‘Divines‘ is the debut film and the only feature film made so far by French director Houda Benyamina. Presented at Cannes in 2016, it made an excellent impression, receiving the Camera d’Or award, followed by nominations and distinctions at other festivals and three Cesar awards that year. Well deserved, because it’s not only one of the best directorial debuts I can remember, but also about a painful and emotional film about love and youth in a world that doesn’t give too many chances to those on the fringes of society. The film ends with a violent demonstration and a confrontation between the police and young people in the ‘banlieus’ – the suburbs of the metropolis – such as we often see on television about Paris and other major cities around the world. This seemingly meaningless violence is what most of us get from the news. Houda Benyamina‘s film, largely inspired by her own experience including participating in demonstrations and violent riots in 2005, describes one of the possible paths that lead to what we see in the news and live in the contemporary world.
”Divines‘ is a film that tells a lot about the economically and socially disadvantaged, about the cosmopolitan and violent world of the ‘banlieus’ but it is and or maybe especially is a film about friendship. From this point of view, it reminded me of the movie with which Cristian Mungiu had conquered Cannes a decade before – ‘4 months, 3 weeks and 2 days‘. There as well the painful social theme was doubled by that of the friendship between two girls trying to survive on the margins of society and despite its laws. In ‘Divines‘ Dounia (Oulaya Amamra), the daughter of a Roma prostitute, and Maimouna (Déborah Lukumuena), coming from a traditional African Muslim family, are two teenagers who join forces to try to escape from the social condition of the periphery and from the family environments of each. The only solution they have at hand is to get involved in the local crime scene – starting with small stealing from the supermarket, continuing with drug trafficking and reaching larger scale thefts. Their dreams are the dreams of any teenager, but the solutions to honestly reach a change do not seem to exist, or in any case none is considered by the girls. Even when the opportunity for a change appears for Dounia, embodied by Djigui (Kevin Mischel), a dancer in a modern dance troupe, with whom she starts a timid relationship that seems to have a chance at some point, the odds are against. The chances of escaping their conditions for young people in their category look in this film minimal or non-existent. Is this the reality or self-destruction? Hard to tell.
Director Houda Benyamina manages to combine the assertive sincerity of social messages with the careful construction of characters and situations.The in-depth knowledge of the environment that she brings to the screens and of the typology of the characters is obvious. In the role of Dounia Oulaya Amamra is impressive, a combination of street intelligence and survival instinct, determination and vulnerability. The friendship between the two teenagers will stay in the memory of the viewers. The two hope and dream, they make mistakes like any teenager and they break the law , but they are primarily victims of social pressures and suffocating family environments. The scenes in which the two girls walk the streets of Paris, in imagination and reality, are among the best of the film. I don’t know what director Houda Benyamina has done since ‘Divines‘. Her filmography is empty since then. I hope that she prepares her future films. After such a debut, my expectations are high.
‘Între violență și compasiune’, volumul publicat în 2018 de Ion Vianu la edutura Polirom completează și complementează cărțile sale precedente. Găsim aici ecouri din cărțile lui de ficțiune și în special din ‘Caietele lui Ozias’ și din eseistica sa consistentă, în care deja folosise elemente și unelete de analiză specifice profesiei sale de psihiatru. Volumul întregește imaginea pe care și-o formaseră despre omul și intelectualul Ion Vianu cititorii cărților sale de memorialistică. Perspectiva acestei cărți este însă diferită. Ion Vianu trece în revistă cei peste 40 de ani de carieră ca profesionist al psihiatriei, în condițiile diverse oferite de sfârșitul de secol 20 și sub ordinile sociale diferite în care i-a fost dat să trăiască și să-și exercite profesia. Este un volum care îmbină memorialistica în sensul ei cel mai nobil și personal cu reflecții despre rolul psihiatriei și al psihiatrului în viața modernă și în societate. Spre deosebire de alte cărți ale lui Ion Vianu, am citit ‘Între violență și compasiune’ în porții mici, încercând nu numai să-l însoțesc pe autor în fiecare capitol al carierei sale dar și să-i absorb gândurile și să am timp să receptez și să asimilez informația referitoare la un domeniu pe care îl cunosc, vai, mult prea puțin. Ca întotdeauna când citesc cărțile lui însă, lectura a fost pasionantă, lăsându-mi sentimentul unui dialog intelectual de calitate.
Despre psihiatrie știam foarte puțin când am luat prima dată în mână această carte, acum probabil că știu ceva mai mult. În concepția autorului, domeniul este ‘primejduit de doi monștri: autoritarismul excesiv și delăsarea libertară’. Violenta și compasiunea din titlu se referă la cei doi poli ai abordării din perspectiva psihiatrului a relației medic-pacient, care are la bază un concept paternalist având ca unul dintre punctele esențiale de plecare mitul lui Oedip, și include necesitatea folosirii violenței, desigur nu neapărat sau poate niciodată sub forma sa fizică. ‘Violența’ este de altfel și titlul primului capitol din cele șase ale cărții, și el include relatări ale unor aspecte din primii ani ai carierei sale, în care Ion Vianu a fost confruntat cu aspectele legate de folosirea psihiatriei în scopuri politice în perioada comunistă. Ajuns în Occident în 1977, el a publicat un articol cu răsunet în epocă în revista ‘Psychiatrie francaise’ care se intitula ‘Fiecare societate are psihiatria pe care o merită’. Este o afirmație care cred că i-a fost confirmată de tot ceea ce a urmat și la care cred că Ion Vianu subscrie până în ziua de azi.
‘Faptul că atâția oameni cultivați, capabili, cu bun-simt au consimțit să lucreze și să trăiască în vecinătatea unui fel de psihiatrie mizerabilă, pe deasupra manipulată mă covârșește și mă face, acum, ieșit la pensie de mulți ani (și încă de și mai mulți de când am rupt orice legătură cu psihiatria punitivă), să încerc nu numai pentru mine, dar și pentru profesia mea un sentiment de profundă stânjeneală.‘ (pag. 18)
‘Am amintit masurile legale care reglementau în România tratamentul forțat, legi care comportau măsuri curative, dar și preventive. Cele curative se aplicau celor care comiseseră un delict, cele preventive, celor care l-ar fi putut comite. Ceea ce deosebea legislația socialistă era noțiunea de “pericol social”. Societatea era unitatea de bază, individul mai degrabă o abstracție.‘ (pag. 20)
Capitolul intitulat ‘Tipologii’ trasează o paralelă fascinanta intre categoriile tipologice ale pacienților și cele ale psihiatrilor. Secțiunea sa finala intitulata ‘Câteva pagini despre bunul-simt’ trasează un crez al psihiatrului întocmit pe baza experienței de 40 de ani de practicare a profesiei. Scopul principal este diminuarea violentei, ca metodă la baza practicii stă respingerea dogmei, iar ca mod de acțiune sprijinul minim pe cadrul instituțional și accentul pus pe relația directă dintre psihiatru și consultant. Respingerea dogmei include folosirea cu cauțiune a psihanalizei și respingerea generalizării acesteia ca teorie unificatoare. Paralela dintre marxism și psihanaliză ca sistem universal i se impune doctorului psihiatru Ion Vianu ajuns după 1977 în Occident, liber să-și aleagă metodele și să le aplice în practica sa medicală. Diferențele de abordare se aplică și societății informatice contemporane:
Mă regăseam, paradoxal, în poziția din tinerețe fata de marxism: fusesem dispus să accept anumite descoperiri ale marxismului, dar nu marxismul ca sistem. De pilda, fusesem surprins de ideea marxistă că relațiile de producție sunt primordial determinate de uneltele de munca. Mișcările socialiste care s-au dezvoltat după 1848 erau reacția unei muncitorimi aservite mașinii, a acelei clase muncitoare masificate, atât de fabulos reprezentată de Fritz Lang în filmul Metropolis. Fară uriașe uzine, furnale înalte, turbine gigantice nu exista nici clasa muncitoare, nici revoluție socialista. Deoarece am trăit îndeajuns, am văzut cum s-au schimbat și uneltele, și societatea. “Societatea informatica” este poate mai bună, poate mai rea, dar este, în tot cazul, altfel decât cea în care am trăit. Și se schimbă și exigențele celor ce lucrează. Marxismul avea un sens și o justificare în lumea industrială, generând o clasă muncitoare prolifică și proletară. Dar în societatea informatică marxismul pare desuet. Totuși, este ceva profund în observația marxista cu privire la rolul determinant al uneltelor, care se poate accepta chiar daca nu intri în sistem: însuși ofilirea marxismului în a treia revoluție industriala o dovedește. Acum regăseam, în contactul cu psihanaliza, aceeași atitudine: voința de a adapta conceptul la propria mea activitate, la propria mea reflectare asupra realității clinice.’ (pag. 74)
‘Psihiatria nu este, nu trebuie să fie o fortăreață ideologica. Este un cadru socio-profesional în care evoluează tot felul de inși cu viziuni de viață diferite, cu culturi și orizonturi variate ca întindere și profunzime. Cei mai mulți nu aderă la o dogmă.’ (pag. 77)
Desigur, există diferențe între teorie și practică. În socialismul real psihiatria a fost și un mijloc de control politic al celor care deviau de la normele sociale și ideologice. Dar și ajuns să profeseze în capitalism, Ion Vianu detectează elemente de presiuni sistematice, în special de natură administrativa, asupra psihiatrilor. Capitolul numit ‘Psihiatria ca economie politică’ este dedicat acestor deviații prezente în ambele sisteme. Alegând psihiatria ca o ramura a medicinei, tânărul medic la începutul carierei sale românești se considera dedicat jurământului lui Esculap. În puțin timp înțelege că era considerat și ca un soldat pe frontul ideologic. După ce depășise faza în care era încadrată (alaturi de cibernetică sau genetică) în rândul ‘științelor burgheze’ psihiatria se afla în pericol de a deveni o unealtă în arsenalul sistemului de represiune.
‘Puțin cate puțin, am început să înțeleg că nu psihiatria în sine era malefică, ci că sistemul politic o utiliza în favoarea lui: interesul pacientului nu este întotdeauna primordial. Repet: e uimitor că utilizarea politica a psihiatriei nu a fost și mai sistematică. Cei mai mulți psihiatri au rezistat: jocul conformist a fost sub nivelul așteptărilor. Dar a fost totuși folosit, și nu am putut avea o adevărată viziune, de la înălțime, asupra acestui adevăr decât după ce am comparat cele două sisteme în care am lucrat, în Est și în Vest.’ (pag. 92)
Relatările despre viața profesională în cele două sisteme sunt pasionante. Talentul de scriitor al lui Ion Vianu izbucnește din când în când, de exemplu când relatează vizitele în instituțiile psihiatrice românești dinainte și imediat după 1989, când descrie experimentarea personală unică cu LSD-ul, sau când trasează portretele colegilor de breaslă, ale celor care l-au ghidat și inspirat, dar și sau mai ales ale pacienților, desigur, cu păstrarea stricta a confidențialității și a secretelor profesionale. Practica instituționalizată în primii ani după stabilirea în Elveția urmată de peste doua decenii de practică privată, activitatea în cadrul unor instituții precum Asociația Elvețiană Împotrivă Abuzurilor Politice ale Psihiatriei și asocierea cu Institut Maieutique îi permit cunoașterea unui evantai larg de experți în profesia sa, unii dintre ei și activiști pe fronturi ideologice, dar și pacienți fascinanți, cazuri care i-au îmbogățit experiența și i-au lărgit abordarea. În paginile care descriu activitatea și colaborarea cu Institut Maieutique își are originea concepția terapiei estetice și culturale, folosirea unor elemente de cultură clasică și biblică în interpretare laică, și a unor metode ca psiho-drama în scopuri terapeutice. Am regăsit aici o parte din ideile fundamentale frumos dezvoltate în volumul de eseuri ‘Frumusețea va mîntui lumea’ apărut în 2015.
“Adevărata psihologie este psihiatria” este capitolul care mie personal mi-a lămurit cel puțin o parte dintre neclaritățile legate de relația dintre cele două discipline.
‘Exista psihoterapeuți care să nu fie psihiatri? În tinerețea mea orgolioasă de medic-psihiatru aveam tendința să-i văd pe psihologi ca pe niste auxiliari. Desigur, ei, și nu noi, medicii, învățaseră bazele teoretice ale psihologiei, dar, din păcate, ei, psihologii, nu aveau intrarea în acel arbore bogat care era patologia generala, patologia psihică fiind numai o ramură … mai mult decât atât (aici era obiecția principală), ei nu posedau criteriile pentru a decide în ce moment se poate sau trebuie să se treacă de la psiho- la farmacoterapie. În fond, erau două meserii complementare, dar fiecăreia îi lipsea ceva ca să fie deplină. Medicul era un diletant în psihologie, psihologul rămânând interzis practicii medicinei. Azi, lucrurile au evoluat, mai cu seama spre profiilul psihologului, fiindcă psihiatrul este pe cale să abandoneze rolul de psihoterapeut.’ (pag. 215)
Orizontul larg și interdisciplinar este condiție esențială pentru practicarea cu succes a profesiei, alături de calități umane precum empatia și de busola morală a eticii medicale:
‘… viziunea psihiatrului asupra lumii oamenilor trebuie să fie largă. Cultura generală nu este o floare la butoniera psihiatrului … este un instrument de lucru.’ (pag. 190)
Relatarea ultimei seri a profesiunii în practica particulară cheamă din nou în ajutor scriitorul, într-un fel de bilanț al deceniilor de activitate, regizat aproape cinematografic:
‘În seara ultimei consultații lichidasem tot mobilierul, inclusiv divanul acoperit cu covorul oriental, cărțile, arhiva … Pentru cea din urmă zi din șirul celor cincisprezece mii în care fusesem pshihiatru păstrasem două scaune, unul pentru mine, celălalt pentru ultimul pacient: el a venit cu un aparat de fotografiat, m-a pozat în încăperea goala, în fotoliul Voltaire. Mă despărțeam de rostul meu fără regret. Daca psihiatria ar fi fost o ființă, nu m-aș fi putut separa în așa fel de ea, simțeam că-mi dăduse mult, substanța ei. Dar nu era o ființă vie. Era o ocupație: Însemnase pentru mine o sfidare intru cunoaștere. Nu este la îndemâna oricui să dezlege enigma. Mi se părea totuși că reușisem să-i dau Sfinxului nu răspunsul definitiv, ci câteva răspunsuri, cele mai apropiate pe care fusesem în stare să le descopăr. Seara, în curând noaptea, stătea să cada la porțile Tebei întunecarea ce-i face și pe orbi clarvăzători. Sub ziduri, în tenebre, în suferință, eroii deghizați în cerșetori așteptau, dar nu pe cel ostenit. Altora le era dat a rosti, la ivirea zorilor, cuvintele, să-i scape de gheara Monstrului.’ (pag. 230)
Au trecut, cred, aproape doua decenii de la acea seară. Se încheia atunci o etapă, cea dedicată profesiunii de psihiatru de doctorul Ion Vianu, dar aventura intelectuală a vieții sale continua. Noi, cititorii, putem marca acel moment ca fiind cel în care s-au creat premizele accelerării activității scriitorului, care în anii care aveau să urmeze avea să publice câteva dintre cărțile sale cele mai importante. Legătură cu psihiatria a rămas însă și ea o constantă a preocupărilor sale. Odată psihiatru, pentru totdeauna psihiatru, se poate spune. Și în cărțile de ficțiune, și în eseistica, și în memorialistică, formația medicala și experiența de viață căpătată prin expunerea la aceasta pasionantă profesie se fac simțite sub o forma sau alta, în combinație cu orizontul cultural larg și cu talentul în alegerea și punerea în pagină a cuvintelor. Ultimul capitol al cărții se numește ‘Și acum’ și, schimbând perspectiva, reprezintă o deschidere de discuție despre viitorul psihiatriei în contextul schimbărilor structurale în societate și instituții și al impactului acestora asupra personalității umane. Sunt multe idei și direcții care merită să fie dezbătute în detalii în acest capitol care este mult mai mult decât un epilog. Am hotărât să-i dedic un articol separat pe care sper să-l pot publica în săptămânile următoare. Până atunci recomand cu căldură lectura volumului ‘Între violență și compasiune’ – pasionanta continuare a călătoriei spirituale a doctorului, intelectualului și omului Ion Vianu.
‘Fake news is in the news’. Ce să-i faci, în limba engleză sună mai bine, în românește avem nevoie de un număr dublu de cuvinte. Dezinformarea se află pe prima pagină a știrilor în vremurile noastre. Mai rău, dezinformarea și informația, știrile și propaganda ne bombardează permanent, se amestecă, se combat unele pe altele, se confundă. Citesc pe paginile grupurilor sau pe ‘pereții’ prietenilor mei de pe rețelele sociale (și mulți dintre ei îmi sunt chiar prieteni) postări, unele preluate, altele prelucrând ceea ce au primit la rândul lor, care mie îmi par imediat măsluiri evidente, amestecuri de sferturi de adevăr cu informații false, exagerate, deformate. Uneori, parodiile sunt luate în serios, alteori, textele însele se vor serioase, dar ca informație nu valorează mai mult decât parodiile. Îmi vine să strig – rareori o și fac – ‘cum de nu vă dați seama că este vorba despre propagandă, despre fake news?’. Fenomenul este desigur amplificat de revoluția internetică și de uriașa influență pe care rețelele sociale au căpătat-o în ultimul deceniu, ca sursă preferată de informare și schimb de opinii, dar este departe de a fi ceva nou. Dezinformarea, manipulările, ‘fake news’ au o istorie aproape la fel de îndelungată ca istoria însăși.
Cazuri de ‘fake news’ sunt înregistrate de istoria scrisă încă din Orientul Mijlociu al Vechiului Testament și din Grecia Antică, dar cel mai celebru caz al antichității, care a intrat și în cultura populară cu ajutorul lui Shakespeare, Elizabeth Taylor și Richard Burton, este cel al calomnierii lui Antoniu și Cleopatra. Ne aflăm în anul 33 î.e.n., la sfârșitul Republicii romane, în perioada celui de-al doilea triumvirat. Alianța dintre Octavian, puternicul moștenitor al lui Iulius Cezar, și mâna sa dreapta, Marcus Antonius (Antoniu), se destrămase. Antoniu își stabilise cartierul general în Imperiul Roman de Est și se aliase cu fascinanta regină a Egiptului. Între timp, principalul său rival, tânărul Octavian (devenit ulterior împăratul Augustus), era la Roma încercând să influențeze Senatul și pe cetățenii orașului. Avea să se dovedească un maestru al propagandei punând mâna pe un document despre care susținea că ar fi testamentul lui Antoniu și care părea să confirme că acesta intenționa să lase copiilor săi cu Cleopatra moștenirea care includea bucăți mari de teritoriu roman din estul Mediteranei. Conform relatărilor lui Plutarh, Octavian a citit acest document în plenul Senatului și l-a distribuit pe scară largă, cerând Senatului să emită un decret care a fost postat pe forum și trimis în întregul imperiu prin mesageri. În acest fel, Octavian i-a convins pe cetățenii Romei – inclusiv pe mulți dintre aliații lui Antoniu în Senat – că acesta își pierduse capul datorită legăturii cu Cleopatra. Rezultatul a fost ralierea multor forțe în sprijinul expediției care avea să-l învingă pe Antoniu, dar nu mai puțin important, a opiniei publice în contemporaneitatea lor și chiar și a judecății istoriei.
Hai să examinăm câteva exemple istorice de ‘fake news’, care sunt legate de teme și descoperiri științifice. Să facem un salt în timp de vreo 1900 de ani. Suntem în Statele Unite, în 1835. Ziarul New York Sun începe la 21 august publicarea unei serii de articole senzaționale anunțând descoperirea existenței vieții pe Lună. Pentru a întări credibilitatea relatărilor, ziarul îl citează pe Sir John Herschel, personalitate reală și celebră în epocă, savant britanic (1792 – 1871), spirit enciclopedic, astronom, matematician, chimist, botanist, fotograf și inventator printre altele al procedeului de tipărire și multiplicare al desenelor tehnice numit ‘blueprint’. Articolele erau frumos ilustrate, permițând cititorilor să admire formele de viață fantastice și bizare care populau Luna, printre care voluptoase sirene zburătoare cu aripi de lilieci, vizibile de pe Terra cu ajutorul unui aparat numit ‘magnificator cu hidro-oxigen’, inventat, desigur, scria ziarul, de Herschel. După ce articolele și-au făcut efectul și au dus la o creștere semnificativă a numărului de abonamente la ziar, redacția a publicat în septembrie o mică notiță în care se scuza și recunoștea că reportajele fuseseră ‘fake news’. Legile care pedepsesc asemenea fapte de dezinformare nu sunt mult mai aspre nici astăzi în majoritatea țărilor, cu excepția cazurilor de defăimare a persoanelor.
Printre știrile (false sau nu) care se bucură de cel mai mult succes se află cele care prevestesc sfârșitul lumii. Pregătirea terenului o fac cărțile sfinte ale majorității religiilor care includ predicții apocaliptice, ceea ce face ca tema să fie familiară unei mari părți din populația planetei. Rămâne ca autorii știrilor să mai adauge ceva semne prevestitoare și o dată anume, și succesul publicării sau postării este asigurat. Dacă argumentele sunt ambalate științific, cu atât mai bine. În anul care a urmat sfârșitului primului război mondial, o asemenea predicție avea asigurat terenul psihologic, și când la ea s-au adăugat o serie de argumente raționale, rezultatul a fost că o mare parte din cetățenii americani s-au așteptat ca sfârșitul lumii să aibă loc la 17 decembrie 1919. Autorul predicțiilor era Albert Porta, un profesor de origine italiană, care avea ca principală sursă de inspirație datele furnizate de societatea astronomică americană și anuarul biroului meteorologic federal. Teoria sa era că erupțiile și petele solare influențează evenimentele climatice și de altă natură care se petrec pe Pământ, iar la data respectivă, șapte dintre planetele cunoscute aveau să se afle de aceeași parte a Soarelui, ceea ce avea să producă erupții solare de o intensitate unică, și de aici catastrofe climatice apocaliptice pe Pământ. Teoria era deja contestată de o parte din comunitatea științifică, și s-a dovedit a fi falsă (cu excepția perturbațiilor electromagnetice, dar nu de scară apocaliptică), dar campania lui Porta a câștigat de partea ei o mare parte din presa americană și internațională, inclusiv publicații cu reputație, cum era (și mai este) revista ‘Popular Science’. Vocile savanților nu se puteau măsura cu amplitudinea zgomotului creat de presa de senzație. După cum ați aflat între timp, sfârșitul lumii nu a avut loc în 1919. 17 decembrie a fost doar o frumoasă zi de iarnă timpurie în toată America de Nord. Porta a dat și el o mică dezmințire, și a încercat să-și justifice ‘științific’ eșecul, dar credibilitatea să era deja compromisă. Singura realizare adevărată este faptul că sociologul Charles Cooley a analizat în detalii acest caz și l-a folosit în studiile sale despre teoria grupurilor sociale, explicând pentru prima dată cum se formează comunitățile de opinii și de ‘nervozitate socială’, prin recircularea acelorași informații între publicații și cititori cu interese și opinii asemănătoare.
Una dintre cele mai faimoase și mai spectaculoase dezinformări din istorie a avut un scop de divertisment, dar efectele au fost neașteptate. Era sfârșitul perioadei interbelice, care pentru o mare parte din lume a fost numită ‘Zilele Radioului’, când aparatele de radio adunau în jurul lor familiile pentru a asculta știri, concerte, teatru radiofonic. La 30 octombrie 1938, studiourile CBS au transmis la ora 8 seara o emisiune specială de Halloween care a durat 62 de minute. Deși anunțată din vreme ca fiind o ficțiune radiofonică, bazată pe romanul ‘Războiul lumilor’ a lui H. G. Wells, adaptarea, care suna ca o transmisie în direct a unor evenimente care se petreceau în timp real în nord-estul Statelor Unite, a fost atât de realistă, încât mulți dintre ascultătorii aflați în casele lor sau pe șosele în automobile au crezut că este vorba despre relatarea unor știri adevărate. Centrala telefonică a postului de radio a fost copleșită de telefoanele ascultătorilor îngrijorați, care doreau să verifice autenticitatea evenimentelor. Secretul reușitei acestei neintenționate transmisii în masă de ‘fake news’ rezidă desigur în talentul regizorului Orson Welles, dar și în faptul că o parte însemnată din publicul american accepta existența extratereștrilor și intențiile lor malefice și, de asemenea, în atmosfera de tensiune generată de apropierea celui de-al doilea război mondial.
Să ne întoarcem însă la politică. Primul război mondial a schimbat multe în felul în care se desfășoară conflictele majore la suprafața planetei. Printre alte ‘invenții’ care mai bine nu ar fi fost inventate se află și înregimentarea propagandei bazată pe zvonuri false, înscenări, demonizarea și dezumanizarea inamicilor în slujba cauzelor naționale sau a alianțelor. Au fost create secții speciale în serviciile de informații ale armatelor, au fost cooptate organele de presă, a fost instaurată cenzură militară. Practica a fost generalizată, și a continuat și în timp de pace și s-a amplificat în al doilea război mondial. Unul dintre cazurile celebre de ‘fake news’ din primul război mondial a fost cel al pretinsei ‘fabrici de cadavre’ pe care germanii ar fi creat-o pentru a produce grăsimea care devenise o marfă rară în teritoriile ocupate de Puterile Centrale. Câțiva ani după război s-a dezvăluit faptul că era vorba despre ‘fake news’ create de serviciul britanic MI-7. Impactul neașteptat a fost că în al doilea război mondial, când fabricile de cadavre au devenit realitate în teritoriile ocupate de Germania nazistă, precedentul acestui caz a fost folosit pentru a minimiza știrile despre Holocaust și lagărele de exterminare. A fost unul dintre pretextele datorită cărora nici lagărele morții și nici căile de acces spre ele nu au fost niciodată bombardate de către aviațiile aliaților.
Războaiele propagandistice bazate pe ‘fake news’ continuă, se diversifică și iau forme din ce în ce mai subtile în era Internetului și a rețelelor sociale. Verificarea surselor și a autenticității știrilor, înainte de a le lua în considerare, dezbate și transmite mai departe, trebuie să devină unul dintre obiceiurile noii normalități internetice, că să parafrazăm un termen care începe să între în vocabularul curent. Accesul liber (acolo unde este liber), rapid, universal permite nu numai citirea cu ușurință a conținutului, ci și verificarea acestora. Toți cei care suntem legați la Internet devenim actori și participanți în această complexă arenă a schimbului de informații. Să încercăm să devenim actori și participanți inteligenți și integri.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
I confess that I am not a big fan of Russian director Aleksandr Sokurov. Many consider him the greatest Russian director of the 21st century and Tarkovsky‘s successor on Earth. I wasn’t at all excited (euphemism!) About ‘Russian Ark‘, I liked more ‘The Sun‘ and ‘Faust‘, but none of them managed to get more than a grade of 8 on IMDB from me. ‘Francofonia‘ made in 2015, his latest project that hit the screens, did not make me change my mind.
How could I describe ‘Francofonia‘? Maybe we can talk about it as a personal documentary, or as a filmed essay on art museums and their place in European history, some kind of a sequel to ‘Russian Ark‘ from this point of view. The Hermitage is also mentioned, by the way. Sokurov takes us through the history of the Parisian Louvre without going into details, without dwelling too much on any work of art. There is a central story, that of the German occupation and the confrontation in the period between 1940 and 1942 between the French administrator of the museum, Jacques Jaujard, and the head of the German section responsible for art in the occupied countries, count Wolff-Metternich, which turned into a tacit collaboration. The museum’s art treasures were spared destruction and transfer as war trophies to temporarily victorious Germany. This is a story that has also been told several times in writing and on screen.
The docu-drama element is quite fragile and does not bring anything new to those who are minimally familiar with the subject. The essay part includes comments (by the director, I think) about the fragility of art and museums that house heritage treasures. To support this idea, a side story is introduced in which the commentating director talks via the Internet to the captain of a ship carrying containers (maybe with works of art?) on a stormy sea. It combines in a free collage documentary sequences, elements of docu-drama, plus slightly ridiculous scenes with Napoleon and Marianne, the symbol of France, serving as guides through the empty rooms of the museum. The commentary is vaguely poetic, null in depth of information, and slightly historically biased when trying to draw a forced comparison between the fate of Paris and the Louvre on the one hand and that of Leningrad besieged during the war and the Hermitage. In short, a personal film, which tries to be interesting and original, but only manages to be flat and pretentious.
‘Doar cu buletinul la Paris‘ is a film I almost avoided seeing. Judging by its title, it seemed to be one of those Romanian comedies blessed with an excellent cast, but which generally recirculates and perpetuates overused jokes. In the end, however, I decided to see it because of the name of director Serban Marinescu and of some of the actors in the cast. I had a pleasant surprise.’Doar cu buletinul la Paris‘ employs that same sarcastic and desperate comic of Romanian films after 1990 (on the line of ‘Philanthropy‘) but manages to insert some interesting and authentic moments of cinema, and provides the opportunity of an extraordinary supporting role to Dorel Visan, one of the the great Romanian actors whose talent was somehow pre-empted from expressing themselves by the stereotypical distribution in roles appropriate to the patterns of the epochs. Here the actor seems to take full revenge, perhaps creating the role of his life or in any case the role of the latest part of his career.
The principal hero of the film is a teacher of French language and literature (Mircea Diaconu), single, aging, whose dream is to get to see Paris for a few days. The discipline he teaches has become useless and obsolete like Romania’s francophony. Paris is now seemingly at hand, Romania is in Europe, its citizens cross borders without a passport, but with the hero’s poor teacher’s salary it would take him about ten years to raise money for the trip. He hopes to be included in a bus trip organized by the city hall, but the corrupt mayor replaces him at the last minute with his secretary, who is also his mistress. This is the starting point of a series of events in which vile or ridiculous characters steal from each other, in which the lack of chances of the unfortunates of the transition leads some to pathetic speeches, others to sublime but ultimately useless goodness acts.
Mircea Diaconu enters very well the role of the naive, but I can’t help feeling that he is repeating the same role in some of his films from the last two decades. The same can be said about Razvan Vasilescu who plays the role of the perfect vilain, the opportunistic and unscrupulous trafficket enriched at the expense of his neighbors. The best acting belongs to Dorel Visan, who interprets an archetype of the generation of pensioners hit by the slow and unfair transition, misinformed by television and contaminated by the virus of nostalgia for communism. Director Serban Marinescu uses several times the process of direct dialogue between the main hero and the spectator (a la Woody Allen) which works perfectly here, and adapts the movements of the camera to the story. The interior staircase of the block is filmed at angles specific to horror movies, in the scenes in which the television team shows up he uses a mobile camera as in live reporting. The good cinematography, the actors’ performances, the approaching of a familiar theme through well-written dialogues mixing absurd and sarcasm made this film to exceed my expectations. The ending is one of desperate optimism.
‘Conversations with Other Women‘ is a film that surprised me. I had read about it, probably too much, but anyway, the hype around it was already quite high, and I expected this 2005 film by Hans Canosa who has directed only three feature films in total so far (this one is being the second) to be an interesting but rather arid cinematic exercise. Using the process of splitting and reconstructing the screen from two different frames for almost the entire duration of the film promised to tire me out from a certain point in time. The surprise was to discover a film that offers much more authentic emotion than I expected. Does the split screen technical gimmick that some consider brilliant, others annoying and tiring help or disturb? Honestly, I’m not sure, but I believe that I also discovered a serious root and motivation for using this method in the story itself that is told in the film.
The heroes of the film are identified only as Man (Aaron Eckhart) and Woman (Helena Bonham Carter). They meet at a wedding in a hotel in New York, and in the first scenes we have the impression that we are witnessing an idyll between two mature strangers (about 37-38 years old), which will end as a one night stand in one of the hotel rooms. The two do end up in the room and in the bed, but on the way we discover that they knew each other, that they had been married, probably a first love marriage, 15 years ago, which quickly broke up. The passion seems to have a chance to rekindle between the two, who came alone, each for his own reasons, at the wedding, although each of them has a different relationship, apparently comfortable and stable. Is there a second chance? Is what they live really a passion that erupts again, or just the revival of youth memories?
The film asks some interesting questions about youth and maturaty and the ages of love, and it does so through dialogues and situations that manage to be both intelligent and sound natural. The two actors act perfectly rendering the attraction, the hesitations, the hopes, the remorse of such a situation. It would have been enough for a good movie or a quality romantic play. ‘Conversations with Other Women‘, however, has greater ambitions, and manages to be more than just a good romantic film. Using the split screen allows the director to break the convention of objectivity of the camera. Each of the two characters has his/her point of view, his/her feelings, his/her memories. They are together physically, but that doesn’t mean that they are feeling together. Like in many relationships the two partners are not always in harmony of feelings, do not always understand what the other feels. Excellent editing makes the images blend perfectly most of the time, but when the synchronization doesn’t happen the distortions make sense, expressing the emotional differences between the two protagonists.
Hans Canosa has not directed a new film in a decade. I hope that he did not abandon his career as a film director, but only carefully prepares his next production. I look forward to it.
There are deaths it is very difficult for me to reconcile with, deaths about which I maintain a degree of disbelief. I can’t believe, for example, that I won’t see new movies with Robin Williams or Philip Seymour Hoffman. These are such great actors who have created so many memorable roles, so diverse from one film to another, it’s still hard for me to accept that there will be no more. It’s hard for me to talk about them in the past tense, because death took them by surprise when they still had so many lives to live as movie heroes on screens plus their own. I kept postponing watching ‘A Most Wanted Man‘, even though I’m a passionate of spy books and movies and a big fan of John le Carré. The main reason, of course, is that I knew it was Philip Seymour Hoffman‘s last great role. Now that I’ve seen the film directed by Anton Corbijn released in 2014, I should probably start getting used to it. His role is fascinating and the film, which has many other qualities but also some problems, revolves around him.
In adapting John le Carré‘s novel, the screenwriters simplified the story, eliminating for example all British references but especially simplified (and in many respects over-simplified) most of the characters by turning them into typological examples rather than complex, ambiguous characters, always carrying several layers of masks from the novels of the English master writer. It can be said that Günther Bachmann (Philip Seymour Hoffman), the head of the German intelligence team that organizes shadow operations in the pursuit of terrorist organizations and follows the financing channels of Islamic terrorism, is the only character truly belonging to le Carré‘s universe. Around him is built the conspiratorial intrigue that takes place in the milieus of the espionage services, of the legal and illegal immigrants, of the big finance in Germany. The story is well written and interesting, and as an international spy film ‘A Most Wanted Man‘ can be considered a success. The cinematography is excellent, Hamburg with its cold, fog and shadows looks very good and authentic in Benoît Delhomme‘s conception, and let’s not forget that the film director Anton Corbijn is also a photographer by formation, and author of short films with a strong visual impact.
We can, of course, only regret that such talents as Rachel McAdams, Robin Wright or Willem Dafoe do not have more consistent roles. Their characters hold much promise but remain at the sketch level. The same goes for the relationship between the idealistic leftist lawyer (Rachel McAdams) and the Chechen refugee (Grigoriy Dobrygin) who could have been the subject of an entire film, but here it does not convince and does not create emotion. Maybe all this is also due to the fact that the film is dominated by the acting creation of Philip Seymour Hoffman. His Günther Bachmann tries to play a honest role in a dishonest world, agrees to engage in illegal activities in the fight against those for whom the law has no meaning, manipulates and is manipulated, and is aware that those he uses risk being destroyed just by agreeing to cooperate with him even if he tries to save them, but he continues, because there is no alternative. If Philip Seymour Hoffman‘s life and career had continued, this would have been one of a series of outstanding roles on screen. Being the last role, it gains extra significance – we know when we see his last cry of despair, his last disappointed look thrown over his shoulder. Farewell, Philip Seymour Hoffman!
‘Garde a vue‘, made in 1981, brings together on screen two of the super-stars of French cinema from the ’60s and’ 70s, each of them in one of their last films, although neither their age nor their artistic form indicates anything about the close endings. Romy Schneider was in her penultimate film, she would die a year later, at only 43, with a heart weakened by illness and by the various excesses of her short but intense life. Lino Ventura was 62 years old when ‘Garde a vue‘ was filmed, he would make six more films (including a formidable Jean Valjean in ‘Les Misérables‘) but he would also leave this world relatively quickly, in 1987. The film’s director, Claude Miller was not very young, but this was only his third movie. But what a movie! ‘Garde a vue‘ describes a few hours of interrogation in a police station, but the seemingly trivial investigation and confrontation between the police and the suspect develops into a subtle game of forces and a gradual revelation of layers of reality that do not necessarily lead to the knowledge of the truth.
The formula is classic. Inspector Antoine Gallien (Lino Ventura), apparently a conscientious bureaucrat of the police, proves to be intelligent and able to use any means to obtain the confession of the main suspect in the rape and the murder of two eight-year-old girls. Lawyer Martinaud (Michel Serrault), rich and arrogant, seems to the audience the perfect suspect, not only because of social class differences but especially because he gets into trouble with a tangle of lies that seem to aim not so much to prove that he is innocent, but rather to defend a moral reputation that erodes as the investigation progresses. And if summoning the suspect on New Year’s Eve is not enough, the police will use two more means of pressure – the judicial procedure called ‘garde a vue’ which allows the suspect to be detained for questioning without the presence of a lawyer, and the testimony of Martinaud’s wife (Romy Schneider) whose relationship with her husband has been marked by trauma since the beginning of the marriage.
https://www.youtube.com/watch?v=efjPF24G3Yg
The screenplay (which adapts a novel ‘serie noire’ by American writer John Wainwright and moves it into the French police and judicial reality) manages in an extremely subtle way to make us advance in the knowledge of the psychology of the characters and highlights the relativity of the notions of truth and justice. The crimes that Martinaud is suspected of are horrible and would justify almost any method of finding out the truth. But is what we see and what we hear the truth? Not even at the end of the movie can we be 100% sure of that. Moral judgments are not equivalent to judicial reality. What we see on the screen is a version, but we will never know for sure what happened. Confession does not necessarily mean guilt either. Ventura and Schneider’s acting performances are remarkable, but the most intense creation belongs to Michel Serrault, who embodies a character who tragically breaks apart in front of our eyes. The dialogues and situations have consistency and credibility, and this drama, which takes place mostly in a police investigation room, manages to involve us far beyond the experience of a routine crime drama.
‘The Atlantic’ este unul dintre puținele periodice tipărite la care mai sunt încă abonat. Revista americană împreună cu platforma sa internetică reprezintă continuarea uneia dintre cele mai remarcabile tradiții din presa americană, revista ‘The Atlantic Monthly’ fondată în 1857, la Boston, publicație la care au contribuit de-a lungul timpului cu articole, eseuri, literatură, mulți dintre cei mai cunoscuți scriitori și jurnaliști ai Americii. Printre temele principale abordate de-a lungul istoriei de redacțiile succesive ale mensualului s-au aflat abolirea sclaviei, egalitatea în drepturi civile, politica externă și locul Americii în lume, dezvoltarea noilor tehnologii și impactul lor asupra societății. Orientarea generală a publicației în ultimele decenii este liberală. Există o echipă de redactori și un nucleu de colaboratori permanenți, editor șef fiind, din 2016, reputatul ziarist Jeffrey Goldberg (n. 1965). Diferențele de opinii există și ele sunt reflectate în multe dintre articolele din ‘The Atlantic’, în buna tradiție a dezbaterilor de presă democratice. În general, publicația este deschisă dezvoltărilor tehnologiei, un număr din cele zece care apar în fiecare an fiind dedicat invențiilor și inventatorilor. Comentariile și punctele de vedere sunt totdeauna interesante și de multe ori diverse. Un exemplu bun l-am găsit în numărul dublu de la începutul acestui an 2020, în care doi dintre colaboratorii permanenți ai revistei au scris articole care prezintă din perspective complet diferite era Internetului în care omenirea a intrat în ultimele trei decenii. Mi se pare o ocazie bună de a prezenta aceste puncte de vedere cititorilor rubricii CHANGE.WORLD și de a deschide o dezbatere pe tema ‘A fost sau nu a fost’ … o revoluție?
Primul articol (în ordinea paginației) este semnat de Derek Thompson care este ‘staff writer’, adică jurnalist din echipa lui ‘The Atlantic’. Teza sa este surprinzător de aliniată cu pozițiile tehno-scepticilor, dar argumentația lui este solidă și merită analizată. ‘Cum vom spune povestea secolului digital, care a împlinit deja două decenii? Ne-am putea concentra, așa cum o fac ziariștii, pe distrugerile cauzate de viața conectată. Pe măsură ce Facebook, Twitter și YouTube au pus stăpânire pe lumea on-line, ele au subminat mediile tradiționale, au dat putere propagandiștilor și au adâncit diferențele politice americane. Telefoanele inteligente, cu toate minunatele lor utilități, s-au dovedit a fi și ele agenți narcotici.’ În plus, susține Thompson, o mare parte dintre promisiuni au rămas neconcretizate. Exemple? WeWork, compania care a promis revoluționarea spațiilor de muncă, a făcut implozie înainte de ieșirea la bursă (articolul a fost scris și publicat înainte de criza produsă de pandemia COVID-19). Firma Uber, care promitea schimbări radicale în traficul urban, a fost blocată în multe locuri din lume. Marile companii încă reușesc să scoată profituri din publicitate și din spațiul de înmagazinare a informației în ‘nori’, dar numărul locurilor de muncă distruse îl depășește pe cel al locurilor de muncă create. Peste câteva decenii ne vom uita uimiți și ne vom mira cum de au fost investite atâtea eforturi și inteligență în dezvoltarea tehnologiilor digitale, în timp ce probleme majore ale economiei și societății americane, cum ar fi degradarea infrastructurilor, schimbările climatice, creșterea decalajelor dintre regiuni și dintre bogați și săraci, au fost neglijate și s-au agravat. Promovată ca o nouă revoluție economică, era Internetului a încurajat inventivitatea în domenii puțin legate de realitatea fizică, de problemele reale ale majorității populației. Încurajând meritocrația tehnică, ea a contribuit la accentuarea diferențelor sociale și economice.
Problemele semnalate de Derek Thompson sunt reale și cred că merită să fie dezbătute. Concluziile mi se par cam radicale, căutând titluri spectaculoase. O parte dintre problemele economice și sociale descrise de el nu au decât cel mult o legătură incidentală cu era Internetului – este vorba despre excesele globalizării și, mai ales, de out-sourcing, care a făcut ca o mare parte din producția industrială să fie mutată în China și țările în curs de dezvoltare, creând lanțuri de aprovizionare lungi și complicate, optimizate local, dar nu și sistemic. Out-sourcing-ul, de altfel, și-a manifestat efectele asupra pieței forței de muncă și în economia digitală, diferența fiind dependența redusă sau nulă față de costul transporturilor sau crizele de genul celor care au afectat comerțul internațional de bunuri fizice în perioada pandemiei. Ar mai fi de disputat și faptul că articolul lui Derek Thompson pare a lua în considerare doar date legate de economia americană, ignorând impactul tehnologiilor legate de Internet pentru alte zone ale lumii mai mult sau mai puțin dezvoltate. Printre concluziile și recomandările sale, merită reținute cel puțin două: concentrarea investițiilor practic în trei zone geografice de pe coastele de Est și de Vest ale Statelor Unite este riscantă; și reprofilarea spre economia reală și producerea de bunuri fizice este absolut necesară. Automobilul zburător din titlu este necesar pentru că are potențialul de a rezolva o problema gravă și reală în marile concentrări urbane. Dezvoltarea sa este un bun exemplu de colaborare între economia digitală și lumea industriei fizice.
Răsfoim câteva pagini și ajungem la al doilea articol care se numește ‘Before Zuckerberg, Gutenberg’ și este semnat de Cullen Murphy, ‘The Atlantic’s editor-at-large’ ceea ce s-ar traduce aproximativ ‘colaborator extern’. Articolul face o comparație pe care și eu am făcut-o în trecut între revoluția informatică, introdusă de inventarea tiparniței mobile a lui Johannes Gutenberg în secolul 15, și cea adusă de inventarea și răspândirea Internetului la sfârșitul secolului 20. O parte din documentația istorică a articolului se bazează pe cartea lui Elizabeth Eisenstein ‘The Printing Revolution în Early Modern Europe’, în care ilustra istorică a cuvântului tipărit (decedată în 2016, la vârsta de 92 de ani) a descris felul în care tiparul a creat o nouă industrie și un centru de efervescență spirituală și de inventivitate în Veneția celei de-a doua jumătăți a secolului 15. În această Vale a Siliciului renascentistă, ca și în celelalte orașe ale Europei unde noua invenție se răspândea treptat, au fost tipărite în cele cinci decenii care au urmat după invenția lui Gutenberg mai multe cărți decât fuseseră create de scribi în cei 1000 de ani precedenți. O adevărată industrie ‘start-up’ bazată pe tipografii și case de editură apărea peste noapte, dând naștere unei clase burgheze care stăpânea nouă tehnologie. Niciodată în istorie nu fusese mai ușor de creat suport de informație, și niciodată în istorie accesul la informație nu fusese mai ieftin. Aceste fraze se referă la secolul 15, dar ele vă sunt probabil familiare.
Cullen Murphy, care a cunoscut-o personal pe Elizabeth Eisenstein, relatează că aceasta era foarte conștientă și de pericolele pe care le implică accesul liber și gratuit (sau la cost foarte redus) la informație. Ea folosea chiar termenul ‘disruption’ (perturbare) pe care investitorii în high-tech îl utilizează des pentru a indica o tehnologie revoluționară, însă fără conotația sa pozitivă. Invenția tiparului a descentralizat rolul de decizie în legătură cu ceea ce se scrie, care era rezervat clasei scribilor, o minoritate de obicei concentrată la curțile regale sau în mănăstiri. Acum, hotărârile au început să aparțină editorilor. Revoluția internetică a diminuat însă și influența acestora. Practic, astăzi, o mare parte din populația planetei poate crea și distribui informație sau artă fără niciun control, și o face atunci când postează pe rețelele sociale, trimit mesaje în grupuri, fotografiază și filmează și apoi încarcă acel conținut pe Instagram și youTube. Revoluția lui Guttenberg a dus la o diversificare fără precedent a conținutului și, în scurtă vreme, pe lângă literatură sau cărți religioase, au început să fie distribuite în masă tratate de magie, teorii conspirative, rețete de bucătărie sau de leacuri pentru boli, satiră, erotică. O nouă religie, Reforma, a beneficiat din plin de existența tiparului și altele i-au urmat. Au apărut noțiuni juridice noi, cum ar fi proprietatea intelectuală și copyright-ul, și cărțile au devenit obiecte de colecție, pe lângă funcția lor de depozite de cunoaștere. Absolut toate aceste concepte au fost revizuite în ultimii 20-30 de ani, ca urmare a revoluției internetice.
Cele două viziuni prezentate în cele două articole nu sunt poate complet opuse. Ceea ce trebuie conciliat este, cred, faptul că revoluțiile informatice și cele industriale care creează bunuri materiale și servicii cu impact în lumea noastră ‘fizică’ sunt legate, dar nu simultane. Industria editorială și a tipografiilor a constituit un prim val al revoluției industriale declanșate de invenția tiparului în secolul 15. Valurile următoare au fost simțite în secolele care au urmat, când circulația informației a favorizat descoperirile geografice, răspândirea cunoștințelor științifice și dialogul dintre universități și academii, cunoașterea biosferei și medicina, invențiile mașinilor și multe altele. Același lucru se întâmplă și cu revoluția internetică. Industria digitală este doar primul val al noii revoluții industriale pe care o face posibilă Internetul. Robotica, inteligența artificială, ingineria genetică sunt doar câteva exemple de ramuri științifice și tehnologice care vor influența existența noastră, în deceniile care urmează. Efectul lor începe să se facă simțit, dar nu neapărat imediat. Globalizarea trece oricum printr-o faza de re-evaluare și datorită pandemiei, și a relațiilor încordate dintre China și o mare parte din restul lumii industrializate. Mai este însă un aspect pe care cred că este obligatoriu să nu-l neglijăm. Progresele cunoașterii și noile tehnologii pot avea aplicații pozitive, dar și negative. Controversatul Edward Snowden observă, în recenta sa carte ‘Permanent Record’, că oamenii de știință și inginerii nu prestează niciun legământ etic de genul jurământului lui Hipocrate al medicilor. Poate că este momentul să creăm unul.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
It is rare for a translated title of a film to be more inspired than the original title. I think this is the case with ‘Le desordre et la nuit‘ directed in 1958 by Gilles Grangier, one of the most prolific French film directors in the first two decades after the Second World War, and a regular collaborator of Jean Gabin, who dominates the cast of this film. The English title is ‘The Night Affair‘, which is much more appropriate in my opinion for the story and atmosphere of this film that combines a police investigation, a sentimental thread and a social investigation into the nightlife of Parisian clubs, infested by dubious business, prostitution and drug trafficking. The presence of Jean Gabin is one but not the only reason why this film, even if it is not a masterpiece, deserves a viewing or re-viewing even over 60 years after its production.
Police Inspector Georges Vallois (Jean Gabin) is one of the police officers investigating the murder of a club owner in the sparkling Parisian night life of the 1950s. Among the suspects is Lucky Fridel (Nadja Tiller), a young German woman aspiring to be a singer, apparently one of those many girls who populate nightclubs mixing alcohol, drugs and prostitution, but who turns out to be a wealthy heiress with residency in one of the most expensive hotels in Paris. An improbable liaison develops between the two, after which Vallois decides to try to save the girl, proving her innocence and getting her out of the vicious circles in which she had sunk. Later in the story, a more mature woman appears, pharmacist Therese Marken (Danielle Darrieux), possibly Lucky’s drug source, possibly more deeply involved in the crime being investigated.
I liked the atmosphere of the film, the scene of the Parisian nightclubs of the ’50s, the jazz music. Hazel Scott, an American singer who had gone into exile in Paris in those years for political reasons, also starred in the film. The use of black and white film has today the effect of almost documentary authenticity. Nadja Tiller, an Austrian actress with many appearances in French and European films of the time, interprets very well the role of young Lucky, in an early and courageous approach to the theme of ‘luxury’ prostitution. The combination of crime, sex and on-screen music is very common today, but it was still very daring in 1958. The main problem of the film is in my opinion exactly Jean Gabin, an actor I love and admire. Gabin, perhaps the most appreciated French actor at the time, was making a transition from youth roles that largely belonged to the negative-romantic typology to the roles of maturity, mostly positive (he played Commissioner Maigret in three later films), or carrying conservative values. even when they were negative. His relationship with the young woman who may be his daughter is unbelievable not because of the age difference, but because Gabin had already adopted a paternal pose that does not fit well with romance. His kisses in this film are among the most devoid of passion in the history of cinema. On the other hand, the two dialogues in which he faces Danielle Darrieux are delicious, precisely because they have nothing to do with a sentimental intrigue. ‘Le desordre et la nuit‘ deserves to be seen (also) for Jean Gabin, even if he seems to be acting in another film.
