot pe bază de etanol.
Inițial, el a fost furnizat gratuit, la cerere, dar acum producția a
fost reprofilată pentru personalul medical. Și așa, îndemnul biblic al
transformării săbiilor în pluguri este tradus în vremurile noastre în
transformarea licorilor alcoolice în lichide dezinfectante.
Câteva
dintre țările Asiei par să fi trecut de apogeul crizei și să se afle pe
calea recuperării. Este vorba, în primul rând, de China, unde spitalele
suplimentare din zona Wuhan au fost închise, o parte din producția
industrială a fost reluată, se redeschid instituții culturale și
obiective turistice. În China, dar și în Coreea de Sud, Taiwan și
Singapore numărul de noi contaminări din ultima săptămână este mai redus
decât numărul de însănătoșiri. Nu se poate spune că războiul s-a
terminat, dar o lupta importantă pare să fi fost câștigată. Epicentrul
pandemiei s-a deplasat spre Europa. Există și beneficii suplimentare,
unele neașteptate, sau poate că nu. Gradul de poluare în China a fost în
februarie net sub cel al lunii ianuarie. Capacitatea Internetului este
greu încercată în această perioadă, dar rețeaua globală pare să reziste
deocamdată, chiar dacă unele aplicații streaming au fost nevoite să-și
reducă consumul în condițiile în care nivelurile de trafic au crescut în
unele regiuni ale lumii de câteva ori față de sfârșitul anului 2019.
Să revenim la sondajul menționat la începutul articolului. Unii dintre prietenii mei și-au împărtășit nostalgia față de vremurile în care era mai mult timp pentru lectură, pentru admirat natura, pentru comunicare inter-umană nemijlocită de aplicații. Nu îi contrazic, dar nu cred că în condiții excepționale, cum sunt cele pe care le trăim astăzi, societatea noastră ar putea supraviețui fără Internet. În mii de feluri, rețeaua globală salvează vieți omenești și modul nostru de viață – de la colaborarea științifică în tratamente, difuzarea informației de prevenire și de urgență, comenzile care evită deplasările la cumpărături, comunicarea cu cei dragi și prietenii de departe, lucrul de acasă, divertisment. Desigur, cum observa un alt prieten, poate este și momentul să analizăm dacă modul nostru de viață nu a devenit prea dependent de Internet și dacă balanța nu ar trebui recalibrată. Dacă însă criza actuală demonstrează ceva este faptul că, ne place sau nu, nouă personal sau conducătorilor noștri aleși (cu toate înțelesurile cuvântului), trăim cu toții pe aceeași planetă, una în care nu numai că lanțurile de producție au devenit globale, dar nici virușilor nu le pasă de frontiere, de ziduri (walls) sau de ziduri de foc (firewalls). Colaborând, vom învinge. Izolați, fiecare țară pentru ea, fiecare individ pentru el, va fi mai greu.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
I like films that give the chance to veteran actors whom I love to play in significant roles, suitable for older age. This is the case of Andrew Haigh‘s ‘45 Years‘, a movie which brings together on screen Charlotte Rampling and Tom Courtenay in two roles that seem to be written and conceived for them. It’s a movie that deserves all the attention even if it didn’t have these two wonderful actors in the lead roles, the story of a relationship in which the two partners reached the twilight of their lives, a marriage whose foundations are suddenly questioned by an extraordinary event that brings back in their lives an episode that was forgotten, which happened before the two met, but which proves to have influenced their lives and marriage.
Rampling and Courtenay are Kate and Geoff Mercer, an elderly and childless couple, living comfortably in the countryside suburbs of an English town, and preparing for a party to celebrate the 45th anniversary of their marriage. A letter from Switzerland brings to the man the news of the discovery of the body of his youth girlfriend, Katya, who had died more than half a century ago in an accident on a glacier at high altitude. The incident not only brings the memory of the missing young girl in between the two old spouses, but also questions their entire relationship and the marriage that seemed stable and lasting. Was Kate and Geoff’s marriage based on true and mutual love, or was Kate just a surrogate for Katya, the tragically missing young woman in Geoff’s life whom she had never met?
Charlotte Rampling‘s acting is splendid. She is the main character of the drama and is present almost permanently on the screen. She builds her role from silences, from gazes, from dialogues written with sensitivity and discretion, with a typically English discretion and dignity. As the revelations about the drama that happened half a century ago start to accumulate, the material from which the marriage of the two is built seems to be breaking down. Tom Courtenay is also excellent in a role almost as complex, and in a way even more mysterious than his wife’s. Has the love story from his youth been forgotten, or has it permanently accompanied him during the 45 years of marriage? Is his attempt to restart the marriage sincere or rather derived from social convenience? It is the spectators who will decide. The film is structured in a balanced and rhythmic way, it happens during six days of the week that flow in succession. Only the weather, as in England, is changing and looks every day differently, which allows the cinematography to resonate with the heroes’ moods. Andrew Haigh, a film director that I did not know before, manages to bring to screen in ‘45 Years‘ the story of an uncertain marriage in the sunset years of the protagonists. He does it with discretion, sensitivity and psychological depth. This movie might be better understood by viewers – how should I put it? – closer to the ages of heroes and with more life experience. But I think that it deserves to be seen and has a chance to satisfy all movie fans who appreciate love stories, beautiful and ambiguous as they often are in life, as well as quality films.
Alain and Marion, the heroes of ‘Quand j’etais chanteur‘ (the English title is ‘The Singer‘) directed by Xavier Giannoliand released on screens in 2006, meet, feel attracted to each other, and spend together what could have remained a one-night stand. Only then does a complicated relationship start between them, which is likely to be heading towards a love story. Unlike many such stories from other films, but maybe as it happens not only on many occasions in life, love is not a pre-condition of the intimate relationship, but the other way.
The relationship between Alain and Marion has every chance to lead to nothing. There is about 20 years of age difference between them, and both go through deep and different crises. Alain Moreau is a singer who crossed the 50 years threshold and is beyond the peak of his career and vocal abilities. He sings in dance clubs and at various social events, interprets covers and knows how to dialogue with an audience made up of mostly aged women. He is passionate about what he does, but his profession and his career are threatened by the karaoke trend and the sunset of the dance halls that were once so popular. Marion works at a real estate agency, she is a beautiful woman and an efficient professional, whose private life is marked by a first marriage that seems to have ended very badly for her, leading to the alienation of her son about ten years old. Alain and Marion meet again, they are attracted to each other, but the relationship is hesitant, it needs pretexts, is full of silences and separations. It is precisely this uncertainty that makes the relationship between the two credible. True love stories are rarely linear and straight forward.
The quality of the film owes much to the two lead actors. Gérard Depardieu is huge in this film and he amazes me again with the combination of unique and personal charisma and the way he manages to melt into the role. He plays and sings with passion, loves and asks himself permanently, and at no point do we doubt that he is both Alain Moreau and Gérard Depardieu. Cécile de France is beautiful and vulnerable. Many of the scenes between them are composed of few words, of silence and glances, and yet the chemistry between the two is evident. They seem to be constantly wondering what is happening to them and why love appeared in their path in such an improbable embodiment. Their meetings often take place in mansions or villas for sale, impersonal or personalized by and for others, alien to their experiences in a way that reminded me of Michelangelo Antonioni‘s films. The atmosphere of the dance clubs and the industry of music for consumption is excellently rendered, and I want to point out here also the supporting acting performances of Mathieu Amalric and Christine Citti. The film is sensitive and credible, and has many chances to remain in the viewers’ memory long after watching it.
Evenimentele
legate de noul corona-virus, care se succed într-un ritm năucitor în
ultimele săptămâni, au adus în atenție câteva realizări tehnologice
folosite în lupta împotriva pandemiei care bântuie lumea, și cred că
este o ocazie bună să le cunoaștem, să le înțelegem avantajele și
limitele, să discutăm cum ne pot ajuta în situații diferite, dar și care
sunt și riscurile pe care ni le asumăm acceptând să le folosim.
COVID-19
is are originea în China, și această țară a fost prima care s-a
confruntat cu boala și a luat măsuri drastice de sistare a activităților
economice și de izolare a unor orașe și regiuni cu zeci de milioane de
locuitori, pentru a încetini răspândirea acesteia. A fost prea târziu
pentru a opri împrăștierea virusului în restul lumii, dar în China se
pare că ritmul îmbolnăvirilor a fost drastic redus. Situația este
dinamică, însă în zilele în care scriu acest articol (cam la o săptămână
înainte de apariția în revistă) și presupunând că datele la care am
acces sunt corecte, numărul noilor îmbolnăviri din China cu populația sa
de peste 1 miliard 430 de milioane de locuitori este de același ordin
de mărime (câteva zeci zilnic) cu cel din România cu o populație de sub
20 de milioane de locuitori, și net mai redus decât cel în Italia,
Spania, Franța și alte țări ale lumii. Mijloacele tehnologice joacă un
rol important în ceea ce pare în acest moment a fi o reușită, chiar dacă
parțială, în lupta cu pandemia. Între ele, construcția accelerată de
spitale în zona Wuhan pentru a prelua o parte din aglomerația produsă de
cazurile critice necesitând spitalizare, folosirea roboților și a
inteligenței artificiale (AI). Ritmul de construcție sau de adaptare al
unor structuri existente (de exemplu arene sportive) pentru a funcționa
ca spitale a fost impresionant, dar chinezii au fost obligați să
găsească soluții și pentru lipsa de personal, în condițiile în care și
unii medici sau asistenți s-au contaminat și au devenit pacienți. Unul
dintre cele mai spectaculoase cazuri făcute publice este cel al un
spital ‘inteligent’ de campanie din Wuhan, unde roboții au preluat o
mare parte din sarcinile îndeplinite de personalul medical. Roboți
dotați cu senzori de măsurare a temperaturii conectați la rețeaua 5G
identifică la internare pacienții care prezintă febră sau alte simptome
acute. Alți roboți – unii umanoizi și alții de tip ‘cutie’ lucrează
permanent măsurând ritmurile cardiace și nivelul de oxigen din sânge
prin intermediul unor brățări inteligente și inele purtate de pacienți.
Roboții distribuie hrană și medicamente, patrulează și curăță zonele
infectate, îndrumă pacienții la exerciții, ba chiar și dansează cu
aceștia, pentru a-i distra pe cei plictisiți în carantină. Acești roboți
sunt proiectați și fabricați de o firma chineză numită CloudMinds, în
colaborare cu concernul japonez SoftBank, a căror tehnologie permite
interconectarea prin ‘nor’ (cloud) și coordonarea activității roboților
de către operatorii umani aflați la distanță și în siguranță față de
pericolul de contaminare.
Folosirea
roboților în medii toxice sau în condiții climatice extreme nu este o
noutate. Roboții au fost și sunt folosiți de câtva timp în operații
industriale în zone periculoase sau inaccesibile operatorilor umani, în
condiții climatice (temperatură, presiune) extreme sau pentru operații
necesitând forță sau un grad de precizie și de repetitivitate peste
capacitățile umane. Este pentru prima dată însă când
tehnologia este adaptată în termen foarte scurt și pe scară atât de
largă pentru a suplimenta activitatea echipelor medicale în condiții de
epidemie. Roboții nu au de ce să se teamă de contaminare și pot fi dezinfectați repede și eficient. Lucrează 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână,
fără să aibă nevoie de timp de odihnă și fără griji pentru soarta
familiilor de acasă. Peste 2000 de spitale din China sunt sau vor fi
echipate cu roboții
autonomi de dezinfectare, fabricați de firma daneză ‘UVD Robots’, care
folosesc radiațiile ultra-violete (UV) pentru a distruge ADN-ul și a
ucide în acest fel virușii și bacteriile, fără a expune personalul
spitalului. Efectul dezinfectant al radiațiilor UV este cunoscut de
aproape un secol, dar folosirea lor de către operatorii umani este
limitată de efecte negative, în special riscul cancerului de piele.
Roboții nu au această problemă.
Ei au mai fost folosiți pe scară largă pentru dezinfectarea străzilor
în Wuhan sau a vagoanelor de metrou în Hong Kong. În unele spitale și
instituții din China roboții verifică identitățile biometrice ale
vizitatorilor, permițând sau interzicându-le accesul. Dronele au început
și ele să joace un rol semnificativ în China dar și în Spania, în
special în activitățile de distribuire a informației, distribuirea de
hrană și de medicamente în zonele aflate sub carantină și în
identificarea cazurilor de nerespectare a regulilor de izolare.
Folosirea
tehnologiilor de identificare (facială, biometrică) și de poziționare
pune autoritățile și publicul în fața unei dileme etice și juridice de
proporții. O astfel de discuție are loc de exemplu acum și în Israel. În
ce măsură renunțarea la protejarea unei părți a informației private
este justificată? Cum putem asigura că această informație nu este sau nu va
fi folosită și în alte scopuri, că permisiunea acordată temporar pentru
folosirea informației personale nu va fi extinsă dincolo de perioada de
timp și de scopurile declarate? Opinia mea personală este că nu avem
timp de dezbateri, și că trebuie să acționăm repede și eficient. Virușii
acestei boli despre care experții cunosc încă prea puțin se răspândesc
fără să ne ceară permisiunea. În momentul actual, nu există vaccin și
nici tratament, este necesar să oprim sau măcar să încetinim răspândirea
bolii, să câștigăm timp. Pentru aceasta, trebuie să punem în aplicare
măsuri drastice, chiar dacă ele includ renunțarea temporară la unele
libertăți individuale, inclusiv confidențialitatea informației
personale. Nu este momentul să dăm curs tehnofobiei, internetofobiei, Facebook-fobiei
și altor manifestări devenite foarte la modă în zilele noastre, tocmai
în momentul în care avem nevoie de Internet și de rețele sociale, de
recunoașterea facială și de determinarea în timp real a locului în care
ne aflăm, pentru a salva viețile noastre și ale altora, la nivelul
comunităților în care trăim și al întregii planete. Posibil că se vor
găsi persoane, organizații care, din motive politice, profesionale sau
din simplă curiozitate, să fie tentate să folosească informațiile în
alte scopuri. Asta înseamnă că nu trebuie folosite? Nu. La fel cum
folosim tiparul, deși acesta poate fi utilizat și pentru răspândirea de
idei fasciste sau de pornografie, la fel cum suntem de acord ca medicul
chirurg să folosească scalpelul pe masa de operație, pentru a ne salva
viața sau sănătatea, deși acesta ar putea fi folosit și de un Jack
Ripper pentru a tăia gâturile
unor femei nevinovate, trebuie să acceptăm folosirea unor tehnici de
distribuție a informației personale dincolo de ceea ce permitem in
timpuri obișnuite. Încă odată, este opinia mea personală si, desigur,
este OK dacă nu sunteți de acord cu ea.
Să
analizăm exemplul a două țări în care virusul a ajuns cam în același
timp, țări care sunt apropiate ca suprafețe și ca populație: Italia și
Coreea de Sud. Până în seara în care scriu acest articol, în Italia s-au
înregistrat peste 1800 de decese, din care 368 în ultimele 24 de ore,
în timp ce în Coreea de Sud numărul total al deceselor este 75. Întreaga
activitate economică a Italiei este paralizată, frontierele sunt
închise și cetățenii, izolați în case. În Coreea există doar zone
specifice de izolare, pe mici suprafețe. Ce a făcut Coreea diferit? În
primul rând, a aplicat învățămintele epidemiilor precedente și în
special a epidemiei Middle East Respiratory Syndrome (MERS) din 2015 și a
creat planuri de urgență și un sistem informatic care să le susțină.
Când epidemia actuală a izbucnit, au trecut doar trei săptămâni până
când companiile coreene au început să producă trusele de analize, iar
din acel moment sistemul a putut prelucra 10 mii de analize pe zi, și
până acum, peste un sfert de milion de cetățeni au fost testați. În
Italia, la o populație asemănătoare, numărul celor testați este numai de
circa 70 de mii. O lege de urgență activată de guvern permite în Coreea
activarea și corelarea informației personale a celor infectați din
surse multiple, unele private (poziția determinată de camerele de
supraveghere sau de sisteme de poziționare GPS, locurile în care au fost
folosite carduri de credit), alcătuind o ‘hartă’ a deplasărilor
acestora în cazul în care nu au respectat instrucțiunile de izolare.
Publicul este astfel prevenit și poate cere testarea, dacă a fost în
contact cu persoana contaminată. Metode similare au fost aplicate în
Singapore și Taiwan, toate aceste țări au limitat în ultimele săptămâni
creșterea numărului contaminărilor. La acestea se adaugă, desigur, un
sistem medical de calitate, dar principalul este că acesta nu este
supra-solicitat căci filtrarea celor care într-adevăr au nevoie de
internări este făcută in mod inteligent și eficient.
Alte tehnologii avansate contribuie în războiul împotriva noului corona-virus. Pe măsură ce sunt înțelese mai bine manierele de propagare și comportamentul virusului în diferite medii climatice, devin din ce în ce mai precise modelele create cu ajutorul algoritmilor de inteligență artificială (AI), care prezic locul viitoarelor focare de infecție. Supra-calculatoarele IBM Summit și Intel Aurora sunt folosite pentru a simula interacțiunea a sute sau mii de molecule cu structura virusului, în scopul de a sintetiza medicamente care să combată maladia sau să diminueze efectele ei. Omenirea se confruntă cu o situație de criză medicală extrem de gravă, cea mai cumplită de la epidemia de gripă spaniolă de acum 102 ani. Poate fi prevenită moartea a zeci de milioane de oameni, cum s-a întâmplat atunci? Pe de-o parte, lumea globală în care trăim astăzi, lipsită de frontiere sau cu controale minimale în multe regiuni ale lumii și mijloacele de transport de zeci de ori mai rapide astăzi decât la începutul secolului 20 au permis propagarea bolii și transformarea ei într-o problemă planetară în decurs de doar câteva săptămâni. Pe de altă parte, știința medicală, genetica, informatica, robotica și alte realizări științifice și tehnologice apărute în ultimul secol ne sunt aliați în războiul cu pandemia. Să sperăm că omenirea va ști să le folosească în mod inteligent și eficient.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
