An almost four hours film saga whose action takes place in the world of the American mob and spreads over several decades. Robert De Niro plays the lead role of a gangster whose career is filled with corpses, robberies, collaborations with corrupt police and large unions, and whose love affairs have no chance to end well. The special effects of cinema make De Niro move smoothly from youth to the age of memories and vice versa, in a narrative structure that uses flashbacks copiously. But no, the film we talk about is not ‘The Irishman‘, and the hero of the film does not belong to the Irish mob but rather to the New York Jewish mob during the Prohibition years. The film we talk about is ‘Once Upon a Time in America‘, made 35 years before Scorsese‘s film, and was the last of seven films directed by Sergio Leone. It’s amazing how this Italian director managed to build a remarkable cinematic opera in just seven films. He may also have been the most American of a non-American film directors.
Obviously, Sergio Leone had the ambition to match the masters of American film on their territory. After succeeding in the western genre, he tackles the saga of mafia families, modeled on Coppola‘s ‘The Godfather‘ whose first series came out a decade earlier. Even if it failed to reach the same level, ‘Once Upon a Time in America‘ is an achievement in many ways. The action takes place in Brooklyn, in the shadow of the famous bridge, and is segmented into three moments: the early 1920s when the neighborhood was an area predominantly populated by Jewish immigrants from Europe, 1933 at the end of the prohibition that enriched the gangs of alcohol traffickers, and 1968 when the neighborhood was transformed and the aging mobsters (those who had survived) were either retired from business or had become rich and entered politics. As in ‘The Godfather‘ and ‘The Irishman‘, the heroes never question the legality or morality of their activities. Crime is a family business, and the issues that concern them are related to family loyalties, to the code of honor of the world of crime, to friendship and to love affairs. Of the five friends who started together their careers in crime as teenagers, only Noodles (Robert De Niro) will try in his own way to stick to the end to the friendship pact concluded in his youth. To what extent does this adherence to the mob moral values compensate for a life of crime that destroys almost everyone around him? This is a question whose answer is left to the spectators.
The film is excellently written and narrated in non-chronological order, but all episodes are linked and explained in a coherent way. (This is true for the full version, I read that there was a short version for screening in theaters much less clear due to bad editing). From the point of view of details, the best rendered are the periods between the two world wars, and especially the first one taking place in the almost exclusively Jewish neighborhood of the 20s. The music is composed by Ennio Morricone whose collaborations with Sergio Leone left behind some of the best movie music scores ever written. Some of the songs are performed by Gheorghe Zamfir, and even if the pan flute is not a Jewish instrument, they integrate well and contribute to the ethnic color of the film. De Niro‘s performance is excellent, the makeup helps him move smoothly from the 1930s to 1968, and the comparison with the role in ‘The Irishman‘ where he was rejuvenated with computer graphics effects is very interesting. James Woods is also very good in the role of Max – Noodles’ friend, accomplice and rival – and the relationship between the two is the emotional axis of the story. We also see in this film the debut of Jennifer Connelly in the role of teenager Deborah, already radiating the beauty and personality of the actress she will become. Even though Sergio Leone failed to achieve Coppola’s cinematic perfection, ‘Once Upon a Time in America‘ is a very good and interesting film, which has survived so far very well the passage of time, and which finds well its place into the category of the great American saga films. Leone would be pleased.
‘Phoenix‘ made by Christian Petzold in 2014 is a seemingly simple film, telling almost linearly a story with only three main characters, but which contains a complexity of ideas and emotions that characterises only films or literary works of high quality. After watching the film I read some reviews and opinions of the viewers on IMDB, almost everyone interpreted differently what we had all seen on the screen, and my personal interpretation is also different from theirs. ‘Phoenix‘ is, I believe, a proof that the subject of the Holocaust is not exhausted in the art of film, that there are still significant aspects and points of view that have not been explored. It is also one of the few films (or books, or other works of art) that explore the complex and explosive theme of the relationship between the German Jews who survived the Holocaust and the country they considered homeland and which during the Nazi period turned for them into a infernal extermination machine.
The story in the film takes place in 1945, shortly after the end of the war. Nelly Lenz (Nina Hoss) and Lene Winter (Nina Kunzendorf), survivors of the hell of the extermination camps, return to Germany. It is the story of an impossible homecoming, to a home that no longer exists. Nelly is completely disfigured and the reparatory surgery she undergoes transforms her to the point that she is no longer recognisable even by her husband Johnny (Ronald Zehrfeld). Is this the true reason? Their reunion is strange. Nelly would like to return to her former life, but this is no longer possible. Johnny seems convinced that Nelly is dead, but he wants to use the woman who looks like Nelly to get her fortune. Nelly decides to play the role of the stranger disguised as herself. A false identity that masks itself in the real identity. But what was left of her identity after the sufferings she had gone through? None of those around seem to be interested in what had happened in the death camps and they express no responsible for the fate of the survivors. Is the return still possible? The relationship between Nelly and Johnny is full of questions, first and foremost about the possibility of returning to normalcy after the atrocities of war, about reconciliation, and about the fight against oblivion.
The quality of the film resides in avoiding rhetoric and melodrama despite the difficult themes that are addressed. The film is designed with the tools of the ‘noir’ film combined with elements from the German films that take place in the cabaret environment. The city of Berlin with its ghostly inhabitants waking up to reality after the war experiences, with the ruins where the cabaret with the symbolic name ‘Phoenix’ becomes the meeting point of the occupants with the locals, are built with attention to detail and filmed expressively. Ronald Zehrfeld gives to his role the necessary dose of ambiguity that allows us to constantly ask ourselves about the truth of amnesia and about his transformation from husband to possible accomplice to cime, from musician to crook. Nina Hoss is extraordinary, her transition from disfigurement to beauty, from trauma to the decision to try the impossible of reconciliation, are interpreted with a wealth of nuances and emotions. The final scene is symbolic and memorable. ‘Phoenix‘ is a film experience, which I recommend to all those interested in the history of Berlin, Germany and Europe, but especially to lovers of good cinema.
Dintre puținele știri științifice care și-au făcut loc în atenția publicului și care nu sunt legate direct de pandemia Corona mi-au atras atenția în ultimele săptămâni informațiile detaliate care confirmă că una dintre exo-planetele (planete din afara sistemului solar) urmărite de observatoarele spațiale are șanse bune să fie o planeta locuibilă pentru specia umană. Dimensiunile planetei și ale sistemului ei solar și condițiile atmosferice apropiate de cele ale Terrei fac posibilă supraviețuirea rasei umane în viitor pe aceasta planetă alternativa. Exista însă o întrebare. Dacă supraviețuirea umană este posibilă, atunci există și o probabilitate crescuta de apariție a vieții pe aceasta planetă? Evident, da. Formele de viață însă pot fi cu totul altele decât cele pe care le cunoaștem aici, și șansele apariției formelor ‘inteligente’ de viață sunt mult mai reduse. Reduse, dar nu zero. Cum vor arăta extra-tereștrii când și dacă îi vom întâlni? Exista deja cercetări științifice și presupuneri fundamentate în acest sens, și există, desigur, multe opere de imaginație – cărți, filme, artă. La fel ca și în cazul explorării spațiale, înainte de a zbura spre astre și de a întâlni alte forme de viață din Univers, omenirea a visat și și-a creat reprezentări în imaginație.
Aceste observații sunt rezultatul procesării informației culese de telescopul spațial Kepler, pe care NASA l-a pus din funcțiune în octombrie 2018. De ce abia acum? Telescoapele spațiale culeg și transmit permanent o cantitate imensă de informații. Este o varianta spațială de Big Data, dacă vreți. Aceste informații sunt înmagazinate și prelucrate de centrele terestre de cercetare spațială din diferite țări ale lumii. Telescopul Keppler, care a funcționat intre 2009 și 2018, avea ca funcție principală descoperirea de planete cu dimensiuni și condiții asemănătoare cu ale Pământului. Au fost explorate și s-au înregistrat date referitoare la peste 15 mii de sisteme stelare. Concluziile la care au ajuns două centre științifice de prestigiu diferite – Universitatea Cambridge și Institutul Max Planck – sunt similare, ceea ce mărește considerabil șansele ca ele să fie corecte. Exo-planeta cu numele foarte puțin atrăgător K2-18b are dimensiunile potrivite, cu o rază de 2,6 ori mai mare decât raza Pământului și o masă de 8,6 ori mai mare decât masa Pământului și își orbitează steaua în zona definită ca locuibilă, unde temperaturile ar putea permite existența apei lichide. Mai mult, analizele celor două echipe diferite au raportat detectarea vaporilor de apă în atmosfera sa bogată în hidrogen. Este până acum rezultatul cel mai spectaculos al expediției Kepler, dar prelucrarea informației înmagazinate în cei peste 9 ani de funcționare continuă. Distanța față de sistemul solar? ‘Doar’ 124 de ani-lumină.
Dacă exista condiții favorabile vieții, atunci este posibil ca dezvoltarea ei să fi început mai mult sau mai puțin în paralel cu apariția și evoluția vieții pe Terra, și ca forme de viață inteligente să fi dus la nașterea unor civilizații extra-terestre pe K2-18b sau alte planete asemănătoare. Presupunând că vom pleca în viitor, cândva, în călătorie spre această planetă, ajunși acolo după un drum de 124 ani-lumină s-ar putea să-i descoperim pe acești extra-tereștri, sau poate că ne vom întâlni cu ei undeva la mijloc. Conflictele sunt posibile, atunci când resurse prețioase, inclusiv ‘spațiu locuibil’, sunt râvnite de două civilizații diferite. Acesta este punctul de plecare al filmului de acțiune science-fiction ‘Enemy Mine’, o coproducție germano-americană care a fost unul dintre divertismentele mele escapiste vizionate în ultimele săptămâni. Filmul a fost lansat pe ecrane în 1985, la mijlocul unui deceniu în care filmele de acțiune avându-l ca protagonist pe Indiana Jones și serialele științifico-fantastice ‘Star Wars’ și ‘Star Trek’ dominau ecranele mici și mari. ‘Enemy Mine’ este o combinație a celor două genuri, foarte satisfăcătoare pentru amatorii de filme de acțiune, dar care poartă în el și câteva idei despre întâlnirile dintre civilizații care merită să fie analizate. Regizorul filmului era Wolfgang Petersen, un german care a făcut o carieră destul de frumoasă la Hollywood și a avut, pe lângă acest film, succes cu câteva spectaculoase mega-producții de acțiune cum au fost ‘Air Force One’, ‘The Perfect Storm’, și ‘Troia’.
Sinopsis. În universul sfârșitului de secol 21, specia umană are ca rival rasa extraterestră a Dracilor (Dracs, în engleză, în original), reptile bipede gânditoare, ajunse la un stadiu aproximativ similar de dezvoltare cu omenirea. În urma unei batalii spațiale gen ‘Star Wars’, pilotul uman Willis Davidge și pilotul ‘Drac’ Jeriba Shigan ajung pe o planetă destul de ostilă, unde vor fi obligați să colaboreze pentru a supraviețui. Pentru aceasta, vor trebui să învingă barierele dușmăniei, comunicării, diferențelor fiziologice și culturale, și să descopere fiecare în celălalt filonul de sentimente și credințe pe care îl numim ‘umanitate’, dar căruia, probabil, în contextul civilizațiilor multiple din Univers. va trebui să-i căutam și să-i găsim un alt nume. Viziunea este, desigur, idealizată, filmul aparține la urma urmei genului basmelor spațiale, și ideea principală conform căreia dacă înțelegerea este posibilă la nivel individual, atunci ea ar trebui să poată fi pusă în aplicare și la nivelul grupurilor sociale și al speciilor în Univers, nu este întotdeauna validată de realitate. La nivel de metaforă, dilema astronautului este similară cu cea a pământenilor confruntați cu ‘străinii’, cu valurile de ‘invadatori’ care arată și se comportă altfel chiar și pe propria noastră planetă.
De multe ori, când vine vorba despre formele de viață extraterestre, îmi vine în minte antologica scenă a barului galactic dintr-unul din primele episoade ale serialului ‘Star Wars’ scris și regizat de George Lukas. El imaginează o lume care este pe de-o parte, colorată și diversă, iar pe de altă parte, reprezintă o variație comică și imaginativă a lumii în care trăim. Eroul ‘Drac’ din ‘Enemy Mine’ urmează și el un traseu similar, fiind un exemplu de ‘extra-terestru reptilă’ care extrapolează caracteristicile animalelor pe care le cunoaștem de pe Pământ, le adaugă trăsături antropomorfe, și exploatează repulsia sau chiar frica unora dintre noi față de reptile. Aceasta imagistică era una dintre cele doua variante foarte populare în anii ’60 și ’70 ale genului science-fiction în literatură și în cinematografie alături de varianta multipozilor, descrisa în ‘Războiul lumilor’ al lui H.G. Wells sau în filmul sovietic ‘Planeta furtunilor’. Sfârșitul anilor ’70 aduce cu el ‘generația monștrilor’ și a extratereștrilor ostili pe care o lansează serialul ‘Alien’ al cărui prim film din 1979, regizat de Ridley Scott, rămâne capodopera genului ‘horror spațial’. La antipodul acestei viziuni, se află extratereștrii prietenoși ai lui Steven Spielberg. ‘Întâlnire de gradul trei’, realizat în 1977, este mai mult un film al pasiunii și al febrei umane în așteptarea contactului cu alte civilizații. Extratereștrii apar abia în final, siluete fantomatice, dar care întind mâna salutând în semn de pace. Ideea este continuată în celălalt film celebru al genului, regizat tot de Spielberg în 1982, ‘E.T. – the Extra Terrestrial’. Ambasadorii omenirii sunt în acest caz copiii, care își găsesc un partener pe măsură în ființa cu ochi mari și dor de stele.
Problema majorității acestor reprezentări este caracterul lor antropomorf sau zoomorf. Oarecum firesc, omenirea își imaginează lumea vie din Univers după chipul și asemănarea celei de pe planeta noastră. Nimic nu garantează însă că viața în spațiu, acolo unde există, prezintă forme similare celei de pe Pământ. Putem face totuși câteva presupuneri, bazate pe prezumția că legile fizicii și ale chimiei sunt universale. Orice ființă vie are nevoie de o sursă de energie, care să-i alimenteze acțiunile, și de un mecanism reproductiv pentru perpetuarea speciei. Cu cât planeta este mai apropiată ca dimensiuni și condiții climatice de Terra, cu atât mai mari sunt șansele ca formele de viață de acolo să fie asemănătoare celor pe care le cunoaștem. Și invers. Mase planetare și forte gravitaționale diferite, de exemplu, pot duce la forme diferite de mișcare la suprafață, în aer sau în apă. S-ar putea ca forme străine de viață să fie organizate social în mod foarte diferit. Să ne amintim de planeta vie care oglindea sentimentele și visele umane din romanul ‘Solaris’ al lui Stanislaw Lem și din cele două filme pe care le-a inspirat. Vom ști să recunoaștem astfel de forme de viață atât de diferite? În ‘2001 – Odiseea Spațială’, natura și forma vieții cu care se confruntă astronauții și mașinile lor gânditoare rămân un mister. Și în unele cazuri, formele de viață s-ar putea să fie microscopice. Pericolul este ca atunci să le simțim întâi efectele, precum în romanul (și el urmat de un film) ‘Germenul Andromeda’ al lui Michael Crichton. Pandemia cu care ne confruntăm astăzi este de origine terestră, dar contactul cu alte civilizații, când le vom întâlni în spațiu, va cere masuri suplimentare de precauție. Va trebui să începem cu distanțare fizică sau socială, chiar dacă primul impuls va fi să-i îmbrățișam pe extra-tereștrii pe care îi vom întâlni după o atât de lungă căutare!
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
A commission of inquiry should be set up to determine how it is possible that a film that gathers such a collection of talents as ‘The Counselor‘ can disappoint to such an extent. The director is Ridley Scott the author of ‘Alien‘, ‘Blade Runner‘, ‘Thelma & Louise‘ and ‘Gladiator‘, the screenwriter is the successful novelist Cormac McCarthy at his first original script but the author of the novel that inspired the wonderful ‘No Country for Old Men‘ , and the cast includes Javier Bardem, Penélope Cruz, Cameron Diaz, Brad Pitt, Bruno Ganz – each of them a reason to make a film in which they feature a ‘must see’. And yet, this drama that takes place in the world of the cartels of drug traffickers at the border between Mexico and the United States, although well garnished with violence and sex, fails to capture and retain the attention of viewers and leaves an impression of confusion and of a terrible waste of talent.
The ‘counselor’ (Michael Fassbender) is an ambitious lawyer whose name we never know. In the desire to raise his standard of living and to please his beautiful fiancée Laura (Penélope Cruz) he enters the service of the mob that transports drugs on both sides of the border. One of the transports goes wrong and the Counselor will be suspected by the Mexican drug cartel that he is reponsbile. The punishment for traitors is terrible. Moral decay and complicity in crime can only lead to disaster – this would be the not-so-subtle moral of this story.
If the moral intention is obvious, the story is quite complex and could be interesting, but the way it is told makes it unnecessarily cryptic for viewers. The film is difficult to watch, many characters appear and disappear and not all of them have a reason to be on screen, there are no details that link the episodes of the story and give motivation to some of the characters’ actions. I believe that to blame here is the fact that Cormac McCarthy‘s script (he is a valuable novelist, but for the first time a screenwriter) does not seem to have been – surprisingly – advised and corrected by the director to make the film clearer to the public. Maybe there was an intention that escapes me, but the fluidity of the story I was expecting from a director like Ridley Scott is missing. Worse, some of the main characters are reduced to being nothing more than their own stereotypes, including the two gangsters played by Javier Bardem and Brad Pitt. Penélope Cruz is a wasted talent in this film. The same can be said about Bruno Ganz, from whose role it seems that essential parts fell out on the editing table, parts which can be seen only in a special version of the director, but not in the standard distributions. Michael Fassbender copes quite well with the complex role of the Counselor, but I missed something in his interpretation as well, perhaps precisely because the moral of the story is too predictable. The most interesting role is that of Cameron Diaz, who seemed to me the only one who manages to transform Malkina’s character from the gangster girlfriend into the pivot of the whole story. The concentration of talent involved in making this film far exceeds the result.
Any film made by Guillermo del Toro has a visual style that makes it recognizable at a glance, whether it’s a sequence or a ‘still’ photo taken from the film. ‘Crimson Peak ‘ made in 2015 is an excellent example, being perhaps the most ‘del Toro’ of del Toro‘s films. From the point of view of fantasy and visual imagination, the film is excellently designed, which makes it far exceed the average level of vintage horror films. In del Toro‘s filmography, however, this film is not one of his top films. The reason may be that by placing the story in the genre of movies in which ghosts and their relationships with humans play a key role in the action, the director (also a co-author of the script) seems to have borrowed and made the most of all the set effects, but works too little to the supernatural element. Those who see the film will find that the ghosts show up in copious quantities and in impressive appearances, but do not play an important role in the action. To paraphrase a dialogue in the film, it is a story with ghosts, but not a ghost story.
The story begins in the New England of the first years of the 20th century where young heiress and socialite Lucille Sharp (Mia Wasikowska) falls in love with a young Brit inventor Thomas Sharpe (Tom Hiddleston) which his father believes to be the wrong man for her. When his father dies a violent death nothing can prevent any longer Lucille to Marry Thomas and move with him and his piano playing sister (Jessica Chastain) to England. Their location is a remote mansion which seems to have witnessed plenty of atrocities that may not be over actually, a fact that the which the ghost-communicating American young woman (did I mention that she has the talent to speak with ghosts?) will face soon. Soon we will be together with the heroes in the middle of a Gothic horror movie.
I have already written about the visual qualities of the film. Guillermo del Toro invented a cinematic world in his films in which people coexist with ghost, spirits and strabfe life forms, in which water and retro technologies play a significant role, in which red is a counterpoint to white, and black and shadows have thousands of different shades. The director directs his actors with professionalism and controls them with precision, completely erasing almost any trace of their personality, melting them into masterfully designed costumes and the extreme feelings of the heroes. We were in a gloomy and violent fairy tale, with a somewhat predictable outcome. With an extra touch of inventiveness and creativity, ‘Crimson Peak ‘ could have been a memorable film.
Michelangelo Antonioni‘s ‘The Passenger‘ or ‘Professione: reporter‘ (the original title) is a case study of a remarkable film by one of the important directors in the history of cinema, a film that changes its meaning and perspective over time, but remains a work of great intensity and quality. Made in 1975, the film has a well-defined place in the film career and in the life of the Italian director. His previous film ‘Chung Kuo – Cina‘ had been a documentary made in China in 1972 in the midst of the cultural revolution period. Although it did not contain any explicit criticism but rather brought to the screen a well-censored version of a reality of which the film crew had seen only a part and was allowed to film even less, the film was not liked by the Chinese censors and – it seems – by Mao himself, as a result being banned in China for three decades. Accused of counter-revolutionary and even fascist tendencies, Antonioni (a man with leftist views) makes after that documentary ‘The Passenger‘, a film about a reporter who decides to change his identity of an objective presenter of reality with that of an arms dealer, involved and sympathetic to revolutionary political movements in central Africa. The name of the film gave rise to different interpretations, but perhaps the most interesting is that of the role of ‘passengers’ that each of us plays from birth to death, and the meaning we give to this journey.
What remains of this film 45 years after its making, and how can it be seen and understood by those who do not know the director’s biography? I tried to do this mental exercise while watching the movie. Probably some of the political details have evolved, but not the essence. African states are still prey to corruption and dictatorial tendencies, and rebellious movements put central authority to the test, being characterized as terrorists or freedom fighters depending on the political orientation of the one who places the label. The job of a journalist is as dangerous now as it was then, and the dilemmas of reporters who are sometimes forced to make concessions in order to obtain material or interviews with political leaders with dubious backgrounds are just as actual. Some of the elements of the story are less temporal. The main hero played by Jack Nicholson assumes the identity of a stranger he had met by chance in Africa and who had died suddenly. This kind of intrigue based on identities switching has been the basis of many thrillers. The reporter who has taken on the false identity of a gun dealer at some point becomes the target of everyone, friends and enemies. His connection with a young woman he met on the roads of Europe (Maria Schneider) is described in a very detached way, we don’t even know the girl’s name. Is this an accidental connection, or a real chance for change? Ultimately, identity means not only the name on the passport but also the feelings and relationships with those around you.
We are in a film by Antonioni, so we can expect lonely and internalized heroes who communicate in few words if any. Visually, the spaces often seem to overwhelm the heroes. The story begins in the Sahara. Deserts are among Antonioni‘s favorite settings. The Spain of the end of the dictatorship (filming happened in 1975, the year of Franco’s death, the story takes place in 1973) is also much less populated than it would become in the following decades and just as burned by a merciless sun. An original element is that of Gaudi’s architectural works in Barcelona. The brilliant Catalan architect was probably less famous then than he is today, otherwise I doubt that a reputable reporter would not have heard of him. The presence of Gaudi’s art in the film offers not only a visual counterpoint to the love story between the reporter and the Girl, but also an allusion to the commitment and passion that underlie his life and his work. The excellent, often multifaceted dialogues are supported by the exceptional performances of Jack Nicholson in one of the significant roles of his early career and by Maria Schneider whose beauty and freshness shine here even more than in ‘Last Tango in Paris‘ . Finally, we have in this film a final anthology scene, which it alone would be sufficient for those who did not see it to immediately look to see the film. It’s one of those scenes that I watch and watch again at any occasion, and about which I can say, ‘that’s why I love movies!’
With ‘Que la bete meure‘ (The English title is ‘This Man Must Die‘ and is inspired by a novel by Cecil Day-Lewis, yes, the father of … ) Claude Chabrol ends the decade of his consecration as one of the most talented and prolific French film directors of the second half of the 20th century. He had started the 60s as a New Wave theorist and one of the most daring directors of this current and he ends it as a well-known director and one who is very close if not part of the mainstream. Along the way, he made 15 feature films, most of them thrillers, almost all inspired in one way or another by Alfred Hitchcock‘s films. The master of suspense was not only an idol for the directors of the French New Wave, but he also watched them with interest and he dialogued with them, literally and even artistically. For Chabrol, ‘Que la bete meure‘ marks not only the end of an excellent decade of film directing, but also represents one of his best and most original films.
Most of the story takes place on the Breton shores of the ocean, in the villages and especially on the roads near the cliffs. The film begins with the traumatic intersection of two destinies – a child who returns from picking shells on the ocean shore is killed by a car in a hit-and-run accident. The father, a writer of books for children (Michel Duchaussoy) vowes to dedicate the rest of his life to finding the person responsible for his son’s death and murder him. He entrusts his thoughts of revenge to a personal diary that will play a key role in the story. The private investigation, with a little luck, leads the hero to identify the probable culprit quite quickly, but that the revenge plans turn out to be more complicated than expected. As in many of Chabrol‘s films, we come to know a French bourgeois family in which nothing corresponds to appearances, and in which the hatred of members towards the head of the family comes to resemble the situations in Agatha Christie‘s detective novels in which almost all characters have good reasons to commit the crime. It is a very well written script, with romantic elements, suspense and social criticism, all under the sign of revenge, and which also has the quality of an ending that does not try to solve everything but lets the viewer to choose his favorite interpretation. By the way, the dialogues are written by Chabrol, but the script is inspired by a book by Cecil Day-Lewis, yes, the father off …
Michel Duchaussoy and Caroline Cellier do their jobs well in the role of the vengeful father and of the star actress with whom the writer begins a relationship in order to reach her brother-in-law, the main suspect. As often, however, the negative role is the one that proves to be the most interesting and JJean Yanne eclipses the two, although he enjoys less screen time. The cinematography, as always at Chabrol, is excellent. Beyond the tranquility of the landscapes or in the luxury of bourgeois houses, the dramas are hidden and the tension is ready to erupt at any moment. 51 years after the premiere, the world of ‘Que la bete meure‘ seems much simpler, without mobile phones and the Internet, but the effect is that in their absence we get faster to the essence of the feelings and passions of the characters – and here nothing looks old-fashioned. It is one of Chabrol‘s most carefully designed and best-written films – recommended viewing.
Pandemia care a lovit întreaga planetă va deveni probabil un reper care va împărți viețile multora dintre noi în două perioade distincte: ‘înainte’ și ‘după’. Ca și alte momente importante din istorie Corona crează și un nou gen literar – literatura legată de molimă și de consecințele sale, de viața oamenilor în timpul pandemiei și a izolării, de confruntarea lor cu boala și cu consecințele sale. Prima carte din acest nou gen care mi-a căzut în mână este scrisă de Raul Anchel și a apărut la editura LETRAS (a cărei deviză este ‘Promovam autorii romani’) cu titlul ‘Corona – timpuri răvășite’.
Cine este Raul Anchel? Probabil că numele lui vă este complet necunoscut, așa cum îmi era și mie până recent. Este născut la Fălticeni ‘pe la mijlocul secolului trecut’. A studiat matematica la Iași și după câțiva ani de activitate în București a emigrat în Israel, unde a făcut carieră în IT, lucrând la câteva firme de prestigiu și la câteva companii start-up, activitate profesională pe care o continuă până în ziua de azi. Scrisul a fost pentru el în toată această perioadă o pasiune ‘de sertar’. Corona i-a influențat și din acest punct de vedere viața. Raul Anchel a folosit lunile de secluziune pentru a scrie, finisa, edita și publica nu mai puțin de patru cărți: două la editura SAGA din Israel, și două la editura LETRAS din Romania.
Nu pot să nu încep cu o observație editoriala. Citesc destul de multa literatura română și publicată în România. Am avut și ocazia să fiu expus proceselor editoriale ale unora dintre editurile românești. Ceea ce a realizat Raul Anchel cu această carte (și este vorba despre una din patru) este un record ca timp (patru luni!) pentru scriere, editare, tipărire, distribuire, dar ceea ce este și mai remarcabil este nivelul editorial impecabil al cărții. ‘Ochiul’ meu ‘limpede’ a sesizat destule probleme editoriale aproape la orice carte publicată în Romania, inclusiv de marile edituri. Aici numărul este 1 (una) – și nu legată de limba româna ci de cea franceză, folosită la un moment dat în text. O carte frumoasă și excelent editată, și dacă suntem aici menționez și coperta, cu o ilustrație aparținând artistului plastic fălticenean Gabrel Baban, un frumos peisaj al urbei care a fost, a cărui lipsa aparentă de legătură cu textul are și ea rostul ei.
Cartea este o culegere de texte scrise în perioada izolării mai mult sau mai puțin ermetice petrecute intre lunile februarie și mai ale acestui an din cauza pandemiei cauzate de virusul COVID-19. Nu este vorba propriu-zis de un jurnal, desi o parte dintre texte seamănă cu pagini de însemnări aproape obiective legate de evenimentele zilelor care se scurg cu monotonie. Altele însă sunt relatări de vise, scrisori imaginare, poeme, amintiri din alte vremuri. Pe scurt, ceea ce am simțit și trăit mulți dintre noi în aceste luni, în aceste ‘timpuri răvășite’ de pandemia care ne-a schimbat ordinea și planurile, care ne-a impus reguli și restricții de felul cărora mulți dintre noi nu le-am trăit niciodată în cursul vieților noastre.
Textul intitulat ‘După’ face o comparație cu alte jaloane ale vieților celor din generația noastră, comparație care mi-a trecut și mie prin gânduri în aceste ultime luni:
‘În viața dinainte de cutremur …
Așa spuneam în anii ’80, încercând să-mi separ deciziile în două.
Decizii luate înainte de cutremurul din ’77. Deciziile unui om fără probleme, fară griji, care știe că viața e un dar de care trebuie doar să se bucure mereu.
…
Alta pacoste ce se abate des asupra omenirii sunt războaiele.
Din nefericire, în Israel am prins și din astea. Despre alea știi când încep, dar nu când, nici cum s-or termina.
Viața iți depinde de direcția în care tremură mâna dușmanului care ține arma sau de piatra ori zidul care lovește bomba sau, simplu, de o secundă de neatenție a ta.’ (pag. 50-51)
Sau comparația din ‘Pandemia. Altă zi …’ care ne întoarce oarecum istoric la proporții:
‘Întrebări grele trebuie evitate … Simplu evitate …
Prin anii ’40, oamenii se întrebau: oare există Dumnezeu? Vede el ce se întâmplă pe Pământ? De ce nu face ceva? De atunci, mulți oameni religioși au încercat să rezolve misterul … Pentru ei, ce se rugau pioși zilnic și respectau legile canonice, întrebările astea erau foarte grele … Erau fară răspuns …’ (pag. 102)
Sunt relatările lui Raul Anchel experiențe personale, sau doar sintetizează și distilează ceea ce mulți dintre noi au simțit în aceste luni? Nu cred că are importanță, atâta vreme cât texte ca ‘Vise cenușii’, de pildă, reușesc să capteze într-un amestec de realism, umor și onirism atmosfera primelor săptămâni ale pandemiei, amestecul de știri și zvonuri, de opinii ‘experte’ care se bat cap în cap și de declarații demagogice, dezorientarea personală și instituționalizată:
‘Am ațipit, cred, la calculator. M-a trezit un zgomot. Mă duc la ușa de la intrare, de unde venea zgomotul. Doamne, nu mi-a venit să cred. Cineva, probabil ăia de la Magen David [nota recenzentului: aici – instituția echivalentă Crucii Roșii în Israel] mi-au făcut o gaură de 20 pe 20 centimetri în ușa de la intrare. O portiță mică închidea ermetic gaura. Dau să ies, să vorbesc cu cei care mi-au distrus ușa. Ușa era blocată. Nu mai puteam ieși din apartament. Gluma se îngroașă. Ăștia au inebunit – îmi zic …’ (pag. 17)
‘Când galbenii nu ajută la nimic’ glosează pe marginea culorii galbene, cu semnificația ei în istoria evreiască și în evenimentele actuale. ‘Între disperare și nepăsare’ prelucrează observațiile matematicianului despre statisticile cu care suntem bombardați de multe luni încoace.
‘… am deschis televizorul. Un grup de oameni inteligenți vorbeau, desigur, de COVID-19.
Mi-a reținut atenția un profesor doctor în medicină. Om în jur de 70 de ani, cu mare experiență de viață, probabil și în profesia dumnealui. Avea părul alb, tăiat de o cărare perfect aranjată. Avea ochelari și riduri adânci. Individul inspira încredere. Zâmbea și vorbea calm. “Am calculat – a spus el – că șansa ca eu să mor învins de COVID-19 este la fel ca șansa să căștig la loto. După cum mi se părea mie, tipul n-a jucat la loto în viața lui. Teza domniei sale părea o prostie …’ (pag. 27)
Balconul de pe care scriitorul izolat observa lumea din jur, orașul cu străzile pustii parcă părăsite de omenire dar unde nu au ajuns încă extra-tereștrii devine treptat familiar cititorului. Când nu se uita la televizor și când nu visează, eroul nostru scrie scrisori mai-marilor lumii inclusiv președintelui Trump cerându-i (tocmai lui!) abrogarea pentru șase luni a capitalismului, sau se ia de piept cu organizațiile internaționale, în special cu Organizația Mondiala a Sănătății și – desigur – cu Organizația Națiunilor Unite. Unul dintre aceste pasaje este prefațat de un avertisment care recomandă cititorilor să sară capitolul respectiv daca nu au chef cumva de politică sau sunt sătui de politica lor locala. Cititorii ar face poate bine să urmeze aceste sfaturi, pasajele să le zicem ‘politice’ sunt destul de banale și disonante fata de restul cărții. Încercarea de analiză ‘serioasă’ cu titlul ‘Corona times -2’ începe prin a se disocia de teoriile conspirative, pentru a servi apoi un contra-exemplu de preluare și interpretare deformată a unei știri care a făcut momentan senzație și care intre timp s-a dovedit a avea alte cauze. Este probabil prea devreme pentru o analiză completa a cauzelor pandemiei, adevărul va fi cunoscut mult mai târziu, și multe dintre presupunerile de acum riscă să fie contrazise de ceea ce vom ști în viitor. Personal am preferat abordarea din textul imediat următor, cel cu titlul ‘Corona times – 3’, o călătorie onirica în China devenită pentru o vreme un tărâm unde putem ajunge doar în vis.
Textul meu preferat din carte se numește ‘Oglinda’ – o metaforă a normalității și a memoriei. Lacul din amintirile copilăriei și tinereții, ilustrat în volum cu fotografia unui lac de munte care îmi pare cunoscut, devine un simbol al normalității pierdute și al fragilității acesteia. ‘Nostalgia combate pandemia’ ar putea fi un titlu alternativ. Coordonata temporală este și ea prezentă de multe ori sub o formă sau alta, încă din titlu, sau ca în scurta schiță ‘Pandemia. O zi’ în care împărtășim senzația relativizării timpului, dar și cea a sincronizării timpilor personali invadați de orologiile publice.
Revenirea treptată la o alta rutină, cea în care izolarea nu mai este considerată necesară dar suntem obligați, cu prudență, să ne asumam coexistența pentru o vreme cu pandemia este și ea excelent redată în câteva texte. Primele plimbări prin oraș, natura căreia încercam să-i cunoaștem din nou formele și culorile și nu mai suntem siguri că sunt aceleași, revederea cu nepoții pe care nu-i putem îmbrățișa, cel mult putem juca cu ei o partidă de pase de fotbal cu distanțarea de rigoare. Ah, da – și măștile!
‘Mi-am zis să încerc să văd viața prin ochelarii pandemiei….
Când mă plimb, natura, bat-o vina, este mai puțin tentantă decât era. Culorile ei sunt mai șterse, mai pale, mai atenuate … Pasările par și ele mai adormite …
Nici cerul, deși continua să-mi zâmbească, nu mai are strălucirea lui obișnuită …
Trecătorii sunt cu mult mai închiși în ei, mai preocupați, mai grăbiți …
Nu mai există priviri drăgăstoase, ci doar măști amenințătoare …’ (pag. 140)
Păstrarea limbii române curate și impecabile nu este lucru ușor pentru un intelectual care trăiește de zeci de ani departe de România și care își duce viața profesionala (nelegată de literatură), socială, uneori și cea familială, în alte limbi. Stiu asta din proprie experiență. Raul Anchel face parte dintre aceia, puțini, care reușesc să se exprima frumos și clar, într-o limba româna ferită de barbarismele importate din jur dar și de cele adăugate limbii române în deceniile trecute de la momentul emigrării. Mai mult, el dovedește o capacitate de a construi fraze și o flexibilitate care îi permit să treacă fară efort de la proză la poezie, de la stilul epistolar la cel memorialistic. Raul Anchel scrie frumos în romănește. Întoarcerea la scris și curajul de a ieși în public cu cărți este o răsplată pentru el și un dar pentru cititorii lui.
Literatura Coronei va produce, sunt sigur, multe alte opere, cărți importante, poate cărți majore. ‘CORONA – timpuri răvășite’ face pionierat. O face în mod impresionant. Cartea este scrisa de un israelian dar experiența sa este universală și va rezona pentru cititorii de pe alte meleaguri. Desigur, abordarea situației complexe în care ne găsim, noi personal și comunitățile noastre, țările în care trăim și planeta nu este simplă, deoarece evenimentele continua să se petreacă în direcții și cu consecințe încă necunoscute. Aș încheia însă cu încă un citat, care include o doză necesara de optimism învelit într-o metaforă:
‘… acum mii de ani, nimeni nu credea că Marea Roșie poate fi traversată pe jos … Cu cai și provizii … Se spune că au fost patru păreri despre cum se învinge virusul (egiptenii):
– unii au spus să luptăm;
– alții au spus să ne predăm;
– unii au spus să ne sinucidem;
– alții au spus să ne rugăm domnului.
Dar pe atunci exista un Moshe sau Misha, sau Moses sau Moise.
El a spus “să ieșim!” … Dumnezeu e cu noi …
Acesta este versetul săptămânii … vaisa! = să ieșim!’ (pag. 105)
——–
Cartea este distribuită în Romania de www.piatadecarte.net și poate fi comandată la numerele de telefon 021-3675228 sau 0787-708844 sau adresa email comenzi@piatadecarte.com.ro. În Israel puteți apela 050-5731848 sau scrie la raulanchel@yahoo.com.
What could be more promising than a historical miniseries dealing with one of the most original and assertive women in history, Empress Catherine II (the Great) of Russia, who expanded the borders of the empire and raised it to the rank of an European power, who brought to Russia the spirit of reforms and the books of the Enlightenment, and who largely laid the foundations of the institutions of the modern Russian state? The fact that Helen Mirren, one of the great contemporary film and television actresses who has already successfully embodied queens on the big and small screens owns the lead role could only increase my level of expectations. This time, however, the disappointment is almost up to the expectations. The miniseries (4 series) ‘Catherine the Great‘ fails in most of its main points, but especially where it has the ambition to present an original vision, different from what the historical genre offers in such cases.
I am not a fanatic of historical authenticity in movies (or books) and I accept relatively easily points of view different from those in history textbooks, be they revisionist perspectives. I’m not a Puritan either, but I confess that the historical over-sexualization in series like ‘The Tudors‘ and now ‘Catherine the Great‘ doesn’t seem to bring much extra value to them.’Catherine the Great‘ is not even about (too much) nudity as about using vulgar and implausibly explicit language that adds nothing to the characters. I confess that as an ardent feminist I enjoyed the description of Catherine as a sexual predator of young men who satisfied the desires of the old empress, but the use of 21st century suburban language adds nothing to what intents to be the sincere love story between Catherine and Potemkin. The emphasis on love affairs and family intrigue overshadows the historical details, and the evolution of the empress and the reasons why she gradually abandons the reform program to become a fervent reactionary at the end of life and reign remain as unclear as possible.
The historical approach is unequal in level. I am very curious how authentic the Russian spectators will find it. On one hand the producers of the series have invested heavily in sets and costumes, and the film looks great visually. The palaces with ballrooms and council rooms, bedrooms and work rooms are being presented in all their golden splendor. So are the sumptuous costumes of the imperial nobility and of the officers. On the other hand the dialogues are schematic and historical gaffes are too often also visible. For example, there is constant talk about Germany, a country that would appear only almost a century later, probably the right word to use would have been Prussia. Concerning acting, some of the supporting roles seemed to me the best, with very well-defined characters (mostly historical). The lead roles are the ones that disappointed me. Jason Clarke plays an ambitious Potemkin, but it can’t be said that the passion between him and the empress crosses the screen. As for Helen Mirren, I think she missed a great role. Catherine the Great remains a secret for viewers of these miniseries, and for Helen Mirren this is an extra queen role that she might have better given up.
Una dintre lecturile recente care m-a captivat în mod deosebit a fost ‘Între violență și compasiune’, volumul publicat în 2018 de Ion Vianu, la editura Polirom. Volumul întregește imaginea pe care și-o formaseră despre omul și intelectualul Ion Vianu cititorii cărților sale precedente de memorialistică, dar perspectiva acestei cărți este diferită. Ion Vianu trece în revistă cei peste 40 de ani de carieră ca profesionist al psihiatriei, în condițiile diverse oferite de sfârșitul de secol 20 și sub ordinile sociale diferite în care i-a fost dat să trăiască și să-și exercite profesia. Este un volum care îmbină memorialistica în sensul ei cel mai nobil și personal cu reflecții despre rolul psihiatriei și al psihiatrului în viața modernă și în societate. Am scris deja despre această carte în altă parte, dar am păstrat intenționat pentru acest articol al rubricii CHANGE.WORLD ultimul capitol căruia Ion Vianu îi da titlul ‘Și acum?’. Este vorba despre un epilog în care psihiatrul și eseistul abordează viitorul, evoluția omului și a societății, a științei medicale și a psihiatriei, în condițiile schimbărilor accelerate determinate de evoluțiile (sau dacă vreți, revoluțiile) tehnologice. Cum multe articole ale rubricii mele se ocupă exact de această tematică, cred că este interesant să trecem în revista câteva dintre concluziile doctorului Ion Vianu și să comparam citirile din bilele noastre respective de cristal.
În primul capitol al epilogului, intitulat ‘Sfârșitul Omului’, autorul abordează problematica postumanismului sau transumanismului. Spre deosebire de alti experți, care pun accentul pe transformările fizice rezultate din transplanturi și hibridizare, Ion Vianu pleacă de la definirea esenței umanului: omul este caracterizat de dorință spre deosebire de animal care are nevoi, și componentele acesteia sunt sexualitatea gratuită (fără scop reproductiv), limbajul și civilizația. Intrarea în postuman sau transuman nu va însemna ieșirea de sub imperiul dorinței. Transumanul lui Dante înseamnă unirea mistică cu Divinitatea, cel a lui Nietzsche negarea radicală a Divinității, iar pentru contemporanul nostru Yuval Noah Harari aspirația omului de a deveni concurent al Divinității – Homo Deus. Cât timp însă există dorință, va exista uman. Extrapolând, așa va fi chiar și în reprezentările utopice sau distopice în care gândirea se desprinde de corp și viața umană este prelungita în mod virtual de un creier menținut artificial în funcțiune, sau de avatarul propriilor noastre gânduri și simțiri de-a lungul vieții, înregistrate și păstrate pe media digitală.
Capitolul intitulat ‘Schimbări legate de evoluția tehnologică’ abordează, printre altele, un subiect des discutat și în acest spațiu, cel al impactului Internetului, în general, și al rețelelor sociale, în particular, asupra relațiilor interumane. Ion Vianu ajunge la concluzii foarte apropiate de ale mele, ceea ce este remarcabil, deoarece abordăm problematica venind din domenii de expertiză foarte diferite. Îmi permit aici să-l citez, căci aș putea contrasemna fiecare cuvânt: ‘A spune că internetul crește solitudinea este a te lipsi de anumite nuanțe. Internetul, prin rețele, creează alt tip de relații. Se poate obiecta că aceste relații sunt superficiale, lipsite de elementul esențial al contactului direct, fizic. Dar ele pot reuni, după afinități, indivizi care nu s-ar fi întâlnit altfel niciodată. Socializarea prin rețele nu este global condamnabilă. În schimb, este intens adictivă prin facilitatea cu care se stabilește și prin faptul că poate absorbi tot timpul individului, creând un stil de viață alternativ.’ (pag. 239). Realitatea zisă virtuală duce la situații reale și confuzia dintre cele două realități este posibilă. Uneori, confuziile acestea pot fi fatale. În cazul unora dintre asasinatele în masă din școlile americane, asasinii păreau a nu face diferența între jocurile video violente și situația reală în care apăsarea pe trăgaci rănea sau ucidea oameni. Realitatea virtuală devine în aceste cazuri o stare patologică oniroidă creată și întreținută artificial. Terapeuții de azi și de mâine au și vor avea ca misiune prioritară definirea criteriilor și limitelor ‘realității reale’.
Lumea va arăta diferit în viitor nu numai din cauza revoluției informatice, ci și datorită marilor migrații care au fost și vor fi o permanență a istoriei umane. Unul dintre articolele viitoare ale rubricii CHANGE.WORLD se va ocupa de istoria migrațiilor și amestecurilor de populație în Europa, încercând să aducă în discuție întrebarea ‘cine sunt europenii?’, în lumina ultimelor descoperiri ale arheologiei, dar și ale geneticii. Până atunci însă, lectura analizei lui Ion Vianu mi-a ridicat câteva semne de întrebare. Anticipând că omul viitorului nu va fi lipsit de trăiri și reacții emoționale, autorul prevede o extrapolare a ‘ciocnirii civilizațiilor’, preconizată cu câteva decenii în urmă de Huntington la nivelul individual al oamenilor născuți din procesele de metisaj. Acestea, pe de-o parte, vor spori potențialul uman și originalitatea culturală, pe de altă parte, vor genera conflicte interioare. Existența metisa va fi mult mai furtunoasă, marcată de conflicte sociale și personale, multiculturalismul devenind o contradicție internă specifică unui mare număr de indivizi. Am unele rezerve asupra acestei viziuni. Este drept, nu sunt un mare adept al aplicării teoriilor lui Huntington nici în spațiul politic, dar în acest caz, experiența mea individuală este că persoanele rezultate din metisaj se încadrează cu relativă ușurință în mediul social, imune fiind în multe cazuri prejudecăților și sensibilităților exacerbate de mediile sociale omogene din punct de vedere național. Poate că sunt exagerat de optimist, dar mi se pare cel puțin la fel de probabil ca metisajul să pulverizeze mai degrabă decât să accentueze conflictele civilizaționale interioare dintre strămoșii fiecărui viitor metis.
În ce măsură viitorul va reuși să țină cont de necesitățile private ale fiecărui individ în condițiile societății cibernetice? Va fi resimțit multipsihismul, latura individuală a multiculturalismului, ca un lux pe care societatea nu și-l va putea permite? Evenimentele ultimelor luni au demonstrat că, în condiții extreme, cum ar fi lupta împotriva pandemiei, supravegherea electronică nu numai că se dovedește utilă, dar poate fi considerată indispensabilă. Pe de altă parte, progresele inteligenței artificiale pot avea ca rezultat prescrierea de tratamente medicale, inclusiv psihiatrice, individualizate, bazate pe datele rezultate din monitorizarea continuă, pe termen lung, a fiecărui pacient. Aici cred că Ion Vianu face o confuzie tipică multor neprofesioniști în informatică, expuși unei informații parțiale și uneori tendențioase despre Big Data. Datele, Big sau nu, sunt doar date, materie neutră, dar cu potențial exploziv, care poate fi folosită în scopuri bune sau rele. Demonizarea conceptului de Big Data este la fel de greșită, în opinia mea, precum demonizarea rețelelor sociale sau a Internetului de către unii astăzi, sau a tiparniței lui Gutenberg de către alții acum aproape 600 de ani. Pericolul nu constă în conceptul Big Data, ci în aplicabilitatea și scopurile în care sunt folosite tehnicile de înmagazinare și procesare a informațiilor. Faptul că în lumea contemporană există regimuri care ar dori să controleze indivizii prin combinarea controlului conștiințelor cu stimularea dorințelor nu trebuie să prevină folosirea tehnicilor de inteligență artificială și de Big Data pentru tratamentele psihologice reactive și preventive. În legătură cu acestea din urma, mă întreb dacă Ion Vianu a văzut filmul din 2002 al lui Steven Spielberg ‘Minority Report’. Ar fi pasionantă o discuție pe marginea lui.
Revista Psychatric Times a publicat în luna iunie un articol semnat de doctorul Allen Frances despre viitorul psihiatriei în lumea post-pandemică. Fără îndoială, virusul a schimbat viața pacienților, dar și profesiunea de psihiatru. Cartea lui Ion Vianu este însă scrisă până în 2018, așa încât aceste aspecte vor fi reflectate poate doar într-o ediție viitoare. Deocamdată, reținem de la el previziuni și avertismente foarte serioase. Primul este legat de instituționalizarea psihiatriei. Această profesiune, care ar trebui să aibă în centru pacientul, a fost supusă în secolul său de existență unor puternice presiuni instituționale și în socialismul real, dar și în lumea liberă, sub forma breslelor și a școlilor de psihiatrie. În ambele sisteme, eroarea fundamentală este acceptarea concepției conform căreia instituția este deasupra adevărului. Uneltele psihiatrilor viitorului vor trebui să fie în serviciul individului. Poate că inteligența artificială va ajuta aici, căci ea ar putea detecta situațiile în care decizii (umane sau automate) sunt luate în favoarea instituției, și nu a individului. Normele morale trebuie lăsate întotdeauna în sarcina inteligenței naturale. ‘Nimic din ce este de domeniul valorilor morale (etice, estetice) nu trebuie să fie programat sau programabil… nu numai că știința nu desființează dezbaterea filosofică, dar o face din ce în ce mai necesară, mai utilă, pe măsură ce puterea mașinilor creste.’ (pag. 259). Nu pot decât să fiu de acord cu aceasta concluzie, aplicabilă nu numai psihiatriei, ci și tuturor ramurilor științifice influențate de revoluția informatică.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
