The Catcher In The Sand

Evenimentele legate de noul corona-virus, care se succed într-un ritm năucitor în ultimele săptămâni, au adus în atenție câteva realizări tehnologice folosite în lupta împotriva pandemiei care bântuie lumea, și cred că este o ocazie bună să le cunoaștem, să le înțelegem avantajele și limitele, să discutăm cum ne pot ajuta în situații diferite, dar și care sunt și riscurile pe care ni le asumăm acceptând să le folosim.

COVID-19 is are originea în China, și această țară a fost prima care s-a confruntat cu boala și a luat măsuri drastice de sistare a activităților economice și de izolare a unor orașe și regiuni cu zeci de milioane de locuitori, pentru a încetini răspândirea acesteia. A fost prea târziu pentru a opri împrăștierea virusului în restul lumii, dar în China se pare că ritmul îmbolnăvirilor a fost drastic redus. Situația este dinamică, însă în zilele în care scriu acest articol (cam la o săptămână înainte de apariția în revistă) și presupunând că datele la care am acces sunt corecte, numărul noilor îmbolnăviri din China cu populația sa de peste 1 miliard 430 de milioane de locuitori este de același ordin de mărime (câteva zeci zilnic) cu cel din România cu o populație de sub 20 de milioane de locuitori, și net mai redus decât cel în Italia, Spania, Franța și alte țări ale lumii. Mijloacele tehnologice joacă un rol important în ceea ce pare în acest moment a fi o reușită, chiar dacă parțială, în lupta cu pandemia. Între ele, construcția accelerată de spitale în zona Wuhan pentru a prelua o parte din aglomerația produsă de cazurile critice necesitând spitalizare, folosirea roboților și a inteligenței artificiale (AI). Ritmul de construcție sau de adaptare al unor structuri existente (de exemplu arene sportive) pentru a funcționa ca spitale a fost impresionant, dar chinezii au fost obligați să găsească soluții și pentru lipsa de personal, în condițiile în care și unii medici sau asistenți s-au contaminat și au devenit pacienți. Unul dintre cele mai spectaculoase cazuri făcute publice este cel al un spital ‘inteligent’ de campanie din Wuhan, unde roboții au preluat o mare parte din sarcinile îndeplinite de personalul medical. Roboți dotați cu senzori de măsurare a temperaturii conectați la rețeaua 5G identifică la internare pacienții care prezintă febră sau alte simptome acute. Alți roboți – unii umanoizi și alții de tip ‘cutie’ lucrează permanent măsurând ritmurile cardiace și nivelul de oxigen din sânge prin intermediul unor brățări inteligente și inele purtate de pacienți. Roboții distribuie hrană și medicamente, patrulează și curăță zonele infectate, îndrumă pacienții la exerciții, ba chiar și dansează cu aceștia, pentru a-i distra pe cei plictisiți în carantină. Acești roboți sunt proiectați și fabricați de o firma chineză numită CloudMinds, în colaborare cu concernul japonez SoftBank, a căror tehnologie permite interconectarea prin ‘nor’ (cloud) și coordonarea activității roboților de către operatorii umani aflați la distanță și în siguranță față de pericolul de contaminare. 

Folosirea roboților în medii toxice sau în condiții climatice extreme nu este o noutate. Roboții au fost și sunt folosiți de câtva timp în operații industriale în zone periculoase sau inaccesibile operatorilor umani, în condiții climatice (temperatură, presiune) extreme sau pentru operații necesitând forță sau un grad de precizie și de repetitivitate peste capacitățile umane. Este pentru prima dată însă când tehnologia este adaptată în termen foarte scurt și pe scară atât de largă pentru a suplimenta activitatea echipelor medicale în condiții de epidemie. Roboții nu au de ce să se teamă de contaminare și pot fi dezinfectați repede și eficient. Lucrează 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână, fără să aibă nevoie de timp de odihnă și fără griji pentru soarta familiilor de acasă. Peste 2000 de spitale din China sunt sau vor fi echipate cu roboții autonomi de dezinfectare, fabricați de firma daneză ‘UVD Robots’, care folosesc radiațiile ultra-violete (UV) pentru a distruge ADN-ul și a ucide în acest fel virușii și bacteriile, fără a expune personalul spitalului. Efectul dezinfectant al radiațiilor UV este cunoscut de aproape un secol, dar folosirea lor de către operatorii umani este limitată de efecte negative, în special riscul cancerului de piele. Roboții nu au această problemă. Ei au mai fost folosiți pe scară largă pentru dezinfectarea străzilor în Wuhan sau a vagoanelor de metrou în Hong Kong. În unele spitale și instituții din China roboții verifică identitățile biometrice ale vizitatorilor, permițând sau interzicându-le accesul. Dronele au început și ele să joace un rol semnificativ în China dar și în Spania, în special în activitățile de distribuire a informației, distribuirea de hrană și de medicamente în zonele aflate sub carantină și în identificarea cazurilor de nerespectare a regulilor de izolare.

Folosirea tehnologiilor de identificare (facială, biometrică) și de poziționare pune autoritățile și publicul în fața unei dileme etice și juridice de proporții. O astfel de discuție are loc de exemplu acum și în Israel. În ce măsură renunțarea la protejarea unei părți a informației private este justificată? Cum putem asigura că această informație nu este sau nu va fi folosită și în alte scopuri, că permisiunea acordată temporar pentru folosirea informației personale nu va fi extinsă dincolo de perioada de timp și de scopurile declarate? Opinia mea personală este că nu avem timp de dezbateri, și că trebuie să acționăm repede și eficient. Virușii acestei boli despre care experții cunosc încă prea puțin se răspândesc fără să ne ceară permisiunea. În momentul actual, nu există vaccin și nici tratament, este necesar să oprim sau măcar să încetinim răspândirea bolii, să câștigăm timp. Pentru aceasta, trebuie să punem în aplicare măsuri drastice, chiar dacă ele includ renunțarea temporară la unele libertăți individuale, inclusiv confidențialitatea informației personale. Nu este momentul să dăm curs tehnofobiei, internetofobiei, Facebook-fobiei și altor manifestări devenite foarte la modă în zilele noastre, tocmai în momentul în care avem nevoie de Internet și de rețele sociale, de recunoașterea facială și de determinarea în timp real a locului în care ne aflăm, pentru a salva viețile noastre și ale altora, la nivelul comunităților în care trăim și al întregii planete. Posibil că se vor găsi persoane, organizații care, din motive politice, profesionale sau din simplă curiozitate, să fie tentate să folosească informațiile în alte scopuri. Asta înseamnă că nu trebuie folosite? Nu. La fel cum folosim tiparul, deși acesta poate fi utilizat și pentru răspândirea de idei fasciste sau de pornografie, la fel cum suntem de acord ca medicul chirurg să folosească scalpelul pe masa de operație, pentru a ne salva viața sau sănătatea, deși acesta ar putea fi folosit și de un Jack Ripper pentru a tăia gâturile unor femei nevinovate, trebuie să acceptăm folosirea unor tehnici de distribuție a informației personale dincolo de ceea ce permitem in timpuri obișnuite. Încă odată, este opinia mea personală si, desigur, este OK dacă nu sunteți de acord cu ea.

Să analizăm exemplul a două țări în care virusul a ajuns cam în același timp, țări care sunt apropiate ca suprafețe și ca populație: Italia și Coreea de Sud. Până în seara în care scriu acest articol, în Italia s-au înregistrat peste 1800 de decese, din care 368 în ultimele 24 de ore, în timp ce în Coreea de Sud numărul total al deceselor este 75. Întreaga activitate economică a Italiei este paralizată, frontierele sunt închise și cetățenii, izolați în case. În Coreea există doar zone specifice de izolare, pe mici suprafețe. Ce a făcut Coreea diferit? În primul rând, a aplicat învățămintele epidemiilor precedente și în special a epidemiei Middle East Respiratory Syndrome (MERS) din 2015 și a creat planuri de urgență și un sistem informatic care să le susțină. Când epidemia actuală a izbucnit, au trecut doar trei săptămâni până când companiile coreene au început să producă trusele de analize, iar din acel moment sistemul a putut prelucra 10 mii de analize pe zi, și până acum, peste un sfert de milion de cetățeni au fost testați. În Italia, la o populație asemănătoare, numărul celor testați este numai de circa 70 de mii. O lege de urgență activată de guvern permite în Coreea activarea și corelarea informației personale a celor infectați din surse multiple, unele private (poziția determinată de camerele de supraveghere sau de sisteme de poziționare GPS, locurile în care au fost folosite carduri de credit), alcătuind o ‘hartă’ a deplasărilor acestora în cazul în care nu au respectat instrucțiunile de izolare. Publicul este astfel prevenit și poate cere testarea, dacă a fost în contact cu persoana contaminată. Metode similare au fost aplicate în Singapore și Taiwan, toate aceste țări au limitat în ultimele săptămâni creșterea numărului contaminărilor. La acestea se adaugă, desigur, un sistem medical de calitate, dar principalul este că acesta nu este supra-solicitat căci filtrarea celor care într-adevăr au nevoie de internări este făcută in mod inteligent și eficient.

Alte tehnologii avansate contribuie în războiul împotriva noului corona-virus. Pe măsură ce sunt înțelese mai bine manierele de propagare și comportamentul virusului în diferite medii climatice, devin din ce în ce mai precise modelele create cu ajutorul algoritmilor de inteligență artificială (AI), care prezic locul viitoarelor focare de infecție. Supra-calculatoarele IBM Summit și Intel Aurora sunt folosite pentru a simula interacțiunea a sute sau mii de molecule cu structura virusului, în scopul de a sintetiza medicamente care să combată maladia sau să diminueze efectele ei. Omenirea se confruntă cu o situație de criză medicală extrem de gravă, cea mai cumplită de la epidemia de gripă spaniolă de acum 102 ani. Poate fi prevenită moartea a zeci de milioane de oameni, cum s-a întâmplat atunci? Pe de-o parte, lumea globală în care trăim astăzi, lipsită de frontiere sau cu controale minimale în multe regiuni ale lumii și mijloacele de transport de zeci de ori mai rapide astăzi decât la începutul secolului 20 au permis propagarea bolii și transformarea ei într-o problemă planetară în decurs de doar câteva săptămâni. Pe de altă parte, știința medicală, genetica, informatica, robotica și alte realizări științifice și tehnologice apărute în ultimul secol ne sunt aliați în războiul cu pandemia. Să sperăm că omenirea va ști să le folosească în mod inteligent și eficient.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Ne aflăm cândva, pe la mijlocul anilor ’30 ai secolului nostru, să zicem în 2036. Prima expediție cu echipaj uman a ajuns pe planeta Marte. Întreaga populație a Terrei urmărește în direct transmisia istorică a primilor pași ai omenirii pe o altă planetă. Vocea din depărtările Cosmosului, ajunsă la noi cu un decalaj de câteva minute, datorat propagării semnalelor pe distanța dintre cele două planete, se aude clar: ‘Sunt primii pași ai omenirii pe Marte, primii pași ai unui drum istoric. Sunt mândră să fiu primul cetățean al Terrei care pășește pe Marte. Sunt comandantul misiunii, Susan …’. O femeie? Da! De fapt, întregul echipaj al misiunii este alcătuit numai din femei. Scenariu sci-fi? Desigur, dar după cum vom vedea în continuare, nu numai că este vorba despre un scenariu posibil, dar există argumente foarte serioase ca prima misiune spre Marte și explorarea spațială viitoare să devină o specialitate feminină.

Participarea femeilor în explorarea spațială nu este ceva nou, deși în multe cazuri contribuțiile lor au fost ori victime ale ‘efectului Mathilda’ (realizările femeilor au fost trecute sub tăcere sau chiar asumate de bărbați), ori au întârziat nejustificat. Cu câteva zile în urmă, omenirea și-a luat rămas bun de la Katherine Johnson, matematiciana ale cărei calcule au contribuit la stabilirea și corectarea traiectoriilor rachetelor trimise de NASA în primele misiuni spațiale. Ajunsese la respectabila vârstă de 101 de ani. Johnson a trebuit să se confrunte cu bariere multiple în viața și cariera sa, și în calitate de femeie, și ca cetățean de culoare. ‘Calculatoarele’ din echipa ei , toate femei de culoare, lucrau în incinte separate și foloseau săli de mese și instalații sanitare diferite de restul personalului într-o Americă încă divizată rasial a anilor ’60. Acestea au fost condițiile în care Johnson și colegele ei au calculat și verificat traiectoriile capsulelor spațiale cu care John Glenn și Alan Shepard au devenit primii americani în spațiu. În 1969, ea a contribuit și la calcularea traiectoriilor misiunii Apollo 11, care a dus primii astronauți pe Lună. Cartea ‘Hidden Figures’ scrisă de Margot Lee Shetterly și filmul din 2016 inspirat de aceasta au adus povestea Katherinei Johnson și a echipei ei în atenția publicului larg.

  Cu o întârziere mai mult sau mai puțin semnificativă față de colegii lor bărbați, femeile au ajuns și ele să participe în calitate de astronauți în programele de explorare a spațiului care au avut loc până acum. Prima femeie în spațiu a fost sovietica Valentina Tereșkova care, între 16 și 19 iunie 1963, a petrecut 70 de ore în spațiu, în cadrul unei misiuni în care a încercuit de 48 de ori Pământul. În anii ’60, NASA a selecționat o echipă de 13 femei (așa numita echipa ‘Mercury 13’) care au trecut toate testele pentru a deveni astronaute, dar puțin timp după aceea ele au primit mesaje prin care erau informate că explorarea spațială americană rămânea o meserie rezervată bărbaților. Aveau să treacă două decenii până când americanii vor trimite prima femeie astronaut în spațiu, pe Sally Ride, la 18 iunie 1983. La 25 iulie 1984, sovietica Svetlana Savițkaia devenea prima femeie care ieșea din stația spațială Saliut 7 pentru o ‘plimbare spațială’ de trei ore și jumătate. Americana Peggy Wilson a fost prima femeie care a devenit comandant al Stației Spațiale Internaționale, responsabilitate pe care a îndeplinit-o de două ori, în 2008 și 2017. Zborul ei din 2017 a durat 288 de zile, totalul de zile petrecute de ea în spațiu fiind de 665, cel mai mare număr de zile în spațiu al unui astronaut american până în ziua de azi. Recent, inginera Christina Koch a întrecut însă alt record al lui Peggy, cel al numărului de zile in spațiu al unei femei în cadrul unei singure misiuni, ajungând la 328 de zile, misiunea ei încheindu-se cu succes la 6 februarie 2020. În timpul călătoriei sale, Koch a înconjurat  Pământul de 5248 de ori și a parcurs 223 milioane km – echivalentul a 291 călătorii dus-întors spre Lună de pe Pământ, sau o dată și jumătate distanța dus-întors între Pământ și Marte.

În filmele de anticipație femeile ocupă de multă vreme un loc important și binemeritat. Roger Vadim a trimis-o în 1968 pe Barbarella, interpretată de soția sa de atunci, Jane Fonda, să salveze omenirea, pe o planetă îndepărtată din secolul 41, misiune care i-a revenit și Milei Jovovitch în ‘The Fifth Element’ al lui Luc Besson, din 1997. Pe puntea de comandă a misiunilor ‘Star Trek’ s-au aflat dintotdeauna femei în toate reîncarnările acestui serial, iar în seria de filme ‘Star Wars’ începută de George Lukacs ele au fost avansate la rang de prințese ale imperiilor galactice. Sandra Bullock se pierde în spațiu în ‘Gravity’ al lui Alfonso Cuaron, din 2013, în timp ce Judy Foster (în ‘Contact’ al lui Robert Zemeckis, din 1997) și Amy Adams (în ‘Arrival’ al lui Denis Villeneuve, din 2016) au fost mai norocoase fiind promovate în roluri de oameni de știință care descifrează tainele Universului și intră în contact cu civilizații extraterestre. Cea mai cunoscută figură de exploratoare a spațiului din filme este, poate, cea a eroinei întruchipate de Sigourney Weaver în serialul ‘Alien’ creat de Ridley Scott, filme care combină genurile cinematografice sci-fi și ‘horror’.

Pură anticipație? Câtuși de puțin. Ideea unor echipaje formate numai din femei este considerată în mod serios ca una dintre ipotezele de lucru în planificarea călătoriilor spațiale la distanțe mari și de lungă durata, așa cum vor necesita expedițiile spre Marte și, mai târziu și mai departe, călătoriile care vor avea ca destinație aștri mai îndepărtați și ca scop, colonizarea acestora. Există argumente serioase în favoarea unei asemenea decizii. În fapt, femeile sunt mai bine pregătite fiziologic și psihologic pentru explorarea spațială. În primul rând, femeile sunt mai ușoare în greutate, consumă mai puțin oxigen și mai puțină hrană. Bărbații au nevoie cu 15 până la 25 la sută mai multe calorii pentru a subzista.  În medie, cu energia necesară transportului a patru astronauți bărbați pot fi transportate în spațiu cinci astronauți femei. Și din punctul de vedere al rezistenței la afecțiunile specifice călătoriilor îndelungate in spațiu, femeile par a fi în avantaj. Scăderea acuității vizuale și auditive este mult mai pronunțată la astronauții bărbați – un fenomen real, chiar dacă nu complet elucidat. Psihologic, femeile par de asemenea a fi mai bine pregătite. În timp ce bărbații excelează în misiuni pe termen scurt și cu un scop bine precizat și imediat măsurabil, profilurile psihologice ale femeilor le permit să execute mai bine misiunile pe termen lung și operațiunile de rutină.

În fine, argumentul, poate, cel mai important. Dacă scopul explorării spațiale este găsirea unor cămine alternative pentru omenire, atunci mai devreme decât mai târziu trebuie luată în considerare necesitatea nașterii de copii în afara spațiului terestru – pe stații spațiale sau pe alte planete. Femeile trebuie, deci, neapărat să facă parte din echipaje, fie ele echipaje mixte, fie doar feminine, dacă luăm în considerare tehnologiile de fertilizare ‘în eprubetă’ transferate în spațiu. Luând în considerare argumentele prezentate mai sus, întrebarea care se pune este, prin urmare, nu dacă femeile își au locul în călătoriile spațiale ale viitorului, ci dacă este nevoie de bărbați. Răspunsul este probabil da, căci totuși echipele mixte dau rezultate mai bune într-o gamă variată de misiuni complexe. Situația optimă, dacă ea există, este ca selecția reprezentaților omenirii în explorarea Universului să se facă, la fel ca pentru orice altă activitate umană, alegând persoanele care sunt cele mai bine adaptate pentru executarea misiunilor, fără prejudecăți sau discriminări de orice natură ar fi ele.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)