The Catcher In The Sand

Cititorii rubricii CHANGE.WORLD știu deja că autorul acestor articole este un optimist incorijibil. Tocmai de aceea, conținutul articolului din aceasta săptămână s-ar putea să vă surprindă, căci el se ocupă de evenimente catastrofale de mari proporții, cu o probabilitate mai mică sau mai mare de a se întâmpla curând, evenimente care însă toate pot avea loc, și multe dintre ele vor avea loc, în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat. ‘Paza bună trece primejdia rea’ spune un proverb din rezerva noastră de înțelepciune populară, și nicicând nu au fost aceste proverbe mai bine verificate decât în ultima jumătate de an, de când omenirea se confruntă cu pandemia cauzată de virusul COVID-19. Au trecut cu bine (relativ, desigur, până acum, desigur) această perioadă dificilă doar câteva tari, majoritatea din Asia (Taiwan fiind probabil exemplul cel mai bun de succes), care aveau pregătite planuri de urgenta pentru confruntări cu pandemii de proporții. Aceste planuri sunt rezultatul experienței acumulate din lupta cu epidemii similare petrecute în Extremul Orient în ultimii 20 de ani. Omenirea știe să învețe din experiențele și uneori din greșelile trecutului. Așa cum vom vedea, riscurile unor catastrofe la scară globală există și unele dintre ele nu pot fi complet eliminate. Toate aceste riscuri pot fi însă reduse. Pregătirea răspunsurilor pentru situații de urgență este o disciplină care implică o colaborare strânsă între cercetarea științifică și industrie pe de-o parte, și instituțiile politice și organizațiile sociale pe de altă parte.

Gravitatea catastrofelor diferă. Filosoful australian Toby Ord, de la Institutul pentru Viitorul Omenirii, de pe lângă Universitatea Oxford, definește în cartea sa ‘The Precipice’ riscurile existențiale, ca fiind cele care amenință distrugerea potențialului pe termen lung al omenirii. Care sunt pericolele unor catastrofe globale cu șanse reale de a se petrece în viitorul apropiat, să zicem până la sfârșitul secolului nostru? Pandemiile de felul celei cu care ne confruntăm acum par a fi devenit din ce în ce mai dese. Putem spera că pandemia COVID-19 nu va deveni un risc existențial, însă o pandemie care ar ucide peste jumătate din populația planetei ar avea cu totul alte efecte. Omenirea a redus pericolul unor boli infecțioase și a eradicat, în special prin vaccinări, multe dintre ele în ultimul secol. În același timp, a crescut frecvența și cu aceasta și riscul zoonozelor, adică al trecerii unor virusuri din mediul animal în cel uman. Există și pericolul crescut ca experiențele continuate sau suspectate de a continua în unele țări pentru dezvoltarea de arme bacteriologice să genereze efecte similare. Riscurile catastrofelor nucleare par și ele în creștere ca urmare a destrămării și expirării sistemelor de tratate pentru limitarea proliferării nucleare, încheiate acum 30-50 de ani, și a tensiunilor politice în creștere din ultimele decenii, ca și a pericolului permanent ca această tehnologie ucigașă să ajungă în mâinile unor grupări teroriste. Catastrofele din cauze naturale, cum sunt erupțiile vulcanice sau cutremurele de pământ, au o frecvență de zeci sau sute de ani interval și probabilitatea ca ele să se petreacă în viitorul apropiat este reală. Sursele altor pericole sunt în afara planetei noastre. Mă voi referi ceva mai încolo la erupțiile solare al căror efect poate fi scoaterea din funcțiune a rețelelor electrice pe suprafețe considerabile ale planetei. Este cunoscut și pericolul ca planeta noastră să fie lovită de un asteroid de mari dimensiuni. S-a întâmplat și se va mai întâmpla în viitor, daca nu prevenim acest gen de evenimente, și consecințele pot fi catastrofale, ducând la schimbări climatice de proporții și la dispariția unei părți însemnate din flora și fauna planetei. În acest domeniu, omenirea a înregistrat succesele cele mai importante. Începând cu anul 1980, a început activitatea de detectare, catalogare și calcul al traiectoriilor asteroizilor care pot duce în cazul unui impact cu Terra la schimbări climatice de proporții. Majoritatea, peste 1000, au fost descoperiți deja, iar veștile bune sunt că niciunul nu pare să aibă intenția să se întâlnească cu Pământul prea curând. Estimările valabile pentru 2019 erau că au mai rămas de descoperit în jur de 43 de astfel de asteroizi și că, în orice caz, riscul unui impact a fost considerabil redus. De la pericolul numărul unu, care a generat de altfel și nenumărate opere de ficțiune (cărți și filme cu teme sci-fi sau apocaliptice), impactul unui asteroid cu Terra a ajuns în coada clasamentului grijilor noastre. Altele, în schimb, i-au luat locul și probabilitatea ca un asemenea eveniment catastrofal să se întâmple în secolul nostru este, după unii cercetători, de peste 50%.

Plecând de la pandemia actuala, revista ‘The Economist’ a dedicat, într-unul din numerele sale de la sfârșitul lunii iunie, un grupaj de articole temei pregătirii pentru situații de urgență de proporții catastrofale globale. Precedentul grupaj de articole pe aceeași temă data din anii ’90 ai secolului trecut, și atunci pericolul impactului cu asteroizii era pe primul loc. Astăzi, pe primele locuri figurează furtunile geomagnetice, pandemiile și erupțiile vulcanice gigantice.  Pentru fiecare dintre ele există cel puțin modelele științifice, dacă nu și planurile practice aplicate deja sau în pregătire pentru a construi sisteme de avertizare și prevenire. Să luăm ca exemplu furtunile electromagnetice datorate erupțiilor solare ale căror consecințe încep cu inofensivele, dar spectaculoasele efecte ale aurorelor boreale (în emisfera nordică) și luminilor sudului (în emisfera sudică). Cele peste 100 de milioane de tone de particule electrice trimise de Soare spre Pământ cu aceste ocazii, fenomen numit și ‘coronal mass ejection’ (CME), pot însă, de la o intensitate încolo, scoate din funcțiune aparatele electrice și sistemele de comandă energetică din zone mari ale Pământului. Efectele pot fi nimicitoare și includ distrugerea transformatoarelor electrice între tensiunile mari și cele medii, și dintre cele medii spre distribuția casnică, ale căror reparare și înlocuire pot dura multe luni. Sistemele de alimentare cu apă și gaz, comunicațiile telefonice și prin Internet, industria de divertisment – toate ar fi paralizate. Informațiile înmagazinate pe medii magnetice vor fi pierdute pentru totdeauna. Veștile bune sunt că există un sistem de avertizare bazat pe satelitul DSCOVR care este plasat între Pământ și Soare, la 1,5 milioane de kilometri de Pământ, și care poate trimite semnale de avertisment într-un interval de timp cuprins între 15 minute și o oră în avans fata de vârful furtunii geomagnetice. Este suficient timp pentru a închide serviciile esențiale și a salva majoritatea aparaturii care ar fi afectată de furtuna.  Indisponibilitatea rețelei electrice ar fi redusă de la câteva luni la câteva ore sau o zi-două, până când ‘trece furtuna’. Nu se cunoaște exact cât de generalizată este funcționarea acestui sistem, daca toți marii furnizori din America de Nord și din restul lumii sunt conectați la el, iar acestea sunt probleme ale căror soluții depind doar de buna colaborare a politicienilor cu inginerii și oamenii de știință.

Cât de cumplite sunt riscurile unor catastrofe naturale generate de cutremure sau de erupții vulcanice? În România, suntem, din păcate, familiari cu fenomenul cutremurelor distrugătoare, care își au epicentrul în Vrancea. Periodicitatea istorică a acestora în ultimele sute de ani este cam de 40 de ani, și ultimul cutremur de proporții a avut loc în 1977. Următorul este inevitabil, și anticiparea cutremurelor este încă o știință în faze incipiente. Putem doar să pregătim planuri de urgență, dar nu vom avea avertismente mai devreme decât cu câteva zeci de secunde înainte de catastrofă. Putem construi solid, putem consolida ceea ce este construit. În ceea ce privește predicția erupțiilor vulcanice, există progrese datorate sistemelor care folosesc sateliți, bazate pe o tehnologie numită interferometrie prin radar, dar nici aici nu pot fi prevăzute toate erupțiile, și mai ales intensitatea acestora. În multe cazuri, vom putea avea la dispoziție câteva ore pentru a evacua zonele în pericol, dar erupții de proporții globale sunt posibile oricând. Ultima ‘iarnă vulcanică’, modificare pentru câțiva ani a climei planetei în urma unei erupții vulcanice, a avut loc în 1815, precedentele pe la 1450 și 1250. Efectele fiecăreia dintre ele au durat câțiva ani. Perioada glaciară de acum 37 de mii de ani care a dus la schimbarea climei în Europa și extincția oamenilor de Neanderthal a durat însă probabil mult mai mult și intră în categoria evenimentelor catastrofale existențiale.

Controversata Organizație Mondiala a Sănătății (WHO) a întocmit în 2018 o listă a bolilor care reprezintă pericole majore pentru sănătatea publică. Între ele se află alături de Ebola, SARS, Zika și o boală numită atunci „Boala X”, o boală cu originea în regnul animal, mai mortală decât gripa, dar contagioasă în aceeași măsură, care se poate răspândi în lume din cauza economiei și a turismului global care caracterizează stilul nostru de viață, sau în orice caz îl caracteriza până acum șase luni. „Boala X” a primit un nume la începutul acestui an, și acest nume este COVID-19. Până la fabricarea unui vaccin și găsirea unui tratament, singurele măsuri posibile sunt defensive și preventive. În cazul lui COVID-19 însă, aceste planuri au eșuat din cauza lipsei de transparență în comunicare și a acțiunilor târzii de recunoaștere și izolare a focarului inițial luate în China, și însăși OMS este posibil să poarte o parte din responsabilitate. Viitoarele acțiuni globale coordonate vor trebui să includă, pe lângă o reacție inițială mai eficientă, teste serologice periodice și împărtășirea tuturor informațiilor care ar putea contribui la crearea de tratamente și de vaccine. De asemenea, este necesară o supraveghere a focarelor cu o probabilitate mai mare de apariție a zoonozelor. Din cele 330 de noi boli apărute între 1940 și 2004, peste 60% își au originea în mediul animal, și peste 70% dintre acestea în animalele sălbatice. Ceea ce s-a întâmplat în Wuhan era nu numai previzibil, ci chiar probabil. Programele de cercetare și de prevenire sunt abordate și dintr-un alt punct de vedere. The Global Virome Project, un program propus de Universitatea California, are ca scop detectarea și catalogarea întregii populații de virusuri existente pe planetă, determinarea secvențelor lor genetice și între ele a markerelor cu potențiale zoonotice. Dacă acest proiect, care necesită o investiție de 4 miliarde de dolari, reușește, viitorul virus global va fi deja cunoscut, inclusiv punctele în care poate fi atacat și eradicat.

Unele dintre aceste planuri depind în mare măsură de cooperarea globală, începând de la comunicarea dintre instituțiile și organizațiile guvernamentale din diferite state și până la crearea de planuri de acțiune comune. Un exemplu pe care îl cunosc de aproape este cel legat de transmiterea pe Internet a informațiilor de avertizare în legătură cu catastrofele naturale între organizații, guverne și cetățeni. Informații despre cutremurele de pământ și avertismentele de tsunami sunt astăzi distribuite automat, aceasta fiind una dintre lecțiile învățate din distrugerile produse de evenimentul care a avut loc în  Oceanul Indian la 26 decembrie 2004. Inteligența Artificială are potențialul de a juca un rol important în prelucrarea timpurie a datelor și sesizarea tendințelor care, acumulate, pot fi indicații ale viitoarelor catastrofe. Aceeași Inteligență Artificiala se află însă listată printre tehnologiile create de om (alături de tehnologia nucleară și de armamentul biologic) care pot ele însele reprezenta riscuri existențiale, dacă nu sunt controlate strict și păstrate cu rigurozitate în serviciul omenirii. Știința reducerii riscurilor catastrofelor globale este poate domeniul în care controlul etic al cercetării științifice, transparența informației și colaborarea internațională au o importanță mai mare decât în oricare altul.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Dintre puținele știri științifice care și-au făcut loc în atenția publicului și care nu sunt legate direct de pandemia Corona mi-au atras atenția în ultimele săptămâni informațiile detaliate care confirmă că una dintre exo-planetele (planete din afara sistemului solar) urmărite de observatoarele spațiale are șanse bune să fie o planeta locuibilă pentru specia umană. Dimensiunile planetei și ale sistemului ei solar și condițiile atmosferice apropiate de cele ale Terrei fac posibilă supraviețuirea rasei umane în viitor pe aceasta planetă alternativa. Exista însă o întrebare. Dacă supraviețuirea umană este posibilă, atunci există și o probabilitate crescuta de apariție a vieții pe aceasta planetă? Evident, da. Formele de viață însă pot fi cu totul altele decât cele pe care le cunoaștem aici, și șansele apariției formelor ‘inteligente’ de viață sunt mult mai reduse. Reduse, dar nu zero. Cum vor arăta extra-tereștrii când și dacă îi vom întâlni? Exista deja cercetări științifice și presupuneri fundamentate în acest sens, și există, desigur, multe opere de imaginație – cărți, filme, artă. La fel ca și în cazul explorării spațiale, înainte de a zbura spre astre și de a întâlni alte forme de viață din Univers, omenirea a visat și și-a creat reprezentări în imaginație.

Aceste observații sunt rezultatul procesării informației culese de telescopul spațial Kepler, pe care NASA l-a pus din funcțiune în octombrie 2018. De ce abia acum? Telescoapele spațiale culeg și transmit permanent o cantitate imensă de informații. Este o varianta spațială de Big Data, dacă vreți. Aceste informații sunt înmagazinate și prelucrate de centrele terestre de cercetare spațială din diferite țări ale lumii. Telescopul Keppler, care a funcționat intre 2009 și 2018, avea ca funcție principală descoperirea de planete cu dimensiuni și condiții asemănătoare cu ale Pământului. Au fost explorate și s-au înregistrat date referitoare la peste 15 mii de sisteme stelare. Concluziile la care au ajuns două centre științifice de prestigiu diferite – Universitatea Cambridge și Institutul Max Planck – sunt similare, ceea ce mărește considerabil șansele ca ele să fie corecte. Exo-planeta cu numele foarte puțin atrăgător K2-18b are dimensiunile potrivite, cu o rază de 2,6 ori mai mare decât raza Pământului și o masă de 8,6 ori mai mare decât masa Pământului și își orbitează steaua în zona definită ca locuibilă, unde temperaturile ar putea permite existența apei lichide. Mai mult, analizele celor două echipe diferite au raportat detectarea vaporilor de apă în atmosfera sa bogată în hidrogen. Este până acum rezultatul cel mai spectaculos al expediției Kepler, dar prelucrarea informației înmagazinate în cei peste 9 ani de funcționare continuă. Distanța față de sistemul solar? ‘Doar’ 124 de ani-lumină.

Dacă exista condiții favorabile vieții, atunci este posibil ca dezvoltarea ei să fi început mai mult sau mai puțin în paralel cu apariția și evoluția vieții pe Terra, și ca forme de viață inteligente să fi dus la nașterea unor civilizații extra-terestre pe K2-18b sau alte planete asemănătoare. Presupunând că vom pleca în viitor, cândva, în călătorie spre această planetă, ajunși acolo după un drum de 124 ani-lumină s-ar putea să-i descoperim pe acești extra-tereștri, sau poate că ne vom întâlni cu ei undeva la mijloc. Conflictele sunt posibile, atunci când resurse prețioase, inclusiv ‘spațiu locuibil’, sunt râvnite de două civilizații diferite. Acesta este punctul de plecare al filmului de acțiune science-fiction ‘Enemy Mine’, o coproducție germano-americană care a fost unul dintre divertismentele mele escapiste vizionate în ultimele săptămâni. Filmul a fost lansat pe ecrane în 1985, la mijlocul unui deceniu în care filmele de acțiune avându-l ca protagonist pe Indiana Jones și serialele științifico-fantastice ‘Star Wars’ și ‘Star Trek’ dominau ecranele mici și mari. ‘Enemy Mine’ este o combinație a celor două genuri, foarte satisfăcătoare pentru amatorii de filme de acțiune, dar care poartă în el și câteva idei despre întâlnirile dintre civilizații care merită să fie analizate. Regizorul filmului era Wolfgang Petersen, un german care a făcut o carieră destul de frumoasă la Hollywood și a avut, pe lângă acest film, succes cu câteva spectaculoase mega-producții de acțiune cum au fost ‘Air Force One’, ‘The Perfect Storm’, și ‘Troia’.

Sinopsis. În universul sfârșitului de secol 21, specia umană are ca rival rasa extraterestră a Dracilor (Dracs, în engleză, în original), reptile bipede gânditoare, ajunse la un stadiu aproximativ similar de dezvoltare cu omenirea. În urma unei batalii spațiale gen ‘Star Wars’, pilotul uman Willis Davidge și pilotul ‘Drac’ Jeriba Shigan ajung pe o planetă destul de ostilă, unde vor fi obligați să colaboreze pentru a supraviețui. Pentru aceasta, vor trebui să învingă barierele dușmăniei, comunicării, diferențelor fiziologice și culturale, și să descopere fiecare în celălalt filonul de sentimente și credințe pe care îl numim ‘umanitate’, dar căruia, probabil, în contextul civilizațiilor multiple din Univers. va trebui să-i căutam și să-i găsim un alt nume. Viziunea este, desigur, idealizată, filmul aparține la urma urmei genului basmelor spațiale, și ideea principală conform căreia dacă înțelegerea este posibilă la nivel individual, atunci ea ar trebui să poată fi pusă în aplicare și la nivelul grupurilor sociale și al speciilor în Univers, nu este întotdeauna validată de realitate. La nivel de metaforă, dilema astronautului este similară cu cea a pământenilor confruntați cu ‘străinii’, cu valurile de ‘invadatori’ care arată și se comportă altfel chiar și pe propria noastră planetă.

De multe ori, când vine vorba despre formele de viață extraterestre, îmi vine în minte antologica scenă a barului galactic dintr-unul din primele episoade ale serialului ‘Star Wars’ scris și regizat de George Lukas. El imaginează o lume care este pe de-o parte, colorată și diversă, iar pe de altă parte, reprezintă o variație comică și imaginativă a lumii în care trăim. Eroul ‘Drac’ din ‘Enemy Mine’ urmează și el un traseu similar, fiind un exemplu de ‘extra-terestru reptilă’ care extrapolează caracteristicile animalelor pe care le cunoaștem de pe Pământ, le adaugă trăsături antropomorfe, și exploatează repulsia sau chiar frica unora dintre noi față de reptile. Aceasta imagistică era una dintre cele doua variante foarte populare în anii ’60 și ’70 ale genului science-fiction în literatură și în cinematografie alături de varianta multipozilor, descrisa în ‘Războiul lumilor’ al lui H.G. Wells sau în filmul sovietic ‘Planeta furtunilor’. Sfârșitul anilor ’70 aduce cu el ‘generația monștrilor’ și a extratereștrilor ostili pe care o lansează serialul ‘Alien’ al cărui prim film din 1979, regizat de Ridley Scott, rămâne capodopera genului ‘horror spațial’. La antipodul acestei viziuni, se află extratereștrii prietenoși ai lui Steven Spielberg. ‘Întâlnire de gradul trei’, realizat în 1977, este mai mult un film al pasiunii și al febrei umane în așteptarea contactului cu alte civilizații. Extratereștrii apar abia în final, siluete fantomatice, dar care întind mâna salutând în semn de pace. Ideea este continuată în celălalt film celebru al genului, regizat tot de Spielberg în 1982, ‘E.T. – the Extra Terrestrial’. Ambasadorii omenirii sunt în acest caz copiii, care își găsesc un partener pe măsură în ființa cu ochi mari și dor de stele.

Problema majorității acestor reprezentări este caracterul lor antropomorf sau zoomorf. Oarecum firesc, omenirea își imaginează lumea vie din Univers după chipul și asemănarea celei de pe planeta noastră. Nimic nu garantează însă că viața în spațiu, acolo unde există, prezintă forme similare celei de pe Pământ. Putem face totuși câteva presupuneri, bazate pe prezumția că legile fizicii și ale chimiei sunt universale. Orice ființă vie are nevoie de o sursă de energie, care să-i alimenteze acțiunile, și de un mecanism reproductiv pentru perpetuarea speciei. Cu cât planeta este mai apropiată ca dimensiuni și condiții climatice de Terra, cu atât mai mari sunt șansele ca formele de viață de acolo să fie asemănătoare celor pe care le cunoaștem. Și invers. Mase planetare și forte gravitaționale diferite, de exemplu, pot duce la forme diferite de mișcare la suprafață, în aer sau în apă. S-ar putea ca forme străine de viață să fie organizate social în mod foarte diferit. Să ne amintim de planeta vie care oglindea sentimentele și visele umane din romanul ‘Solaris’ al lui Stanislaw Lem și din cele două filme pe care le-a inspirat. Vom ști să recunoaștem astfel de forme de viață atât de diferite? În ‘2001 – Odiseea Spațială’, natura și forma vieții cu care se confruntă astronauții și mașinile lor gânditoare rămân un mister. Și în unele cazuri, formele de viață s-ar putea să fie microscopice. Pericolul este ca atunci să le simțim întâi efectele, precum în romanul (și el urmat de un film) ‘Germenul Andromeda’ al lui Michael Crichton. Pandemia cu care ne confruntăm astăzi este de origine terestră, dar contactul cu alte civilizații, când le vom întâlni în spațiu, va cere masuri suplimentare de precauție. Va trebui să începem cu distanțare fizică sau socială, chiar dacă primul impuls va fi să-i îmbrățișam pe extra-tereștrii pe care îi vom întâlni după o atât de lungă căutare!

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)