Romanul ‘Prevestirea’ al Ioanei Pârvulescu apărut la Editura Humanitas este una dintre primele cărți care este lansată după perioada cu tentă apocaliptică a pandemiei cauzate de virusul COVID-19. Este o carte deosebită care se bucură de o lansare deosebită, una dintre primele în care publicul larg a fost invitat să asiste direct prin intermediul Internetului, după ridicarea restricțiilor care au ținut închise vreme de peste două luni librăriile. Rămâne să vedem dacă acest mod de participare la lansări va câștiga popularitate, căci desigur, există argumente pro și contra. Personal mă bucur de ocazie, căci altfel, trăind la vreo două mii de kilometri de București, nu aș putea asista mai niciodată la asemenea evenimente. Mai ales că în acest caz este vorba despre o carte specială din multe puncte de vedere.
Romanul Ioanei Pârvulescu se încadrează într-un curent foarte vizibil în proza românească a ultimelor decenii – literatura inspirată de Biblie. În literatura universală exemplele sunt multiple – Henryk Sienkiewicz, Thomas Mann, Nikos Kazantzakis fiind primele nume care îmi vin în minte. În literatura română influența Bibliei a fost vizibilă în secolul trecut însă în special în poezie. Situația pare să se schimbe după 1990, proza recuperând în forță. În ultimii ani am avut ocazia să citesc câteva romane care îi aduc la viață pe eroii Vechiului și Noului Testament, fie reconstituind lumea lor, fie prezentându-i în raport cu modernitatea. Gheorghe Săsărman în ‘Adevărata cronică a morții lui Yesua Ha-Nozri’ îl aduce pe Iisus în Munchenul zilelor noastre și-l confruntă cu lumea de azi, sau pe noi cu El. Dan Stanca în ‘Getsimani ’51’ și Walther A. Prager în ‘Pelerinul’ trasează biografii paralele între eroii și pildele Bibliei și contemporanii noștri și lumea în care trăim. Florina Ilis în ‘Cartea numerilor’ emuleaza structura uneia dintre Cărțile Vechiului Testament pentru a trasa istoria unui secol de existență a unui sat românesc la marginea de vest a României întregite. În fine, Petru Popescu în ‘Fata din Nazaret’ (scrisă în engleza pe care autorul lui ‘Prins’ și ‘Dulce ca mierea e glonțul patriei’ o folosește de peste trei decenii) trasează portretul Maicii Domnului și dă formă și culoare minunii Imaculatei Concepții. Ioana Pârvulescu îl alege ca erou pe Iona, unul dintre profeții ‘minori’ ai Vechiului Testament, a cărui poveste pe cât de simplă în aparență și de atractivă ca evenimente, este deschisă unor interpretări multiple în doctrinele monoteiste și în diversele lor curente.
Cine a fost Iona? ‘Cartea lui Iona’ din Vechiul Testament creștin sau Tanah-ul iudaic ne povestește despre locuitorul satului Gat Hefer din Galileea căruia Domnul i se arată pentru a-l îndemna să călătorească spre marele oraș Ninive din Mesopotamia și să-i avertizeze pe locuitorii săi de o mânie divină iminentă. În loc s-o ia spre Ninive, Iona se îmbarcă pe o navă spre Tarsis, localitate aflată la celălalt capăt al Mediteranei. Prins într-o furtună, el se sacrifică cerând să fie aruncat peste bord pentru a salva corabia, după care este înghițit de un pește uriaș. În burta peștelui are loc o nouă interacție între Iona și Divinitate, în urmă căreia peștele îl vomită pe mal. Abia atunci Iona începe adevărata călătorie spre Mesopotamia, unde ajuns convinge populația întregului oraș Ninive să se pocăiască, dar așteaptă în afara orașului să fie martor distrugerii prevestite. Dumnezeu îl protejează pe Iona de soare cu o plantă, dar cruță și orașul de distrugere.
Interpretările sunt diferite în iudaism și în creștinism. Pentru evrei, conceptul esențial al pildei biblice este cel de ‘teshuva’ care s-ar traduce prin credință, pocăință și îndreptare a căilor pământești ale credincioșilor. Cartea lui Iona este citită în sinagogi în ziua de Yom Kippur, una dintre cele mai importante sărbători ale calendarului religios evreiesc, ziua în care păcatele sunt șterse din Cartea Vieții celor care își recunosc greșelile și își cer iertare semenilor lor față de care au greșit. Precum populației cruțate de distrugere din Ninive, Dumnezeu iartă celor care își recunosc greșelile și se căiesc în mod sincer. Această interpretare este bine conturată și descrisă în cartea Ioanei Pârvulescu. Mai există însă o dimensiune care nu a fost în aceeași măsură abordată, în orice caz nu explicit. Ezitarea lui Iona, care poate fi considerată chiar o răzvrătire (unii comentatori îl numesc profetul rebel) are ca baza istorică rivalitatea dintre micul regat al Israelului din secolul 8 î.e.n. și supra-puterea vremii simbolizată de orașul Ninive. Iona ezită să-i prevină pe dușmanii neamului său de pericolul iminent, și încercarea călătoriei pe mare este o încleștare cu voința divină in care muritorul este convins prin forță. Salvarea pe care o acordă Dumnezeu este o manifestare a naturii multi-etnice a monoteismului abrahamic. Iona poate fi surprins de căile alese de Dumnezeu și de faptul că prevestirea pe care fusese mandatat să o aducă locuitorilor din Ninive nu se împlinește, dar intenția divină nu este distrugerea orașului ci aducerea locuitorilor acestuia pe calea cea dreaptă.
‘”Ți-a fost milă de tine și de niște frunze care te umbreau și pe care nu tu le-ai făcut să înverzească, ci eu, precum odinioară toiagul lui Aaron. Au apărut când dormeai și au dispărut când dormeai. Nu ți-ai bătut capul cu ele și nici nu ai avut răgaz să te obișnuiești cu ele, abia dacă le-ai zărit. Și vrei ca mie să nu-mi fie milă de cetatea cea mai mare din lume, cu 123 000 de oameni ca tine în ea și încă cinci născuți azi – Dumnezeu cunoștea exact numărul lor, cum și numărul stelelor de pe cer -, bieți neștiutori, care nici măcar nu-și deosebesc dreapta de stânga, darămi-te binele de rău.”‘ (pag. 309-310)
Iona face parte din categoria aleșilor, a profeților prin vocea cărora Dumnezeu le vorbește oamenilor. În cartea Ioanei Pârvulescu el are însă dimensiuni umane, este supus îndoielilor și greșelilor, pasiunilor carnale și durerilor despărțirilor de cei dragi. În jurul său scriitoarea crează o întreagă lume de personaje, imaginare în majoritate, excelent creionate și judicios motivate din punct de vedere psihologic. Iacob tămăduitorul, călătorul venit din Tarsis, poate unchi, poate tată, sintetizează înțelepciunea și cunoașterea bazată pe întâlnirea dintre tradiție și știință care îi caracterizează pe marii gânditori enciclopediști din toate timpurile. Iacob este un bărbat în putere, o iubește pe Hannah, văduva frumoasă și singura femeie cu ochi albaștri din Gat Hefer, dar este atras și de Sargina, frumoasa și exotica soție a sfetnicului regelui din Ninive. În Ioppe (Iaffo de azi), portul de la Mediterana de unde își încep călătoria pe mare, Iona și Iacob îi vor cunoaște pe tânărul ager Eli și pe orbul Abiel care li se vor alătură în călătorie. Echipajul corabiei cu care pornesc pe mare este un colectiv cosmopolit, amestec al popoarelor care populau Mediterana secolului 8 î.e.n., fiecare cu credința și superstițiile sale, într-o atmosferă poate nu prea diferită de cea a echipajelor internaționale de pe vapoarele lumii de astăzi.
Documentarea minuțioasă și verificarea riguroasă a detaliilor este evidentă, și acordă un plus de credibilitate descrierilor locurilor și orașelor perioadei istorice în care are loc acțiunea. Ioana Pârvulescu are un talent special de a aduce în fața cititorilor tablouri vii ale locurilor în care se petrece acțiunea. Iată de pildă descrierea orașului port Ioppe:
‘Ca o îngrămădeală fără noimă de case mici se arată Ioppe, așezat pe o colină joasă, deasupra locului în care țărmul, în majoritate nisipos, făcuse un mic golf natural din stânci. La fel ca în Akko sau Dor, totul era construit alandala, unele locuințe din piatră, altele din chirpici cu miros iute și cu fire de paie ale căror țevi înguste ieșeau ici-colo din perete. Unele case stăteau spate-n spate, altele bot în bot sau într-o rână, unele întregi, altele gata să se prăbușească, și toate cu ochii goi ai ferestrelor acoperiți cu zăbrele. Cei care zăboveau în port și porneau apoi spre mare erau aproape la fel de numeroși ca locuitorii permanenți. Mulți trăiau din pescuit, sau se ocupau cu micul negoț, sau ajutau la incarcatul sau descărcatul vaselor, și, de altminteri, cândva plecau și ei în lume în căutarea norocului. Se trăia bine în Ioppe, sau Iaffa cum îi mai ziceau unii, pentru că fiecare corabie oferea mărfuri de tot soiul, măsline și boabe, băuturi și grâne, lemn de cedru și de pin din Liban, de stejar de Bașan și de cherestea, și giuvaieruri, și țesături.’ (pag. 32)
Cei care cunosc Iaffo de astăzi își pot imagina cu ușurință peisajul de acum 28 de secole suprapus peste geografia locului. Iată și descrierea peisajului uman al maretei cetăți Ninive, cea mai mare metropolă cosmopolită a acelor vremuri:
‘Era acum tot atât de tăcută și solemnă pe cât fusese înainte de zgomotoasă și neastâmpărată, cu viermuială multă, cu străzi pline de voci, rostind cuvinte în toate limbile imperiului și în cele de dincolo de marginile lui, se certau și se chemau în asiriană, își ghiceau viitorul în babiloneană, se invoiau la negoț în aramaică, șopteau în ebraică și își luau rămas-bun în feniciană, complotau în persană, povesteau despre călătorii peste mari și țări în greacă, și făceau vrăji în egipteană. Oamenii nu erau mulțumiți niciodată de nimeni și de nimic, cei săraci blestemau, cei bogați bombăneau, cei răi băteau și ucideau și cei slabi se îmbătau, cei mai mulți trăncăneau fără rost și, chiar atunci când aduceau jertfe zeilor, o făceau doar cu gândul la un câștig imediat de avere, de dragoste, de putere. E adevărat că se învață mult în Ninive, din cei peste o sută de mii de locuitori permanenți, destui cunoșteau stelele de pe cer și tot soiul de lucruri uimitoare de pe pământ și din ape, lucruri pe care și le spuneau la ureche și cu glas tare, și aproape o cincime știa să scrie, să citească, și să folosească un dicționar.’ (pag. 284-285)
Foarte interesantă este și structura narativă concepută de Ioana Pârvulescu. Povestea avansează liniar, încadrându-se în intervalul de timp acoperit de Cartea lui Iona. Sursa povestirii nu este însă litera scrisă a Bibliei ci tradiția orală, și aici scriitoarea folosește cu îndemânare distincția dintre tradiția scrisă și tradiția orală. 92 de generații ale familiei lui Iona, începând cu fiica acestuia și până la tineri mânuitori de telefoane inteligente din zilele noastre își transmit istoria familiei. Nucleul faptic este același, dar în gura povestitoarelor (mai ales femei) istoria este în permanență vie. Textul care pentru toate celelalte neamuri ale Pământului este carte sfânta și busolă morală, este pentru evrei o poveste vie de familie, cu oameni în carne și oase, care au trăit cu secole și milenii înainte, dar care sunt mereu prezenți în gând și amintiri, contemporani prin înțelepciunea, faptele și iubirile lor. Frumoasă ideea după care tradiția se transmite din generație în generație mai ales pe linie feminină (exceptând cazurile când în vreo generație nu există moștenitoare femei), exact la fel cum identitatea evreiască se transmite pe linie feminină, de la bunică la fiică, de la fiică la nepoată, într-un șir fără capăt. Prologul cărții are loc în contemporaneitate, și putem observă că firul poveștii a ajuns, într-un fel sau altul și la alte neamuri care au populat și populează Pământul.
Acțiunea romanului se oprește acolo unde se oprește și Cartea lui Iona, deschisă că interpretare și mută în ceea ce privește soarta pământească a profetului după ce își îndeplinise menirea. Ce s-a întâmplat cu Iona după aceea? A rămas în Ninive, cinstit de locuitorii recunoscători pentru prevestirea care i-a dus la pocăință și la salvarea orașului? Poate a împărtășit anii rămași din viață cu fascinanta Sargina? Sau poate s-a întors acasă, în Galileea, unde îl așteptau fiica sa Esther și iubita sa Hannah care dăduse naștere unui fiu? Astăzi nu se mai știe unde este înmormântat Iona. Cel puțin trei locuri din Orientul Mijlociu își revendică această onoare. Unul se afla în ruinele vechiului oraș Ninive, lângă orașul Moșul de astăzi, unde o moschee adăpostea până acum câțiva ani un monument care conform tradiției marca locul mormântului lui Nabi Yunus cum este cunoscut profetul în scrierile sfinte ale Islamului. Moscheea a fost dinamitată și distrusă de barbarii așa-zisului Stat Islamic, împreună cu alte monumente prețioase ale antichității, în perioada în care aceștia au ocupat Mosul. Dar și în satul arab Mashad din Israelul de astăzi, aflat în locul în care se afla cu 28 de secole în urmă satul Gat Hefer poate fi găsit într-o moschee un mormânt al lui Nabi Yunus. Structura și mormântul sunt evident mai noi, dar locul, după tradiție, ar fi cel în care a fost înmormântat profetul, întors in Galileea, cel puțin așa susțin localnicii. Probabil că nu vom ști niciodată sigur. Rămâne povestea profetului care s-a răzvrătit, care a îndrăznit să pună întrebări divinității și care a primit că răspuns o lecție de umanitate tocmai de la forța supremă. Din multe puncte de vedere este o poveste asemănătoare celor din mitologia greacă și tragediile antice. Povestea lui Iona este înscrisă in cărțile sfinte ale celor trei religii monoteiste abrahamice și transmisă mai departe de tradițiile orale ale descendenților neamurilor antichității. Acum, acestor cărți și tradiții li s-a adăugat ‘Prevestirea’, romanul pasionant, plin de substanță și de culoare, al Ioanei Pârvulescu.