B.C. / A.D. (English Version)

B.C. / A.D. We all know the meaning of these acronyms, don’t we? Acronyms that define the two great epochs of human history. B.C. obviously means ‘Before Corona’ and A.D. means, say, ‘After De-confinement’.

This is the first in a series of articles that may be quite long. I will try in these articles to discuss the changes that the global pandemic has brought to our lives, in the economic activity, in the social environment. Of course, the main interest is related to advanced technologies and how they, together with basic and applied scientific research, can help shape the world after Corona. The A.D. world.

(source: economictimes.indiatimes.com/wealth/earn/coronavirus-and-worklife-tips-to-make-working-from-home-easy/articleshow/74745322.cms)

The first phenomenon that I will discuss is related to working from home. The imposed isolation has caused many work places, smaller or larger, corporations and private companies or government institutions to discover or prioritize the methods of work by which employees perform their tasks at home, remote from work, using Internet connectivity to connect with with the company resources, with other employees and colleagues, or with customers. Here I probably need to introduce a personal disclaimer. I retired about four years ago and the last 16 years of my active professional life I was the employee of a company for which the equipment and programs that allow working from home or between centers of activity distributed in the world was one of the main lines of research, design and production. My international standardization work has been and continues to be (less intensively) in the field of Internet communication. So I have direct knowledge and passionate ideas on these issues, although I lack material interests of any kind. One of the first observations in this area is related to the fact that the process of decentralization of economic and social activities was already underway. Corona only caused a fractal increase in interest and accelerated its development. We are witnessing the acceleration of a phenomenon that was already taking place. About four decades have passed since the invention of the Internet. Many of its effects are beginning to become visible. The same happened in the previous industrial revolution, which had two stages. The introduction of steam engines led to the creation of large plants that had only one central source of energy. Industrial electricity, patented and introduced around the 1880s led to the distribution of energy sources – multiple points of distribution of electricity replacing the central steam engine. However, about four decades passed between the introduction of electricity distribution and the spreading of factories with electric machines operated by individual workers or work teams. The same time gap can be recorded in many branches of activity of the modern economy. We had to get to the 2020s for distributed Internet access invented in the 1980s to become the infrastructure of the work model of the distributed economy.

(source: economist.com/business/2020/05/30/working-life-has-entered-a-new-era)

By the end of the B.C. era, however, the paradigm of working at home was in a period of declining popularity. After gaining ground in the early years of the second decade of the 21st century with many corporations allowing employees to choose how they work and the days they want to travel to the physical headquarters of the company, in recent years we have witnessed a at least partial return of the ‘on-site’ presence. The champion of this trend to return to the old habits was Yahoo!, a company famous for the wrong but spectacular decisions made throughout its history. However, they were followed by other companies with famous names and solid reputations. IBM recalled in 2017 in its offices many thousands of the over 40% of its employees it had allowed to work from home. Companies like AT&T in the telecommunications field but also Bank of America in finance followed their examples. Some of the reasons were economic. Transportation prices, which were one of the economic incentives for telecommuting, had fallen, as had workspace rents. Companies like WeWork offered cost-effective solutions for managing workspaces. The pandemic that hit the world economy in early 2020 radically changed the trend again. Moreover, the few months of experience that have accumulated since then have demonstrated to some of the companies that have applied work from home more than necessary the viability of the model, at least from an economic and operational point of view. Many of them may never return to the way B.C. economy worked. Companies like Twitter and Fujitsu have announced that they will generalize their work from home for an indefinite period and will adapt their organizational structures. Google and Facebook have extended work from home until the end of 2020 and are examining similar plans. However, it is worth noting that this radical abandonment of most activities at headquarters is not generalized. It is not suitable for any type of activity or for any employee profile. There are wide internal (related to organizational structure) and external (service economy around jobs) economic implications. The psychological impact on family life is huge. Let’s examine some of these.

(source: flexjobs.com/blog/post/complete-history-of-working-from-home/)

Until the first industrial revolution, most productive activity was ‘work from home’. Craftsmen worked in workshops at home or near their houses. Industrial workshops and later factories with their assembly lines introduced the model of physical premises, which will remain the dominant paradigm of the production of material goods in the A.D. period, although changes can and will occur here as well mainly due to the widespread introduction of 3D printers and of robotics. Office work in economics is a 19th century invention, introduced in the financial and media and communications sectors. The model that inspired large corporations and resulted in the office buildings and downtown business areas of the 20th century was that of political and judicial administrations. The peak of this trend was recorded I think in the middle of the last century. The model was first seriously challenged and the search for alternative solutions began with the energy crisis of 1973. In retrospect, we could consider that the advent of the Internet (in secret laboratories in the 1970s, as a commercial service in the next decade) was also the result of these searches. So working from home is not only a result, but maybe it was also an incentive for the advent of the Internet. The second technological element that facilitates the distribution of office structures to the home desks of millions of people is the paperless office. Practically, only in the last decade, software tools have become safe, versatile and ergonomic enough to be easily learned and used efficiently. The training required of an administrative clerk today is about as long and intense as that of an office worker 50 years ago. There is a good chance that some of the software tools will be known from home, from childhood (Internet applications, e-mail) as opposed to typing, for example, a requirement that was mandatory for secretaries half a century ago.

(source: flexjobs.com/blog/post/complete-history-of-working-from-home/)

As soon as the option of working from home appeared, the skeptics also showed up. The questions they ask must be taken into account. How can the employer control the activity of the workers? What happens to teamwork and the social relations necessary for the success of long and complex projects? How can distractions, family events, or simply temptations at home be avoided? The answers exist, some are obvious, some less so. Measuring the activity of subordinates should be based primarily on results. In fact, this principle should have been implemented by any organization that aims for success, regardless of working styles. The number of hours spent at the desk is not an indicator of success, sometimes the opposite. Social relations can also be established through remote interaction, although here probably the most useful would be to use, when possible, a hybrid model, mixing virtual and physical encounters, occasioned by important milestones in project life, or created for the purpose to facilitate socialization. In terms of time use, the statistics highlighted a surprising fact. Distraction at work exceeds the one at home. Time spent on coffee, cigarettes and small gossip with colleagues plus the inherent mixture of the outside world via the Internet has a greater share and influence. Of course, here too, much depends on the personalities of the workers. Some will do the bare minimum. Others will let professional problems invade their lives and will connect to work outside of working hours, on weekends and holidays. Those in the first category must be identified and kept if needed, but they will do the same at home and in the office. The other will find that the way they work at home suits them and, in most cases, their productivity will increase.

(source: marketwatch.com/story/working-from-home-because-of-coronavirus-dont-give-your-company-a-different-kind-of-virus-2020-03-11)

It is obvious that balance must be sought. From the employer point of view, working from home risks invading private and family life. Already work psychologists, and other experts in the field work overtime on these issues (from home, of course, most of them). Companies that use or even generalize this method of working must also adapt their way of operating. The structure of the teams is no longer necessarily pyramidal, the optimal number of subordinates is no longer necessarily 7. (why 7? A mystery that we may discuss another time). Reorganizing, more egalitarian relations (more ‘flat’ as they are named recently), new criteria of evaluation are required. Floors of buildings, office walls and closed doors must either be virtually abolished or replaced with virtual equivalents. The good news is that communications technology and applications have also proven to be mature and reliable, and after half a year of Corona, it seems that the pandemic and the changes in work and life have found them ready. Some corporations and their workers have adapted their work styles and life styles. When the pandemic will be over, an analysis will follow and lessons will be learned. Some of the employees may return to headquarters. But not all, not in the same conditions. The A.D. world will be different from the B.C. world. We will follow, we will report, we will discuss.

(The Romanian version of the article initially appeared in the cultural magazine ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

CHANGE.WORLD: B.C./A.D.

B.C. / A.D. Cunoaștem cu toții semnificația acestor inițiale, nu-i așa? Inițiale care definesc cele două mari epoci ale istoriei umane. Până acum vreo 31 de ani spuneam și scriam ‘î.e.n’ și ‘e.n’. Acum însă ne-am internaționalizat. Și actualizăm. Căci astăzi B.C. este clar că înseamnă ‘Before Corona’ iar A.D. înseamnă, să zicem, ‘After De-confinment’ deci ‘după ieșirea din izolare’.

Acesta este primul dintr-o serie de articole care cred că va fi destul de îndelungată. Voi încerca în aceste articole să aduc în discuție schimbările pe care pandemia globală le-a operat în viețile noastre, în activitatea economica, în activitățile sociale. Desigur, interesul principal este legat de tehnologiile avansate și de felul în care acestea, împreună cu cercetările științifice fundamentale și aplicative, pot ajuta în creionarea lumii de după Corona. Lumea A.D.

(sursa imaginii: economictimes.indiatimes.com/wealth/earn/coronavirus-and-worklife-tips-to-make-working-from-home-easy/articleshow/74745322.cms)

Primul fenomen pe care îl voi aduce în discuție este cel legat de lucrul de acasă. Izolarea impusă a făcut ca multe locuri de muncă, mai mici sau mai mari, corporații și firme private sau instituții guvernamentale să descopere sau să acorde prioritate metodelor de muncă prin care salariații își îndeplinesc sarcinile de la masa de lucru de acasă, folosind legătura cu locul de muncă, cu ceilalți salariați și cu colegii prin intermediul Internetului. Aici probabil că trebuie să introduc un avertisment personal. M-am retras din activitate de aproape patru ani și ultimii 16 ani ai vieții mele profesionale active am fost salariatul unei companii pentru care aparatura și programele care permit lucrul de acasă sau între centre de activitate distribuite în lume era una dintre principalele linii de cercetare, proiectare și producție. Activitatea mea de standardizare internațională s-a desfășurat și continuă cu mai mică intensitate în domeniul comunicării pe Internet. Am deci cunoștințe directe și idei pasionate în aceste probleme, deși lipsesc interesele materiale de orice fel. Una dintre primele observații în acest domeniu este legată de faptul că procesul de descentralizare a activităților economice și sociale era deja în curs. Corona doar a cauzat o creștere fractala a interesului și i-a accelerat desfășurarea. Este vorba deci despre accelerarea unui fenomen care avea deja loc. Au trecut cam patru decenii de la inventarea Internetului. Multe dintre efectele sale încep să devină vizibile. La fel s-a întâmplat și în precedenta revoluție industrială, care a avut două etape. Introducerea mașinilor cu aburi a dus la crearea marilor uzine care aveau însă o singura sursă centrală de energie. Electricitatea industrială, brevetată și introdusă în jurul anilor 1880 a dus la distribuirea surselor de energie – punctele multiple de distribuire ale electricității înlocuind mașina centrală cu aburi. Între momentul introducerii distribuirii electrice până la generalizarea fabricilor cu mașini electrice operate de un muncitor sau de o mică echipă au trecut însă vreo patru decenii. Același decalaj se înregistrează în multe ramuri de activitate ale economiei moderne. A trebuit să ajungem în anii 2020 pentru ca accesul distribuit la Internetul inventat în anii 1980 să devină infrastructura modelului de muncă al instituțiilor distribuite.

(sursa imaginii: economist.com/business/2020/05/30/working-life-has-entered-a-new-era)

La sfârșitul epocii BC, paradigma lucrului de acasă se afla totuși într-o perioadă de scădere a popularității. După ce, pe la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului 21, câștigase teren și multe corporații permiteau salariaților să-și aleagă modul de lucru și zilele în care doresc să ajungă la un sediu fizic al companiei, în ultimii ani asistam la o revenire parțială cel puțin a obligativității prezenței ‘la sediu’. Campioana acestei tendințe de revenire la vechile obiceiuri a fost Yahoo!, o firmă faimoasă prin deciziile greșite, dar spectaculoase, luate de-a lungul istoriei sale. I-au urmat însă alte firme cu nume celebre și reputații solide. IBM a rechemat în 2017 în birourile sale multe mii dintre cei peste 40% din salariații sai care lucrau de acasă. Firme ca AT&T în domeniul telecomunicațiilor dar și Bank of America în finanțe le-au urmat exemplele. O parte din motive erau economice. Prețurile transportului care erau unul dintre stimulenții economici care încurajau metodele de ‘telecommuting’ scăzuseră, la fel ca și chiriile spațiilor de lucru. Firme ca WeWork ofereau soluții economice pentru gestionarea spațiilor de lucru. Pandemia care a lovit economia mondială la începutul anului 2020 schimbat din nou radical direcția. Mai mult, cele câteva luni de experiență care se acumulează au demonstrat unora dintre firmele care le-au aplicat mai mult de nevoie decât de voie viabilitatea modelului, cel puțin din punct de vedere economic și operațional. Multe dintre ele s-ar putea să nu se întoarcă niciodată la modul de lucru din perioada BC. Companii ca Twitter și Fujitsu au anunțat că vor generaliza lucrul de acasă pentru o perioadă indefinită și își vor adapta structurile organizatorice. Google și Facebook au extins lucrul de acasă până la sfârșitul anului 2020 și examinează planuri similare. Merită însă să observăm că această renunțare radicală la majoritatea activităților la sediu nu este generalizată. Ea nu se potrivește nici pentru orice gen de activitate și nici oricărui profil de salariat. Există ample implicații economice interne (legate de structura organizatorică) și externe (economia de servicii din jurul locurilor de muncă). Impactul psihologic și asupra vieții de familie este uriaș. Să examinăm câteva dintre acestea.

(sursa imaginii: flexjobs.com/blog/post/complete-history-of-working-from-home/)

Până pe la prima revoluție industrială, majoritatea activității productive era ‘work from home’. Meșteșugarii lucrau în ateliere acasă sau lângă casă. Atelierele industriale și apoi fabricile cu benzile lor de montaj au introdus modelul sediilor fizice, care vor rămâne paradigma dominantă a producției de bunuri materiale și în perioada AD, deși și aici pot și vor apare schimbări în special datorate introducerii pe scara largă a printerelor 3D și a roboticii. Munca ‘de birou’ în economie este o invenție a secolului 19, introdusă în sectorul financiar și cel al presei și comunicațiilor. Modelul care a inspirat marile corporații și a rezultat în ‘blocurile de birouri’ și zonele de business ‘downtown’ ale secolului 20 a fost cel al administrațiilor politice și judecătorești. Vârful acestei tendințe a fost înregistrat cred la mijlocul secolului trecut. Modelul a fost pentru prima dată contestat serios și căutarea de soluții alternative a început odată cu criza energetica din 1973. Retrospectiv privind, am putea considera că apariția Internetului (în laboratoare secrete în deceniul anilor ’70, ca serviciu comercial în deceniul următor) a fost și rezultatul acestor căutări. Lucrul de acasă este deci nu numai un rezultat, dar poate a fost și un stimulent al apariției Internetului. Al doilea element tehnologic care înlesnește distribuirea structurilor birourilor până la mesele de lucru de acasă ale milioanelor de oameni este ‘biroul fără hârtii’. Practic, abia în ultimul deceniu, uneltele software au ajuns să fie suficient de sigure, versatile și ergonomice pentru a fi învățate cu ușurință și folosite cu eficiență. Pregătirea necesara unui funcționar administrativ este astăzi cam la fel de lungă și de intensă ca și a unui lucrător de birou de acum 50 de ani. Sunt bune șanse ca o parte dintre uneltele software să îi fie de altfel cunoscute de acasă, din copilărie (aplicații Internet, poștă electronică) spre deosebire de dactilografie, de exemplu, o cerință care era obligatorie pentru secretarele de acum jumătate de secol.

(sursa imaginii: flexjobs.com/blog/post/complete-history-of-working-from-home/)

Imediat ce a apărut opțiunea lucrului de acasă au apărut și scepticii. Întrebările pe care le pun aceștia trebuie luate în considerare. Cum poate angajatorul controla activitatea lucrătorilor? Ce se întâmplă cu lucrul în echipă și cu relațiile sociale necesare succesului proiectelor lungi și complexe? Cum pot fi evitate distragerile, evenimentele de familie sau, pur și simplu, tentațiile de acasă? Răspunsurile există, unele sunt evidente, altele mai puțin. Controlul asupra activității subalternilor ar trebui să se bazeze în primul rând pe rezultate. În fapt, acest principiu ar fi trebuit implementat de orice organizație care dorește succesul, indiferent de modul de lucru. Numărul de ore petrecute la masa de lucru nu este un indicator de succes, uneori din contră. Relațiile sociale pot fi stabilite și prin interacțiune la distanță, deși aici probabil că cea mai utilă ar fi folosirea, când este posibil, a unui model hibrid, care să conțină întâlniri fizice periodice, ocazionate de bornele importante din viața proiectelor, sau create cu scopul de a înlesni socializarea. În ceea ce privește folosirea timpului, statisticile au pus în evidență un fapt surprinzător. Distracțiile la sediu sunt mai consistente decât acasă. Timpul petrecut la cafele, țigări și micile bârfe cu colegii plus amestecul inerent al lumii exterioare prin intermediul Internetului are o pondere și o influență mai mare. Desigur, și aici, multe depind de personalitățile lucrătorilor. Unii vor face minimum necesar. Alții vor lăsa problemele profesionale să le invadeze viața și se vor conecta ‘la lucru’ și în orele din afara programului, și în week-end și în vacanțe. Cei din prima categorie trebuie identificați și păstrați dacă este nevoie de ei, dar ei vor face același lucru și acasă și în birou. Ceilalți vor găsi că modul de lucru de acasă li se potrivește și, în majoritatea cazurilor, aportul lor va crește.

(sursa imaginii: marketwatch.com/story/working-from-home-because-of-coronavirus-dont-give-your-company-a-different-kind-of-virus-2020-03-11)

Este evident că trebuie căutat echilibrul. Din punct de vedere personal, lucrul de acasă riscă să invadeze viața particulară și de familie. Deja psihologii muncii, și alți experți în domeniu lucrează ore suplimentare (de acasă, desigur, majoritatea). Dar și companiile care folosesc pe scară largă sau chiar generalizează acest mod de lucru trebuie să-și adapteze modul de a opera. Structura echipelor nu mai este neapărat piramidală, numărul optim de subalterni nu mai este neapărat 7. (de ce 7? un mister pe care îl discutăm poate altă dată). Se impun reorganizări, relații mai egalitare (mai ‘plate’ cum se zice mai nou), alte criterii de apreciere. Etajele clădirilor, pereții birourilor și ușile închise trebuie sau desființate virtual sau înlocuite cu echivalente virtuale. Veștile bune sunt că și tehnologia de comunicații și aplicațiile s-au dovedit mature și fiabile, și după jumătate de an de Corona se pare că pandemia și schimbările de mod de munca și de viață le-au găsit pregătite. O parte dintre corporații și lucrătorii lor și-au adaptat stilurile de muncă și modurile de viață. Când pandemia va fi trecut, va urma o analiză și se vor trage învățăminte. O parte dintre salariați, poate va reveni la sedii. Nu toți însă, nu în aceleași condiții. Lumea AD va fi diferita de lumea BC. Vom urmări, vom relata, vom discuta.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

Trăiri paralele (Carte: Raul Ancel – Din trăirile unui evreu român)

Cu câteva săptămâni în urma am făcut cunoștință cu una dintre cele patru cărți scrise de matematicianul israelian Raul Ancel (ortografie alternativă – Raul Anchel) scrise în timpul creat de izolarea impusa de pandemia COVID-19. Identificam atunci un nou gen literar – literatura Coronei, în care autorul se poate spune că este unul dintre pionieri. Aceluiași gen și aceleiași grupări de cărți îi aparține și volumul al doilea pe care l-am citit, ‘Din trăirile unui evreu român’, publicata de editura LETRAS, care chiar dacă nu mai are ca subiect principal experiențele personale sau colective din lunile pandemiei, nu evită și include câteva texte semnificative și din aceasta perspectivă. Tematica principală comună este însă biografia personală, și textele, în stiluri și de dimensiuni diferite, descriu aspecte diverse ale vieții copilului răsărit din Fălticenii anilor ’50 și ’60, emigrat în anii comunismului, ajuns expert IT în Israelul anilor 2000, și depănându-și firul amintirilor de pe ‘scăunelul’ de pe terasa sa din Petah Tikva.

Raul Ancel și cu mine avem biografii asemănătoare desi puțin decalate. Este cu câțiva ani mai în vârstă și a ajuns în Israel cu câțiva ani înaintea mea. Din discuții am ajuns la concluzia că drumurile noastre posibil să se fi intersectat odată în trecut, pe la începutul anilor ’70, la Centrul de Calcul al Universității din București, unde se aflau unele dintre primele calculatoare ‘mainframe’ IBM care inaugurau era informaticii românești. Trăirile noastre au fost paralele, multe dintre ele asemănătoare, dar există și diferențe. Voi trece în revista în cele ce urmează câteva dintre ele.

În recenzia precedentă am remarcat performanța editoriala de a publica în câteva săptămâni patru cărți, în excelente condiții grafice și la un bun nivel editorial, ceea ce le face foarte actuale pentru cititorii avizi să-și găsească oglindite trăirile din vremurile Coronei. Aceleași aprecieri le pot face și în legătură cu volumul de față, desi aici am surprins câteva erori editoriale, puține, mai puține decât degetele de la o mână. Și aici am apreciat frumosul desen al copertei aparținând artistului fălticenean Gabrel Baban. Am o observație despre titlu. Ce înseamnă exact ‘evreu român’? Este vorba despre locul nașterii, despre cultura în care ne-am născut sau despre cea în care trăim? Când ne schimbăm centrul vieții dintr-o țară în alta devenim altceva? Adică din ‘evrei români’ devenim ‘evrei israelieni’ sau ‘evrei americani’? Când exact? Ce sunt eu de exemplu, fiu al unui tată evreu moldovean și al unei mame evreică maghiară din Banat? Cum nu prea știu să răspund acestor dileme identitare, prefer formularea ‘evreu din România’ sau ‘evreu născut în Romania’. Sau poate pur și simplu ‘evreu’.

 Numele întreg al orașului Fălticeni în care s-a născut și a copilărit Raul Ancel nu cred că apare vreodată complet ortografiat în carte. Este ‘Fălti’, târgul moldovenesc, spațiul nostalgic al Amintirilor din Copilărie, gen literar care în românește și-a căpătat referința nu departe de acolo, la Humulești, cu un copil care a trăit cu un secol înainte. Capitolul ‘Amintiri și biofeedback’ trasează câteva întâmplări și portrete memorabile, inclusiv cel al mamei. ‘Botoșani, fosta Ștefan Gheorghiu’ relatează cu umor și bună observație caracteriologică una dintre acele întâlniri peste ani ale locuitorilor târgului strămutați în Israel.

‘Discuția începea cu “ții minte” și cu o privire direct în ochii prietenului, vecinului, fălticeneanului întâlnit după ani. Apoi, povestitorul lăsa ochii în jos, cădea prada nostalgiei și-și spunea doar lui povestea trăită sau auzită de la o cunoștință, de la părinții lui, de la părinții noștri. Aburi de căldură sau lacrimi inundau ochii sau ochelarii povestitorilor, dar și pe cei ai audienței. Cei ce ascultau își pierdeau repede răbdarea, trecând de la povestea lor, frântura lor de amintire, la altă poveste, altă amintire a nu mai știau exact cui. Discuțiile deveneau monologuri înfrigurate. Eu, mai retras, trebuind să mă îngrijesc de gustărică și băutură, ascultam fraze întrerupte de alte fraze, întorceam capul mereu în altă parte și-l revedeam pe povestitor acum mulți ani, tânăr, copil. Atunci automat mă întorceam la o poveste de-a mea, de atunci legată de el … Poveste de-ale mele cu ei sau cu părinții lor, sau cu părinții mei și părinții lor …’ (pag. 84-85)

O strigare a catalogului prietenilor din copilărie aduce în pagină un amestec de nume românești și evreiești care nu pare să fie diferit în componență de cel al prietenilor din copilăria mea bucureșteană. Cam toți copiii evrei care am deschis ochii în Romania deceniilor de după război am trăit în medii amestecate, și nu prea am avut conștiință clară a evreității noastre, a faptului că suntem ‘altfel’ până când nu s-au petrecut întâmplări, unele hazlii, altele traumatice, care ne-au arătat care ne era locul în acea lume. Cele trăite de Raul Ancel sunt relatate în textul ‘Cum am devenit ateu’ care ar putea avea ca titlu alternativ ‘Cum am aflat că sunt evreu’. Experiența este tipică generațiilor noastre. Raul (ca și mine) nu a fost crescut într-o atmosferă religioasă. Evreitatea nu a lipsit din viețile noastre, dar nu a avut un caracter religios. Părinții nu erau religioși și instituțiile de educație evreiasca nu mai existau în primele decenii ale comunismului. Cunostiintele de bază sau de detaliu despre iudaismul religios le-am dobândit și el și eu mai tărziu, din alegere. Ceea ce face, cred, că experiența cunoașterii și a trăirii evreiești să fie cu atât mai consistentă și mai profundă.

‘Apropo de Dumnezeul meu. Și el e matematician. De câte ori discută cu mine, când are timp, îmi spune “asta n-ai tu de unde s-o știi”. Asta e așa pentru că așa trebuie să fie. Astea sunt teoreme și leme pe care încă nu le-ai învățat, încă nu s-au scris … E clar că el știe mult mai multă matematică decât mine. El are răspuns la orice problemă.

Iar eu sunt atunci mult mai mulțumit că am avut în sfârșit cu cine să mă consult, pe cine să rog să-mi asculte problemele …’ (pag. 152)

Lipsește totuși din experiența descrisă în carte de Raul un moment care la mine a fost decisiv – 1967 și Războiul de Șase Zile, moment care a accentuat diferențele, mi-a întărit încrederea în mine și în ceea ce eram. Altfel, precum Raul, mă simțeam destul de ‘acasă’:

‘În Fălti eram acasă. Mă simțeam acasă. Eram înconjurat de prieteni buni. Mă simțeam în largul meu. Nu am avut niciodată sentimentul că nu sunt dorit. După bacalaureatul pe care l-am luat foarte bine, am intrat la Matematică, secția Algebră. Apoi am trecut la probabilități. Nici la Iași nu m-am simțit nedorit. Eu îi anunțam pe toți colegii de cameră, din prima zi, că sunt evreu. Voiam să evit posibilele glume grosolane din cămin. Asta a prins și nu pot spune că am avut ceva de suferit.’ (pag. 97)

Oricât de bine ne-am fi simțit intre prietenii și în atmosfera orașelor copilăriei și a tinereții, subiectul Plecării era permanent pe agenda majorității familiilor evreiești în Romania anilor ’60 și ’70. Excepția erau poate familiile nomenclaturiștilor dar nu era cazul familiei mele sau a lui Raul Ancel:

‘Să spun că de când mă știu am vrut să plec în Israel ar fi o minciună sfruntată.

Dar e adevărat că plecarea din România era un subiect ce devenea, încetul cu încetul, mereu prezent în viața mea. Mă simțeam ca și cum aș fi trăit doua realități paralele. Una, ilegală, de care trebuia să vorbesc în șoaptă și numai cu anumite persoane (eu nu vorbeam cu nimeni), ce era legată de o posibilă plecare. Alta, reală, a înfruntării cu realitatea zilnică.’ (pag. 94)

Fiecare dintre noi a avut un moment ‘trigger’, o cauză, întâmplare, situație care ne-a făcut să lăsăm la o parte temerile și ezitările și să decidem că a venit momentul să începem o nouă viață în Israel. Pentru Raul Ancel acel moment a fost cutremurul de la 4 martie 1977, nu atât catastrofa însăși, cât sentimentul de a trăi într-o tara și sub o ordine socială complet nepăsătoare fata de cetățenii ei, considerați nesemnificativi și transparenți. Dar până atunci să reținem descrierea însăși a dezastrului, una dintre cele mai expresive pe care le-am citit, dovadă a talentului autorului în mânuirea cuvintelor:

‘Un vuiet uriaș, înspăimântător, spărgând văzduhul, se adăugă tremuratului nesfârșit al pământului. Demonii dezlănțuiți ai fricii și panicii își făceau loc afară din rărunchii pământului. În goana lor dementă, demonii își săpau tuneluri lungi, ce spărgeau asfaltul și deschideau șanțuri adânci în șosele. Într-un sfârșit, când reușeau să spargă pământul, demonii ieșeau la suprafață, atunci se crea acel zgomot inuman, acel vuiet continuu ce te îngheța complet, aducând cu el vești macabre din adâncuri …’ (pag. 105)

‘Camera nu mai era dreptunghiulară, ci avea o formă ciudată, cu unul dintre colțuri prins de ghearele diavolului și alungit … Geamurile deveniseră rombice, până când deodată au început să se spargă, împroșcând cu sticla toată camera. Ușile erau când trântite de un vânt puternic ce începuse din senin, ori scârțâiau teribil sub apăsarea pereților în continuă mișcare.’ (pag. 106)

Dimineața zilei de 5 martie 1977 am trăit-o și eu în București. Ruinele și distrugerea orașului care pentru mine era orașul natal sunt descrise cu talent și de Raul Ancel. Sunt priveliști și experiențe pe care nici el  și nici eu nu am vrea să le repetăm vreodată. După ceva mai mult de un an autorul cărții avea să se afle în Israel, și să se confrunte cu realitățile unei vieți ‘resetate’:

‘Nu mai aveam un ban, dar aveam casa și masa asigurate în școala de învățat ebraica. Cursul de limbă ținea șase luni. Teama zilei de mâine e mult mai puternica decât gândirea logica. M-am apucat să-mi caut de lucru după vreo trei luni. Am început să lucrez după patru. Ebraica, nu o știam bine, vorbeam prost. Citeam bine. De scris nu știu să scriu nici astăzi mai bine decât un elev de clasa a 2-a.’  (pag. 119)

Perioada care a urmat este mai puțin abordată în carte. Poate că în celelalte doua cărți ale tetralogiei Coronei voi găsi mai multe amănunte despre traseul său israelian din ultimele decenii, căci jocul acesta comparativ al destinelor de evrei născuți în Romania și ajunși în Israel a început să-mi placă. Un capitol al cărții descrie o călătorie în India. Nu stiu daca voi ajunge să-mi satisfac o curiozitate similară în aceasta încarnare. ‘Polliticaly correct’ se numește un alt capitol al cărții în care Raul Ancel își exprimă câteva dintre opiniile sale politice. Aici constat că drumurile noastre s-au despărțit. Raul întreține un dialog imaginar cu ‘vărul Lupușor’. Raul este de dreapta, Lupușor este un stereotip al stângistului, poate real, poate imaginar, în orice caz fără drept de replica în textul capitolului. Textul seamănă cu polemicile de pe rețele sociale, mai mult monologuri decât orice altceva, și zău că nu pot ști daca umorul din cele două paragrafe de mai jos este intenționat sau nu:

‘Soros nu e un Marx, el nu se bazează pe nicio filozofie. El este un bogătaș oarecare ce și-a făcut averea vânzând alcool oamenilor săraci de pretutindeni.’ (pag. 24)

‘Asta, draga Lupușor, politically correct, este definiția unui lucru care este complet incorect, dar care a fost denumit corect de noul birou politic controlat de media internațională.’ (pag. 25)

Întâmplarea face ca acest capitol să fie urmat de ’18 ani’, textul care mi-a plăcut cel mai mult din tot volumul, chiar din cele doua cărți ale lui Raul Ancel citite până acum. Scriitorul își triplează personalitatea, creând trei posibile traiectorii alternative în viața sa, în viețile evreilor născuți în România generațiilor noastre. În cele trei variante ale povestirii autorul o însoțește pe frumoasa Lara, nepoata ajunsa la vârstă de 18 ani, la una dintre bornele specifice ale vieții. Într-una părintele este el, israelianul, care își conduce fata la incorporarea în armata. În cea de-a doua, rămas sau întors în România, o conduce pe Lara la examenul de admitere la facultate, la sediul Universității din București. În a treia viață posibilă bunicul și nepoata se află la New York, unde nepoata de 18 ani se îndreaptă spre o demonstrație pentru una dintre cauzele frumoase ale lumii ei. Trei direcții diferite, trei variante de viață intre care probabil că și autorului i-a fost dat să cumpănească, urmate de decizii care au influențat nu numai viețile lui ci și ale copiilor și nepoților.

Intre capitolele în proză sunt intercalate poezii. Mărturisesc că am fost mai puțin impresionat de aceste schițe poetice, care mie îmi amintesc mai mult de prozodia practicată în presa de limba ebraică, și care sunt departe de încărcătura metaforică, de melodia interioară și de mulțimea de sensuri purtate de poezia românească bună. Exista și aici o excepție, poezia ‘Copacul’ care încheie cartea, o poezie cu caracater ludic, conțînând și o metaforă frumoasă și demnă de un citat:

‘Foarte rar mulțumit de sine,

Îmi pun pe cap

Veșmânt de copac!

Ce mă apără de soare și ploi,

De mine,

De voi!

Eu devin rădăcinile lui!

El e sfârșitul ce-i greu să-l opresc!

Iar atunci eu, cu nesaț, încep să-l hrănesc

Cu apa din vine.

Eu depind de el,

El depinde de mine …

O ținem așa până-n iarnă

Când, fară frunziș,

Nu-mi ține de cald, nu-mi ține de bine!

Atunci, doar atunci,

Readuc copacul înapoi în mine!’

(pag. 176-177)

Cele trei capitole spre finalul cărții care relatează experiență sărbătorilor ciudate ale anului 2020, anul Coronei, fac legătură cu precedenta carte a lui Raul Ancel pe care am citit-o. ‘Din trăirile unui evreu român’ descrie o poveste personala, una dintre multele care adunate împreună constituie istoria colectiva a comunităților evreiești din Romania ale căror urmași s-au strămutat în Israel și în alte parti ale lumii. Este o carte interesantă, care invita la reflecții și la discuții. Vă invit la lectură.

Posted in books | Tagged , | Leave a comment

Shirley’s charm (Film: Gambit – Shirley MacLaine, 1966)

In the first 20 minutes of ‘Gambit‘ we witness a perfect heist. A charming crook named Harry (Michael Caine) recruits dancer Nicole (Shirley MacLaine) from a Hong Kong cabaret to lure the rich Shahbandar (Herbert Lom) in order to steal an invaluable statue of an ancient Chinese empress. The face in the statue is strikingly similar to that of Nicole, but also of the magnate’s deceased wife. Everything is going perfectly, but something seems to be wrong. Nicole IS SILENT. That is, a heroine played by the assertive Shirley MacLaine not to utter a word? We will quickly understand that this is just about planning a robbery. The real action begins again, in 20 minutes, and this time Nicole not only will speak, but will play the central role in fulfilling Harry’s robbery plans.

The 1966 ‘Gambit‘ is directed by Ronald Neame, an excellent movie industry professional, who not only was the author of several successful films, but signed the image of many other films, wrote screenplays, was a producer. An encyclopedic film maker we could say. Under his directing, the film has rhythm and humor, combining the genres of films about robberies and scams with an inevitable romantic intrigue. I haven’t seen the 2012 remake signed by the Coen brothers, but if we are to trust the rates given by viewers on IMDB, Neame‘s version is much more successful. The story takes us to the Hong Kong of the ’60s, which in the perspective of the past years and of the political changes is a real nostalgic journey, and in an imaginary Asian Muslim country, both presented in a picturesque and authentic way. It is obvious that Ronald Neame knew his job well.

The film belongs to that category of entertainment that was very popular in the 60’s, when the world was just opening up to travel. It is true that the images of the international airports where you could drive or wait for passengers at the stairs of the plane seem to be from another world. These films were largely based on an action scenario, relaxed and with humor (there is one!), on exotic landscapes (they are plenty!) and on the charm of the stars in the main roles. The charisma of Shirley MacLaine in the role of the exotic dancer who gives classes from the point of view of culture and good manners to the crook disguised as an English lord played by Michael Caine dominates the film. For her, but not only for her, ‘Gambit‘ deserves to be watched today.

Posted in movies | Tagged , , , , | Leave a comment

the relativism of evil (Film: Arest – Andrei Cohn, 2019)

The Romanian ‘New Wave’, largely characterized by the minimalist cinematic style and the themes related to the past of the communist period or the miseries and contradictions of the so-called ‘transition’ period, has already turned 15 years old. I had the impression that it was waning of, especially since in recent years I have seen various and different films, both thematically and stylistically, clearly indicating that filmmakers and especially audiences are interested in exploring other genres and directions. And suddenly, in 2019, Andrei Cohn‘s ‘Arrest‘ appears, a film whose action takes place over 90% of the time between the walls of a militia arrest cell in 1983, one of the years of the last decade of communism, but a year in which no one not only did not know, but did not dare to hope that the decade would be the last. Two characters only between the walls of a cell. Pure minimalism. But also one of the most interesting Romanian films about the repression during the dictatorship.

The two men locked in the same cell are apparently the victim and the executioner. Architect Dinu Neagu (Alexandru Papadopol) is a naive and innocent citizen who lives a nightmare worthy of Kafka, being snatched from a vacation he spent with his family at sea, transported to Bucharest and thrown into the militia cellar, without explaining why he is accused or suspected of guilt. Vali (Iulian Postelnicu) is a common law detainee, collaborator of the Securitate, whose mission is to snatch from Dinu the confessions that a regular investigation could not obtain, through ‘unconventional’ methods that combine psychological pressure and physical torture . These practices were common during the communist dictatorship, and resulted in numerous collaborations with the Security and convictions. Among them, at least one famous case – that of Gheorghe Ursu – resulted in the death of the detainee, an innocent man. Obviously, the presumption of innocence of the defendant until the end of the trial was not applied. Moreover, from a moment on, the regime sought to invent enemies, turning petty offenses (such as listening to ‘decadent’ rock music on Western radio stations) into crimes against state order in order to intimidate. the rest of the population.

Hanna Arendt wrote about the ‘banality of evil’. When I saw Andrei Cohn‘s film, a paraphrase came to my mind: ‘the relativism of evil’. The two men locked in the space of the detention cell start from opposite positions, but the dynamics of what we see in the two hours of film representing a few days of detention brings them strangely closer. Dinu Neagu is one of the many who tried to survive the regime by isolating himself in the circle of friends, with his intellectual preoccupations and with the small entertainments in a space that he thought was private. He is not a hero, and he quickly gives in to pressure, denounces his friends, even helps his executioner write the informative notes that accuses him. But we can’t condemn him, we can only wonder if we would have had the strength to behave differently in those years in his situation, suddenly thrown into a nightmare. Vali also presents himself to us in a more nuanced way as we get to know him, on the one hand he also has the ‘wisdom of the street’ but also a layer of popular culture that allows him to orient himself in discussions with Dinu. On the one hand, his horizon is wider than we can suspect at the beginning, on the other hand, his manipulative power and the slip towards sadism in the execution of the mission are extreme, the collaborator probably exceeding even the expectations of his superiors in zeal. The two characters symbolize a fracture of the Romanian society that already existed during the communist period and that continues in the decades after 1989.

Andrei Cohn has a good command of the cinematographic means and has used them intelligently and efficiently. The interpretation of the two actors is exceptional, psychologically deep, attentive to all the details of the behavior and of the language specific to the period. The cinematography is excellently adapted to the limits of the space of the detention room, with its gray colors and right angles. There was no music, just noises. My only observation would be about the darkness scenes. Andrei Cohn may have intended to have us experience the confusion and panic of the hero, but the scenes are too dark and simply hard to watch. The set reminded me of American horror movies that take place in the closed space of a single room or basement – in fact we are dealing with a horror movie, a political horror.

I saw the film during an Internet event organized by JCC – Jewish Community Center in Bucharest, with the participation of the director. Thanks to the organizers! Among other interesting topics from the discussion that followed the screening, I noted that Andrei Cohn tries to distance himself from the Gheorghe Ursu case by emphasizing the fictitious nature of the plot. The association is inevitable for those who know the history of Romania in the ’80s because it is the only documented case of a death following the beatings received in the arrest of the repression forces. Gheorghe Ursu was a hero of cultural resistance, the director argued, while the characters in the film are ordinary people. My view is that this argument only partially works. Gheorghe Ursu’s ‘crime’ was that he kept an intimate diary in which he wrote down his feelings from those years. He is of course a martyr and a hero in the historical perspective, but his guilt was as imaginary and fabricated as that of the architect Dinu Neagu in the film. The regime invents its enemies to intimidate. Political terror needed exemplary casualties.

How long will we talk, write, and make movies about the crimes of communism? Let’s be realistic, the Romanian audiences have never been great fans of the genre and did not fill the cinema halls even when some films received awards at the most prestigious festivals. My answer would be that these films will be necessary and interesting as long as they are reflected in the surrounding reality – either by the consequences that Romania is experiencing today, or by the dangers of some situations and facts being repeated now or in the future. .

Posted in Uncategorized | Leave a comment

just another action movie (film: Sicario: Day of the Soldado – Stefano Sollima, 2018)

In order to be successful, sequel films must reconcile two contradictory conditions. On one hand, they must keep a continuity of theme and characters with the original film in order to attract the spectators who remember it well. On the other hand, they must bring a sufficient degree of innovation and novelty, perhaps different points of view or new characters that arouse the interest of viewers who have not seen the original film or those who have not been enthusiastic about it. It is not an easy task, and comparisons are in more cases unfavorable than favorable. The film that opened the series ‘Sicario‘ managed to bring to the audience a violent story from the world of drug trafficking on the American-Mexican border that fully satisfied fans of the genre, but also raised moral issues about the limits of the law and the justification of unconventional methods in the fight against criminal organizations that have no scruples and no limits in their actions. The quality of the film lied precisely in these issues that were beyond the regular patterns of action films. ‘Sicario – Day of the Soldado‘ also follows all the rules of the action movies but fails to offer anything extra.

The opening is promising. A night mission on the porous border between Mexico and the USA is filmed in a style that continues what we have seen in ‘Sicario‘. A terrorist attack committed a few days later in the heart of America indicates that the action is combined with a story of fighting international terrorism. In fact, if additional justifications were needed to add violence to a film taking place in this part of the world, these scenes explain why methods of combating Islamic terrorism are applied in the area of ​​drug trafficking controlled by Mexican cartels. Two of the well-known heroes of ‘Sicario‘ return – Matt Graver, the ‘specialist’ in the fight against crime and terrorism by any means (Josh Brolin) and Alejandro, the executor under his subordination (Benicio Del Toro) whom we know from the first ‘Sicario‘ that he has everything reasons to take revenge on Mexican gangsters. However, the character who compensated for the violent violence and asked questions about the methods used, which had been played in the original film by Emily Blunt, is missing. Something of her humanity is transferred to the character of Alejandro, but this is not enough.

Sicario – Day of the Soldado‘ works OK as an action movie. The story is believable only by accepting the conventions of the action movies, but as soon as these are accepted it offers the opportunity of some excellent action scenes filmed in the deserts on both sides of the border. The director of the film is the Italian Stefano Sollima, at his first feature film in Hollywood, and I think there will be more, because from the point of view of cinematography and the fluency of the story telling there is no visible fall compared to Denis Villeneuve‘s version. Benicio Del Toro shows what a fine actor he is and manages to add something extra to the role of the hitman (‘sicario’) with a significant life story. The scenes in the desert in which he manages to gain the trust of the teenager he kidnapped at the behest of his bosses are perhaps the best in the film. Josh Brolin does what is expected of him and adds to his personal filmography another role of tough hero in action movies. Fans of the genre will be satisfied. However, those who saw and appreciated the first ‘Sicario‘ risk being disappointed. The ending seems to draw one of the possible directions of the third series. The producers have already announced that this is a trilogy. I hope that at least some of the complexity and narrative qualities atop of the action will reappear in the third film.

Posted in movies | Tagged , , , , , , | Leave a comment

the craziest end of the world (film: The World’s End – Edgar Wright, 2013)

According to the title, ‘The World’s End‘ should belong to the apocalyptic genre. The movie directed in 2013 by Edgar Wright fulfills this promise but only towards the end. It begins as a film about nostalgia and the comparison between the hopes of youth and reality. It continues as a social and character comedy to turn into a horror prank with alien invaders (or maybe robots). The last pub on the route of 12 the such institutions traveled by a group of five friends gathered to celebrate 20 years since graduating from high school is called ‘The World’s End’ and the name is not accidental. What struck me as remarkable about the British director’s film is that he manages to be credible in each of the four cinematic genres approached in succession, that the connection between them seems quite natural, and the British humor sparkling dialogues manage to maintain permanently the comic feel. This seemingly impossible mix of cinematic genres works beyond expectations.

The screenplay is written by director Edgar Wright and actor Simon Pegg who is Gary King, the head of the gang of men who meet after 20 years and decide (or are convinced by Gary) to remake the route of the pubs after their prom. Him being apparently the least ‘accomplished’ of all, this reunion is perhaps for Gary an exercise in detoxification (alcohol? drugs? we will never know clearly). The alcohol fumes accumulated after the 3rd or 4th pub facilitate the transition from social comedy to a sci-fi film that would have shades of horror if everything was not so comical. The gradual increase in the degree of madness makes the pyrotechnic effects towards the end seem almost natural. The film has an epilogue, and surprisingly enough, that deserves to be waited on patiently.

Besides Simon Pegg, I also noticed the excellent performances of Martin Freeman and Eddie Marsan. The only more consistent female presence is that of Rosamund Pike (the sister of one of the men and the romantic interest of all the others) in a role rather thin for her talent. Pierce Brosnan also appears, also under-distributed. But maybe the two simply wanted to have their names listed on the credits of this unusual apocalyptic comedy, which manages to offer to the audience an entertainment that does not avoid stereotypes of the genre but combines them with original ideas and sparkling British-style dialogues. ‘The World’s End manages to entertain without giving the impression that you wasted your time watching.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Cum ne pregătim pentru viitoarea catastrofă?

Cititorii rubricii CHANGE.WORLD știu deja că autorul acestor articole este un optimist incorijibil. Tocmai de aceea, conținutul articolului din aceasta săptămână s-ar putea să vă surprindă, căci el se ocupă de evenimente catastrofale de mari proporții, cu o probabilitate mai mică sau mai mare de a se întâmpla curând, evenimente care însă toate pot avea loc, și multe dintre ele vor avea loc, în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat. ‘Paza bună trece primejdia rea’ spune un proverb din rezerva noastră de înțelepciune populară, și nicicând nu au fost aceste proverbe mai bine verificate decât în ultima jumătate de an, de când omenirea se confruntă cu pandemia cauzată de virusul COVID-19. Au trecut cu bine (relativ, desigur, până acum, desigur) această perioadă dificilă doar câteva tari, majoritatea din Asia (Taiwan fiind probabil exemplul cel mai bun de succes), care aveau pregătite planuri de urgenta pentru confruntări cu pandemii de proporții. Aceste planuri sunt rezultatul experienței acumulate din lupta cu epidemii similare petrecute în Extremul Orient în ultimii 20 de ani. Omenirea știe să învețe din experiențele și uneori din greșelile trecutului. Așa cum vom vedea, riscurile unor catastrofe la scară globală există și unele dintre ele nu pot fi complet eliminate. Toate aceste riscuri pot fi însă reduse. Pregătirea răspunsurilor pentru situații de urgență este o disciplină care implică o colaborare strânsă între cercetarea științifică și industrie pe de-o parte, și instituțiile politice și organizațiile sociale pe de altă parte.

(sursa imaginii: popsci.com/killer-asteroid-could-hit-earth/)

Gravitatea catastrofelor diferă. Filosoful australian Toby Ord, de la Institutul pentru Viitorul Omenirii, de pe lângă Universitatea Oxford, definește în cartea sa ‘The Precipice’ riscurile existențiale, ca fiind cele care amenință distrugerea potențialului pe termen lung al omenirii. Care sunt pericolele unor catastrofe globale cu șanse reale de a se petrece în viitorul apropiat, să zicem până la sfârșitul secolului nostru? Pandemiile de felul celei cu care ne confruntăm acum par a fi devenit din ce în ce mai dese. Putem spera că pandemia COVID-19 nu va deveni un risc existențial, însă o pandemie care ar ucide peste jumătate din populația planetei ar avea cu totul alte efecte. Omenirea a redus pericolul unor boli infecțioase și a eradicat, în special prin vaccinări, multe dintre ele în ultimul secol. În același timp, a crescut frecvența și cu aceasta și riscul zoonozelor, adică al trecerii unor virusuri din mediul animal în cel uman. Există și pericolul crescut ca experiențele continuate sau suspectate de a continua în unele țări pentru dezvoltarea de arme bacteriologice să genereze efecte similare. Riscurile catastrofelor nucleare par și ele în creștere ca urmare a destrămării și expirării sistemelor de tratate pentru limitarea proliferării nucleare, încheiate acum 30-50 de ani, și a tensiunilor politice în creștere din ultimele decenii, ca și a pericolului permanent ca această tehnologie ucigașă să ajungă în mâinile unor grupări teroriste. Catastrofele din cauze naturale, cum sunt erupțiile vulcanice sau cutremurele de pământ, au o frecvență de zeci sau sute de ani interval și probabilitatea ca ele să se petreacă în viitorul apropiat este reală. Sursele altor pericole sunt în afara planetei noastre. Mă voi referi ceva mai încolo la erupțiile solare al căror efect poate fi scoaterea din funcțiune a rețelelor electrice pe suprafețe considerabile ale planetei. Este cunoscut și pericolul ca planeta noastră să fie lovită de un asteroid de mari dimensiuni. S-a întâmplat și se va mai întâmpla în viitor, daca nu prevenim acest gen de evenimente, și consecințele pot fi catastrofale, ducând la schimbări climatice de proporții și la dispariția unei părți însemnate din flora și fauna planetei. În acest domeniu, omenirea a înregistrat succesele cele mai importante. Începând cu anul 1980, a început activitatea de detectare, catalogare și calcul al traiectoriilor asteroizilor care pot duce în cazul unui impact cu Terra la schimbări climatice de proporții. Majoritatea, peste 1000, au fost descoperiți deja, iar veștile bune sunt că niciunul nu pare să aibă intenția să se întâlnească cu Pământul prea curând. Estimările valabile pentru 2019 erau că au mai rămas de descoperit în jur de 43 de astfel de asteroizi și că, în orice caz, riscul unui impact a fost considerabil redus. De la pericolul numărul unu, care a generat de altfel și nenumărate opere de ficțiune (cărți și filme cu teme sci-fi sau apocaliptice), impactul unui asteroid cu Terra a ajuns în coada clasamentului grijilor noastre. Altele, în schimb, i-au luat locul și probabilitatea ca un asemenea eveniment catastrofal să se întâmple în secolul nostru este, după unii cercetători, de peste 50%.

(sursa imagine: economist.com/briefing/2020/06/25/the-world-should-think-better-about-catastrophic-and-existential-risks)

Plecând de la pandemia actuala, revista ‘The Economist’ a dedicat, într-unul din numerele sale de la sfârșitul lunii iunie, un grupaj de articole temei pregătirii pentru situații de urgență de proporții catastrofale globale. Precedentul grupaj de articole pe aceeași temă data din anii ’90 ai secolului trecut, și atunci pericolul impactului cu asteroizii era pe primul loc. Astăzi, pe primele locuri figurează furtunile geomagnetice, pandemiile și erupțiile vulcanice gigantice.  Pentru fiecare dintre ele există cel puțin modelele științifice, dacă nu și planurile practice aplicate deja sau în pregătire pentru a construi sisteme de avertizare și prevenire. Să luăm ca exemplu furtunile electromagnetice datorate erupțiilor solare ale căror consecințe încep cu inofensivele, dar spectaculoasele efecte ale aurorelor boreale (în emisfera nordică) și luminilor sudului (în emisfera sudică). Cele peste 100 de milioane de tone de particule electrice trimise de Soare spre Pământ cu aceste ocazii, fenomen numit și ‘coronal mass ejection’ (CME), pot însă, de la o intensitate încolo, scoate din funcțiune aparatele electrice și sistemele de comandă energetică din zone mari ale Pământului. Efectele pot fi nimicitoare și includ distrugerea transformatoarelor electrice între tensiunile mari și cele medii, și dintre cele medii spre distribuția casnică, ale căror reparare și înlocuire pot dura multe luni. Sistemele de alimentare cu apă și gaz, comunicațiile telefonice și prin Internet, industria de divertisment – toate ar fi paralizate. Informațiile înmagazinate pe medii magnetice vor fi pierdute pentru totdeauna. Veștile bune sunt că există un sistem de avertizare bazat pe satelitul DSCOVR care este plasat între Pământ și Soare, la 1,5 milioane de kilometri de Pământ, și care poate trimite semnale de avertisment într-un interval de timp cuprins între 15 minute și o oră în avans fata de vârful furtunii geomagnetice. Este suficient timp pentru a închide serviciile esențiale și a salva majoritatea aparaturii care ar fi afectată de furtuna.  Indisponibilitatea rețelei electrice ar fi redusă de la câteva luni la câteva ore sau o zi-două, până când ‘trece furtuna’. Nu se cunoaște exact cât de generalizată este funcționarea acestui sistem, daca toți marii furnizori din America de Nord și din restul lumii sunt conectați la el, iar acestea sunt probleme ale căror soluții depind doar de buna colaborare a politicienilor cu inginerii și oamenii de știință.

(sursa imaginii: toxicslimelab.wordpress.com/2015/01/15/mount-krakatoa/)

Cât de cumplite sunt riscurile unor catastrofe naturale generate de cutremure sau de erupții vulcanice? În România, suntem, din păcate, familiari cu fenomenul cutremurelor distrugătoare, care își au epicentrul în Vrancea. Periodicitatea istorică a acestora în ultimele sute de ani este cam de 40 de ani, și ultimul cutremur de proporții a avut loc în 1977. Următorul este inevitabil, și anticiparea cutremurelor este încă o știință în faze incipiente. Putem doar să pregătim planuri de urgență, dar nu vom avea avertismente mai devreme decât cu câteva zeci de secunde înainte de catastrofă. Putem construi solid, putem consolida ceea ce este construit. În ceea ce privește predicția erupțiilor vulcanice, există progrese datorate sistemelor care folosesc sateliți, bazate pe o tehnologie numită interferometrie prin radar, dar nici aici nu pot fi prevăzute toate erupțiile, și mai ales intensitatea acestora. În multe cazuri, vom putea avea la dispoziție câteva ore pentru a evacua zonele în pericol, dar erupții de proporții globale sunt posibile oricând. Ultima ‘iarnă vulcanică’, modificare pentru câțiva ani a climei planetei în urma unei erupții vulcanice, a avut loc în 1815, precedentele pe la 1450 și 1250. Efectele fiecăreia dintre ele au durat câțiva ani. Perioada glaciară de acum 37 de mii de ani care a dus la schimbarea climei în Europa și extincția oamenilor de Neanderthal a durat însă probabil mult mai mult și intră în categoria evenimentelor catastrofale existențiale.

(sursa imaginii: economist.com/science-and-technology/2020/06/25/pandemic-proofing-the-planet)

Controversata Organizație Mondiala a Sănătății (WHO) a întocmit în 2018 o listă a bolilor care reprezintă pericole majore pentru sănătatea publică. Între ele se află alături de Ebola, SARS, Zika și o boală numită atunci „Boala X”, o boală cu originea în regnul animal, mai mortală decât gripa, dar contagioasă în aceeași măsură, care se poate răspândi în lume din cauza economiei și a turismului global care caracterizează stilul nostru de viață, sau în orice caz îl caracteriza până acum șase luni. „Boala X” a primit un nume la începutul acestui an, și acest nume este COVID-19. Până la fabricarea unui vaccin și găsirea unui tratament, singurele măsuri posibile sunt defensive și preventive. În cazul lui COVID-19 însă, aceste planuri au eșuat din cauza lipsei de transparență în comunicare și a acțiunilor târzii de recunoaștere și izolare a focarului inițial luate în China, și însăși OMS este posibil să poarte o parte din responsabilitate. Viitoarele acțiuni globale coordonate vor trebui să includă, pe lângă o reacție inițială mai eficientă, teste serologice periodice și împărtășirea tuturor informațiilor care ar putea contribui la crearea de tratamente și de vaccine. De asemenea, este necesară o supraveghere a focarelor cu o probabilitate mai mare de apariție a zoonozelor. Din cele 330 de noi boli apărute între 1940 și 2004, peste 60% își au originea în mediul animal, și peste 70% dintre acestea în animalele sălbatice. Ceea ce s-a întâmplat în Wuhan era nu numai previzibil, ci chiar probabil. Programele de cercetare și de prevenire sunt abordate și dintr-un alt punct de vedere. The Global Virome Project, un program propus de Universitatea California, are ca scop detectarea și catalogarea întregii populații de virusuri existente pe planetă, determinarea secvențelor lor genetice și între ele a markerelor cu potențiale zoonotice. Dacă acest proiect, care necesită o investiție de 4 miliarde de dolari, reușește, viitorul virus global va fi deja cunoscut, inclusiv punctele în care poate fi atacat și eradicat.

(sursa imaginii: forbes.com/sites/startupnationcentral/2020/04/13/israeli-startups-artificial-intelligence-covid19-coronavirus)

Unele dintre aceste planuri depind în mare măsură de cooperarea globală, începând de la comunicarea dintre instituțiile și organizațiile guvernamentale din diferite state și până la crearea de planuri de acțiune comune. Un exemplu pe care îl cunosc de aproape este cel legat de transmiterea pe Internet a informațiilor de avertizare în legătură cu catastrofele naturale între organizații, guverne și cetățeni. Informații despre cutremurele de pământ și avertismentele de tsunami sunt astăzi distribuite automat, aceasta fiind una dintre lecțiile învățate din distrugerile produse de evenimentul care a avut loc în  Oceanul Indian la 26 decembrie 2004. Inteligența Artificială are potențialul de a juca un rol important în prelucrarea timpurie a datelor și sesizarea tendințelor care, acumulate, pot fi indicații ale viitoarelor catastrofe. Aceeași Inteligență Artificiala se află însă listată printre tehnologiile create de om (alături de tehnologia nucleară și de armamentul biologic) care pot ele însele reprezenta riscuri existențiale, dacă nu sunt controlate strict și păstrate cu rigurozitate în serviciul omenirii. Știința reducerii riscurilor catastrofelor globale este poate domeniul în care controlul etic al cercetării științifice, transparența informației și colaborarea internațională au o importanță mai mare decât în oricare altul.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

layers of darkness (film: Fleuve noir – Erick Zonca, 2018)

The two lead characters of the film ‘Fleuve noir‘ are confronted with personal dramas and dark psychological problems, each in his own way. Police investigator Visconti carries with him the drama of complicated relationships with his son a teenager who’s in trouble with drug trafickers. He is rarely awake, permanently looking for alcohol, untidy and dressed in a raincoat that rivals that of the legendary Inspector Columbo. The literature teacher Belaille hides behind the appearance of a good teacher and a happy new father hiding unfulfilled writing ambitions and character vices that make him confuse reality with gloomy imaginary fantasies. Director Erick Zonca benefited for this 2018 film from a screenplay based on a book by Israeli crime novelist Dror Mishani and two exceptional actors in the lead roles – Vincent Cassel and Romain Duris. And yet, ‘Fleuve noir‘, despite its ambitions, manages to be only a little less than the sum of the talents that participated in the making of the film.

The story of the film is built around the investigation of the disappearance of a teenager. The elements of the police procedure are not completely absent, but are pushed into the background by the psychological aspects of the investigation. Visconti is a cop who relies primarily on intuition and rummages through the lives of those involved. The results do not take long to appear, but family conflicts, vices and psychological traumas are multiple and are gradually revealed. Repeated surprises and upheavals lead both police officers and spectators astray, and the truth – if this is the truth – is revealed only in the final scene.

The adaptation of the script to the French reality seemed successful to me, and the succession of revelations and changes of views always keeps the interest of the spectators. The excellent cinematography alternates between the police station, the dark and violent streets of Paris at night, the building where the heroes of the drama live, and the forest next to it that plays its role in the drama. The interpretations of Vincent Cassel and Romain Duris seemed a bit exaggerated to me. On a theater stage, they would be perfect, but in the film it seemed to me that the characters were embodied with an excess of mannerism, and it is precisely the key scenes in which the obsessed policeman and the suspected teacher who has many things to hide meet that do not work very well. The surprise character is played by Sandrine Kiberlaine, an actress who lives with more discretion the personal traumas of the mother of the teenager who disappeared and is searched by the police, traumas that are no less profound than those of the policeman or the teacher. The series of successive endings and the acting will make the heroes of this dark psychological thriller continue to haunt us even after the end of the screening.

Posted in movies | Tagged , , , , , , | Leave a comment

for Belmondo and Morricone (film: Le professionel – Jean-Paul Belmondo, 1981)

Ennio Morricone left this world recently and these days the movie channels broadcast – probably not by coincidence – many films in which the music is composed by him. It is a good opportunity to appreciate the quality of his compositions but also the role that soundtrack plays in creating the atmosphere and emphasizing certain aspects of the narrative in movies. ‘Le professionel‘ from 1981, directed by Georges Lautner with dialogues written by Michel Audiard is a good example of this. Morricone‘s music not only comprises one of the musical hits of film history, but also actively participates in pacing the story and balancing the comic and dramatic elements. The other main reason why this film arouses the interest of viewers to this day is of course the presence in the lead role of Jean-Paul Belmondo.

The story. Joss Beaumont (Belmondo), a secret agent with a license to kill, is sent by the the French intelligence services to assassinate the president of an imaginary African dictatorship. His back luck is that by the time he arrives in Africa, a change in government policies takes place and the former bullet-targeted rival becomes a friend who not only needs to be protected, but even his future assassin is offered to him as a gift. Escaped from prison after two years of African hell, Joss returns to Paris with plans for revenge, which include the assassination of the African president during an official visit to France. All the French police and secret services are following him. Only women are his allies – his wife plus two other beauties who would make Agent 007 with his Bond girls jealous. Paris becomes the scene of a duel of intelligence in which our hero always seems to guess in advance the movements of those who who are on his footsteps and spectacular pursuits. Belmondo was also famous for performing many of the risky scenes on his own, putting the stuntmen out of work.

The film manages to be interesting and enjoyable to watch until today, and it is largely the merit of Belmondo, who manages to be charismatic and full of humor even while he plans a cruel but well-deserved revenge. The rest of the cast fulfills its mission with professionalism, with a special mention for Robert Hossein as Commissioner Rosen, Joss’s main rival. Hossein was an excellent actor who always seemed to me not to be cast in the roles that he deserved. The soundtrack also has a dominant role, some of the scenes, especially in the first part of the film, look like ballet numbers performed on Morricone‘s songs. But the fact that the film is largely based on Belmondo‘s personality and Morricone‘s music can be considered a weak point. Some viewers may consider their performances excessive, others may argue that if we remove them there is not much left of this film. Maybe everyone is right. Anyway, as entertainment, I liked ‘Le professionel‘, seen now, 39 years after its launch,.

Posted in movies | Tagged , , , , , , | Leave a comment