CHANGE.WORLD: IETF 108 – o conferință în vremurile Coronei

În cei șapte ani de colaborare cu ‘Literatura de Azi’ am relatat de multe ori, în articolele mele din rubrica CHANGE.WORLD, despre conferințele organizației Internet Engineering Task Force (IETF), forumul în care din 1986 și până astăzi sunt dezbătute și aprobate prin consens cele mai multe dintre standardele internaționale care definesc comunicațiile pe Internet. Întâlnirea cu numărul 108 a organizației a avut loc intre 25 și 31 iulie. A fost o conferință diferită de toate cele organizate până acum – o conferință complet virtuală. Cum au decurs activitățile? Care a fost eficiența activității virtuale în comparație cu edițiile obișnuite ale întâlnirilor organizației? Ce se va întâmpla în viitor, în timpul în care pandemia continuă, și care sunt lecțiile învățate și consecințele pe termen lung? Voi încerca să răspund acestor întrebări în articolul din aceasta săptămână.

(sursa imagine cover: superangels.club/invest-in-madrid/)

Dacă nu ar fi fost Corona, IETF 108 ar fi avut loc la Madrid. Ar fi fost prima întâlnire din istoria acestei organizații care ar fi avut loc în Spania, rezultat al multor ani de discuții și de pregătiri minuțioase. Pentru a organiza o conferință IETF, un oraș trebuie să îndeplinească o serie de condiții, care încep de la asigurarea unor spații de cazare și facilitați adecvate pentru conferințe, până la o infrastructură de rețea care să permită funcționarea tuturor aplicațiilor necesitate de un grup de utilizatori pretențioși și o legătură directă la Internet care să asigure accesul liber și egal al tuturor participanților de la distanță. Sper că după ce lucrurile revin la normal, colegii spanioli să aibă ocazia de a găzdui nu peste multă vreme o ediție viitoare a conferinței. Hotărârea de a anula complet întâlnirea fizica și de a organiza o conferință complet virtuală a fost luată la începutul lunii mai, când a devenit clar că închiderea frontierelor și oprirea majorității zborurilor internaționale va dura peste vară. Trebuie menționat că și ediția 107 a conferinței IETF, care ar fi trebuit să se desfășoare la Vancouver, a fost înlocuită cu o conferință virtuala, dar în acel caz decizia a fost luată în ultimul moment, și programul congresului a fost înlocuit cu o serie de întâlniri virtuale ale grupelor de lucru care au fost distribuite într-un interval de mai multe săptămâni. De data aceasta, conducerea IETF și organizatorii au decis ca programul conferinței să fie întocmit pentru o săptămână cu cinci zile de lucru, structura și modul de operare să fie similar cu cel al întâlnirilor ‘fizice’ și ședințele să se desfășoare după fusul orar al Madridului. În teorie cel puțin, singura diferență semnificativă a fost că nimeni nu a zburat spre Madrid.

(sursa imaginii: youtube.com/watch?v=n0LL3TI5eyo)

Nu este, desigur, prima experiență virtuala pentru IETF. Înființată în 1986, organizația funcționează de la sfârșitul anilor ’80 cu un ritm de trei congrese anuale, distribuite mai mult sau mai puțin echitabil în ultimii ani pe cele trei continente unde se petrec majoritatea activităților de dezvoltare a Internetului: America de Nord, Europa și Asia. O singură întâlnire în cei 35 de ani a avut loc în Australia. Congresele durează o săptămână, cu cinci zile de lucru oficiale care încep luni și se termină vineri după-amiază. În intervalul de aproape patru luni dintre conferințe, au loc numeroase întâlniri virtuale ale grupurilor de lucru, ale echipelor de proiectare și ale comitetelor specializate. Majoritatea acestor întâlniri intermediare sunt virtuale. Pentru buna lor desfășurare au fost create, experimentate și puse în explorare un număr de aplicații software care permit emularea în spațiul virtual a tuturor funcțiilor care sunt executate în întâlnirile fizice. Vom găsi, desigur, aplicații care permit conferințele video și audio, prezentările pe ecrane virtuale, accesul la documente, luarea de note, colaborare în editarea documentelor, înregistrarea întâlnirilor cu scopul de a crea relatări precise ale lucrărilor și altele. Este acordată atenție securității datelor și respectării regulilor de bază ale funcționării organizației – printre altele, cele legate de proprietatea intelectuală, reguli esențiale pentru o organizație care își propune să creeze și să pună la dispoziția utilizatorilor standarde de înalt nivel tehnic, deschise și ușor de înțeles și utilizat de către specialiștii care doresc să folosească un Internet liber și interoperabil.

(sursa imaginii: ietf.org/how/meetings/108/session-participant-guide/)

IETF-108 nu a fost prima conferință IETF în care o parte însemnată a participanților a lucrat de acasă. În fapt, de la IETF 91, care a avut loc în 2014 la Honolulu, câteva sute de participanți s-au legat la fiecare conferință de la distanță, au contribuit, au prezentat, au condus ședințe. Numărul lor reprezenta în general până la 40% din totalul participanților. Pentru comparație, IETF 105 care a avut loc cu un an în urma la Montreal a înregistrat un număr de 1103 participanți on-site și 861 la distanță, iar IETF 106, ultima întâlnire fizică, desfășurată la Singapore, în noiembrie 2019, a avut 1004 participanți la fața locului și 607 la distanță. Acum, IETF 108, conferința complet virtuală a avut 1190 de participanți. În cele două luni și jumătate de la decizie și până la începutul conferinței au trebuit să fie adaptate majoritatea aplicațiilor software care susțin dezbaterile, de la sistemul de înscriere și până la sistemele de conferențiere și colaborare. Organizația IETF lucrează cu aplicații din domeniul public sau donate de diferite companii, toate bazate desigur pe tehnologiile și standardele IP. Inginerii numesc asta în glumă ‘eat your own dogfood’. Aceste aplicații fuseseră deja testate pentru conferințe cu o parte din participanți aflați în sala de conferințe și o minoritate la distanță, sau pentru conferințe complet virtuale dar cu un număr de câteva zeci de participanți. Au fost adaptate, testate și oferite participanților în variante îmbunătățite, adaptate participării de la distanță a sute de participanți. Aplicația principala de conferențiere este furnizată de firma italiana Meetecho, este un fel de Zoom perfecționat, cu funcții speciale pentru luat note, pentru înregistrarea și arhivarea discuțiilor, o ‘coadă’ virtuală care face ordine între vorbitori, și o funcție nouă pentru evaluarea consensului la distanță, introdusă la această conferință. Comunicațiile se bazează pe tehnologia WebRTC (comunicații în timp real pe Web) creată de IETF în colaborare cu World Wide Web Consortium (W3C), despre care am scris în aceasta rubrică deja cu câțiva ani în urmă. În majoritatea timpului această aplicație și toate celelalte au funcționat excelent. Au existat cred câțiva ingineri fericiți, căci nu există satisfacție mai mare decât să verifici că tehnologii proiectate vreme de ani de zile funcționează și oferă satisfacție utilizatorilor.

(sursa imaginii: ietf.org/proceedings/108/slides/slides-108-asdf-consolidated-slides-02)

Programul conferinței IETF 108 a fost similar celor al conferințelor din ultimii ani. Întâlnirile grupurilor de lucru au avut loc în paralel în opt camere virtuale, în sesiuni de 50 de minute sau de 100 de minute, timp de cinci ore pe zi. Au fost organizate spații virtuale pentru întâlnirile mai puțin formale care au avut loc în afara programului obișnuit de lucru. Dintre activitățile noi, discutate în cadrul sesiunilor Birds of a Feather (BoF), aș menționa în primul rand ‘A Semantic Definition Format (ASDF) for Data and Interactions of Things’ care poate rezulta în standardizarea unui model de date care să permită comunicarea între aparatele care participă în Internetul Obiectelor (Internet of Things – IoT). Este vorba despre un domeniu aplicativ care se dezvoltă într-un ritm vertiginos, despre care am discutat deja de multe ori în rubrica noastră. Multe ‘Obiecte’ sunt deja legate la Internet – senzori de temperatură și alte măsurători de mediu, dispozitive de securitate, aparatură casnica și asistenți personali care ajută în gospodărie, contoare electrice sau senzori pe automobile care îmbunătățesc siguranța circulației și pregătesc introducerea mașinilor auto-pilotate. Ele provin însă de la vendori diferiți și nu comunică între ele, deoarece nu există un limbaj comun și un dicționar unic. Câteva organizații de standardizare au început activități în acest sens sau oferă modele deschise (cel mai cunoscut se numește OneDM). Este posibilă standardizarea unui format unic de date și este IETF organizația potrivită pentru această activitate? Dezbaterile vor continua și după întâlnirea din această săptămână. Au fost discutate, de asemenea, și activitățile legate de un nou protocol de transport peste IP, care să fie adaptat cerințelor de scalabilitate și viteză ale Internetului de astăzi și ale celui de mâine. Cooperarea și chiar și comunicarea dintre IETF și alte organizații angrenate în activități similare, cum este ITU (International Telecommunications Union), nu este ușoară, căci aceste organizații s-au găsit de multe ori în situații competitive. Pericolul proliferării standardelor care caută soluții pentru același spațiu de probleme există și aici.

(sursa imaginii: airfrance.gr/travel-guide/bangkok)

Care sunt concluziile și ce se va întâmpla în viitor? Cei care accesează acum site-ul Web al IETF-ului pot afla că viitorul congres, IETF 109, va avea loc la Bangkok intre 14 și 20 noiembrie 2020. După părerea mea, sunt șanse minime ca întâlnirea aceasta să poată avea loc în format fizic. Frontierele sunt încă departe de a fi deschise și multe țări trec prin ceea ce se numește ‘al doilea val’ de contaminări Corona. Noiembrie înseamnă deja plină toamnă și sezonul gripelor. Tailanda însăși a reușit să administreze bine pandemia, dar asta se datorează și limitării drastice a turismului și a intrării cetățenilor străini și nu este clar câte dintre aceste restricții vor fi sau nu în vigoare în noiembrie. Companiile care finanțează participarea multora dintre inginerii activi în activitatea IETF au și ele restricții de călătorie. Prețul asigurărilor medicale și personale reprezintă o altă necunoscută. Toate aceste argumente mă fac să cred că peste nu mult timp conducerea IETF va decide că și IETF 109 va fi un congres virtual. Începe însă să se contureze și o tendință pe termen lung. Mulți dintre colegii care au participat la congresul virtual care a fost IETF 108 consideră acest eveniment ca un succes. Desigur, au lipsit interacțiunile personale, socializarea, discuțiile directe care, de multe ori, clarifică mai bine decât orice problemele complexe sau neînțelegerile triviale. Cu toate acestea, s-a lucrat în mod intens și eficient, și s-au înregistrat progrese similare cu cele de la întâlnirile din anii trecuți. Toate acestea au fost posibile cu investiții mult mai mici, fără oboseala și cheltuielile legate de deplasările a peste o mie de participanți în țări străine, uneori pe alte continente. Este și o soluție mult mai ‘verde’, mai ecologică. Cu toții am fost acasă sâmbătă dimineața, fără oboseala călătoriei și decalaj de fus orar. Pot face aici o mărturisire. Cu vreo zece ani în urma, când făceam parte din conducerea organizației, am pronosticat că peste un deceniu o mare parte dintre întâlnirile IETF vor fi virtuale. Nu sunt profet și, desigur, nu-mi doream ca pronosticul meu să devină realitate în condițiile unei pandemii globale. Acum, după IETF 108, eu cred că și după ce pandemia va trece, revenirea va fi la o altă formă de întruniri, la un alt mod de lucru. Cred că dacă se va reveni la întâlnirile fizice, participanții care vor face deplasarea se vor constitui într-o minoritate. Ca și în multe alte domenii, și congresele organizațiilor de standardizare și alte congrese științifice de acest fel vor fi altfel în lumea AD (de după dez-izolare) decât în lumea BC (dinainte de Corona). Voi urmări, voi relata, vom discuta.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Tagged | Leave a comment

the writer and her ghost (film: D’après une histoire vraie – Roman Polanski, 2017)

I will try the impossible, namely to write about the penultimate film of Roman Polanski, ignoring his controversial personality and biography. In writing the screenplay for ‘Based on a True Story‘ (original title in French is ‘D’apres une histoire vraie‘), made in 2017, Polanski collaborated with the writer Delphine de Vigan who wrote the novel that inspired the film, a novel that received one of the prestigious awards of the French literary world in 2015, and with screenwriter and director Olivier Assayas, himself author of excellent psychological thrillers. The result is quite satisfactory in my opinion, but not very original. The story seems to borrow ideas and snippets of characters from many other films – something from ‘Misery‘ (the heroine is a writer whose life is taken over by someone who wants to control her writing), something from the Bourne movies and their games. identity, and something even from Polanski himself, one of the heroines being a ‘ghost writer’ just like in his 2010 film. The plot is not terribly original, but Polanski‘s style and directing hand are visible, even if the tools in his kit seem to be slightly blunt.

Is it a ghost story? At one point I also asked myself this question. Delphine, the main heroine of the film (Emmanuelle Seigner), is a famous writer. At a launch of her previous book, she meets an admirer (Eva Green) whose name is Elle (maybe from Elisabeth, maybe the generic Elle = She, maybe just L.). The slightly younger woman seems to be the ideal friend and perhaps the soulmate needed in the creative crisis before writing the first pages of her next book. Elle is a ‘ghost writer’, meaning she writes books signed by personalities, other famous women. The closeness between the two women is becoming more and more toxic. Elle begins to rummage through Delphine’s life, to share a personal biography that seems too tragic to be true. Friendship or hidden goals? The relationship between the two seems to mix empathy with the desire to control, the writing rivalry with a dangerous game of identities.

The two actresses are on screen almost permanently together. The relationship between them involves curiosity and fear and the tension is built as very sincere and transparent Delphine reveals her secrets receiving in return from Elle a life story that seems to be descending from the ambiguous space of imagination or maybe nightmares. There are ‘logical holes’ in the story, but they seem rather intentional, because maybe we don’t see everything, or maybe not everything that we see is real. Polanski describes with authenticity the French literary and intellectual environment, with the fascination for successful writers who are media personalities as is not often the case elsewhere in the world. His respect for the profession of writer is visible, and the dilemmas of the creator in front of the blank page, still unwritten, are perfectly brought to the screen. As in good thriller movies, we will watch a car trip at night, and the story will have as setting a villa in an isolated place which can be controlled by shadows, criminals, maybe even ghosts. The gradation of the tension did not disappoint me, and I also liked the fact that the screenwriters did not try to explain everything, leaving room for imagination and discussion.’Based on a True Story‘ may not be Polanski‘s best film, and it feels like he’s reusing, as in a collage, materials and ideas from other books and movies (some of his own), but in the end it’s a good psychological thriller, which I believe will not disappoint the fans of the genre or of the director.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

Europenizarea României și românizarea Europei (Carte : Lucian Boia – Românii și Europa)

Seria de autor a lui Lucian Boia de la Editura Humanitas continuă cu apariția cea mai recentă, prima din anul 2020, a eseului ‘Românii și Europa – O istorie surprinzătoare’. Cel mai puțin surprinzător este subtitlul, căci ultimul lucru pe care l-am aștepta de la o carte semnată de istoricul cel mai prolific al perioadei este să meargă pe cărări bătute, mai ales atunci când abordează o temă care a avut parte de destule eseuri culturale, dar de puține analize făcute cu uneltele istoricului de profesie. ‘Românii și Europa’ este o carte poate prea succintă, după cum voi argumenta în cele ce urmează, dar una care oferă o perspectivă istorică unei dezbateri dintre cele mai importante ale actualității românești.

Abordarea inedită cu care ne-a obișnuit Boia este vizibilă din primul capitol ‘Biologie sau cultura?’ care disecă afirmația aparent banală a originii latine a poporului român. Ce înseamnă latinitate pe un continent a cărui istorie poate fi scrisa și ca o istorie a migrațiilor și într-o zonă geografică aflată parca din totdeauna la intersecția imperiilor și la periferia unor puteri care au depășit aproape mereu organizatoric și numeric entitățile statele românești?

‘Românii sunt latini fiindcă vorbesc o limbă latină, nu fiindcă ar avea sânge roman (în fapt, poate n-au deloc sau aproape deloc). S-ar putea să aibă mai mult sânge slav (în ciuda faptului că nici nu vor să audă de o asemenea înrudire). Dar, încă o dată: să nu amestecăm biologia cu cultura. În ceea ce privește limba, în ciuda unor puternice influențe slave (și nu numai), româna aparține, categoric, familiei romanice, și asta e suficient pentru a marca decisiv identitatea lor ca unic popor latin din jumătatea răsăriteană a Europei. Să lăsăm așadar la o parte tot ce tine de biologie. Problema este strict de ordin sociocultural. Din această perspectivă, românii au dovedit de-a lungul istoriei o inepuizabilă receptivitate. Suntem rezultatul unui extraordinar amestec cultural. Aproape că nu lipsește nimic din civilizația europeană care, de la un secol la altul, să nu fi fost preluat și de români. S-ar putea, în termeni culturali, să fim cel mai amestecat popor al Europei. Am sorbit cam tot ce era de luat din cultura europeană. Să fim oare tocmai noi cei mai europeni dintre europeni?’ (pag. 9-10)

Excelentă mi s-a părut perspectiva lingvistică expusă în capitolul ‘Curioasa limbă română’. Conform lui Lucian Boia româna este cea mai influențabilă limbă din familia limbilor latine și cea care prezintă cel mai mare grad de diversitate. Spre deosebire de ceea ce poate era o prejudecată a mea, româna nu este cea mai apropiată dintre limbile familiei de matricea latină ci cea mai depărtată. Explicația se află în faptul că relatinizarea românei care s-a petrecut în secolul 19 după multe secole de influențe slavone, turcești, grecești, maghiare a avut loc în general nu direct ci prin intermediul celorlalte limbi latine, în special a francezei și a italienei. În vocabularul actual al limbii române cam 40% din cuvinte sunt neologisme provenite din franceză, dar în termeni de circulație (frecvența folosirii) procentajul lor este cam de 20%. Revoluția a avut loc intre anii 1830 și 1860, propulsată de burghezia și intelectualitatea pașoptistă. Un text fundamental cum este ‘În contra direcției de astăzi în cultura română’ scris de Titu Maiorescu în 1868 ar fi fost aproape ininteligibil unui boier muntean sau moldovean de pe la 1830. În ultimele decenii engleza a înlocuit franceza în rolul de sursă principală de neologisme. În cea mai francofonă țară a Europei ne-francofone, puțini tineri mai vorbesc limba franceză. Singura omisiune a acestui excelent capitol mi s-a părut absența filonului ardelenesc. Intelectualitatea românească ardeleană a trăit la sfârșitul secolului 18 și în secolul 19 o relatinizare diferită de cea de la sud și est de Carpați, și asta i-a scapăt lui Boia.

Dimensiunea lingvistică este dezvoltată și completată în capitolul intitulat ‘Caruselul modelelor’. De-a lungul secolelor românii au adoptat nu numai limba vecinilor care uneori erau și stăpânitori ci și elemente de organizare a administrației, instituții de învățământ, și curente și instituții religioase. Doar spre mijlocul secolului 19, ca urmare a influenței imperiilor napoleonene, privirile s-au îndreptat spre vestul Europei, în special spre Franța, dar și spre Germania în curs de formare dar foarte influentă cultural. Este paradoxal faptul că primul contact consistent al culturii românești cu civilizația occidentală a avut loc prin intermediul Rusiei, cu ocupația rusească din timpul războaielor ruso-turce. Românii s-au dovedit însă în opinia lui Boia mult mai maleabili și mai buni imitatori.

‘Este tentantă comparația cu Rusia. Și în Rusia s-a declanșat un proces de occidentalizare, chiar mai devreme, de pe la 1700. A fost însă din voința unui singur om, țarul Petru cel Mare. El a introdus în chip autoritar tot felul de reforme, și mai presus de orice i-a obligat pe boieri să-și taie bărbile. În țările române nimeni n-a întrebat pe nimeni. Cum s-ar zice, boierii și-au tăiat singuri bărbile, de bunăvoie, din proprie inițiativă. A fost elanul unei întregi generații, faimoasa generație care a făcut Revoluția de la 1848 și Unirea Principatelor din 1859, marile reforme din vremea lui Cuza, instalarea pe tron a lui Carol I și Războiul de Independență din 1877-1878.’ (pag. 28-29)

Dacă influențele slavone, turcești, grecești, franceze și germane s-au succedat în mod aproape natural și au fost îmbrățișate de elitele locale în diferite momente istorice, influența rusă din perioada scurtă a orientării pro-sovietice a fost singura excepție, și singurul moment istoric în care influența a venit de la Răsărit. Într-o țară care în interbelic fusese dintre cele mai puțin atinse de comunism, rusificarea, pe cât a fost de intensă și de violentă (combinată fiind cu o schimbare aproape totală a elitelor) a fost și de scurtă durată, curmată fiind de reorientarea naționalistă a politicii lui Ceaușescu. Cu atât mai paradoxal a fost faptul că ideologic Romania a păstrat dogmatismul stalinist cel mai persistent din Europa, Ceaușescu ajungând la un moment dat să-i predice până și lui Gorbaciov. În fapt este și acesta un tipar istoric – românii au preluat și aplicat la ei în țară de multe ori modele importate din imperii muribunde, de la Bizanț și Imperiul Slav Bulgar până la cel sovietic. Putem doar spera că aderența la politicile europene și americane din ultimul sfert de secol nu se încadrează în același tipar. Care este caracteristica unificatoare? Poate adaptabilitatea, cea care ne permite să ‘ne descurcăm’ ca individuali oriunde ajungem în lume? Romanii sunt maeștri în ‘Arta amestecului’ (alt titlu de capitol) și asta se reflecta în bucătărie, în băuturi (unele popoare preferă vinul, altele berea, noi le apreciem pe ambele și adaugăm șprițul), în arhitectura de o dezordine desăvârșită a Bucurestilor, în admirabila dezorganizare pe care o observa cu un secol în urma generalul Berthelot.

sursa imaginii hotnews.ro

Lucian Boia dedică două capitole minorităților și unul, intre ele, întrebării ‘Suntem buni sau răi?’ în care încearcă să se ia la trântă cu stereotipul toleranței românești. Creat după modelul statului național unitar francez, statul roman a respins cu înverșunare orice influență a modelelor federaliste, care sunt totuși răspândite într-o mare parte a Europei. Au existat desigur motive istorice și mai exista chiar și astăzi, dar până și deschiderea unei discuții care să evalueze opțiunea federalistă este considerată o blasfemie. Și totuși, Romania a beneficiat enorm de pe urma aportului minorităților în economie și comerț, în industrie și meșteșuguri, în cultură și artă. Instructive sunt statisticile aduse de Boia despre componența națională a diferitelor provincii românești în diferitele epoci istorice. Câteva exemple ale contribuției chiar și a minorităților importate (serviciul medical înființat de Davila, presa pluralistă promovată de Cazzavilan) sunt extrem de interesante. Aceste capitole suferă însă din cauza vitezei de scriere și a economiei de cuvinte. Influența minorităților evreiești și germane a avut o componentă importantă în legăturile cu comunitățile naționale și culturale de peste granițe, și cred că acest aspect își avea locul în carte. Este omis complet aportul regalității, importanța înscăunării ‘domnului străin’ și a existenței unei case regale înrudite cu casele regale ale restului Europei. Reacția naționalistă extremă a fost mult mai răspândită și mai diversă decât prea des citatul exemplu al ‘Doinei’ lui Eminescu. Relațiile dintre români și țigani au și ea o istorie îndelungată, care devine din ce în ce mai relevantă și mai actuală. În fine, discuția despre opțiunea federalistă, care începe cu observația justa că astăzi ea nu mai este legată neapărat de problema minorităților, pare a se termina când abia începuse. Cine altcineva decât Lucian Boia ar putea deschide astăzi o asemenea dezbatere cu implicații istorice și politice, cu lecții din trecut care ar putea fi aplicate în viitor?

Capitolele finale abordează istoria recentă și în special ‘Experimentul Dragnea’ în care identifică o continuare a unei alte nefericite tradiții istorice românești, cea a formelor fară fond. O Românie ieșită din coșmarul dictaturii dar fară lustrație și fară să se debaraseze de o mare parte din structurile vechi, de oamenii vechii noi elite, și mai ales de mentalitățile bizantino-comuniste a reimportat structuri politice din Europa și din propriul ei trecut, fară a le putea da consistență. Au fost condamnarea comunismului sau recunoașterea episodului românesc al Holocaustului tot forme fară fond, texte cu cuvinte juste dar fară acoperire? Exista o tradiție a injustiției în Romania? (alt subiect minunat pentru o viitoare carte). Întrebarea cum a fost posibil ‘fenomenul Dragnea’ este la fel de justificată ca și cea despre ‘fenomenul Ceaușescu’. Eseul istoric aluneca în aceste pagini finale spre comentariu politic de actualitate. Putem fi de acord sau nu cu opiniile pe care Boia nu ezita să și le expună, dar nu putem nega faptul că pune întrebări incitante și deschide drumul spre dezbateri importante. Avem create însă condițiile unor dezbateri civilizate și constructive în societatea românească de astăzi? Alta întrebare deschisă. Macar o concluzie oarecum optimistă poate fi trasă, dar ea este combinată cu un avertisment:

‘În tot răul a fost o parte buna. Oamenii au început să se dezmeticească și să înțeleagă că democrația trebuie apărată în fiecare zi (și cu atât mai mult democrația atât de tânără și de imperfectă precum cea românească). Grație lui Dragnea, spiritul civic, aflat multă vreme la o cotă foarte joasă în Romania (unde fiecare înțelege să se descurce pe cont propriu), a început să prindă consistență, dovadă marile manifestări de protest din București și din multe alte orașe, împotriva unei guvernări corupte și abuzive, anti-justiție și antieuropene. Experimentul Dragnea s-a încheiat în chip lamentabil; și acesta e un punct câștigat pentru democrația românească. Însă faptul că omul acesta a reușit să confiște România trebuie să dea de gândit. Nu suntem încă imunizați împotrivă derivelor autoritare.’  (pag. 71-72)

Lucian Boia a scris o carte de vreo 70 de pagini. Ar fi putut fi cu ușurință o carte de 300 de pagini. Prin multitudinea subiectelor abordate și densitatea ideilor chiar merita să fie o carte de 300 de pagini. De multe ori am avut impresia de cititor că am în fata mai degrabă rezumatul sau planul de lucru al unei cărți importante, dar nu cartea însăși. Citez doar doua fraze din încheiere care ar merita discuții separate: ‘Românii sunt însă ceva mai puțin occidentalizați decât România.’ și ‘Occidentul crede în reguli (chiar dacă nici occidentalii nu le respectă întotdeauna). Romanul este destul de sceptic în privința regulilor‘. Astăzi românii sunt pretutindeni în Europa. Influența românilor pe continent crește nu neapărat datorita vreunei spectaculoase evoluții politice, ci datorită valului de migrație economică. Ne îndreptam spre o Mare Schimbare? Lucian Boia încheie cartea cu aceste două cuvinte dar nu spune mai mult. Poate o va face în viitoarele cărți. Este un autor care nu ezită să șocheze și să contrazică consensuri comode, să abordeze subiecte tabu. Putem fi de acord sau ne putem declara consternați, dar nu și plictisiți. Tocmai deoarece Boia scrie cursiv și interesant, mi-aș dori să citesc lucrări mai consistente și mai dense ale sale. Poate chiar mai puține titluri, dar cu mai multă adâncime.

Posted in books | Tagged , , , | Leave a comment

from LIFE to National Geographic (film: The Secret Life of Walter Mitty – Ben Stiller, 2013)

The 2013 edition of ‘The Secret Life of Walter Mitty‘ starts very well. The titles are clever and original, and the introduction promises a quality comedy (with Ben Stiller the actor skillfully instructed by Ben Stiller the director) and a romantic intrigue, with Kristen Wiig, beautiful and acting well, embodying the object of the hero’s dreams. For a while, things are getting better and better. The film is a ‘remake’ in which the story of the shy middle-aged man who jumps from time to time with his imagination into an alternative reality different from his banal life is combined with the story of the last days of the printed version of LIFE magazine. The illustrated magazine might have been at the peak of its success in 1947 when the original film was made (in which Danny Kaye gets in trouble in an espionage story). Walter Mitty, the hero of the film, not only works for an obsolete magazine, about to be replaced by a full dot-com version, but also has the function of ‘negative administrator’, i.e. those photo clichés on film that became useless at once with the introduction of digital photography. Complications do not take long to appear, the hero’s life becomes more and more interesting, but not the movie. It is one of those cases where the film is a collection of beautifully filmed scenes and interesting ideas, but the result is less than their sum.

What did I like? As I already wrote, the beginning and the first 20-25 minutes of the film. The ‘alternative reality’ scenes that the hero experiences. The respectful nostalgia for the illustrated press half a century ago, which was a key vehicle of information but also a part of the American popular culture. The magnificent landscapes through which Walter Mitty runs, worthy of the most spectacular films of National Geographic. The cinematography in general. The chemistry between Walter (Ben Stiller) and Cheryl (Kristen Wiig). Shirley MacLaine and Sean Penn having obvious fun in supporting roles.

https://www.youtube.com/watch?v=HddkucqSzSM

What did I like less? The story is too predictable. The film begins very well and ends banally and melodramatically. Walter’s alternate visions end abruptly and without explanation. The last one (Wiig singing a pop clip) is pathetic. The character of the ‘transformer’ of companies, in this case the LIFE magazine which from the illustrated magazine becomes an internet site, is a caricature stereotype and who also disappears for most of the second part of the film. ‘The Secret Life of Walter Mitty’ seems to have started with great ideas and big ambitions, which where all but forgotten during the production, and the result is just another feel-good comedy.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

a stranger in a city in transition (film: ‘Saint Jack’ – Peter Bogdanovich, 1979)

‘Saint Jack’ from 1979 closes the directorial decade of the ’70s of Peter Bogdanovich which had started with the excellent ‘The Last Picture Show ‘. Even if it fails, in my opinion, to reach the stylistic perfection of his earlier movie, ‘Saint Jack’ is an interesting and important film for Bogdanovich‘s filmography. The stories of the two films take place in different eras and on different continents, but there is a strong common theme between the two – nostalgia for worlds gone or about to disappear. ‘Saint Jack’ manages to capture a phase of transition of the island state of Singapore from the port at the crossroads and pleasure district of sailors, soldiers and former settlers to the modern, industrialized, orderly, perhaps too orderly metropolis that we know today. The modernization of the Far East is accompanied by the abandonment of the area by the last representatives of the colonial powers who had controlled this part of the world for almost two centuries. The making of the film was itself an interesting story. The initial plan was that it would be directed by Orson Welles, this was one of the few projects to return to film directing by Welles that never materialized. It is an American film produced by major studios, but shot entirely on location in Singapore. It is also the only film that captures the decade of transition of the island state, although the film has been banned in Singapore for over two decades. This production, maybe, someday, will be the subject of another film.

‘Saint Jack’ is based on a novel by Paul Theroux, who was also a co-writer of the script. His main hero, Jack (the wonderful Ben Gazzara) is what the French call ‘a meteque’ – a stranger any place in the world. The first-generation American (his parents had immigrated from Italy) enlisted in the army, fought in Korea and probably was spelled by the Asian mirage so he decided to remain in Singapore. Here he tries to build a business by creating a brothel where local girls and boys work while a clientele which is a combination of tourists, expatriates, mostly British, and wealthy locals. Local competition is fierce and violent, and social pressures are mounting as the new Singapore advances and replaces the old one street by street, house by house. ‘Saint Jack’ is far from being a saint, but the screenwriter and director avoid moral or political judgments, which in a film made today might have been harder to avoid. But when it comes to major decisions, Jack chooses to listen to his conscience. From this point of view, his character resembles Rick Blaine, the hero played by Humphrey Bogart in ‘Casablanca‘.

Ben Gazzara is one of those actors whose figure is familiar to us, because we have seen them in dozens of movies or series, most often in supporting roles. ‘Saint Jack’ is probably the most significant role of his career, one of the few main roles, and it can be said that the trust given by Peter Bogdanovich was perfectly justified. The calm and humor he keeps in the most tense moments, his eyes full of humanity, the eyes of a man who went through alot and saw alot in his life, his understanding and compassion for people of all kinds he comes in contact with, and especially the friendship and moral verticality that he maintains in an environment rotten by corruption from all directions, all these combined create a role difficult to forget. Among the other acting performances I would mention that of Denholm Elliott in the role of an English accountant, a kind of symbol of Great Britain that disappears from this part of the world leaving the place of an America with different ambitions, embodied by the character of the CIA agent played by Peter Bogdanovich himself. Many other actors are local and unprofessional, which gives them extra authenticity. Filming in the streets, neighborhoods and houses of Singapore pays attention to detail building up a document that captures times of transition to modernity with the collateral victims of this process, including images of bars, prostitution, the LGBT community that were rarely shown on screens in that period. ‘Saint Jack’ is one of the important films in Peter Bogdanovich‘s career, a human and historical document that deserves to be seen or reviewed.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Limitele Inteligenței Artificiale

Previziunile legate de Inteligența Artificială (AI) erau exuberante până cu vreo doi ani în urmă. Evaluările concernului multinațional de servicii PricewaterhouseCoopers (PwC) cu sediul la Londra indicau faptul că, până în 2030, aplicațiile AI vor adăuga 16 trilioane (12 zerouri!) de dolari economiei mondiale. Este o cifră de afaceri mai mare decât produsul național actual al Chinei, a doua putere economică mondială. De atunci încoace, are loc un proces pe care l-aș caracteriza ca pe o ‘răcire’ a entuziasmului față de AI, determinat de o combinație de factori. În primul rând este un proces obiectiv, care se petrece cu orice tehnologie nouă, pe măsură ce îi înțelegem mai bine limitele și consecințele. După cum vom vedea, în cazul Inteligenței Artificiale este vorba despre un proces periodic. Încercările de implementare se izbesc de probleme tehnice și de finanțare. Și a mai apărut și Corona, care a dat peste cap sau a încetinit multe planuri.

(sursa imaginii: qbi.uq.edu.au/brain/intelligent-machines/history-artificial-intelligence)

Inteligența artificială nu mai este o disciplină științifică așa de nouă. Putem, desigur, dezbate dacă, așa cum consideră autorii diagramei de mai sus, cercetători de la Universitatea Queensland, Australia, începuturile ei trebuie identificate în secolul 17, în mașina de calculat a lui Blaise Pascal, sau în secolul 19, în mașinile programabile ale lui Charles Babbage și Ada Lovelace. Părerea mea este că acestea erau mai degrabă instrumente mecanice care executau operații matematice. Elementul de autonomie apare abia în secolul 20, odată cu mașina de jucat șah (1948), dar mai ales la testul de identificat inteligența (1950), imaginate de Alan Turing. De atunci, comunitatea matematicienilor, inginerilor în robotică și experților în programare a trecut prin trei valuri succesive de interes, entuziasm, prognoze supra-optimiste și proiecte în mare parte eșuate. Între ele, două perioade de interes scăzut și pesimism, pe care unii le numesc ‘ierni AI’ – între 1974-80 și 1987-94. Pe drum, au fost, desigur, înregistrate și succese remarcabile: roboți vorbitori și capabili să execute activități mecanice de precizie, campioni de șah și Go, vehicule autonome, asistenți personali, sisteme capabile de recunoaștere vizuală, aparate de diagnostic medical al unor forme de cancer și de boli de ochi, mașini care învață singure. Și totuși, dacă toamna precede iarna, există simptome care pot fi interpretate ca indicând apropierea celei de-a treia ‘ierni AI’.

(sursa imaginii: economist.com/technology-quarterly/2020/06/11/an-understanding-of-ais-limitations-is-starting-to-sink-in)

Donald Knuth, a cărui carte ‘Arta programării calculatoarelor’ reprezintă de vreo jumătate de secol încoace cartea de căpătâi a inginerilor și programatorilor, susține că ‘un calculator face exact ceea ce i se spune, nici mai mult, nici mai puțin’. Această axiomă a fost dezbătută și contestată dintotdeauna, căci ea implică o relație dintre calculator și programatorul uman, pentru ca primul să înțeleagă ceea ce îi spune al doilea. Mai este însă corectă afirmația în momentul în care mașina are capabilități de auto-învățare (machine learning)? Se poate argumenta că ceea ce învață mașinile depinde de materialul aflat la dispoziție, dar nici acesta nu este neapărat de origine umană. Mașinile pot învăța, desigur, din cărți, dar și din studiul ‘individual’ al mediului înconjurător. Mașinile au o capacitate net superioară oamenilor de a citi, păstra și regăsi cu rapiditate și cu precizie o cantitate imensă de date (Big Data). Între conceptele de ‘cutie neagra’ și de transparență este fără îndoială preferabilă transparența, dar este ea întotdeauna posibilă? De la un moment încolo, ele știu mai multe despre noi decât noi înșine, decât medicii și psihologii noștri. Cum le vor interpreta? Intră aici în discuție necesitatea unui cod moral al ingineriei, aspect pe care l-am discutat în câteva alte articole ale rubricii noastre. În literatura de sci-fi despre roboți, avem un exemplu clasic în cele trei legi ale roboticii, imaginate de Isaac Asimov. În fapt, ele sunt aplicabile oricăror mașini autonome create și puse în serviciul oamenilor. Progresele făcute de algoritmii care filtrează, păstrează și recuperează informațiile sunt așa de mari, și combinarea lor cu autonomia mașinilor de self-learning pare atât de explozivă, încât au apărut predicții apocaliptice despre momentul în care Inteligența Artificială o va depăși pe cea umană și va crea un decalaj care va fi imposibil de recuperat de către omenire. În realitate, aceste pronosticuri sunt fundamental greșite și departe de realitate, căci combină două componente diferite, cu sisteme de control complet distincte. Adăugându-se altor factori economici sau tehnici, ele însă amplifică gradul de scepticism față de progresele AI, adăugându-i o componentă irațională: frica.

(sursa imaginii: economist.com/technology-quarterly/2020/06/11/an-understanding-of-ais-limitations-is-starting-to-sink-in)

Să trecem în revistă și câțiva dintre factorii obiectivi care contribuie la ‘toamna AI’ prin care se pare că trecem. Un prim și esențial factor este timpul. Între invențiile care pun bazele tehnologiilor revoluționare și aplicarea lor la scară industrială și globală există un decalaj între două și patru decenii. Așa s-a întâmplat cu energia electrică, între brevetarea transmisiei energiei electrice în anii 1880 și punerea ei în exploatare în fabricile cu mașini electrice și linii de producție începând cu anii 1920. La fel și Internetul, ale cărui baze teoretice au fost puse în anii 1970-80, dar economia de consum, divertisment, informație bazata pe rețeaua globală s-a dezvoltat după anul 2000. În cazul Inteligenței Artificiale, progresele semnificative au avut loc în anii 1990 și 2000. Hype-ul actual, din 2010 încoace, a venit probabil cam cu un deceniu prea devreme. Al doilea aspect este legat de costurile de implementare. Proiectele bazate pe AI se așteaptă la o recuperare a investiției similară cu cea a altor mari proiecte de infrastructură software, începând cu cinci ani. Costurile mai ridicate decât se estimase (componente și organizatorice) și rezultatele nu întotdeauna semnificative sau măsurabile au făcut ca o parte dintre aceste proiecte să nu fie considerate succese, scăzând entuziasmul investitorilor. Există, de asemenea, și aspecte legale, ridicate de o parte dintre tehnologiile care compun sistemele AI, în special legate de confidențialitate. Protecția datelor personale și păstrarea confidențialității acestora sunt supuse unui regim din ce în ce mai strict în toate țările democratice, mai ales după adoptarea, în mai 2018, a legislației europene General Data Protection Regulation (GDPR), legislație emulată și de alte țări din afara spațiului european. Tehnicile de identificare facială vizuală folosite în scopuri diferite și controversate sunt supuse și ele unui control din ce în ce mai strict. Până și în China peste 70% din populație se simte stânjenită de folosirea lor. Chiar dacă pandemia a anulat pentru o vreme o parte din frânele legale în scopul înlesnirii anchetelor epidemiologice, este de prevăzut că aceste bariere vor deveni din nou stricte după trecerea ei. În fine, apare problema verificării deciziilor sistemelor bazate pe AI. Aceasta va continua să fie necesară în viitorul apropiat. Unul dintre exemplele elocvente este Facebook, care folosește pe scara largă filtrarea în timp real a postărilor. Ne-am fi așteptat ca aceasta să duca la o scădere a rolului operatorilor umani. Se întâmplă însă exact fenomenul invers. Facebook folosește astăzi cam 15 mii de salariați care decid operativ soarta postărilor pe baza filtrelor AI. Numărul lor s-a dublat din 2017 până acum.

(sursa imaginii: getpocket.com/explore/item/are-neural-networks-about-to-reinvent-physics?)

Gary Marcus (cercetător, antreprenor, expert în ‘machine learning’) și Ernie Davies (profesor de știința calculatoarelor la Courant Institute of Mathematical Sciences, New York University) sunt autorii unei cărți intitulate “Rebooting AI: Building Artificial Intelligence We Can Trust”. Într-un articol apărut recent pe portalul Pocket, ei examinează două dintre problemele clasice ale fizicii și mecanicii cerești din vremea Renașterii, care ar putea fi rezolvate de rețelele neurale. Acest tip de structuri de calcul emulează conexiunile creierului omenesc fiind potrivite comparațiilor asociative, însă nu neapărat și soluționării problemelor complexe. Pot rețelele neurale rezolva probleme precum interacțiunea gravitațională între trei și mai multe corpuri, sau ‘descoperi’ mișcarea planetelor în jurul Soarelui, pe baza poziției lor pe bolta cerească, așa cum a făcut-o Copernic în secolul 16? Autorii demonstrează matematic că mașinile de calcul dotate cu cele mai avansate capabilități AI ale momentului nu pot rezolva decât variantele cele mai simple ale primei probleme și asta în mod incomplet, și nu pot ajunge la concluziile matematicianului și astronomului Renașterii. Limitele nu se află numai în puterea de calcul, ci și sau mai ales în procesul creativ care transformă ecuațiile în concluzii. Imaginarea unor noi modele complexe depășește deocamdată capabilitățile mașinilor.

(sursa imaginii: economist.com/business/2020/07/18/a-question-of-judgment)

Se aproprie într-adevăr o nouă iarnă AI? Personal, nu sunt convins. Cred, mai degrabă, că industria trece printr-o perioadă de realiniere între așteptări și predicții (unele exagerat de optimiste) și realitate. Dat fiind că întreaga economie mondială trece printr-o recesiune serioasă, și industria bazată pe Inteligența Artificiala va fi afectată. Unele dintre componente sunt însă deja implementate în aplicații și sisteme operaționale (decizii bancare și financiare, filtre ale rețelelor sociale, asistenți personali în spațiul casnic). Altele sunt în faze avansate de implementare și testare în producție (magazinele cu autoservire fără case de plată și alte aplicații ale identificării vizuale). Cred că acestea vor continua și vor avea succes. Încetinirea va avea loc la nivelele de decizie. Editorialistul revistei ‘The Economist’, care semnează cu pseudonimul Bartleby, scrie într-unul dintre articolele sale recente, și sunt de acord cu el, că limitele Inteligenței Artificiale sunt reale, dar ele se deplasează permanent și ceea ce trebuie să hotărâm este nu dacă să avem încredere în deciziile sistemelor AI, ci până la ce nivel lăsăm aceste decizii pe seama lor. Creativitatea Inteligenței Artificiale este, așa cum am văzut în câteva exemple trecute în revistă, limitată. Deciziile morale vor trebui întotdeauna sau multă vreme să rămână apanajul exclusiv al operatorilor umani. Până la urmă, poate că cea mai importantă hotărâre pe care noi, oamenii, va trebui să o luăm este în ce cazuri lăsăm mașinile să decidă și în ce cazuri ne asumăm noi pe deplin responsabilitatea.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Tagged | Leave a comment

history, twice (Film: The Last Picture Show – Peter Bogdanovich, 1971)

It’s 2020 now. Peter Bogdanovich‘s film ‘The Last Picture Show‘ was made in 1971. The action of the film takes place in 1951 and 1952. It was, therefore, a historical re-enactment of a period from which almost two decades had passed. During this time not only America had changed radically, but also the art of cinema. The sentimental or heroic productions of the 1950s left place to directors’ movies in the second half of the 1960s, and a generation of formidable young film directors had emerged, a generation that would dominate the American dream industry for the next half century. Peter Bogdanovich was one of them, and ‘The Last Picture Show‘ was the second feature film after a promising debut with ‘Targets‘, or the third if we count the oddity called ‘Voyage to the Planet of Prehistoric Women‘. The achievement is impressive. Bogdanovich not only makes a film about the early ’50s but also directs the film in the style of the early’ 50s. We could say that it is a radical homage brought by the young director to the classic genres and style in American cinema.

The story takes place in Anarene, a tiny town in Texas, probably founded during the oil boom, which begins to experience, in the early ’50s the decline caused by the passing of the peak of this economy of exploitation of finite natural resources. Winds and dust dominate the landscape. The main institutions of Anarene are a restaurant, a billiard room and the cinema hall, all owned by Sam the Lion (Ben Johnson), who is also a kind of model and mentor for the local youth. The three main heroes, two boys and a girl, students in the last class of high school live their coming of age with the first loves and first sexual experiences, and especially with many questions about their future that include escaping the atmosphere of the dying city. We accompany them for a year, a year in which their destinies are decided, a year in which the town’s institutions disappear, the last being, symbolically, the cinema where the heroes embodied by Jimmy Stewart or John Wayne appeared on the screens and where the first kisses were stolen.

The use of black and white film was an aesthetic choice in 1971, but for director Peter Bogdanovich specifically it was an aspect of his decision to use the cinematic tools of the era in which the story in the film took place. The universe of the Texan town, a whole universe with its landscapes, houses, objects are reconstructed with meticulousness, respect and attention to essential details. Each character is credible and many of the performances are exceptional. The youth trio consists of Timothy Bottoms as Sonny, probably one of the best roles of his career, Jeff Bridges as Duane, the first consistent role of a brilliant career, and Cybill Shepherd at her debut, who as the girl which all the boys in his promotion dream of is unforgettable. Ben Johnson plays the key role of Sam the Lion, and Cloris Leachman the role of a mature woman, who compensates for her limited and failed life with a hopeless relationship with one of the young boys. Both received well-deserved Academy Awards for supporting roles. The remarkable soundtrack of the film is composed of tunes of the period, played by prom orchestras, by jukeboxes in the billiard room or in the restaurant, by car radios. On this occasion I found out that the song ‘Blue Velvet’ did not appear for the first time in David Lynch‘s 1986 film! Viewed from the perspective of 2020, ‘The Last Picture Show‘ is a snippet of history in history, the history of America and the history of its cinema. For today’s spectators it is a trip in time with two stations. Highly recommended!

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

the new rules of engagement (film: Eye in the Sky – Helen Mirren, 2015)

The main reason I decided to see ‘Eye in the Sky‘ is called Helen Mirren. I am an unconditional admirer of this actress who has never disappointed me, not even in the movies that did not deserve her. The 2015 film by South African director Gavin Hood was a pleasant surprise. I had no great hopes, because the trailers and comments I had read indicated that it was a military techno-thriller, a genre that I am not excited by. The presumptions were correct, but the film managed to captivate me first of all because it is very well made, and secondly because beyond the action plot it manages to create true situations and characters and raises interesting problems and dilemmas related to the morality of the military commands and of their execution in the fight against terrorism.

The screenplay written by Guy Hibbert spreads its heroes around the globe. Soldiers, officers and generals, politicians, lawyers and their secretaries, terrorists and innocent potential victims are located in Kenya, England,heartland USA, Singapore, China. They are brought together on the same screen or on the same screens by the video cameras installed on the spy planes and on the drones, which collect information about an imminent terrorist attack that can only be stopped by a preventive blow that risks producing collateral victims. Excellently made visually, well and fluently edited, ‘Eye in the Sky‘ is a successful combination of techno-thriller series like ‘Alias‘ and’ Stanley Kubrick‘s ‘Dr. Strangelove‘ with its command and decision rooms. The decisions made by politicians divided between ‘hawks’, ‘doves’ and those who hesitate in the middle have life and death consequences for those on the ground. It is one of the first films to raise the issue of the morality of actions in the fight against international terrorism and the impossibility of separating between the most advanced technologies (surveillance systems, drones, ‘precision’ weapons) and their consequences. Even if the credibility of the plot is debatable and from different points of view the approach may seem too critical or too idealized, I think the film has the merit of discussing these issues.

The team of actors does their job in an exemplary way. Helen Mirren, who has recently accustomed us to queen costumations, is credible as well in a role in uniform. The excellent Somali actor Barkhad Abdi plays another of the ‘local’ African roles that have become his specialty. Aaron Paul provides an emotional counterpoint in the role of an officer who does not limit to blindly carrying out orders. At the other end of the military scale we have Alan Rickman, in his last role on the big screens, unfortunately ending his career, but with a memorable line – “You never have to explain to a soldier what the price of war is.” It is a moral assertion that we can only hope that it’s understood by as many of the world’s military as possible.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

a techno-thriller in the Middle East (TV series: Tehran – Niv Sultan, 2020)

Tehran‘ is one of the most ambitious productions of Israeli television in recent years. Israeli series have not shied away from subjects related to the conflicts in the Middle East, and ‘Fauda‘ is the best (but not the only) example that the ‘local’ problems of this turbulent area are of interest to the international public and are doing quite well in what concerns the rating when they are well written and done.’Tehran‘, which is produced by the public television channel, is boldly addressing the conflict that has become central to the Middle East’s balance of power in recent years, between the Islamic Republic of Iran engaged in reaching atomic capabilities and Israel which considers this an existential threat which it seeks to prevent by all the means at its disposal, including the Mossad’s secret actions and cyber activities. It’s a perfect material for a techno-thriller, and the Israeli series complies with most of the rules of spy movies and will please many fans of the genre. However, the best moments of the eight episodes series of the first season are not necessarily those that relate to action.

We are in the 21st century and it is almost natural that the main heroine of the series is not a super spy but a young Israeli woman born in Iran, named Tamar Rabinian (Niv Sultan), computer expert or in other words hacker, sent on a dangerous cyber sabotage mission in order to paralyze the Iranian anti-aircraft systems. I will leave aside the aspects related to the technical veracity of what we see on the screen, after all it is a fiction film, and as spectators we accept the rules of the genre. What is more important in this series is the situation in which Tamar, alone but enjoying the support of local collaborators and permanent communications with her home bosses, faces the Iran she had left as a child, and the realities of the Islamic Republic, a police state in which women have a different status from the egalitarianism in which she was raised. Her life is permanently in danger, as the infiltration, ingenious in her way has not gone unnoticed, but Tamar decides to continue her mission with the help of some of the regime’s opponents. Among them there is Milad (Shervin Alenabi), a local hacker, with whom a romantic story will unfold. Another ‘tick-box’ of the genre can be checked.

The espionage and action plot itself is quite interesting and well-constructed, including enough upheavals, pursuits, shootings, corpses, double agents and failed missions. The most interesting part, however, seemed to me the confrontation between the two worlds that are political and military enemies, and between the two cultures that have many points in which they differ, but also enough that unite them. For many Israeli viewers, this film is a rare, perhaps even a first visual encounter with the realities of Iran and its capital, a huge metropolis with a diverse population living their lives in a complex political atmosphere. Of course, viewers of Iranian films by excellent directors such as Abbas Kiarostami or Asghar Farhadi already knew this world, but they are not too numerous, their films being intended for the circuit of so-called art cinemas. The filming took place mostly in Athens, and the effect was in my opinion quite realistic and authentic. The international cast, which includes several Iranian actors living in exile, also contributed to this, as well as the flexible and relatively objective approach of the screenwriters. Of course, this is an Israeli film, and at some point there is no doubt about who the ‘good guys’ and the ‘bad guys’ are, but most of the characters have depth and humanity, and idealizations and demonizations are also avoided. The fight between the secret services cannot be a clean fight, the methods used by both sides include violence and no families or other collateral victims are spared, but there are also human motivations, weaknesses, hesitations and mistakes. These aspects are well integrated into the action, and add interest.

Niv Sultan plays the role of Tamar very well, adding emotion and humanity to a character who is far from the patterns of the genre. Iranian actor Shaun Toub plays the role of the Iranian investigator who is permanently following in Tamar’s footsteps, adding a personal dimension to a negative character that is also remote from the usual caricatures and stereotypes. It can be said that he won on screen the duel with Menashe Noy who plays the Israeli leader of the operation. This season had eight episodes. I especially liked the first three or four, which were followed by a few episodes in which repetitions and a few expected twists according to the rules of action series could not be avoided. Episode 7 and especially the final one of the season, with surprises, betrayals, changes of situation and a well-constructed tension fully compensated the fall in the middle. The ending is completely open, it looks like an episode ending rather than a season finale. Leaving the plot at this point, the producers of the series seem to have clearly stated their intentions to make at least one more season. I look forward to it.

Posted in TV | Tagged , , , , , | Leave a comment

memories of the lover of a drug lord (film: Loving Pablo – Fernando León de Aranoa, 2017)

I have thefeeling that I have an advantage over many other viewers of ‘Loving Pablo‘, the film co-written and directed in 2017 by the Spanish film-maker Fernando León de Aranoa. I have not seen any other film or series that have Pablo Escobar as a hero. It seems that they are numerous enough for Wikipedia to consider them belonging to the ‘Escobar subgenre’ and probably some of them are quite successful, or in any case received good public feedback. In the absence of these references that I may recover sooner or later, ‘Loving Pablo‘ seemed to me quite a successful action biopic inspired by real characters . It is not a film without problems, but none is of these that spoil the pleasure of watching.

Virginia Vallejo (Penélope Cruz) was a Colombian television anchor, a star in the early 1980s, the year of the rise of Pablo Escobar (Javier Bardem). Unlike other drug cartel leaders, he sought to legalize his business by providing social services in the poor neighborhoods of Medelin, funding politicians to create a prestigious position within the country, and aspiring to create legislation that would grant him immunity outside of Colombia. When the Colombian political and economic elite blocks his rise and eventually rejects him, he resorts to extreme violence, practically throwing the country into terror and civil war. What attracts the television journalist and causes her to fall for such a character? The exclusive scoops she receives as a reporter? The fascination of the ‘bad boys’? Pedro’s personal charisma (although he is described in the film as a not very attractive individual). The expensive and extravagant gifts she receives from him? It’s probably a combination of all of the above, but even if we don’t know the real facts and the end of Escobar, it’s clear that the story can’t end well.

Loving Pablo‘ seemed to me to be one of the best docu-dramas I’ve seen lately. It has rhythm, it is filmed with talent, the story progresses fluently, and for those, like me, who are not very familiar with Escobar’s biography, I think it brings all the essential information. Virginia talks a lot off-screen, but in this movie this procedure that I don’t like usually works well, as we are watching a screen version of a memories book. The combination of Spanish and English with a Spanish accent sounds a bit artificial, I would have preferred to see a 100% Spanish version. Javier Bardem‘s acting dominates the film. His Pablo is a cruel and unscrupulous murderer, a cunning man who tries to build an honorable reputation, but when he fails he takes merciless revenge on those who stand in his way. Like many heads of criminal organizations, he has family aspirations, he may love his wife and children in his own way, but that doesn’t stop him from being unfaithful and supporting expensive mistresses (including Virginia Vallejo). In reality, from the moment he has access to money and power, he builds around himself a pseudo-reality that differs from the others, which ultimately also destroys the lives of those who matter to him. Penélope Cruz‘s Virginia is also very well interpreted, from the frivolity and inability to resist the temptations that make her become Pablo’s mistress, to the panic she experiences when he leaves her, leaving her alone and target of all his enemies because of the association with it. What is missing is the chemistry between the two. The scenes in which they are together fail to give the impression of a love affair. The title of the book that inspired the film, and the alternative title of the film is ‘Loving Pablo, Hating Escobar’. The film clearly shows the reasons why Virginia hated Escobar, but less the reasons why she would have loved Pablo.

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment