In the opening scene of ‘La corruzione‘, the 1963 film by director Mauro Bolognini, the director of an elite Italian high school, he separates from the graduates with a speech in which he exposes a Manichean vision of the world. According to him, the society of the time has two options: the moral one represented by the Catholic faith and the materialist one embodied by the Marxist ideology. For the school graduates, children of the Italian bourgeoisie, the option seems clear. The hero of the film, Stefano Mattoli (Jacques Perrin), heir to an editorial empire in Milan, takes the moral option very seriously and plans to enter a life of priesthood. His father (Alain Cuny) opposes, wishing that his son takes over the business. Can there be a third way? Or perhaps in a crooked world, where principles are violated by everyone, just one, third alternative exists, that of compromise? ‘La corruzione‘ describes a moral drama in simple terms and with a perfect cinematic execution, due to which this apparently minor film, survives very well the almost six decades since it was made.
In the conflict between the father’s materialism (not at all Marxist, on the contrary, very capitalist) and the son’s idealism there is a third character – Adriana (played by Rosanna Schiaffino), the father’s much younger mistress, whom he uses as bait to distract the young Stefano from his priestly thoughts. The woman fascinates with her beauty but is she in control, or is she just another victim of a corrupt world, in which moral integrity and honor have no place? This is not about a love triangle but about an immoral triangle.
https://www.youtube.com/watch?v=2txmkaQy6ms
Mauro Bolognini‘s cinematic talent and professionalism manage to prevent this film from being a boring debate of ideas despite its serious substance. What we see on screen is a coming to age and family drama, with credible characters and a psychologically charged atmosphere due to the relationship between father and son, and sexual tension due to the presence of Adriana. At one point I wondered whether the story was moving towards the thriller genre. The story has a very modern open ending. Jacques Perrin intensely plays the role of the teenager whose dreams fall apart in the face of reality. Alain Cuny is distant and cold, as the father’s role demands. Rosanna Schiaffino radiates beauty and magnetism. It is also worth mentioning the character of Morandi, the left-wing intellectual and the fallen idol of Stefano, a traitor to the ideals of the anti-fascist resistance. The role is played by Ennio Balbo. Leonida Barboni‘s cinematography is excellent, both when filming outdoors, at sea or on the streets of the early ’60s Milan, but also when he takes us inside the functional headquarters of the editorial corporation or through the lavish but tasteful rooms of the Italian tycoon’s villa. Giovanni Fusco‘s music combines jazz with contemporary classical tones, under the clear and positive influence of the soundtracks of contemporary films produced by the New French Wave. The acting and the cinematic quality make ‘La corruzione‘ a film worth watching or re-watching.
Xavier Beauvois‘s ‘Des hommes et des dieux‘ (a title that was translated into English with a reversal of nouns as ‘Of Gods and Men‘) addresses the complex issue of confronting terrorism in the Arab world by focusing on an event with a strong symbolic and emotional charge that took place in 1996 – the taking of hostages and the tragic death of seven monks in a Trappist monastery in the mountains of Algeria. To be more precise, most of the film is about the events that preceded the actions of the terrorists, the coexistence of the monks with the surrounding Muslim population and their moral and religious dilemmas. This is a different point of view from most films that deal with this area of conflict, a perspective that gives originality to the approach but which in the end is also the main weakness of the film.
There are many beautiful moments in ‘Des hommes et des dieux‘. The landscapes of the Atlas Mountains, the chapel and the refectory of the monastery, the adjacent village are filmed with a cinematic lens in which aesthetics and love each have their share. Some of the takes have the dramatic beauty of paintings by Caravaggio or El Greco. The human landscape is of the same chosen quality, especially when it comes to the nine monks (seven of whom will end tragically) and the villagers. Each of the nine men represents a distinct personality, the interpretations are simple and profound at the same time, their dedication and dilemmas are rigorously experienced by the actors and shared with the spectators. It would be worth mentioning all the names, I will not do it, I will only mention Lambert Wilson in the role of Father Christian and Michael Lonsdale in the role of the doctor and Brother Luc, who, I think, create in this film two of the best roles in their careers.
The perspective presented is beautiful and emotional. It’s hard not to be moved and to admire the dedication of these people who choose to live in the middle of a community in a foreign country, helping people belonging to a foreign religion, without missionary intentions (at least nothing is visible in the film). Their dilemma is tragic. Few people today choose the option (even as a risk) of martyrdom. But here lays also the main problem of the film. The events are well known, the rhetoric of martyrdom as well as the idealization of the relations between villagers and monks sound good and very politically correct, but they are too idealized to be totally credible. The complex aspects of the conflicts, starting from the sources of terrorism, the corruption of the army and the civil administration and the historical role played by French colonialism are touched very partially or not at all. ‘Des hommes et des dieux‘ proposes a beautiful and original cinematic vision, but only a partial perspective of a complicated reality.
‘Criminal‘, Ariel Vromen‘s 2016 film is an interesting combination that, depending on the expectations and the mood of the viewers, can disappoint or be a pleasant surprise. It is a spy film based on a science-fiction idea that is not developed in depth, a rather violent action film that fits the B-Movie label. The cast brings together on screen a collection of well-known actors with fame in Hollywood or in the UK. All do their jobs in an exemplary manner, but the exclamation ‘what a waste of talent!’ was probably heard many times at the exit of the screening halls. The story is quite interesting, but the rules of films of this genre do not allow or allow time to add too much substance to the psychological profiles of the characters. The film, being well acted and impeccably made technically, manages to arouse and keep the interest of most viewers, but I failed to avoid a dose of regret for an artistic potential, less commercial but more interesting, which seemed insufficiently exploited .
‘Criminal‘ begins as an espionage action movie, with a by-the-book chase on the streets of London ending in the violent death of a CIA agent. Here starts the element of science fiction, as his memory is transplanted through an experimental process into the brain of Jericho Stewart (Kevin Costner), a murderer sentenced to life in prison, the kind of Hannibal Lecter. If the pretext seems thin, you can console yourself by learning that scientific experiences with the transfer of the memory of the dead and are quite advanced, although the transfer is made on other physical media than living persons brains. Returning to the film, the stakes of the procedure are not only a suitcase with a large sum of money, but also access to nuclear activation codes. In a short time, the inmate will be free on the streets of London, pursued by espionage agencies and criminal organizations, and in addition to full doubling of personality, with his criminal instincts overlapping the memories and feelings of the dead agent.
The formula works very well and the result is one of the B-movies that I was not at all sorry to see. Ariel Vromen shoots professionally, and the script follows all the rules of action movies. Kevin Costner has the opportunity to be cast in a complex and interesting role. He is an actor who in my opinion has received undeserved criticism, and perhaps this role is the beginning of a come-back, he succeeds well excepting slight exaggerations of physical pain. Tommy Lee Jones as the doctor who invented and leads the memory transfer and Gal Gadot as the wife of the murdered agent manage to make their roles credible and even memorable characters, with the little material at hand. I can’t say the same about Gary Oldman, the only one who deserves the ‘wasted acting talent’ cliché. Could this movie have said more? I believe so, the reason being that the doubling of the personality as a result of the memory transfer could have been written differently and developed in more depth. But this would probably have happened at the expense of the action part, and then the fans of the genre to which the film is targeted would have complained. I hope that at least these would be satisfied.
Zeruya Shalev este una dintre scriitoarele israeliene cele mai cunoscute pe plan international, cărțile ei fiind traduse din ebraică în 27 de limbi, unele devenind best-sellers în țările respective. Născută în 1959 într-un kibbutz de pe malul lacului Tiberiada, face parte dintr-o familie cu renume în literatura și arta israeliană, tatăl, soțul și mai ales vărul ei (Meir Shalev) fiind cu toții scriitori cunoscuți, de succes și de valoare. Biografiei ei include un moment fractal care s-a petrecut în anul 2004, când Zeruya a fost grav rănită într-un atentat terorist cu bombă la Ierusalim. Se poate spune că și creația sa literară – ca tematică și ca stilistică – a fost marcată și divizată de acest eveniment. ‘Amor și obsesie’ aparține primei perioade în care cărțile sale cele mai cunoscute sunt romane sentimental-erotice scrise dintr-o perspectivă feminină îndrăzneață, cărți care i-au asigurat consacrarea internațională. Romanul a apărut pentru prima dată în traducere românească în 2009, și o a doua ediție, excelent tradusă din ebraică de Ioana Petridean, a apărut în acest an în colecția ‘Raftul Denisei’ a editurii Humanitas-fiction. Este prima carte dintr-o trilogie care s-a bucurat de succes în Israel și în alte țări unde a fost tradusă, și a fost inclusă de revista germană ‘Der Spiegel’ între cele mai bune 20 de romane ale ultimilor 40 de ani, fiind și adaptată în anul 2007 într-o coproducție germano-israeliană regizata de Maria Schrader.
‘Viața amoroasă’ este povestea unui adulter. Eroina principală, Yaarah, este o tânără intelectuală din Ierusalim, doctorandă în studii istorice (dar istoria în Israel și pentru evrei este totdeauna legată de tradițiile religioase), măritată nu prea fericit cu Yoni, expert în IT. Într-o zi, vizitându-și părinții, care par și ei să trăiască o căsnicie nu prea reușită, îl întâlnește pe Arie, prieten din tinerețe al acestora. Bărbatul o atrage și o fascinează în pofida diferenței de vârstă, și Yaarah se va trezi în scurta vreme antrenata într-o legătură amoroasă care îi va schimba viața.
O observație despre traducerea titlului cărții. În limba ebraică Zeruya Shalev folosește cuvântul ‘ahava’ care poate fi tradus și ca ‘dragoste’, dar cred că alegerea traducătoarei este inspirată, căci ‘amorul’ pe care îl trăiesc personajele are mai degrabă ceva din amestecul de pasiune și de trivialitate pe care cuvântul îl are în limba română de la Caragiale încoace:
‘… problema ta e că nu faci distincție intre viața ta și viața amoroasă, ca și când ar fi un zid între ele. Ți se pare că te-a lovit viața, dar viața amoroasă nu e decât o parte a vieții și nu cea mai importantă, nu e decât un buzunar micuț la costumul vieții, și asta stiu toți cei ce stau acolo.’ (pag. 188)
Eșecul căsniciei lui Yaarah și Yoni este în mod vizibil unul dintre motivele ușurinței cu care eroina se lasă absorbita în vârtejul unei pasiuni care devine în scurt timp obsesivă pentru Arie. Este într-un fel o criză moștenită ereditar, nici părinții ei nu par să trăiască mai mult decât alăturarea a doua singurătăți, deși eroina și noi, cititorii, vom afla mai târziu că exista cauze îngropate în trecutul părinților și al misteriosului Arie. Avem de-a face desigur și cu rutina, însă și cu o critică implicită a unui anumit model de reușită familială și socială în societatea contemporană:
‘Arie, am spus încet, nu mă pot întoarce acasă, iar el m-a întrebat cu blândețe, de ce. Pentru că știu exact ce se va întâmpla, am șoptit eu, stiu ce-mi va spune el și ce-i voi spune eu, știu ce vom mânca la cină, stiu în ce fel mă va privi, mă deprimă faptul că știu atât de multe, vreau să rămân cu tine.’ (pag. 95-96)
Orașul Istanbul spre care Yoni încearcă să o ispitească pe Yaarah pentru a-și petrece o târzie lună de miere, la cinci ani de la cununie și pentru a reaprinde poate pasiunea stinsă, devine, în imaginație, o metaforă a eșecului căsniciei lor, a tuturor căsniciilor lovite de rutină:
‘Mi-l imaginam ca pe-o piață imensă, colorată și zgomotoasă, în care e ușor să intri, dar din care e greu să ieși, prin care, cu siguranță, roiesc o mulțime de perechi sărmane venite în luna de miere, care n-au reușit încă să-și croiască un drum și sunt înfometate, delicatesele orientale stau frumos aranjate în fața ochilor lor, dar ei nu mai au nici o liră, de zile și săptămâni întregi se afla în acest labirint uriaș, infinit, și nimeni nu le înțelege limba, unul arată spre est, iar altul spre vest, unul spre nord, iar altul spre sud, și totul pare la fel, nu există nici un indicator, tarabele se întorc spre ele insele, cerul se întoarce către el însuși, înțesat de baionetele moscheilor transformate în biserici și invers, iar cei doi care plecaseră la drum emoționați și îndrăgostiți plâng acum unul pe umărul celuilalt, plini de ură, pentru că fiecare dintre ei, în adâncul sufletului, crede că celalalt e vinovat.’ (pag. 157)
Și totuși, ce o atrage pe Yaarah la Arie, de ce se lasă absorbită într-un vârtej care îi va distruge viața, sau poate o va reașeza pe alte fundații, dar asta dacă se întâmplă va fi dincolo de paginile cărții. Bărbatul cu vreo trei decenii mai în vârstă o întreabă de câteva ori pe femeie ‘de ce mă iubești?’. Întrebarea rămâne fară răspuns. Nici Yaarah nu pare să aibă răspuns pentru ea însăși, dar nici nu este capabilă să evite spirala spre distrugerea vieții ei de până atunci. Atracția fizică este o parte din explicație, dar nu poate fi cea completă, la urma urmei este vorba despre un bărbat din generația părinților și prieten cu aceștia, trecut prin toate experiențele posibile ale unei șederi îndelungate în Franța prezentată ca un fel de simbol al corupției morale și sexuale, blazat psihic, îndoliat de moartea soției iubite, și până la urmă obosit de viață. Există niște secrete din trecut care sunt legate și de Arie și de părinții lui Yaarah, dintr-o tinerețe mitologică și idealizată dar nici dorința de a pătrunde acele secrete nu pare a furniza o explicație completă a deciziilor tinerei femei, și mai ales a neputinței ei de a evita procesul de auto-distrugere, a transformării amorului în obsesie. Personajul lui Arie rămâne în opinia mea incomplet clarificat pentru cititor, sau poate aceasta este perspectiva lui Yaarah însăși. Dar și lui Yaarah, feministele și feminiștii dintre cititori îi pot reproșa incapacitatea de a decide, pasivitatea în a-și lua soarta în propriile mâini, de a raționaliza pasiunea. Cheia se află posibil în sfaturile pe care Arie i le dă lui Yaarah, el fiind singurul care o analizează și indirect o îndrumă spre deciziile care până la urma vor fi fatale și legăturii lor:
‘… el a spus, pe același ton superior, nu m-ai înțeles, ce legătură are asta cu căsnicia, are legătură cu felul în care te percepi pe tine însăți, căsătoria e o chestiune secundară, poți să fii singur și să te închizi, după cum poți să fii căsătorit și să trăiești deschis, întrebarea e ce fel de nevoi ai, cum alegi, cum iți conduci viața, întrebarea e daca să trăiești la nesfârșit ca o școlăriță care se teme de profesor, chiulind din când în când de la ore, dar păstrându-și imaginea inocentă, ca să nu fie pârâtă părinților, sau ca o ființă independentă, a cărei autoritate supremă să fii chiar tu, la bine și la rău, indiferent de consecințe.’ (pag. 220)
‘ … el a spus, atunci, găsește-ți un bărbat care să aibă grijă de tine seara și care să te elibereze dimineața, amintește-ți doar că orice este posibil, lumea e mult mai deschisa decât crezi, peste tot e cate-o poartă mare, crede-mă, dar pe mine m-a enervat figura lui de stil, vorbea ca un restaurator, apăsat și dând asigurări, demolează peretele asta, adu baia aici, ca și cum ar fi fost vorba despre niște pietre, nu despre un material atât de problematic, de nefericit și de alunecos ca cel al sufletului.’ (pag. 221-222)
Obsesia pune stăpânire pe viața eroinei, care pe măsură ce încearcă să-l înțeleagă pe bărbatul care-i pusese stăpânire pe viață devine dependenta de el sexual, sentimental, și intelectual. Acțiunea cărții se petrece în cea mai mare parte a timpului în Ierusalim, dar Zeruya Shalev evita orice fel de localizare, așa încât povestea s-ar putea petrece în orice mare oraș din lume. Yaarah este o tânără intelectuală a zilelor noastre dar preocupările sale profesionale se pierd complet în furtuna relației adultere și a dependentei de Arie. Referințele la istorice la vremurile Bibliei constituie doar repere sau pilde prin care poate fi înțeles prezentul. Nici timpul nu pare să lucreze în favoarea eroinei. Povestea ei de amor reprezintă un fel de final al celeilalte povești, aceea pierdută dar nu și uitată în trecutul lui Arie și al părinților ei. Ieșirea este traumatica și va fi o rupere radicală de tot ceea ce fusese viața ei înainte. Relația adulteră anulează căsnicia dar nu o înlocuiește. Reprezintă finalul un dezastru sau un nou început? Cititorii sunt lăsați să decidă.
Zeruya Shalev are un stil narativ foarte special. Mi-au fost necesare câteva pagini pentru a mă obișnui cu vocea povestitoarei. Structura frazelor nu delimitează idei sau episoade narative, este vorba mai degrabă despre un flux continuu de destăinuiri, despre o spovedanie cu sufletul la gură, parca pusă pe hârtie după o înregistrare verbala. După ce am înțeles cum trebuie citită cartea mi-a fost mult mai ușor, și a devenit interesant. Cititorul devine destinatarul unei mărturii foarte personale.
‘Viața amoroasă’ nu aparține vreunuia dintre genurile preferate, și mi-a cerut, ca cititor, dorința și răbdarea de a înțelege o perspectivă foarte personală. Personajele cărții, inclusiv eroina principală, nu par să încerce în niciun moment să ne câștige empatia. Zeruya Shalev își presară narațiunea cu episoade erotice frizând explicitul, dar ele nu sunt gratuite literar ci își au justificarea în pasiunile amoroase ale eroinei sale. Până la urmă experiența umană ei se dovedește a fi nu numai șocantă și intrigantă, ci și destul de interesantă pentru a păstra cartea și a citi-o până în final. Nu cred însă că voi căuta insistent și urmarea.
Am discutat și vom mai discuta în articolele rubricii CHANGE.WORLD despre schimbările care au avut loc între ‘înainte’ și ‘după’ Corona și la rolul Internetului în aceste schimbări, dar și în continuarea sub forme diferite a vieții economice, sociale, culturale, de familie, a tuturor în aceste vremuri ciudate. Voi încerca în articolul de astăzi să descifrez câteva dintre secretele rezilienței rețelei globale și să atrag atenția asupra pericolelor care planează asupra dezvoltării sale viitoare. În perioade de criză, cum este cea prin care trece acum întreaga planetă, fie că este vorba despre oameni, fie că este vorba despre sisteme mai complexe, calitățile, dar și defectele devin mai evidente, pericolele sunt mai acute, dar se nasc sau devin mai clare și oportunitățile.
(sursa imaginii: ppt-online.org/646421)
Cum s-a modificat traficul pe Internet, în ultimele opt luni? Ceea ce se petrece pe Internet reflectă ceea ce se întâmplă în viețile utilizatorilor. Sute de milioane de oameni și-au încetat activitatea la sediile companiilor și instituțiilor în care lucrau și o parte însemnată dintre ei au trecut la modul de lucru de acasă. Școlile s-au închis și zeci de milioane de elevi și studenți au trecut la moduri de învățământ la distanță. Cinematografele, teatrele, sălile de concerte sunt pustii și consumatorii de cultură zăvorâți în locuințe au căutat alternative în vizionarea pe ‘streaming’ a filmelor, spectacolelor, concertelor. Marile și micile magazine au fost forțate să se închidă, la fel și multe restaurante, în schimb comenzile pe Internet cu livrare la domiciliu au devenit modul de a face cumpărături al multor familii. Membrii acestora au rămas separați geografic și au făcut din conferințele video o obișnuință zilnică, mai ales când este vorba despre contactele cu persoanele în vârstă. Rezultatul acestor schimbări a fost o creștere între 40% și 200% a nivelelor de trafic, raportat la lunile anului 2019, și schimbarea structurii traficului spre un procentaj mai mare de aplicații ‘real-time’ (streaming sau conferințe). Aceste cifre diferă, desigur, în raport cu zonele geografice și cu perioadele de izolare și de carantină. A urmat o perioadă de reveniri graduale spre restabilirea activităților economice și sociale, dar pandemia COVID-19 nu se lasă învinsă cu ușurință, și în multe țări suntem martorii unui ‘al doilea val’, cu noi carantine, izolări și alte masuri restrictive, mai ales acum, spre revenirea sezonului rece în emisfera nordica. Dacă estimările experților sunt corecte, vaccinurile vor fi accesibile majorității populației planetei doar în a doua jumătate a anului 2021. Revenirea la ‘normalitate’, când și dacă se va petrece, nu va mai fi spre aceeași ‘normalitate’. O parte dintre tendințele pe care le considerăm acum temporare și unele dintre obiceiurile sociale și culturale achiziționate în timpul pandemiei vor deveni permanente.
Rețeaua globală a fost pregătită și la nivelul infrastructurii, și la nivelul aplicațiilor și a rezistat neașteptat de bine până acum, în pofida creșterii nivelurilor de trafic și a schimbărilor structurii acestuia. De la începutul anului 2020, nu a fost înregistrată nicio o defecțiune majoră și nicio perioadă în care zone geografice întinse să fie private de servicii de conectivitate pe Internet. Secretul se află în arhitectură. Protocolul Internet (Internet Protocol – IP) este simplu, robust și distribuit în componente care își au fiecare dintre ele locul, rolul și logica lor. Tocmai această distribuire în spațiu a responsabilităților administrative și lipsa unui centru de coordonare (care ar fi și un centru de paralizare în cazul unui atac cibernetic sau a unei funcționări defectuoase) fac din Internet o rețea extrem de stabilă. Daca privim diagrama logică a Internetului, vedem că rețelele de acces (care pot fi chiar și cele construite în jurul routerele noastre de acasă) sunt legate la centre regionale și/sau la furnizori de servicii Internet (Internet Service Providers – ISP), adică firmele cu care încheiem contracte pentru a ne asigura conectivitatea la lume. Acestea sunt legate între ele prin conexiuni multiple, care se ajută unele pe altele în situații de supra-sarcină sau de defecțiuni. Metoda respectivă se numește conectivitate redundantă și, pentru a întări fiabilitatea, legăturile pot fi pe medii multiple – de exemplu, cabluri optice inter-oceanice sau comunicații prin sateliți. Daca apare o defecțiune sau o suprasolicitare, daca are loc un atac cibernetic sau alte evenimente neprevăzute care taie una dintre liniile importante, traficul este preluat de celelalte și totul se întâmplă automat, deoarece aceasta reziliență este intrinsecă standardelor Internetului.
În vremuri obișnuite, planificatorii de rețele se pregătesc pentru două scenarii extreme care, în jargonul profesioniștilor, se numesc ‘scenariul viscolului’ și ‘scenariul Super Bowl’. ‘Scenariul viscolului’ descrie paralizarea traficului într-o zona geografică întinsă a Internetului, ca urmare a unui eveniment meteorologic sau unei alte catastrofe naturale sau produse de persoane care taie comunicațiile și întrerup alimentarea cu energie electrică. ‘Scenariul Super Bowl’ (sau, dacă vreți, ‘Scenariul Finalei Cupei Mondiale la Fotbal’) descrie comportarea rețelei într-o perioadă cu trafic de vârf, în timp real, datorat unui eveniment major, să zicem o finală a unui sport de mare popularitate. Pandemia a pus rețelele ISP din întreagă lume în situații în care au loc simultan ambele cazuri extreme. Dacă Internetul a rezistat, unul dintre secrete a fost traficul direct (‘end to end’) de la un utilizator la altul sau de la utilizator la serverele care furnizează conținut. Observați primele două diagrame din articol. Nu apar în ele frontiere geografice. Dar tocmai acesta este pericolul, care a devenit și el mai evident în această perioadă de criza. Fragmentarea Internetului s-a produs deja în unele zone ale lumii din motive politice. De exemplu, conform informațiilor opoziției și ale presei internaționale, președintele Bielorusiei, Alexander Lukașenko ar fi ordonat întreruperea accesului la Internet al bielorușilor pe fondul protestelor de stradă în urma realegerii sale contestate. Între timp, se pare că Rusia ia masuri de imitare a Iranului și a Chinei, în crearea unui „intranet gigantic”, controlat de guvern, în care cetățenii din țară nu au acces direct la Internetul global. Un ‘intranet’ este o rețea care se comportă tehnic precum Internetul, dar care este constrânsă la un spațiu virtual, de cele mai multe ori identic cu un spațiu geografic. Comunicațiile nu mai sunt ‘end-to-end’ decât în interiorul intranetului. Utilizatorii pot comunica doar cu acei alți utilizatori și accesa acele știri și surse de conținut cultural sau științific care sunt aprobate de autorități.
Nu sunt la mijloc doar interese politice. ‘Internetul balcanizat’ sau ‘splinternetul’, cum a început să fie numit și de experți, dar și de presă, își are originea în divizarea și fragmentarea planetei și a societăților care o compun, din motive diverse: tehnologie, comerț, politică, religie, naționalism și interese naționale divergente. Această fragmentare are însă nu numai repercusiuni politice, ci și tehnice. Barierele de conținut ridicate la frontierele interne ale Internetului încalcă unul dintre principiile de bază ale familiei de standarde IP – funcțiile fiecăruia dintre straturi. Conținutul trebuie filtrat, redirecționat, uneori distrus. Sunt la mijloc nu numai resurse uriașe de calcul, dar însăși arhitectura edificiului, cea care contribuie la robustețea și scalabilitatea Internetului, este pusă la încercare. Societatea Internetului (Internet Society), forul non-profit care girează activitatea arhitectonică și tehnică în domeniu, a tras un serios semnal de alarmă, lansând la 9 septembrie 2020 o ‘trusă de instrumente’ menită să ajute factorii de decizie politică să alinieze propunerile de reglementare și tehnice cu viziunea unui Internet deschis, sigur și accesibil la nivel global. ‘Trusa de instrumente’ stabilește modul în care noile legi și tehnologii ar trebui aplicate pentru a proteja mai degrabă decât a submina cei cinci piloni fundamentali care caracterizează rețeaua de rețele: 1. Infrastructură accesibilă, cu un protocol comun, care facilitează conectivitate globală nelimitată; 2. Arhitectură deschisă, cu componente interoperabile și refolosibile; 3. Administrare descentralizată și un sistem de trafic unic și distribuit, pentru a favoriza creșterea rețelelor locale; 4. Identificatori globali universali pentru adresabilitate consistentă; 5. Neutralitate tehnologică, pentru a elimina barierele din calea inovației.
Este oare prea târziu? Fragmentarea rețelei globale este o realitate în multe părți ale Internetului și, cel puțin din punct de vedere politic, evoluțiile nu sunt promițătoare. Tendința nu pare reversibilă, însă este poate limitabilă. Soluția nu se află exclusiv în mâinile inginerilor și nici ale politicienilor, ci în colaborarea dintre aceștia. Dreptul la libertate on-line a fost inclus de Organizația Națiunilor Unite ca o componentă a drepturilor fundamentale de libertate de comunicare și de acces la informație, protejate de Declarația Universala a Drepturilor Omului din 1948. Inginerii trebuie să fie în continuare încurajați și stimulați să dezvolte Internetul, pe baza arhitecturii deschise și a principiului comunicației ‘end-to-end’ fără restricții. Organizațiile internaționale, cum este Internet Society, trebuie să continue să ofere soluții, precum ‘trusa de instrumente’ care să estimeze orice inițiativă de legiferare și regularizare a comunicațiilor, având că referință cele cinci principii. Standardizarea tehnică internațională trebuie să fie accesibila tuturor. Organizațiile politice trebuie să încurajeze guvernele lumii să coboare barierele și să liberalizeze accesul pe Internet, în toate direcțiile și la toate nivelele. Cea mai periculoasă strategie ar fi ignorarea pericolelor. Ca și în cazurile extremismului politic și a încălcării drepturilor omului, soluțiile de compromis și de falsă pacificare invită și încurajează conflictele. Viitorul economiei și al societății globale depinde de Internet.
Ceea ce se întâmplă pe Internet depinde și de noi.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘So Long, My Son‘ made in 2019 by Xiaoshuai Wang and presented at the Berlin International Film Festival in February 2020 is proof that Chinese cinema is much more diverse and interesting than the mix of historical, martial arts or political propaganda movies that film lovers outside of China know superficially. It is a complex and ambitious film in itself, with a duration of 3 hours of projection, which is the first series of what is planned to become a trilogy that deals with the history of China and the impact of the great transformations that this huge country and its people has gone through in the last 40 years. On many respects the film is sincere and courageous in addressing historical processes and economic and social changes that have been paid for with a huge human price: the policies aimed at restricting families to at most one child per couple, and the transition from planned economy to capitalism market, with dramatic consequences in the lives of millions of Chinese workers who lost their dull but safe employment due to the closure or downsizing of state-owned enterprises, people forced to re-profile and migrate to ensure their livelihoods. The film’s size and the ambitions of director Xiaoshuai Wang did not stop him from making a deeply human movie based on a well-written story anchored in China’s recent history, with characters that viewers in China and anywhere else in the world can identify with.
We are following the saga of two families from northern China during over three decades, from the ideological relaxation and economic liberalization of the 1980s to the capitalist abundance and socio-economic inequalities of the present. The Liu and Chen families live in the same crowded house, they all work in the same factory, they are neighbors and friends, the two boys of the families were born on the same day and grew up as brothers. The two families symbolically represent different destinies in these times of change. The Liu family remains at the level of simple workers and then small entrepreneurs, they hardly survive the economic shocks that will cause them to migrate to the south of developing China but also a personal tragedy when their only child drowns. The Shen family is more adaptable, earlier the woman reaches a political leadership position, later they succeed economically and make a fortune. Although families break up to reunite only in the end, their destinies remain tied to a secret that cannot be forgotten or erased, perhaps only eventually forgiven.
The two actors who played the roles of the Liu couple impress with the depth, realism and sensitivity of performances. They also convinced the Berlin Festival jury, which awarded them both acting prizes, and I can understand the reasons. The tragedy of losing a child has been represented on screens before, but so far we have not seen such a deep interpretation of the consequences of the demographic policy of the only child at the level of the family cell. Those who see will hardly forget. Director Xiaoshuai Wang alternates the broad takes that describe the complex landscapes of a country in transformation and industrialization, with the intimate ones in the inhabited (but not private) spaces that become familiar to us in all details. Realism alternates with aesthetics and the results are remarkable. The props are chosen carefully, every detail counts. The makeup is perfect. If we pat attention we realize how the director visually expresses messages that he could not make explicit in words. For example, some of the factory-filmed scenes depicting the 1980s include an implicit critique of dullness of life, clothing uniformity and ideological regimentation. The narrative of the film is divided into two parts with different structures, which could belong to different movies. In the first two hours we reconstruct the story of the two families, the conflicts and their evolution in sequences of flashbacks that gradually compose the image and develop the characters. The last hour of the film describes the reunion that takes place in or near contemporaneity, and proposes a reconciliation and a resolution of conflicts. Personally, I liked the first part more, the solution in the end has something too idyllic and too forced which made it look not completely credible. I was left with the impression that Xiaoshuai Wang is a director of great strength and depth who when allowed to develop his artistic and historical vision can lead a movie to admirable results.
Există oare vreun domeniu al vieților noastre sociale, economice, spirituale, personale care să nu fi fost afectat de pandemia COVID-19? Eu nu cunosc, dacă voi știți, scrieți-mi, aștept răspunsurile voastre. Domeniul artelor și felul în care interacționăm cu obiectele din muzee și galerii de artă este și el puternic influențat. Marile și micile muzee ale lumii au fost închise pentru perioade de timp mai lungi sau mai scurte. Galeriile de artă au supraviețuit doar în parte, la fel ca multe alte întreprinderi comerciale mici și mijlocii. Instituțiile de cultură care se redeschid sunt supuse restricțiilor și distanțărilor de tot felul. Industria turismului artistic înregistrează în acest an cifre de încasări cu 80-90% mai mici decât în anii precedenți. Se dezvoltă în paralel alternative precum muzeele virtuale și voi fi ultimul care le voi nega importanța și utilitatea, dar ca iubitor de frumos îmi lipsește contactul direct cu marea artă. Peisajul artistic și economic se schimbă și va fi diferit și după ce pandemia va trece. În aceste condiții, știrile despre deschiderea, tocmai acum, a unui nou și important muzeu surprind și bucură. Ceea ce poate este mai puțin surprinzător și cu atât mai semnificativ este că acest muzeu este dedicat artei pe medii noi, denumire care acoperă în măsură însemnată câteva domenii ale artei digitale în cooperare cu alte domenii ale noilor tehnologii. Numele său este Nxt Museum și locul în care a fost inaugurat, la 29 august 2020, este Amsterdam.
Amsterdam este un oraș binecuvântat cu muzee magnifice care pot satisface gusturile cele mai diverse ale pasionaților de artă și istorie: Rijkmuseuum, Muzeul Van Gogh, Stedelijk, Casa Rembrandt, Muzeul Natural Maritim, Casa Annei Frank, Muzeul de Istorie Evreiască și multe altele, plus biserici și clădiri publice cum este impresionanta primărie. Nxt Museum a fost înființat în nordul Amsterdamului, o zonă considerată ca unul dintre noile ‘puncte fierbinți’ ale orașului, care atrage creatori din diverse domenii ale artelor și tehnologiei. Clădirea, care a găzduit înainte studiouri de producții cinematografice și de televiziune, oferă pe lângă spațiile de expoziție care se întind pe o suprafață de peste 1000 de metri pătrați și laboratoarele Nxt Lab – un spațiu de creație în care invitații programelor de rezidență, artiști, designeri, ingineri, cercetători în diverse domenii ale științei vor colabora și interacționa. Fondatoarea și directoarea muzeului este o tânără pe nume Merel van Helsdingen, expertă în marketing în industria de divertisment. În opinia ei, acest muzeu completează peisajul artistic olandez și european și umple un gol legat de arta interactivă și multi-senzorială, integrativă preocupărilor și modalităților de divertisment ale tinerelor generații.
Expoziția inaugurală va putea fi vizitată până la sfârșitul lunii februarie 2021 și se numește ‘Shifting Proximities’ – ‘Vecinătăți în mișcare’. Ea explorează experiența umană în fața schimbărilor care au loc în societate, în mediul înconjurător și în tehnologie. Este vorba despre o expoziție colectivă care adună instalații imersive și exponate interactive, create de grupuri și de artiști individuali, în colaborare cu experți în software și tehnologii media. Curatorii expoziției sunt Bogomir Doringer și Jesse Damiani. Vizitatorii sunt purtați în ambianțe noi și neobișnuite, în care simțurile receptează stimulii și informația, fiind inițiate dialoguri prin canale de comunicare diverse. Un prim exemplu este instalația ‘Distorsions in Spacetime’ creată de Marshmallow Laser Feast (MLF), un colectiv britanic care lucrează la intersecția științei, artei și tehnologiei. Ceea ce citim în cărțile despre originea și structura universului este tradus aici în reprezentare artistică. Lucrarea invită participanții să navigheze senzorial dincolo de experiența lor zilnică, în spații unde lumea fizică cunoscută este eliminată pentru a dezvălui rețele, procese și sisteme care sunt simultan sublime estetic și documentate științific.
Foarte mult interes suscită ‘Biometric Mirror’, creația rezultată din colaborarea dintre artista și cineasta de science-fiction Lucy McRae, ale cărei lucrări explorează impactul științei și tehnologiei asupra corpului omenesc (a expus deja la Centre Pompidou și anul viitor va fi prezentă la Bienala de la Veneția) și dr. Niels Wouters, cercetător în domeniul interacțiunilor dintre om și mașină. Vizitatorii intră într-un fel de templu spongios al tehnologiei, pentru a venera un algoritm care îi observă, îi psihanalizează și generează versiuni matematice „perfecte” ale fizionomiilor lor – avataruri virtuale bazate însă pe prelucrarea matematică a datelor individuale reale. Sunt tipărite diagnostice precum după o vizita la psihanalist, doar că rolul doctorului a fost preluat de sistemele de identificare facială și de algoritmii de Inteligență Artificială (AI). Este o demonstrație extrem de eficace a capabilităților unor astfel de sisteme, dar și o ocazie de a medita asupra aplicațiilor posibile, de la asistență medicală până la supraveghere socială a subiectelor.
‘Habitat’ este o instalație impresionantă care analizează relația dintre oameni și natură. Autorii sunt Heleen Blanken, artistă cunoscută pe scena artelor vizuale și a muzicii, împreună cu inginerii de la firma olandeză de software NAIVI și cu artistul de sunet Stijn van Beek. Evoluția formelor, imaginilor și sunetelor care îi înconjoară pe vizitatori este determinată de datele captate de sistem datorită însăși prezenței acestora în sala de expoziție. Sintetizând rezultatele scanărilor 3D culese în Centrul de Biodiversitate de la Leiden, lucrarea inventează un nou spațiu virtual, format din solid (pereți și panouri), lichid (un bazin de apă), lumină, imagine și sunete care combină influența naturii cu prezența umană în forme permanent noi și în mișcare.
Ce este media? Care este influența umană? Cum se integrează reprezentările virtuale ale personalităților noastre în relația dintre om, natură și creația artistică? Toate aceste întrebări și multe altele mi-au fost generate de lectura și interacțiunea de la distanță cu exponatele. ‘Econtinuu’, creată de artistul ecolog Thijs Biersteker în colaborare cu botanistul italian și pionier al neurobiologiei plantelor Stefano Mancuso, prezintă știința comunicării inter-plante în două sculpturi de rădăcini de copaci. Datele captate de senzorii din sală sunt introduse într-un sistem AI care simulează relația simbiotică inteligentă care are loc sub picioarele noastre, descoperă modul în care copacii colaborează, se avertizează reciproc, învață unii de la alții și își împart resursele. Pe măsură ce vizitatorii sunt integrați în sistem, își dau seama că rădăcinile răspund și învață din prezența lor, formând un ecosistem futurist de partajare a cunoștințelor cu un mesaj central: împreună suntem mai puternici. ‘Dimensional Sampling #1’ creată de artistul new-yorkez de origine chineză Yuxi Cao (James) împreună cu muzicianul Lau Hiu Kong (Lawrence) din Hong Kong are un mesaj politic implicit, explorând răspândirea codurilor QR la nivel mondial, dar în special în China, unde acestea au devenit o parte integrantă a vieții moderne, de la plata pentru bunuri, până la identificarea persoanelor în vârstă, cu implicații sociale, dar și cu suspiciuni de utilizare în scopuri de supraveghere.
Vizitarea acestui nou muzeu trebuie să fie fascinantă. Nu știu cât de curând voi ajunge la Amsterdam, dar Nxt Museum va fi sigur inclus pe lista obiectivelor obligatorii în programul călătoriei.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Niki Caro‘s ‘Mulan‘ is a film that strives to please as large an audience as possible. The investment of over 200 million dollars makes this production fall into the category of the most expensive films in Hollywood and because it is also a film with a strong feminist message it is worth mentioning that it is currently the most expensive production in the history of cinema. directed by a woman. The producers, of course, dream to recoup their investment, which is not an easy task given that the premiere takes place in the year of the COVID-19 pandemic when most cinemas in North America are closed. The challenge of looking for success on alternative streaming channels and in international markets, but especially in China, in parallel with trying to make the film attractive to the traditional audiences of the Disney Studios (children plus one or two generations of company) but also to art martial arts lovers or historical dramas fans have led to the creation of a mixture in which quite a few compromises have inherently been made. The result is a carefully choreographed film, and I’m not just talking about action scenes, and a visually appealing one, but lacking depth and avoiding controversy.
The script takes on the legend of Mulan already addressed in a Disney cartoon film made in 1998 and emphasizes both the feminist and patriotic messages. The daughter of the warior who takes the place of her sick father in the army recruited by the emperor to fight against foreign invasions is endowed with vital forces (the legendary Chinese ‘qi’) specific to the great fighters. The problem in a male-dominated society was at that time that women with such qualities could be nothing but witches. These prejudices, of course, existed not only in the Far East but also in Catholic Europe or in the colonies of Puritan and Protestant North America. Vital forces are strengthened by moral qualities – courage, loyalty to friends, and faith in the truth, and Mulan will only be able to achieve her destiny by revealing her true identity. The screenwriters managed to navigate skillfully in the politically-correct and ideological labyrinths, and to add to the basic moral qualities the family values that work well on any meridian. The result is a little too rose-watered, but not more so than in other Disney movies, and I think it will be quite appealing to the children generations of today and in the future.
From a cinematographic point of view, Niki Caro‘s film is very well done, combining the landscapes filmed on location in China and New Zealand, the stunts and the effects of computer graphics. The lovers of martial arts in movies can also enjoy a copious and well-executed ,even if not very original, feast of acrobatics, flights and running on vertical walls. Yifei Liu plays the lead model role well, but the most interesting character in the film is her enemy, the evil witch Xianniang, played by Li Gong. Xianniang is what Mulan could become if she doesn’t pursue the truth and good causes, and the dialogue between the two women with extraordinary ‘qi’ forces is perhaps the best moment of the film, and the one in which the feminist message seems truer and less didactic. I believe that the commercial success of ‘Mulan‘ is guaranteed, and even if it will not make as much money as the producers had originally planned. The investments will be recovered and the profit will increase over time. But I don’t think it will become a reference film, one of those that will enter the ranks of the immortal classics of the Disney Studios.
French actress and film director Maïwenn already has a rather interesting biography that could be the subject of a film in the future. Until this happens (or not) each of her appearances in front of or behind the camera arouses interest and causes heated discussions. Maïwenn is not and I don’t think she’s even trying to be a consensus-seeking personality, and the movie ‘Mon Roi‘ is no exception. It is her first feature film in which Maïwenn is limited to being ‘only’ the film director, entrusting the lead roles to a couple of outstanding actors, Vincent Cassel and Emmanuelle Bercot. Bercot actually won an acting award at Cannes for this role. There are many things that I liked in this film, there are some that impressed me less, but ‘Mon Roi’ did not leave me indifferent at any time during the over two hours of screening.
Lawyer Tony and the owner of restaurant Giorgio live a tumultuous love story that lasts ten years, a story that we follow from the first meeting to the possible end through flashbacks that take place in memory of the heroine after a ski accident that immobilizes her for a few months, possibly suicide attempt or maybe testing of limits. It is a romantic story that seems doomed to failure for everyone except those who live it directly, a relationship and a marriage in which there is love but not happiness, an asymmetrical relationship in which the woman repeatedly falls under the fascination of the man who seems to accumulate all male vices possible – infidelity, drugs, material instability. The waters seem to calm down in a rather ambiguous ending, but we can’t be sure that the story is really over.
The main quality of the film in my opinion is the exceptional interpretation of the two lead roles. The method used by the director Maïwenn defines the main lines of the roles and the place where the story ends in each scene, but does not establish precisely the gestures or the lines, leaving to the actors a great freedom of expression. Emmanuelle Bercot and Vincent Cassel fully involve themselves in using this freedom, immersing themselves in the roles of two people who love each other to the point of mutual destruction. The acting performances are even more remarkable considering that the actors were forced to improvise at times because the script did not offer many additional references. For example, Tony’s intellectual dimension is not highlighted at all in contrast to the sparkling but empty world of the celebrities in which Giorgio seems to be happy. The route of Tony’s physical and mental recovery in the sanatorium follows a schematic and idealized path, and the final scene seems to cancel out a large part of the effects built during the rest of the story. ‘Mon Roi‘ is an interesting film, which gets attention especially because of the quality and intensity of the performances of the two actors. More attention to detail and less schematism in defining the sub-plots and supporting characters would have made the difference between an interesting film like ‘Mon Roi‘ and a very good one.
Am fost foarte curios să citesc ‘Orașul în mantie purpurie’, considerată a fi cea mai bună carte scrisă până acum de Asli Erdogan. Auzisem și citisem mult despre scriitoarea și publicista turcă, militantă pentru democrație, apărătoare a drepturilor minorității kurde din Turcia, exilata în Austria după ce fusese întemnițată și interogată timp de câteva luni în 2016 și asupra căreia plana amenințarea unui proces cu grave acuzații de ‘terorism’ (a fost achitată în februarie 2020). ‘Orașul în mantie purpurie’, apărută în 1998 a fost tradusă și publicată în 2019 în colecția ACTUAL – Biblioteca POLIROM a Editurii Polirom. Desi traducerea semnată de Gabriella Eftimie a fost făcută nu direct din limba turcă ci după o ediție germană, mi-am dat seama de la primele pagini că va fi o experiență de lectură deosebită. Nu am greșit.
Motto-ul cărții este extras dintr-un poem de Paul Celan care pune întregul volum sub semnul morții. Și totuși, avem de-a face cu o experiență inedită într-un oraș, Rio de Janeiro, care este pentru mulți un simbol al vieții și al trăirilor intense, al culorilor, dansului și al muzicii, și o răscruce de culturi și de tradiții. Ca cititori vom descoperi însă alături de eroinele cărților (și voi explica imediat pluralurile) că în spatele peisajelor de cărți poștale se ascunde o junglă urbană vicioasă și periculoasă, care își devorează locuitorii. Întâlnirea de culturi este însă prezentă, și ca experiență etnografică, ‘Orașul în mantie purpurie’ oferă o combinație dintre cele mai interesante. Citim în limba română povestea unei intelectuale din Turcia relativ conservatoare ajunsa în Rio, capitala mondiala a libertinajului. Elementele auto-biografice sunt evidente, desi cartea este departe de a fi un volum de memorii. Fiziciana Asli Erdogan avea deja prestigiosul institut de cercetare CERN din Geneva în anul 1994 în rezumatele carierei sale când s-a aflat la Rio cu o bursă de cercetare, pregătindu-și doctoratul. Este și anul în care se petrece acțiunea cărții. Orașul sud-american a avut probabil un rol determinant în schimbarea cursului vieții și carierei ei, Asli Erdogan dedicându-se complet literaturii și publicisticii la întoarcerea în Turcia, după 1996.
‘Orașul în mantie purpurie’ are o structură originala, în care narativul joaca un rol secundar. Este un poem în proză și este o carte în carte, cu un rol special, de pavăză și descânt împotriva morții. Și știm cu toții că descânturile nu funcționează totdeauna. Noi cititorii citim cartea unei scriitoare din Turcia care se afla în anul 1994 la Rio, carte în care eroina pe nume Özgür este o tânără scriitoare din Turcia care se afla în 1994 la Rio și care scrie o carte despre o tânără din Turcia care este identificată doar ca Ö. și care, desigur, se afla în Rio. Anvelopa exterioară a narațiunii (daca se poate vorbi despre narațiune) o surprinde pe Özgür într-un moment de criză. Din frânturi de amintiri și din paginile cărții pe care o scrie reconstituim spirala descendenta a destinului tinerei venite din conservatoarea Lume Veche pentru a trai experiența multiculturală, și care este surprinsă și copleșită de tot – de climă, de personajele boemei onirice pe care le întâlnește, de libertatea și libertinajul moravurilor, de foame, de sex și de superficialitatea legăturilor, și mai ales de prezența permanenta a violentei, crimei, morții.
‘ … acel Rio despre care o să vă povestesc e un labirint în care veți găsi mai mult de două dimensiuni. Sau, ca să fim mai exacți, un oraș care iți oferă mai multe labirinturi interconectate, nelegate de spațiu sau timp. Un oraș plin de unghiuri moarte, odăi secrete, ecouri înfiorătoare, expresii schimonosite și profeții vagi despre viitor.’ (pag. 12)
Prăpastiile de mentalitate, sociale, economice o copleșesc de la primele contacte cu orașul:
‘Nici prin cap nu i-ar fi trecut că poate să existe un asemenea iad pe pământ. Țara în care s-a născut și a crescut o protejase de prăpastiile vieții, de mizeria fară fund în care putea să se afunde un om. Niciodată nu și-ar fi putut închipui atâta sărăcie, nici în cele mai întunecate vise. Avea impresia că se află într-un tren de mare viteză care deraiase și care acum înainta nebunește ca să se îndepărteze tot mai mult de orașul care se hrănea cu suferința oamenilor. Și dintr-o-dată, a ajuns în centrul Copacabanei, “cel mai frumos loc din lume”, și în clipa aceea Rio de Janeiro a cucerit-o cu adevărat cu versanții săi abrupți, cu pofta lui de viață tropicală și acordurile sale de banjo. A uitat de favelas. La fel ca orice alt locuitor al orașului aparținând clasei de mijloc.’ (pag. 26)
Precum mulți dintre dezrădăcinații lumii, scriitoarea caută o referință, un termen de comparație, și îl găsește în amintirea țării natale și a orașului Istanbul:
‘De fiecare data când, de-a lungul vieții sale nestatornice, se stabilea undeva pentru o perioadă, fie într-un sat de pe coasta Oceanului Atlantic, fie într-un oraș central-european din Alpi, Özgür găsea sau își crea propriul Punct Istanbul. Un loc care, din unghiul potrivit, cu lumina potrivită și, mai ales, în starea de spirit potrivită, îi amintea de Istanbul. Dar acest Rio, cu plajele lui despărțite de stâncile abrupte ale scoarței pământești transformate în munte, acest Rio cu golfurile lui înlănțuite ca brațele Amazonasului, orașul asta cu stâncile sale sălbatice, despicând orizontul, acest Rio cu jungla lui nesfârșită care arăta că o plasă pescărească imensă aruncată peste oraș, acest Rio n-avea nimic comun cu Istanbului. Rio avea o frumusețe înșelătoare care aprecia extremele, contradicția și lipsa măsurii. Orașul ăsta atrăgea nemilos oameni spre el, îi seducea și îi amețea de cap, ca apoi să nu le mai dea drumul niciodată. Rio avea același efect magic înspăimântător asupra oamenilor ca măștile africane, în timp ce orașul în care se născuse și crescuse Özgür semăna mai degrabă cu o brățară de argint antică, incrustată cu ametiste: era reținut, elegant, misterios, mândru și înfrumusețat de o patină veche.’ (pag. 66-67)
Singură, naivă, neobișnuită cu mentalitatea orașului și a locuitorilor săi, eroina încearcă să-și învingă singurătatea cu îndrăgostiri fară șansă și legături carnale fară viitor. Cum o văd celelalte personaje?
‘Eduardo o măsură din cap până în picioare pe gringa palidă și tristă. Fața ei era atât de relaxată încât aveai impresia că tocmai fumase niște opiu. Dar rețeaua de riduri miscroscopice ce păreau încrețituri pe o bucată de cuarț dezvăluia o lupta încrâncenată și continuă pentru viață. N-avea nimic din voioșia cochetă și senzalitatea revigorantă a femeilor din Rio. Frumusețea ei părea o frumusețe pierdută, neprefăcută, pură și, mai ales, devastată. A studiat-o de departe în barurile din Santa Teresa, unde stătea tot timpul la o masă din dos și suda țigările în timp ce mâzgălea ceva pe un șervețel. Era un monument pe jumătate prăbușit, dedicat melancoliei, și nu voia să-i molipsească pe cei din jur cu tristețea ei. Și chiar dacă emana singurătate de la distanță, reușea să-i alunge repede pe șacalii care se adunau în jurul ei și nimic n-o făcea să lase garda jos. Eduardo auzise de la cineva că e o scriitoare din Siria. “Femeia asta e singurătatea întruchipată, o zeiță orientală al cărei cult a fost de mult uitat și templul ei, acoperit de graffiti.”‘ (pag. 78-79)
Singura modalitate de a-și învinge singurătatea și de a supraviețui în lumea plină de pericole și de violență din jur este pentru o scriitoare literatura. Se poate spune că din momentul în care începe să scrie cartea cele două fire narative nu sunt numai paralele ci se împletesc, uneori se confundă. Același lucru se întâmplă cu cele două eroine, Özgür și Ö. ale căror trăiri, experiențe, destine, par să se contopească:
‘ Özgür căutase mult timp un scriitor care să o ajute, care să înlocuiască lumea aceasta reală, dar irațională în care trăise atâta timp, dar mult mai omeneasca. Până la urma a înțeles că singura care avea cum să găsească un rost în pustietatea aceea care îi invadase sufletul era ea însuși. Nimeni altcineva nu putea să-i explice misterele vieții, nimeni altcineva nu avea cheile de la lacătul ei. Ziua în care s-a hotărât să înfrunte violența absurdă a coincis cu ziua în care a început să scrie. Nu scria pentru sine și nici pentru alții, scria pentru că era nevoită. Zgândărea, ca pe o rană, strat după strat din realitatea din Rio, și vărsatul amestecat cu sânge al unui pacient cu leziuni interne începu să-i mânjescă încet paginile.’ (pag. 102-103)
Într-un timp vag definit, câteva luni sau poate un an-doi, eroina va decădea material și fizic, va cunoaște pe lângă spaima permanentă foamea, blazarea sentimentală, dorul. Cartea care o are pe Ö. că eroina vă fi scrisă și terminată. Va fi suficientă pentru a-i asigura supraviețuirea? Într-o lume în care distanța dintre Punctul Istanbul și Punctul Terminus se poate dovedi tragic de scurtă, pot cuvintele adunate într-o carte, poate literatura fi o pavăză sau un colac de salvare? Va trebui să citiți cartea pentru a afla răspunsul scriitoarei. Eu v-o recomand cu căldură. Este o carte dureroasă, pe care cititorii vor simți că a fost scrisă cu pasiune și cu durere.
După cele doua romane și culegerea de nuvele, toate scrise acum peste 20 de ani, Asli Erdogan pare să-și fi suspendat cariera de scriitoare de ficțiune dedicându-și activitatea și condeiul politicii și cauzelor umanitare din patria în care democrația și drepturile omului sunt puse la grele încercări. Deși nu a mai publicat o carte nouă de la acest roman încoace numele ei este menționat permanent între cei mai remarcabili scriitori contemporani ai Turciei. Pe bună dreptate, judecând după ‘Orașul în mantie purpurie’. Va reveni cândva la uneltele scrisului? Îmi pun și eu, alaturi de mulți alti cititori care admiră ceea ce a scris Asli Erdogan, această întrebare.
