Anne Fontaine‘s film ‘Coco avant Chanel‘ (the English title is ‘Coco Before Chanel‘) has three serious reasons to be a movie that I like. Their names are Audrey Tautou, Benoît Poelvoorde and Emmanuelle Devos. Two actresses and an actor who, from my point of view, can’t go wrong on screen and who turn every movie they act in into a delight. Here, too, the three did not disappoint me, but still, this story of the becoming the famous fashion designer Coco Chanel from childhood in an orphanage to the launch of her fabulous career was not up to my expectations. It is a very well made and aesthetically beautiful film, it has some interesting ideas, but it lacks something essential: emotion.
The story follows quite faithfully the rules of the biopic genre. For Gabrielle Chanel (the future Coco – Audrey Tautou), abandoned as a child together with her sister in an orphanage, there were not many alternatives to getting out of poverty at the end of the 19th century. The social comment on women’s status is critical and acute, and we know it well from the novels of Emile Zola and other writers of the time. To overcome her status as a worker in a tailor’s shop, Gabrielle will become the mistress of a wealthy horse owner, Etienne Balsan (played by Benoît Poelvoorde), dreaming of becoming a cabaret actress or a singer. Meanwhile, in order to supplement her income, she begins to create hats and especially to look critically at the exuberant but extremely impractical and uncomfortable dresses of the women in high society. The story advances describing in parallel the sentimental life of the heroine involved in a love triangle with Balsan and Boy Capel, a rich Englishman (played by Alessandro Nivola) and the transformation of her side occupation from a simple craft into a creative activity with a personal vision that was to turn tailoring into art and would influence the lives of 20th century women. When the love story ends, the formidable career of Coco Chanel will begin.
Audrey Tautou‘s role in ‘Amélie‘ was so memorable that it is almost inevitable that anything she did afterwards will be compared to that role. Her character in ‘Coco avant Chanel‘ is very different from Amelie. Gabrielle faces social barriers in both her private and professional life, defeating them not by means of kindness but with determination, being endowed with the inner strength of the lonely individuals hit early in life, which will allow her to overcome tragedies and break through to success. This kind of people or characters do not externalize, you have to look deep into their eyes to read their feelings. Benoît Poelvoorde is excellent in the role of Balzan, the wealthy and decadent bourgeois, with a deep superficiality. Emmanuelle Devos appears in a supporting role that she undertakes brilliantly, playing the character of the actress who begins by being the idol of Gabrielle / Coco, then becoming her social mentor, encouraging her talent and gaining her friendship (or maybe more than that). Director Anne Fontaine was very attentive to details and the film looks good and authentic. But the passion is missing, too often the characters behave predictably, they fail to put enough life behind the stereotypes. ‘Coco avant Chanel‘ is not a bad film, but it is positioned too close to the docu-drama and too far from an original artistic vision, which is exactly what characterized the art of Coco Chanel.
Movie about movie making are a cinematic genre that has produced many remarkable creations over time. Filmmakers like to make films about their profession. Many of them are tributes to the great creators of the past, rarer are films that critically address the film-making profession and bring into debate crisis situations or social and professional issues related to the film industry. ‘Irma Vep‘ made in 1996 by Olivier Assayas belongs rather to the second category. This film critically addresses the situation of the French film industry at the end of the last century, the connection with the French New Wave tradition, and its place in a world where commercial cinema and violent international productions were already becoming dominant. ‘Irma Vep‘ was made 35 years after the revolutionary impact of the New French Wave. Another 24 years have passed since then. From the perspective of watching or re-watching it in 2020, the film seems just as fresh and clear in its messages, which are confirmed by the perspective of the time that has passed since its making.
The year is 1996 and the generation of the New Wave was going through the mid-age crisis. Many of its famous directors were beyond the peak of their creativity, their innovations had long since ceased to be surprises, and viewers had left their films attracted by Hollywood productions or violent international co-productions. This is also the case of Rene Vidal (played by Jean-Pierre Léaud) who, perhaps in the absence of original scripts, accepts the proposal to direct a remake of Louis Feuillade‘s vampire films (‘Irma Vep’ is an anagram of the word ‘vampire ‘) and cast in the lead role (a kind of parody of Catwoman) Maggie Cheung he had seen in a martial arts film (actually he had rather seen the stunt that doubled her). The film follows a few days of filming in which the Hong Kong actress faces the culture and mentality shock created by the differences between what she knows about French cinema and reality, and the chaotic way the local team works.
‘Irma Vep‘ is a film about how movies are made and about people who make movies. Maggie Cheung plays her own self, as an actress who uses the method of entering the role, even wearing at night at her hotel the latex costume of her character from the movie and emulating the thefts of the heroine of the adventure movies. In her interactions with the French colleagues many details are lost in translation, but the incipient lesbian idyll with the props girl Zoe (played by Nathalie Richard) gives both actresses the occasion of making sensitive creations and scenes of confusing delicacy. Olivier Assayas matches the cinematography style to the film director in the film, until his hero abandons filming (personal crisis?, drugs? both likely), and then the shoulder-held mobile camera is replaced by fixed frames that his replacement, a more conservative director (played by Lou Castel) prefers. There are a few more memorable scenes including an ending that I will just describe as great and that I recommend you watching along with the whole movie. ‘Irma Vep‘ is a love story and a critical vision of French cinema. We criticize what we love, because we care.
‘La fleur du mal‘ (English title ‘The Flower of Evil‘) made in 2003 by Claude Chabrol opens with a fairly long frame in which the camera takes us from the ground floor to the second floor of a bourgeois villa to stop on a corpse, which we guess is probably the result of a violent death. I don’t think Alfred Hitchcock, the master of suspense that Chabrol so much admired and whom he emulated in the last decades of his career, would have refused to put his signature on this scene. Whose body is it? How did the death happen? These are the questions that ‘La fleur du mal‘ will answer. However, this is not a simple police intrigue, because Chabrol, respecting many of the rules of the genre, is more interested in the social landscape – the wealthy French bourgeoisie with smoldering violence and secrets buried behind good manners and a refined lifestyle.
Most of the film’s characters belong to three generations of a well-doing family, with properties, liberal professions, lucrative businesses and political ambitions. When one of the ladies of the family is running for the position of municipal councilor with good chances to become mayor, an anonymous opponent distributes a printed manifesto (today they would do it on social networks) in which shocking details about the family are reveiled. Behind the good manners, fine dining, and the aesthetics of the objects they surround themselves with, the family seems to have a past and a present haunted by marital infidelity, fathers betraying their sons and sons hating their fathers, incest, and suspicious accidental deaths, possible crimes. The problem is that almost everything that is written in that manifesto is also true. Vice and corruption are passed down from generation to generation. Luis Buñuel described in his famous 1972 film ‘The Discreet Charm of the Bourgeoisie‘, for this film by Claude Chabrol an alternative title could be ‘The Discreet Horror of the Bourgeoisie’.
https://www.youtube.com/watch?v=psF2KGGvcaA
The film is made with care and impeccable cinematic technique. The acting is perfect and Nathalie Baye‘s fans have the opportunity to see her in a consistent mature role. It is one of the late films by Claude Chabrol, and the director of the New Wave period can be found perhaps in the way he treats the love story of the young generation heroes and in the music emphasizing and amplifying the feeling of tension that accumulates. The cinematography is cold, with a lot of attention paid to details. The ending is open to debate by the audiences, but the film’s heroes don’t seem to have much hesitation or scruples. The party goes on.
The life of a cinephile holds surprises and sometimes these surprises are very pleasant. This is the case with the discovery of a film made in 1969 – ‘La fiancée du pirate‘ (in English it was distributed under the title ‘A Very Curious Girl‘) -, made by a very interesting director (Nelly Kaplan) about whom I knew nothing before, and with a remarkable actress (Bernadette Lafont) once considered considered “the face of French New Wave” about whom I should surely have known more in the lead role. These are completely or almost completely forgotten names, an undeserved forgetfulness in my opinion. ‘La fiancée du pirate‘ is a film that should be taken out of the archives and re-released for today’s audiences because it deserves to be seen, known and discussed by film lovers, now, 50 years after its first launching.
After seeing the film, which was a revelation for me, I looked for information about the director. Nelly Kaplan is a writer of fiction and film books, and began her career as an assistant to Abel Gance in the 1950s. A few ‘art’ short films followed in the 1960s. ‘La fiancée du pirate‘ was her first feature film, after which she directed several more films, but none seems to approach its level. A unique career peak? Why? Has she been categorized as a ‘daring’ filmmaker close to soft-porn? ‘La fiancée du pirate‘ has a dose of nudity and eroticism that today seems ‘standard’ but even in 1969, at least in French cinema, I don’t think it was a very shocking film. However, her career as a ‘serious’ writer seems to have overshadowed that of a director. What a pity.
https://www.youtube.com/watch?v=s36p63HQbhs
The story of the film takes place in a French village on the edge of which the main heroine, Marie, lives in a hut, performing the derisive work of a maid, being economically and sexually exploited by many locals, men and women. The shock of her mother’s death and the visit of a friend, an itinerant film projectionist (the excellent Michel Constantin), determine her to decide that it was time for her life to take a turn. She will start charging for sexual services and will take revenge on those who exploited her until then. From the maid without rights she becomes the number one attraction of the gathering of villains who had taken advantage of her until then and the enemy number one of the hypocrites and of the jealous wives. The film can be seen as a social farce, in which a heroine, who reminded me of the unforgettable Giulietta Masina from ‘Nights of Cabiria‘, refuses to continue to be a victim and faces the ridiculousness of evil, taking advantage of the vices and weaknesses of the people populating a world that predicts that of Emir Kusturica‘s films. The lead role is played by Bernadette Lafont, an actress with a rich filmography, an exceptional physique and a talent to match. I also wonder about her, why is she all but forgotten by now? We can see a few more well-known figures from other French films, in a colorful gallery of excellently drawn supporting roles. Georges Moustaki‘s music and Barbara‘s voice are additional reasons to enjoy. The film can now be seen in full on youTube and I recommend you watch it, because director Nelly Kaplan and actress Bernadette Lafont are two artists who do not deserve to be forgotten.
Povestea relatată în filmul american ‘October Sky’ regizat de Joe Johnston începe în noaptea de 4 octombrie 1957. A fost o noapte senină pentru o bună parte din America, inclusiv pentru localitatea Coalwood din statul West Virginia, unde trăia familia lui Homer Hickam, pe atunci un adolescent de 14 ani. Ochii tuturor se îndreptau în acea noapte spre stele, deoarece buletinele de știri anunțaseră cu câteva ore înainte o veste incredibilă pentru majoritatea americanilor. Uniunea Sovietică, supraputerea rivală Statelor Unite din acea perioadă a războiului rece, reușise incredibila performanță de a lansa pentru prima dată în istoria omenirii un obiect în spațiu – satelitul Sputnik.
Merită să acordăm puțină atenție contextului istoric. Rivalitatea dintre SUA și URSS era una ideologică, economică și militară. Avea loc o cursă a înarmărilor acerbă care includea proiectarea și fabricarea de bombe atomice, rachete balistice și a unei incredibile cantități de arme convenționale. Ambele blocuri construiau buncăre și făceau exerciții civile pentru cazurile de bombardamente atomice. Cursa pentru explorarea spațială trebuie privită nu numai ca o aventură științifică în scopul lărgirii domeniului cunoașterii umane, ci și ca un posibil nou câmp de luptă între rivalii de pe Pământ. Lucrurile nu s-au schimbat de altfel prea mult în cei peste 60 de ani de istorie spațială – o parte dintre misiunile de explorare a cosmosului de azi au și aspecte militare, și strategice, din care probabil că doar o mică parte sunt făcute publice. Putem vedea în film cum locuitorii din Coalwood, West Virginia, după ce reușesc să vadă luminița Sputnik-ului plimbându-se printre stele, se întreabă dacă este posibil să fie bombardați de acolo, de sus. Cursa dintre cele două blocuri politice, în care Uniunea Sovietică părea că luase în acele zile un avans semnificativ, avea să continue până la sfârșitul anilor 60, când programul Apollo urma să ducă primii astronauți americani, primii reprezentanți ai omenirii, pe Lună. Dar și acea fază, câștigată de data aceasta de Statele Unite, avea să fie doar o etapă. Aventura omenirii în spațiul extraterestru se află doar la început, și ea continuă astăzi într-o combinație de colaborare și competiție care devine din ce in ce mai interesantă.
Homer Hickam, adolescentul din film, este un personaj real, și filmul se bazează pe cartea sa de memorii. La prima vedere era vorba despre un adolescent obișnuit, puțin zăpăcit, stângaci în relațiile cu fetele, cu note nu prea strălucite în disciplinele științifice, dar care era motivat de visul zborului spre stele. Desprinderea de pământ era pentru el nu numai o ambiție științifică, dar și o metaforă socială. Băiatul provenea dintr-o familie de mineri și destinul său ‘normativ’ ar fi fost să urmeze cariera tatălui, șef de șantier în mina de cărbuni, care reprezenta motorul economic al orășelului. În loc să-și îmbunătățească performanțele la fotbal american sau să se ocupe mai serios de fete, el construia împreună cu prietenii săi rachete, având ca singur sprijin încurajarea lui Miss Riley, o profesoară pasionată de științe. Filmul are tente de melodramă, dar este bine făcut și excelent jucat, oferindu-i în 1999, la numai 19 ani, lui Jake Gyllenhaal, un actor care mie îmi place enorm, unul dintre primele roluri ale unei cariere strălucite, și aducând-o pe ecran în rolul lui Miss Riley pe Laura Denn, una dintre actrițele preferate ale regizorului David Lynch. Este și filmul relației complicate între un tată (Chris Cooper, alt rol excelent) și fiul său, dar este in primul rând filmul unui vis – visul unui adolescent de a lua parte la aventura spațială.
Homer Hickam cel din realitate avea să-și vadă visul împlinit, și viața sa de atunci până astăzi poate fi subiectul altor filme. După medalia obținută la concursul Național Science Fair, au urmat studii de inginerie la prestigioasa Virginia Tech, iar apoi șase ani de serviciu militar activ în Vietnam, între 1964 și 1970. Și-a continuat cariera ca inginer în armată, și în 1981 a ajuns la NASA, participând la proiectarea de vehicule spațiale în cadrul programelor navetelor spațiale americane, a stației spațiale internaționale și a telescopului Hubble, și la pregătirea astronauților americani și japonezi pentru misiunile spațiale. În paralel, a început o carieră literară de succes, scriindu-și memoriile, continuând cu monografii ale orașului natal Coalwood, romane de ficțiune istorică și de science-fiction. Unul dintre romanele sale se numește ‘Back to the Moon’ (‘Înapoi spre Lună’) și titlul este semnificativ pentru visul său și al generațiilor actuale de cercetători americani în domeniul explorării spațiale. În Februarie 2018, Hickam a fost invitat să facă parte din echipa de consilieri a Consiliului Spațial American, agenție reînființată de președintele Trump pentru a propune strategia revenirii Statelor Unite în poziția de lider mondial în explorarea spațială. Desigur, o parte dintre aceste programe au fost afectate sub o formă sau alta de pandemia COVID-19. Unele dintre ele, cum ar fi lansarea sondelor spațiale spre Jupiter și Neptun sau a noului telescop spațial, au fost amânate și vor fi reprogramate. Prioritatea finanțării acestor programe în economia post-Corona este incertă.
Din fericire, industria explorării spațiale a devenit mult mai complexă și mai diversificată în ultimul deceniu, și cel puțin în America o mare parte din inițiativă nu se mai află sub control guvernamental și finanțarea nu se mai face din bugetul federal, ca în anii ’60. Intrarea în ‘coopetiție’ (cooperare și competiție, sau cooperare competitivă, dacă vreți) a unor companii, cum sunt SpaceX a lui Elon Musk, Blue Origine finanțată de întemeietorul și proprietarul firmei Amazon Jeff Bezos, Boeing sau Virgin Galactic, face ca o parte din componentele viitoarelor programe spațiale americane să fie sub-contractate acestor firme particulare. Evenimentul spațial principal al primei jumătăți a lui 2020, care cel puțin până în momentul când scriu acest articol se pare că va avea loc conform planurilor, este lansarea prevăzută pentru 27 mai de către SpaceX în cooperare cu NASA a primilor astronauți americani de pe teritoriul Statelor Unite și cu tehnologie de rachete americană după o pauză de mai bine de un deceniu. Este vorba despre Doug Hurley and Bob Behnken, astronauți veterani, care vor folosi vehiculul spațial Crew Dragon al lui SpaceX, pentru a ajunge la Stația Spațială Internațională. Lansarea va avea loc de la aceeași rampă de la Cape Canaveral de unde în 1969 a fost lansată misiunea Apollo 11 care a transportat primii astronauți americani pe Lună. Va fi prima lansare a unor astronauți de către o firmă privată, din istorie. Companiile participante în programele spațiale au participat de asemenea, în paralel, și la eforturile de combatere a pandemiei COVID-19. NASA însăși a proiectat în laboratoarele sale din Pasadena un model de aparat respirator sub presiune numit VITAL, al cărui prototip a fost omologat de agenția Food and Drug Administration (FDA), pentru folosință în spitalele de campanie din zonele puternic afectate de pandemie. SpaceX a lui Elon Musk a proiectat și pus în fabricație dispozitive similare, folosind tehnologie de printare 3D a materialelor din fibre de carbon folosite pe liniile de producție ale automobilelor Tesla. Tehnologia 3D este utilizată și de Blue Origin, pentru fabricarea în cantități industriale a măștilor de protecție. Trecerea de la cercetarea spațială la aplicații civile și refolosirea tehnologiilor în scopuri terestre este o tradiție veche de jumătate de secol, din vremea programelor Apollo. Acum, în condițiile de urgență impuse de pandemie, aceste procese au loc într-un ritm accelerat.
Încotro? Scopul explorării spațiale este de a salva Pământul și de a asigura supraviețuirea speciei umane. Colonizarea spațiului nu este un lux, ci o necesitate, dar pentru asta trebuie găsite planete cu condiții de climă și atmosferice propice vieții, cu alte cuvinte planete asemănătoare Pământului. Luna și Marte, aflate în planurile de explorare spațială ale viitoarelor decenii, sunt doar stații intermediare. Ultimele săptămâni au adus știri încurajatoare despre rezultatele căutărilor de planete surori ale Terrei. Cercetătorii de la Universitatea din Canterbury au anunțat descoperirea în centrul galaxiei noastre a unei planete care, deși mai grea decât Pământul nostru, este unul dintre puținele corpuri planetare care sunt similare Terrei, în ceea ce privește dimensiunea și orbita. Steaua planetei are aproximativ 1/10 din masa Soarelui nostru. Masa planetei în sine este aproape jumătate din masa Pământului și a Neptunului combinate, potrivit cercetătorilor. Distanța dintre planetă și steaua sa este aproximativ egală cu distanța dintre Soarele nostru și un punct aflat între Venus și Pământ, iar perioada de revoluție (lungimea anului) este de 617 zile. Cu cât mai multe asemenea corpuri cerești vor fi găsite în viitor, cu atât mai multe ținte posibile vor exista pentru expansiunea în cosmos a omenirii. În pofida Coronei, cerul de mai oferă promisiunile sale celor care privesc spre el, la fel ca și cerul lui octombrie de acum 63 de ani.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘… această carte nu este doar o biografie. Este un roman-document care se bazează pe viaţa reală a familiei mele şi pe vremurile cu adevărat turbulente în care aceasta a trăit şi care au fost, pe nedrept, alungate în uitare. ‘ (pag. 270)
Acestea sunt cuvintele care încheie cartea lui Miriam Wax-Yahil ‘Capitolul lipsă’ apărută în colecția Corint-fiction a editurii Corint, în acest an 2020, an ciudat din punct de vedere editorial și din multe alte puncte de vedere. Pandemiile care au lovit lumea au amânat apariția ediției tipărite și a lansărilor pe care această carte le merită și care sper că vor mai avea loc nu peste multă vreme. Până atunci ediția electronică a cărții este deja disponibilă și poate fi comandată pe net. Traducerea ii aparține lui Dragoș Zetu, bazată pe ediția engleză a cărții scrise în original în limba ebraică – traducere foarte frumoasă de altfel, într-o română literară cursivă, cu foarte puține și minore erori.
Am asistat la lansarea primei ediții a cărții în Israel în decembrie 2017, la Muzeul Diasporei din Tel Aviv, într-o sală aproape plină din campusul Universității celui mai mare oraș israelian. Autoarea este o figură cunoscută în lumea teatrală și culturală israeliană, doctor în dramă de la Universitatea Stanford, dramaturg și autoare de proză și poezie, lector universitar, regizor și director de repertoriu a câtorva dintre cele mai prestigioase teatre din Israel. Cartea aceasta este însă o carte cu totul specială, din multe puncte de vedere. În primul rând este o carte autobiografică, în care personajele principale sunt părinții, bunicii, unchii și verii autoarei, o familie evreiască destul de numeroasă cu un destin zbuciumat în România interbelică și cea din vremea celui de-al doilea război mondial. Este și o carte foarte personală, o carte de dragoste și de dor, de căutare și de reconstituire a portretului și biografiei unui om pe care nu l-a cunoscut niciodată – tatăl ei care a murit la câteva zile după ce ea se născuse, în 1946. Este însă și o carte documentară de o excepțională valoare și voi argumenta imediat de ce.
La lansarea cărții în Israel au participat câteva dintre personalitățile marcante ale comunității evreilor originari din România. Între ei se aflau profesorul Raphael Vago (născut la Cluj tot în 1946), specialist în istoria estului Europei și Miha Harish, unul dintre puținii originari din România care și-a făcut loc în rândul politicienilor importanți ai Israelului. Toată prezentarea și discuțiile se purtau în ebraică. Ascultăndu-i mi-am dat seama imediat că pentru majoritatea publicului din sală, israelieni născuți în Israel sau veniți din toate colțurile lumii, istoria evreilor din România, a doua comunitate evreiască din punct de vedere numeric în Europa interbelică, era practic necunoscută. Acum, citind versiunea românească a ‘Capitolului lipsă’, mi-am dat seama că lipsa de informații funcționează în ambele direcții. Miriam Yahil-Wax cred că greșește în fraza cu care încheie cartea: vremurile la care se referă nu au fost uitate, desigur nu în România unde despre perioada interbelică și cea a celui de-al doilea război mondial s-a scris enorm, istorie și ficțiune, în ultimii 30 de ani. Ceea ce lipsește însă în România este informația detaliată despre viața evreiască și în special a acelei categorii de evrei care s-au activizat politic în perioada interbelică. Mai rău, există în acest domeniu multe legende urbane și dezinformație. Titlul cărții ‘Capitolul lipsa’ se referă la o perioada specifică a biografiei părinților ei și la imensa lacună lăsată în viața ei de absența tatălui. La fel de bine însă cartea s-ar putea intitula și ‘Capitolele lipsă’ căci ea vine să umple goluri de informație, diferite pentru fiecare categorie de cititori, din istoria României și a comunității evreiești care a trăit aici. Din acest motiv cred că romanul documentar scris de Miriam Yahil-Wax va fi interesant și relevant pentru publicul românesc în aceeași măsură în care este este pentru cel israelian.
Cartea poate fi citită și interpretată pe mai multe nivele. Scriitoarea, pe care în carte o cunoaștem ca Viola, născută în România în 1946 și sosită în alia (emigrare în Israel) împreună cu mama sa în 1949 sau 1950, întreprinde de-a lungul anilor o anchetă biografică cu scopul de a reconstitui imaginea și personalitatea tatălui ei absent, Moni Weinstein. Pune întrebări mamei, surorilor acesteia, familiei mai îndepărtate, caută documente și fotografii, descoperă jurnale. Notele căutării sale învăluiesc capitolele în care încetul cu încetul, imaginea tatălui și a mamei sale, povestea lor de dragoste începută în Iași în 1927, capătă contur și culoare. Nu este vorba despre un puzzle complet reconstituit, anumite piese lipsesc sau sunt roase de vreme.
‘Mulțimea detaliilor în aparență lipsite de importanță care s‐au tot adunat timp de ani buni în memoria mea reticentă, refuzând să se estompeze, să dispară, ecourile nedorite, sâcâitoare, rătăcite, neglijate, orfane, par să erupă acum din adâncurile minții mele și își fac loc spre lumină, se întâlnesc cu dovezile reale și se eliberează în pagina albă, se unesc unele cu altele pe tastatură în anumite scene, descrieri ample, grăbite să umple capitolele din viața lui Moni care se revarsă din mine, Moni cel care era mereu întreg, chic, iubitor, și care acum nu mai există. Deși sunt copleșită de acest asalt, deși îmi dau seama că numai moartea lui trăiește în mine, nu pot să nu încerc să îl învii pe pagina goală, așa cum ar fi putut el fi, așa cum ar fi trebuit să fie, așa cum vreau eu să fi fost, pentru ca eu să fiu în stare, de ce nu, să îl iubesc…’ (pag. 61)
Legătura care se înfiripă la Iași între tinerii Moni și Schery este descrisă cu sensibilitate și respect pentru cei care i-au fost părinți. Pare să fi fost dragoste la prima vedere, deși sunt firi diferite: Moni Weinstein este un bărbat șarmant, cult, iubitor și intepret de muzică, sensibil la cele care se petrec în jurul său. Schery Ringler este cea mai mare dintre trei surori, cea care poartă în mare măsură responsabilitatea întreținerii familiei, care își abandonează studiile pentru ca sora ei mai mijlocie să poată continuă să învețe, și cea care îl aduce uneori la realitate pe Moni. În jurul lor o lume în zbucium într-o Românie întregită dar nu și stabilizată, în care minoritățile naționale și în special evreii sunt de multe ori țapii ispășitori ai problemelor politice și ai crizelor economice. Familiile Weinstein și Ringler sunt și ele marcate de scindările familiilor evreiești europene din prima jumătate a secolului 20, cu toate nuanțele diferențelor de opinii și poziții față de tradiție, de la religiozitate ortodoxă, trecând prin toleranță și liberalism relaxat până la ateism și încercarea de a nega apartenența religioasă și de a ignora propria origine etnică. Societatea românească a anilor ’20 și ’30 ai secolului trecut nu permite însă ignorarea și nu acceptă asimilarea.
‘… fratele ei cel inteligent devenise un student nemaipomenit şi câştigase o bursă care, în momentul în care se dusese să o încaseze, îi fusese refuzată. „Îmi pare rău, domnule Weinstein, bursele sunt numai pentru români, nu şi pentru străini!” Furioasă, Lina îl imită pe decan şi politeţea lui falsă. „Străin? Moni? Era un cetăţean bona fide! Faptul că familia noastră avea cetăţenie nu a fost niciodată pus la îndoială, dragă Viola, niciodată! Toată familia Weinstein era născută în România încă dinainte ca ţara să se cheme «România»! Bunicul nostru patern, Savian, a fost voluntar în Războiul de Independenţă! Tatăl nostru, Leon, a luptat în cavaleria română în timpul Primului Război Mondial! Moni nu era străin!” ‘ (pag. 18)
Populația evreiască își câștigase drepturi cetățenești depline doar cu prilejul adoptării Constituției din 1923, dar în multe zone ale României și în special în Iași (unde cam o treime din populație era de origine evreiască) se aplicau politici discriminatorii între care limitarea numărului evreilor în universități. Faptul că familia Weinstein primise cetățenie imediat după Războiul de Independența din 1877 datorită contribuției bunicului, că tatăl său luptase în armata română în timpul primului război mondial nu contau. În cele din urmă Moni își va termina studiile la Iași, dar este și momentul în care este atras în mișcarea de rezistență anti-naționalistă și anti-fascistă, și apoi în mișcarea politică de stânga, sub influență lui Marcel Pauker, militantul comunist și soțul Anei Pauker (executat de Stalin perioada epurărilor și proceselor din URSS din anii 1936-1938). Vor urma câțiva ani de despărțire, căci Moni pleacă la București, devine din ce în ce mai implicat în politică, participă la mitologica grevă a ceferiștilor din 1933, este arestat, torturat și întemnițat împreună cu alți militanți comuniști. Cei doi se vor regăsi după câțiva ani, se vor căsători si vor trăi în București până în 1940.
Agravarea situației politice din România este treptată. Persecuțiile și discriminările antisemite cu caracter cultural și economic se agravează după 1937, când libertățile politice sunt treptat anulate și încep să fie promulgate legi rasiale, după modelul celor din Germania nazistă:
‘Mama mea şi-a pierdut slujba. Licenţa pentru vânzarea tutunului, acordată în mod tradiţional evreilor, a fost anulată. Prăvălia în care lucra a fost una din cele şapte sute şaizeci şi şase de tutungerii deţinute de evrei care au fost închise. A început să vândă ţigări noaptea. Mi-a spus asta fără să menţioneze persecuţiile politice care au dus la această situaţie. Mi-am imaginat-o ca pe un personaj dintr-un film de Chaplin, ducând de colo-colo, într-o cafenea slab luminată, o tavă cu ţigări legată de gât cu o curea ţesută la războiul său de către Moni. În realitate, munca asta era nu doar ilegală, ci şi periculoasă. Cafenelele din Bucureşti erau pline de comisari de poliţie care ar fi putut-o identifica drept evreică şi ar fi putu s-o aresteze. Alte licenţe care li se acordau în mod tradiţional evreilor, cum ar fi cea pentru comerţul cu alcool, au fost şi ele anulate. Toate organizaţiile au fost obligate să înainteze liste cu angajaţii „venetici”, accesul negustorilor evrei în pieţe a fost interzis, evreii fiind excluşi şi din anumite domenii, printre care medicina, arhitectura, filmul, teatrul, jurnalismul. Gina şi părinţii ei au fost deportaţi. Erau printre cei o mie o sută de nou-veniţi în România pe care prim-ministrul Goga i-a catalogat drept „evrei sălbatici ale căror feţe sunt largi şi turtite” şi care au devenit victime ale „re-examinării” cetăţeniei. Într-un interviu din Paris Soir, el a sugerat că ar putea să îi trimită „pe o insulă de unde să nu poată fugi… iar vase de război ale tuturor ţărilor să încercuiască această insulă… de pildă, în Madagascar.” În fapt, toţi cei şapte sute cinci zeci de mii de evrei din România erau ameninţaţi.’ (pag. 120-121)
Pentru cititorii români peisajul Bucureștilor acelui deceniu este bine cunoscut, din relatări istorice și din literatură. Și totuși, este vorba despre o perspectiva diferită de cea din proza românească descriind perioada interbelică și chiar de cea din romanele sau amintirile lui Mihail Sebastian sau din proza lui Isac Pelz, pentru a menționa doi dintre scriitorii evrei care și-au lăsat amprenta în caleidoscopul literar al Capitalei. Lumea pe care o cunoaște Moni și căreia i se va alătură după câțiva ani Schery este populată de figuri cunoscute din cercul intelectual al lui Nae Ionescu (care se va orienta peste câțiva ani spre extrema dreaptă devenind ideologul legionarilor) cu Eugen Ionesco (în a cărui apartament cei doi tineri vor locui câțiva ani după plecarea acestuia la Paris), Mircea Eliade, Mihail Sebastian, dar și militanți comuniști cum erau soții Ana și Marcel Pauker și chiar și proletarul Dej, viitorul dictator din anii ’50 și ’60. Perspectiva aceasta este mai puțin cunoscută cititorilor români. Istoria PCR a fost subiect de adulare și cult al personalităților în perioada comunistă, pentru a deveni după 1990 obiect de studiu istoric, însă cu mai puține reflecții în literatură. Evreii care s-au alăturat mișcării comuniste au fost puțini la număr, o infimă minoritate din totalul populației evreiești, dar cu o influență imensă în partidul comunist. Miriam Yahil-Wax nu relatează nimic despre asocierea politică cu URSS și poziția anti-națională a comuniștilor în perioada interbelică, care a determinat marginalizarea acestora până în 1944. Nici pactul Ribbentrop – Molotov și deruta pe care acesta l-a stârnit în rândul comuniștilor europeni și desigur și a celor români nu este amintit decât în treacăt. Pe scriitoare, aflată în căutarea imaginii tatălui, o interesează mai degrabă mecanismele psihologice care fac ca un tânăr evreu să se alăture comuniștilor. Este o altă schismă care trece prin această familie și prin întreagă comunitate evreiască. Evreii erau supuși unor discriminări nedrepte. Unde se află soluția? În sionismul care propunea crearea unei țări a evreilor în Palestina sau in marxismul internaționalist? Moni alege a două soluție:
‘… la fel ca mulţi alţii ca el, Moni găsea că politica ţării era respingătoare. Revoluţia comunistă nu urmăreşte puterea politică, scria tânărul Marx. Scopul ei este crearea unui climat care să faciliteze „împlinirea esenţei umane”. Într-un asemenea climat, fenomenele sociale negative cum ar fi exploa- tarea, corupţia şi antisemitismul vor fi marginalizate. Tânărul Marx vorbea despre politici apolitice, despre o identitate umană universală care este nonpartizană, non-naţională şi non-rasială. Moni putea adopta fără rezerve această identitate de cetăţean al lumii. Dacă revoluţia socialistă va avea succes, el va fi eliberat atât de evreitatea, cât şi de românitatea sa. „Sunt un social-democrat şi nimic altceva”, a răspuns Lev Troţki la întrebarea dacă se simţea rus sau evreu.’ (pag. 44)
Îmi imaginez că procesul de documentare pentru această recuperare a imaginii tatălui și a biografiei părinților s-a desfășurat timp de decenii. Autoarea pleacă de la amintiri legate de frânturi de discuții și relatări reținute ale mamei și rudelor în perioada copilăriei, pentru a-și extinde scopul cercetării și a formula întrebările dificile pe măsură ce se maturizează. Se întâlnește în Israel cu membrii familiei și le înregistrează mărturiile, uneori incomplete, auto-cenzurate sau contradictorii. Discută cu un fost lider comunist, evreu de origine, emigrat pentru o vreme în Israel după ce fusese înlăturat din cercul lui Ceaușescu, pentru a înțelege detaliile muncii conspirative a comuniștilor. Călătorește la Paris pentru a asculta mărturiile vărului ei și ale unui diplomat-spion francez pentru care Moni culesese și tradusese materiale în perioada dinainte de 1938. Informația cea mai consistentă o primește însă din jurnalul mamei, care conține amintirile acesteia despre perioada 1940-1944, perioada în care cei doi soți decid (la inițiativa lui Moni) să plece în URSS și trăiesc acolo, în toată intensitatea lui, războiul. Pe de-o parte sunt scutiți de persecuțiile și moartea probabilă în Holocaust. Pe de altă parte suferă soarta refugiaților și privațiile și suferințele războiului, sunt martori ai luptelor de la Stalingrad și a asediului Leningradului. Li se naște și le moare un copil, Toni, fratele Violei pe care nu avea să-l cunoască vreodată. Mai presus de orice însă, chiar și idealistul Moni cunoaște direct realitățile comunismului. Trezirea este dură dar completă. La plecare:
‘De abia când am văzut graniţa, am realizat că plecam cu adevărat. Era înspăimântător. În curând, avea să fie imposibil să ne mai întoarcem, să ne răzgândim. Ne-am ascuns spaimele unul de celălalt şi speram amândoi într-o minune care să întoarcă timpul înapoi: România să redevină respirabilă, cum fusese înainte de apariţia Mişcării Legionare, înainte de fascişti, înainte de pogromuri şi, astfel, să nu mai fim nevoiţi să fugim. L-am privit înmărmurită pe funcţionarul care controla paşapoartele. Bărbia lui pătrată, ochii lui apatici, până şi coşul de pe obraz îmi umpleau inima cu tristeţe. Era ca şi cum priveam o hartă veche a ţării pe care nu voiam cu niciun chip să o părăsesc.’ (pag. 150-151)
După întoarcerea din 1946:
‘Acolo tatăl meu i-a spus Linei: „Nici celui mai mare duşman al meu nu îi doresc să cunoască paradisul comunist. Ai un singur fiu, trimite-l cât mai departe de noi şi cât mai repede!” Vorbea cu ea în franceză „ca să nu înţeleagă informatorii care mişunau peste tot”. Cunoscând bine dinamica totalitarismului, care îi eliberează pe oameni numai pentru ca apoi să îi înrobească, se pare că nu se mai identifica pe atunci cu el. Deşi a mai durat un an până ce România a devenit o ţară comunistă, el a anticipat viitorul şi, după spusele nepotului său parizian, a avertizat-o pe sora lui în legătură cu ce avea să se întâmple. ‘ (pag. 234)
Este, după câte știu eu, prima reflectare în literatura publicată in limba română a experiențelor traumatice ale acelor tineri din România, evrei și ne-evrei, care s-au lăsat amăgiți de mirajul propagandei sovietice sau au fugit de persecuții, și pe care cele văzute în ‘țara comunismului biruitor’ i-a lămurit și le-a schimbat destinul. Mulți de altfel nu au supraviețuit războiului și unii au ajuns în Gulag. Trebuie remarcat faptul că deși el fusese comunist, Moni și Schery au ales să nu folosească statutul lui de ‘ilegalist’ sau relațiile cu Ana Pauker pentru a primi beneficii de la noua putere din România. Cred că pentru cititorii din România este importantă cunoașterea unor astfel de biografii, alternative ale legendei urbane a ‘evreilor care s-au întors pe tancurile sovietice și au impus comunismul’.
Destinul le-a jucat în 1946 lui Moni și Schery o ultima și crudă festă. Întors bolnav din URSS, marcat de război dar și de anii dinainte cu detenția și torturile în beciurile Siguranței, Moni era grav bolnav. Moare la câteva zile după nașterea fetiței care avea să devină Viola. Talentul de prozatoare al autoarei, vizibil în multe pasaje anterioare (descrierea întâlnirilor dintre tineri, tragediile refugiului și ale asediului Stalingradului), este evident și în paginile finale ale cărții și voi menționa doar un alt roman autobiografic cu efect similar – ‘La promesse de l’aube’ a lui Romain Gary, deoarece se întâmplă în final ceva oarecum asemănător. Merită să ajungeți aici cu lectura.
Istoria adevărată este unul dintre trecuturile alternative. A reușit Viola să-și cunoască tatăl așa cum a fost el cu adevărat, să recupereze trăirile părinților ei, să înțeleagă dramele prin care a trecut familia, toate în contextul a două decenii zbuciumate din istoria României și a evreilor ei în secolul 20? Întrebările acestea cred că își găsesc răspunsul în carte și cei care vor citi ‘Capitolul lipsă’ vor avea satisfacția nu numai de a parcurge un roman documentar pasionant și excelent scris, dar și de a completa capitole lipsa din propria înțelegere a unei perioade complexe, care a marcat generațiile părinților și bunicilor și ne-a format și pe noi în ceea ce și cum suntem astăzi. Deși scrisă în ebraică și publicată inițial în Israel această carte are șanse să devină o parte din dezbaterea publică, istorică și literară care are loc în România în jurul perioadei interbelice.
Amnesia and hypnosis – these are two phenomena that have been the starting point for many thrillers, some of them classic successes of this film genre. ‘Trance‘ made in 2013 by Danny Boyle combines them in a sophisticated story, with several layers and narrative perspectives, which plays with the audiences and makes them constantly wonder how much of what they see on screen is true and how much are subjective experiences of the characters, and to what extent the actions of the heroes are the result of their own decisions or commands insinuated by hypnosis. I am not a professional and I have too little knowledge in the field of hypnosis to be able to confirm if and how much of what we see on the screen is scientifically correct and plausible in reality. As a film spectator, however, I can say that the scheme works well as a pretext and as an engine of an ambitious film, which captivates and provides copious surprises from the first to the last frame.
There are many interesting ideas in ‘Trance‘ even if not all are completed to the same extent. I will avoid writing anything more about the story, because it’s one of those movies where almost anything I can tell risks being a spoiler. I will only reveal that it begins as a art heist film, and continues as a psychological and erotic thriller, in which the lead characters are an expert in a large auction house (James McAvoy), a gang of robbers whose boss (Vincent Cassel) can be both violent and charming, and a beautiful psychotherapist (Rosario Dawson) who uses hypnosis as her preferred method of treatment. 100 minutes of guaranteed entertainment for intelligent thrillers enthusiasts.
I like this combination of cinematic genres, but I confess that sometimes, no matter how passionate I am about the complicated intrigues that mix reality with the subjective feelings of the heroes, I sometimes lose the logical thread that clarifies what I’ve seen so far, and from here to the loss of interest in the whole film the time interval is quite short. Luckily, in the case of ‘Trance‘, this only happens very close towards the end. Psychological games and upheavals follow one another at a fast pace, which is good for an action movie, but on the other hand they do not allow viewers to become emotionally attached to any of the heroes, because too quickly there is a change of perspective that makes us to doubt everything we have seen and felt a minute before. The actors do their job very well, but they also seem confused by the too many personality changes. Cinematography envelops us in the best tradition of ‘film noir’. ‘Trance‘, I believe squeezes out almost everything possible, but also demonstrates the limits of the genre. Slightly simplified, I think the story would have worked even better. Danny Boyle likes the memory games, playing with reality and imagination that he generously introduces in his films. This time I think the game is just a bit too complicated.
‘Gone Girl‘, made in 2014 by David Fincher on a screenplay written by Gillian Flynn who adapted her own bestseller, is a winning combination: it is a very well written thriller with enough upheavals and perspective changes so that the two and a half hours of screening pass without you realizing it; it is a social drama that tells important and true things about life in a small town in the American Midwest and about the role of television and sensationalist talk shows in manipulating public opinion; and above all it is the drama of a marriage. If I had to choose an alternative title for the film, I think ‘Marriage Story’ would be very appropriate. Ultimately, everything that happens in this story that begins with the disappearance of a woman announced to the police by her husband, is the result of what happened in the five years of marriage that preceded the events, and which, as in Noah Baumbach‘s film will be described widely through flashbacks and excerpts of the diary written by the missing woman.
I haven’t read the book, so I can’t appreciate how far the film moves away from the story in the book. I can say that the script is smartly written, in a way that keeps the viewer’s attention constantly alert. It begins as a detective drama, with the disappearance of Amy (Rosamund Pike), a successful writer, and the investigation led by two local police officers. In a short time, her husband (Ben Affleck), also a writer, but less talented, and a college teacher becomes the main suspect, with ‘help’ from the press and television stations which rummage through the history of their marriage finding the cracks and less harmonious aspects inherent in almost any couple relationships. After a good hour of watching, the perspective changes by the finding of a diary that gives voice to the missing woman. The investigation turns into a murder investigation, and I will not reveal more to avoid committing the spoiler’s sin. I will only say that the attention continues to be kept and the tension will increase towards an end, which is one of the possible but also debatable many endings, which will not make everyone happy.
Ben Affleck and Rosamund Pike play two of the best roles of their careers in this film. The atmosphere of the small town with its social differences, with the bar and the curious neighbors, with the public opinion influenced and changing their sympathies or hatred after the last talk show is excellently rendered, so are the portraits of the two well-meaning policemen and of the lawyer in search for cases with maximum publicity. The use of flashbacks together with the journal pages that trigger them gives a feeling of continuity to the story but also of permanent uncertainty about the credibility of the sources. As in any good thriller, viewers can’t be sure about what they see on screen, whom they can trust, how much of what the heroes tell is true, and what they omit to say, intentionally or not. From this point of view, divorce proceedings and criminal investigations are similar, and ‘Gone Girl’ combines the two types of conflicts. A film that captivated me and that I recommend to those who have not seen it yet.
There are afew love stories in the movie ‘Lola‘ made in 1961 by Jacques Demy, but also around this movie. Made in 1961, it was the director’s first feature film, which a few years later would direct ‘Les parapluies de Chebourg‘ and then ‘Les demoiselles de Rochefort‘ and contained many of the hallmarks of an original and charming cinematic personality, an elegant romanticism, sincerity and ingenuity. But the story of the film itself has an emotional late episode. The original negatives were lost, and when it came time to recondition and digitize the film, the restorers had to resort to a copy in the archives of British cinema. The operation was performed by director Agnès Varda, the widow of Jacques Demy, a few years after his death. Demy‘s film, youthful and full of love, has been resuscitated and can now be seen and experienced by the new generations of cinema lovers due to the devotion and professionalism of the other great film director who was his wife.
The heroes and heroines of the film do not sing yet, as the heroes and heroines of the director’s later films would do, but they express their feelings spontaneously and with volubility. That would be a recipe for failure in modern cinema, and Demy was in the minority or even a unique exception among the directors of her time – but with him the charm and the sincerity of the heroes work wonderfully. The story takes place in a French city on the Atlantic coast in the decade after the end of WWII. The heroes belong to the generation whose dreams were cut off by the war: the cabaret singer who tries to keep her honor intact while raising a child and who copntinues to dream about the man who left her, the young man whose war experience changed the course of his life and cut his spirits, the widow who grows her teenager adaughter who is about to become a future Lolita (like Nabukov’s novel), the marines soldier from Chicago looking for adventures and memories for a life in the arms of beautiful French women. We are dealing with a whole world, a gallery of characters who live situations that are not very easy but which are approached and described with the lightness and exuberance of a suite of minuets. As in the French baroque ‘social dance’ with popular origins in the 17th century, the partners in the pairs change from time to time. The classical musical background (mostly Beethoven) envelops the whole atmosphere, and the black and white cinematography reminds that the action takes place in the decade before the film’s release.
The two lead roles are undertaken two wonderful young actors who followed very different career paths. Anouk Aimée creates a role in the tradition of femme fatale cabaret singers embodied over two decades before by Marlene Dietrich. Her partner in the film is Marc Michel, in the role of a disillusioned and disoriented young man, to whom the reunion with the woman who had been his first love seems to give the chance of a new beginning. ‘First love is the strongest’ could be the motto of the film, but there are also situations in which the first loves are not shared. Marc Michel acts great, he also had a physique that reminded me of Matt Damon half a century later. Where did he disappear after this movie? Examining his filmography we can see that most of his subsequent choices were commercial action movies, increasingly weird ones. An unfulfilled promise in a generation where competition was fierce. His performance in this film remains perhaps the best role of his career, contributing to this elegant film about the 1950s France seen through the prism of three days of romantic encounters by the sea. Only the ending can easily disappoint, the inspiration seems to have abandoned the screenwriter, who does not seem to have found the most suitable final tones to conclude his minuet.
Viața bate filmul, viața bate literatura. În ultimele luni suntem cu toții confruntați cu limitele imaginației, fie că este vorba despre imaginația personală, fie că este vorba despre imaginația creatorilor de fantezii sau a experților în prevederea viitorului, a creatorilor de filme sau a autorilor de cărți în genurile diverse ale anticipației. Într-un interval de câteva săptămâni, întreaga economie globală pare să se fi încetinit sau oprit cu totul, libertatea de circulație, pe care o consideram o cucerire sigură și pe termen lung, ne-a fost anulată, locurile noastre de divertisment și destindere sunt pustii, prioritățile vieților multora dintre noi s-au schimbat radical. Vrem să recunoaștem sau nu, trăim într-o realitate distopică și nu este clar nimănui când vom ieși din ea, cum vom arăta noi și cum va arăta lumea la sfârșitul acestei perioade.
Jonathan Nolan și Lisa Joy, împreună cu compania de televiziune HBO, nu puteau să planifice mai straniu și mai desăvârșit perioada în care a fost prezentat sezonul al treilea al serialului ‘Westworld’. Premiera a avut loc duminică 15 martie 2020, exact în sfârșitul de săptămână în care America devenea pe deplin conștientă de intensitatea pandemiei și lua măsurile de izolare și distanțare necesare încetinirii răspândirii acesteia. Următoarele episoade, din totalul de opt câte a avut sezonul acesta, au fost transmise în toată lumea prin rețeaua HBO, inclusiv în țările cele mai lovite din Europa, confruntate cu un număr mare de îmbolnăviri și cu măsuri drastice de izolare socială. Statisticile spectatorilor (sau în jargon de specialitate ‘rating’-ul) sunt interesante. Transmisiile în direct ale episoadelor serialului au înregistrat în Statele Unite un număr cu vreo 30% în medie mai scăzut de spectatori față de sezoanele precedente. În schimb, numărul de spectatori ai episoadelor în reluare și al celor care urmăresc serialul în lume este în creștere, în plus existând astăzi opțiunea de ‘streaming’ care era puțin folosită acum doi ani sau patru ani. Concluzia, valabilă și pentru alte seriale transmise de diferitele rețele de televiziune și de streaming, este că spectatorii preferă din ce în ce mai mult să urmărească episoadele atunci când le convine din punctul de vedere al programelor personale. În aceste vremuri de criză, ei preferă să urmărească în transmisie directă distopia furnizată de canalele și programele de știri, iar pentru ficțiune preferă orele potrivite fiecărui spectator sau familiilor. Pentru a înlătura orice dubiu în legătură cu viitorul serialului, rețeaua HBO a anunțat la sfârșitul lunii aprilie continuarea producției pentru un al patrulea sezon.
Ce ne mai pot spune astăzi distopiile imaginare? Genul literar nu mai este chiar așa de tânăr, chiar și estimările cele mai conservatoare îi atribuie mai bine de un secol de existență, timp în care au apărut câteva capodopere care, indiscutabil, au influențat nu numai istoria literaturii, ci și modul nostru de a gândi și de a ne raporta la viitorul speciei umane, la guvernele și guvernanții care ne conduc, la rolul științei și sensul de evoluție (sau de involuție) al destinelor noastre individuale și ca specie. Temele principale ale ficțiunii distopice în literatură și în filme includ dezastrele ecologice create de cauze naturale sau de mâna omului, dominația tehnologiei și rolul nefast pe care aceasta o poate juca atunci când este controlată de forțe lipsite de etică și morală (guverne, corporații, indivizi criminali), pierderea libertăților individuale, a spațiului privat și a identității personale. Una dintre primele creații literare distopice este povestirea ‘The Machine Stops’ a lui E.M. Foster publicată în 1909. În lumea imaginată de autorul faimoaselor romane ‘A Room with a View’ și ‘A Passage to India’ (ambele ecranizate în filme de mare succes pe la mijlocul anilor ’80), cea mai mare parte a populației și-a pierdut capacitatea de a trăi pe suprafața Pământului. Fiecare individ trăiește acum izolat sub pământ, într-o cameră standard, cu toate nevoile trupești și spirituale satisfăcute de Mașina atotputernică și globală. Ideologia dominantă este ‘Tehnopolia’, un fel de religie în care Mașina este considerată ca o zeitate. Călătoriile sunt permise, dar rar necesare și puțin practicate. Comunicarea se face printr-un fel de mesagerie instant și prin mașini de conferențiere video, prin intermediul cărora oamenii își desfășoară singura activitate care îi mai interesează: schimbul de idei și ceea ce este considerat a fi cunoaștere. Pare cunoscut? În povestirea lui E.M. Foster, într-o zi, Mașina încetează să funcționeze. Orice mașină se poate defectă sau poate face greșeli. Și atunci, omenirea trebuie să se descurce.
O imensă Mașină gânditoare domină lumea și în al treilea sezon al serialului ‘Westworld’. Numele acestui super-calculator, care în imaginația creatorilor arată ca o sfera gigantică, presărată cu lumini roșii pâlpâitoare, este Rehoboam, nume împrumutat din Vechiul Testament. Rehoboam a fost primul rege al regatului separatist al Iudeei, nepotul regelui David și fiul regelui Solomon, simbolul biblic al înțelepciunii. Biblia însă povestește că acest rege a comis fapte nu întocmai potrivite dorinței divine, și-a purtat supușii pe căi imorale și s-a răzvrătit împotriva puterii centrale a dinastiei care domnea în Israelul antic. Mașina gânditoare din serial este o unealtă de control a tuturor destinelor omenești, dar ea aparține giganticei companii globale Incite, căzute în mâinile magnatului Serac (jucat de excelentul actor francez Vincent Cassel), care are planurile și viziunea sa despre viitorul omenirii. Funcția de bază a sistemului este de face ordine în istoria omenirii prin urmărirea și planificarea destinelor individuale ale fiecărei ființe umane. În sezoanele precedente făcusem cunoștință cu o lume în care oamenii și roboții antropoizi coexistau într-o ierarhie bine înțeleasă – roboții fiind sclavi programați ai oamenilor în parcuri de distracție crude și imorale. În finalul sezonului al doilea, roboții reușiseră să spargă zidurile care înconjurau parcurile și să ajungă în lumea reală. Confruntarea era inevitabilă, dar ceea ce se petrece depășește ceea ce îmi imaginasem și merge în direcții noi. Titlul sezonului al treilea este ‘Lumea nouă’ (‘The New World’), iar motto-ul este ‘Free Will is Not Free’ (‘Liberul arbitru nu este liber’). Destinele umane sunt pre-programate. Doar dacă …
Conflictul dintre oameni și mașinile gânditoare zămislite de aceștia după chipul și asemănarea lor continuă și se amplifică în episoadele acestui sezon. Ne reîntâlnim cu eroinele și eroii cu care am devenit familiari în sezoanele precedente, sau cel puțin cu carapacele lor fizice, căci în lumea roboților ‘gazdele’ pot fi locuite de personalități diferite, care pot la rândul lor fi alterate și reprogramate. Este însă acest lucru adevărat doar în cazul roboților? Conflictul dintre oameni și roboții care se revoltă și încearcă să se răzbune pe creatorii lor este departe de a fi un conflict dintre bine și rău. Atât criticii, cât și pasionații serialului au observat complexitatea crescândă a acțiunii de la sezon la sezon, de la episod la episod. Dolores Abernathy, ingenua blondă ajunsă cap al revoltei și distrugătoare sau poate salvatoare a omenirii, Maeve Millay, madama din lumea vestului care devine din aliată inamica lui Dolores, Bernard Loewe, programatorul creaturilor artificiale care descoperise în sezonul precedent că și el face parte dintre ele, se dovedesc a fi personalități complexe și permanent schimbătoare, și în fiecare episod spectatorii sunt invitați să le descifreze cele mai recente mutații. Unii vor fi captivați de acest joc, alții vor fi derutați. Specia umană alunecă în haos atunci când tuturor, la comanda Mașinii care le programează destinele, li se face cunoscut viitorul și finalul vieții. Imaginase ceva similar regizorul belgian Jaco Van Dormael în filmul ‘Foarte Noul Testament’ (‘Le tout nouveau testament’), dar acolo abordarea era comică. În ‘Westworld’ ne aflăm în lumea distopiei violente.
Ce ne așteaptă în sezoanele viitoare? Într-un interviu acordat imediat după anunțul HBO despre sezonul 4, Jonathan Nolan și Lisa Joy declarau că nici ei nu știu încă exact încotro se îndreaptă ‘Westworld’. Sezoanele precedente au demonstrat capacitatea autorilor de a-și reinventa tematica, de a dezvolta universul imaginat inițial de Michael Crichton și de a adăuga noi semnificații și noi fațete personalităților eroilor pe care i-am însoțit din sezoanele precedente. În primul sezon, am făcut cunoștință cu lumea vestului, în al doilea, am aflat că această lume este doar una dintre lumile artificiale paralele, iar acum am asistat la bătălia pentru controlul destinului într-o altă lume care, poate, este lumea reală. Bătălia s-a încheiat, războiul însă continuă. Aproape sigur vom revedea în sezonul 4 și în cele care poate vor mai urma multe dintre personajele cunoscute, dar este sigur că ele ne vor surprinde prin noi fațete ale personalităților lor. Conflictul dintre oameni și inteligența artificială se va adânci și se va complica. Estetica vizuală (și ea diferită de la sezon la sezon) se va extinde și va continua să ne uimească, iar obsedanta temă muzicală va deschide fiecare episod. Cam atât pot eu să prezic în acest moment. Mai pot doar să sper că până atunci pandemia Coronei va fi intrat în istorie, că distopia va fi limitată la ecrane, și că sezonul următor din ‘Westworld’ va redeveni doar un divertisment escapist, invitându-ne la mai puține paralele cu actualitatea.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
