‘Certified Copy‘ is one of the latest films by Iranian master Abbas Kiarostami and one of the few made by him outside Iran. The landscape is very different from his previous films. The film looks completely ‘European’ and the assimilation of the European cultural background is perfect. At the same time, we find here familiar themes that have preoccupied Kiarostami throughout his career – family and couple relationships, the place of children in the family, the different personal memories and perceptions of the characters. As in his best films of earlier periods, the director manages to tell a meaningful story with simple and expressive means. But what we also find in ‘Certified Copy‘ is a game of meanings with which the director envelops the behavior and the words of the heroes of the story that is being told on screen in an atmosphere of mystery and ambiguity. The story in the film haunts its viewers after the screening. What did we actually see?
The main heroine, played by Juliette Binoche, whose name we never know, is a mature French woman, who raises alone a boy in his early teens and keeps a gallery of antiques and art objects in the Tuscan town of Arezzo. James Miller (William Shimell) is a British author of art books, the most recent one having as topic the relation between originals and copies of works of art. She witnesses the launch of the author’s book in Arezzo and then becomes his guide for a few hours in the villages of Tuscany. At one point, in a cafe, the owner of the place confuses them with a married couple. The two seem amused by the confusion, and from now on they gradually enter the roles and behave more and more naturally as a couple for 15 years, maybe separated or on the verge of separation, in any case a couple in crisis. A game or reality, because their behavior becomes more and more deeply suited to the attitudes of a loving woman and of an indifferent man, concerned only with his career? Which of the two hypotheses is the ‘true’? Discussions about originals and copies suddenly can be viewed in a different dimension, get a different meaning. What is truth? what is authenticity? can the copy generate more emotion than the original? can the feelings in the game be deeper than those in reality? or maybe everything around us is a multitude of copies or the result of simulation games? or just imagination?
Juliette Binoche is perfect and in my opinion makes this film one of the best roles in her mature career. I wasn’t extremely convinced by William Shimell, a semi-professional actor (and famous tenor). His intellectualism and emotional disconnection may have been in line with Kiarostami‘s vision, but I couldn’t help but think as I watched the film to alternative casting choices (Daniel Day-Lewis? Jeremy Irons?). James Miller’s character remains one of the many mysteries of this beautiful film, which is worth seeing and reviewing, and then discussing in mind or with friends. I recommend you do it.
When film director André Téchiné made ‘Rendez-vous‘ in 1985, his name was already well known. However, some of his collaborators were anonymous and this film would be a very good launching pad for celebrities. Téchiné offered the lead role and in fact the first consistent role to Juliette Binoche, who at the age of 21 featured in 5 films that year, starting a formidable career. Téchiné‘s co-writer was Olivier Assayas, in his first screenplay for a feature film, which he wrote in parallel with directing his own debut film. And for Lambert Wilson as well the role here was one of the first important roles, although he had already met with success a year before. Wadeck Stanczak completes the triangle of young actors, also in an important first role, an actor who promised a lot, but whose career has evolved much more disappointingly than those of his famous partners. The film is a psychological thriller set in the world of the young people of Paris in the mid-80s and there are many reasons to be watched with pleasure today, in addition to the film debuts I mentioned.
At the age of 21, Juliette Binoche plays the role of Nina, an 18-year-old girl who comes to Paris to realize her dream of becoming an actress. She manages to get a role in a boulevard comedy, dreaming of big roles while the men around her seem to have no other intentions than to sleep with her. Looking for a reasonably priced apartment, he meets Paulot (Wadeck Stanczak) and Quentin (Lambert Wilson), two young men who are the opposite of each other. The dull clerk Paulot represents mediocre stability, actor Quentin decadent ambition. The triangle throws the girl’s life in a whirlwind that mixes passion and ambition, art and pornography, hopes and ghosts of the past.
https://www.youtube.com/watch?v=Rm3FDvfeACw
I usually complain about the length and especially the lengthning of the films when there are not enough artistic or narrative good reasons. In the case of ‘Rendez-vous‘, which only lasts about 80 minutes, I think that an extra 20-30 minutes would have given more psychological depth to the characters and would have allowed the development of some of the themes that are barely suggested in the film. Even so, the characters are well defined and each of the acting creations manages to bring them to life and make us care about them and be curious about their lives beyond what we see on screen. In addition to the trio of young actors, Jean-Louis Trintignant is also cast as a theater director who seems to play a role as a mentor a la ‘Pygmalion’ for Nina, while hiding dark secrets from the past with repercussions in the lives of the heroes. Shakespeare’s Julia becomes a symbol in a film that could have said more about the fascination of theater if it had a little more time to do it. Juliette Binoche is young, beautiful and magnetic, in a role that can get extra-meanings nowadays in the perspective of the fight against the objectification of women. It is one of the reasons, but not the only one, why this foray into the world of Paris in the ’80s deserves to be seen and re-seen.
‘DAU. Natasha‘, directed by Ilya Khrzhanovskiy and Jekaterina Oertel, is part of ‘DAU ‘, a project of great ambitions and dimensions, which due to the methods used by the production already provokes heated discussions and controversies. ‘DAU’ started from the biography of a Russian scientist and the history of a Soviet research institute, and developed into a multimedia and multidisciplinary project for which the producers brought together a number of actors, many non-professionals, for more than two years in the conditions of a ‘reality show’ that reconstructs the oppressive atmosphere of the Stalinist period. ‘DAU. Natasha‘ is one of the two films offered to the public so far in this project, and can be judged without problems as a stand-alone film. That’s what I’m going to do. It is the story of a modest woman in charge of the research institute canteen who is forcibly recruited as a KGB informant. A film of a cruel realism, beautifully acted, and which does not avoid shocking.
Natasha (Natalia Berezhnaya) is about 40 years old, Olga (Olga Shkabarnya) is between 20 and 30 years old, and the two women run the canteen of the research institute led by Professor Blinov (Alexei Blinov). The coincidence of names between the characters and the actors is probably not accidental, because the whole cast in this production seems to be made up of unprofessional actors or beginners. The canteen (well stocked for the communist period) is a micro-cosmos of those who work in the institute whose scientific profile is obscure. We only know that some experiments are being performed on people, soldiers, maybe related to radiation, with the participation of a French scientist (Luc Bigé). The two women do not get along very well with each other, both are lonely, victims of the permanent harassment of the male superiors. Lives are gray, hopeless and dominated by fear. After a party with a lot of drink occasioned by the ‘success’ of an experiment, Natasha has a one-night stand with Luc. It is not long before the investigator Azhippo (Vladimir Azhippo) appears, blackmails and subjects Natasha to interrogation and torture to force her to become a KGB collaborator. The resistance of the lonely woman is impossible and hopeless.
‘DAU. Natasha‘ is a shocking testimony of the breaking of human dignity in the conditions of dictatorship. It is also a film about loneliness, about human solidarity and its fragility, about the Stockholm syndrome (sympathy between the victim and the torturer). The realization is extremely realistic, well thought out and absolutely credible from a historical and psychological point of view. The film lasts over two hours, although it is not composed of more than about eight scenes, but their length is stylistically justified in the tradition of Russian cinema and psychologically in the feeling of slow and heavy flow of time and of the lives of the characters. The actors do not play the roles but live them, and here, of course, the method used by directors and producers has an influence. I am convinced that this film and the whole ‘DAU’ project will be discussed a lot in the future.
Roboții sunt deja o realitate. 2,4 milioane de roboți sunt deja în funcțiune în întreaga lume, majoritatea dintre ei pe linii de producție în fabrici, dar și în alte locuri cum ar fi spitale, medii toxice, sau chiar în locuințele oamenilor ajutând în treburile casnice sau furnizând asistență medicală persoanelor în vârstă. Cei mai mulți dintre aceștia sunt dispozitive electromecanice, brațe mecanice complexe, fixe, fără autonomie de mișcare, ba chiar bine înșurubate în planșeu, proiectate să facă operații repetitive de mare precizie, uneori în medii inaccesibile operatorilor umani. Multe dintre cercetările experților în robotică se îndreaptă însă spre realizarea androizilor, a roboților antropomorfi, creați după chipul și asemănarea omului. Este un vis vechi al omenirii. Un vis înconjurat de pericole, pe care unii îl consideră un coșmar.
(sursa imaginii: asahi.com/ajw/articles/13721770)
Dar sunt oare androizii o idee bună? Încep să se audă din ce în ce mai multe voci care susțin că nu. Atenție, nu este vorba despre a nega utilitatea roboților și a roboticii în totalitatea ei, ci raționalitatea creării unor roboți care să fie asemănători oamenilor, până la a șterge complet diferențele fizice dintre oameni și androizi. Unul dintre cei care au emis opinii clare în aceasta privință este filosoful german Markus Gabriel. Născut în 1980, Gabriel este profesor de epistemologie și director al Centrului de Filosofie al Universității din Bonn și profesor-invitat la Universitatea Berkley din California. În cartea sa ‘The Meaning of Thought’, care urmează să apară în traducere în limba engleză în noiembrie, filosoful german dezvoltă teza pericolelor pe care inteligența artificiala (AI) le reprezintă pentru gândirea umană și pentru societățile democratice. AI facilitează tirania? Întrebarea a fost deja pusa anul trecut de profesorul Yuval Harari, într-un articol din ‘The Atlantic’, și voi discuta separat în rubrica CHANGE.WORLD această temă. Până atunci, doresc să menționez intervenția lui Markus Gabriel la o dezbatere despre AI la Târgul de Carte de la Frankfurt de anul trecut. Roboții, în opinia dânsului, trebuie creați cât mai diferit de înfățișarea omenească. Antropomorfismul nu numai că nu trebuie să fie un scop, ci dimpotrivă, ar fi bine ca în lista de specificații a roboților viitorului să păstram ca obiectiv posibilitatea de a discerne între roboti și oameni. Chiar dacă suntem sceptici în privința capacității științei de a crea roboti care să semene perfect ca formă cu oamenii, ar fi mult mai bine să evităm din start confuziile și fetișizările.
Și ce facem cu toate minunatele creații de science fiction, cu cărțile și filmele, de la Asimov la Terminator, care ne prezintă un viitor populat de oameni și androizi identici unii cu ceilalți, până la a-i confunda nu numai fizic, dar și juridic sau emoțional? De obicei, considerăm ca moment zero în istoria roboticii piesa de teatru ‘R.U.R.’ a scriitorului ceh Karel Čapek, scrisă în 1920, în care apare pentru prima dată cuvântul ‘robot’. Conceptul este însă mult mai vechi, el fiind deja prezent în mitologiile lumii antice. Homer și Hesiod au imaginat în operele lor sclavi roboți, replici la dimensiuni reale ale oamenilor și animalelor, unii chiar dotați cu ceea ce astăzi am numi inteligență artificială. Prima fabrică de roboți din istoria imaginației umane va fi fost atelierul lui Hefaistos, fierarul zeu al tehnologiei și al invențiilor, descris în Iliada. În acest atelier au fost fabricate porțile ‘automatizate’ ale Olimpului, care se deschideau și se închideau la trecerea zeilor, precum și o mică armată de valeți cu trei picioare, care serveau zeilor cupele de ambrozie, dar și corul femeilor din aur, care erau asistentele personale ale zeilor și le cântau imnuri de slavă. Olimpul se pare că era bine populat de roboți, androizi sau nu. Chiar și etimologia cuvântului ‘biotehnologie’ (bio techne = creație prin fabricație) provine din mitologia elină, fiind legat de crearea Pandorei, despre care se relatează că fusese ‘fabricată și nu născută’.
Un alt robot antropomorf al mitologiei a fost Talos, legendarul apărător al Cretei. Ieșit și el de pe linia de producție a atelierului lui Hefaistos, era unul dintre cele trei cadouri pregătite pentru Zeus, ca acesta să le înmâneze fiului său Minos, regele insulei. Construit din bronz (perioada apariției legendei coincide cu ultima parte a epocii bronzului), Talos patrula de trei ori pe zi în jurul insulei. Poate că definirea mai exacta ar fi cea ce ciborg, căci uriașul era o combinație între om și mașină, capabil să execute sarcini omenești complicate, dotat cu autonomie și inteligență. Sistemele vitale interne erau biomecanice, lichidul divin numit ‘ichor’ care pulsa și în arterele, și venele zeilor circulând într-un tub (o venă daca vreți), de-a lungul corpului. Hefaistos îl ‘programase’ să-i identifice pe inamici și corăbiile lor și să-i ucidă prin căldura generată de corpul său de bronz. Când corabia argonauților s-a aflat în pericol, fiind identificată de Talos ca entitate dușmană, Medeea a fost cea care l-a răpus, convingându-l să deschidă capacul venei și lăsând să se scurgă din corpul sau lichidul vital. Legenda lui Talos și a originii sale are mai multe variante, dar aceasta, menționată de Hesiod, este cea care încadrează cel mai bine personajul în categoria androizilor preistorici.
Și dacă nu omul este modelul de referință și imitație pentru construirea roboților viitorului, ci alte ființe din regnul animal? Iată o întrebare firească dacă examinăm cei doi roboti proiectați și produși de firma Boston Dynamics, pentru uzinele de automobile Ford, și care seamănă mai mult a câini, cu cele patru picioare care susțin un corp lunguieț și portocaliu. Fiecare dintre roboții acestei serii costă 75 de mii de dolari și cei doi achiziționați de Ford (care poarta numele, destul de canine, de Fluffy și Spot) au ca sarcină scanarea și determinarea precisă a topologiei clădirilor în care sunt plantate liniile de fabricație și montare ale autovehiculelor. Suprafața totală aflată în responsabilitatea celor doi roboți depășește 200 de mii de metri pătrați, și planurile topologice, prelevate cu ajutorul camerelor video și a altor senzori purtați în spate de Fluffy și de Spot, sunt folosite pentru reorganizarea spațiului și a liniilor de producție, proces care se întâmplă cu o frecvență medie de câteva luni, de fiecare dată când intră în producție noi modele sau generații diferite ale aceluiași model. Estimarea beneficiarilor este că, în totalitatea lor, costurile au fost reduse la jumătate, iar viteza de execuție și precizia releveurilor s-au îmbunătățit. Secretul se află, desigur, în sistemul de mișcare pe patru picioare al roboților și în programele de inteligență artificială care le permit deplasarea autonomă, cu mișcări agile și precise, semănând cu cele ale unor ogari.
(sursa imaginii: bostondynamics.com/atlas)
De ce roboți cu picioare? Lumea naturală în care trăim nu este concepută pentru roți, ci pentru picioare. Evoluția a creat, de-a lungul timpului, membrele care ajută animalelor în deplasări, și sistemul nervos din jur care poate fi asociat cu un calculator specializat extrem de complex și de sofisticat, având ca sarcină mersul și orientarea pe teren. Mersul pe două picioare are avantaje imense față de cel pe patru picioare. Nu este întâmplător că saltul evoluționist de la regnul animal la Homo Sapiens s-a întâmplat simultan cu ridicarea pe două picioare a primatelor care ne sunt strămoși. Orientarea în spațiu, câmpul vizual, combinarea simțurilor, adaptabilitatea la evenimente – toate s-au îmbunătățit considerabil. Primul model de robot mergător pe două picioare a fost lansat în anul 2000, de firma Honda. Avea un mers cam șovăielnic și probleme de echilibru. Firma japoneză a abandonat de atunci această linie, dar alții au continuat, și printre ei și Boston Dynamics, a cărei familie de roboți mergători bipezi se numește Atlas și se pregătește de lansare comercială, la un preț de patru ori mai mare decât variantele canine. Ceea ce s-a îmbunătățit în primul rând este modelul mersului, și aici contribuția semnificativă este a matematicienilor, care au furnizat o mult mai bună reprezentare a modului în care merg oamenii, pentru a fi emulată de roboti. Picioarele lui Atlas sunt, de fapt, niște arcuri amortizoare sofisticate, iar mâinile sunt ajutate de modele suplimentare care îmbunătățesc echilibrul. Boston Dynamics se află deja în tratative cu diferiți clienți, printre care NASA, care evaluează posibila folosire a roboților Atlas în expedițiile viitoare de cercetare spațială, pe astre cu teren accidentat, ca Luna sau Marte. Compania americană este grijulie să-și numească robotii ‘umanoizi’, și nu ‘androizi’. Lecția lui Markus Gabriel pare să fi fost bine asimilată aici. Scopul principal al fabricării acestor roboți nu este imitarea oamenilor și, desigur, nu înlocuirea lor, ci preluarea acelor capabilități unice corpului omenesc, cum este mersul, proiectarea lor în roboți și perfecționarea acestora.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Marjane Satrapi bought her fame with the formidable “Persepolis”, one of those books that promoted comics at the most serious artistic level, a largely autobiographical story describing the author’s childhood during the Islamic revolution in Iran. After bringing this book to screen into an excellent animated film, Satrapi began a career as an actors feature films director, experimenting in different genres. ‘The Voices‘ made in 2014 is the result of one of these experiments. It’s a movie that may mislead if you look at the poster and even after watching about a quarter of it. It starts as a sweet romantic comedy in an American town. It continues in something completely different, gloomy and decadent, and those who are afraid of spoilers should better stop reading here. Fans of political correctness and those who are really scared by horror movies can also give up. The rest are invited to join the adventure.
The story takes place in a very typical American town, where the main attractions are the bowling alley and the burgers and Chinese restaurants. Jerry (Ryan Reynolds), the hero of the film, works in a factory that packs something in big boxes, stacks them and ships them. Jerry looks good, he’s a nice guy, the girls in the accounting and finance departments compete to be chosen by him for a date, and even his weirdness of talking loud with his dog and cat its (very cued pets, by the way) when coming home does not seem something to worry about, after all this happens all the time in the Disney studio movies. Maybe we should be a little worried about his regular visits to the psychologist, but she (excellently played by Jacki Weaver) seems more psychotic than her patient, a situation which often happens in reality. For me at least it was a surprise when the story went crazy. Really badly crazy.
I liked the way Marjane Satrapi tells the story. It’s a black comedy, a horror movie packaged as a romantic comedy with talking animals. When the romance and the voices of the animals turn out to be the visions of a serial killer, the viewer understands that everything until then was a very well executed convention. Fragments of reality are interspersed, but the vision remains that of the hero. If we are to look for a classic reference, then it would be Hitchcock‘s ‘Psycho‘ if it had been filmed from the perspective of Norman Bates. Even when blood starts to flow, we are not allowed to completely enter the horror mood because it’s then only that the romance between Jerry and Lisa begins, and Ryan Reynolds and Anna Kendrick are the perfect actors for a romantic comedy. The cinematography and the sets are excellently designed, and the bowling alley on the floor of which the hero’s home is located has a chance to become a cult film setting. Don’t make the mistake of leaving viewing when everything seems to be over, because the ending and the credits provide another commercial packaging for the horror story, that of a musical. Is the musical ‘The Voices’ in preparation for Broadway? I would not be that surprised.
‘Sputnik‘, the name of the Russian science fiction film directed by Egor Abramenko, immediately brings to mind the period of the beginning of the space era six decades ago, and the technological and political competition between the two superpowers of the time – the United States and the Soviet Union. If in terms of launching the first satellites and sending the first people to space, the Soviet Union had for a time a considerable advance, in the parallel competition, that of science fiction films, there was no doubt that the Americans dominated permanently. And yet, there was also a tradition of films about space exploration made by Russian studios and directors, materialized in successful films like ‘Planeta bur‘, and from this tradition, renewed in the recent decades, descends the film ‘Sputnik‘. Its sources of inspiration however are also space horror films like the ‘Alien‘ series. The two lessons are well learned, and we are dealing with a well-made science fiction flick. The dose of originality, at least for the spectators less familiar with this geopolitical space, can be found not necessarily in the story itself but in the placement of the action in 1983, the last decade of existence of the Soviet Union. The context in this case matters.
The hero of the film is Konstantin, a Soviet cosmonaut (Pyotr Fyodorov) who returns from a mission on the space station. Something happens during the maneuvers of re-entry into the atmosphere. Konstantin loses consciousness for a while, and when he wakes up on Earth he finds out that his mission partner has not survived. The story takes place in the Soviet Union in 1983, a time when bad news were not made public, and Konstantin instead of the expected hero reception he expected is placed isolation in a remote military base and subjected to a KGB-like investigation by colonel Semiradov (Fedor Bondarchuk) and his assistants. As the presence of a living extraterrestrial entity is suspected, psychologist Tatyana Klimova (Oksana Akinshina) is called for help. She is of course blonde, beautiful, and brings with her a baggage of her personal traumas. If the line of the story seems familiar to you from movies like ‘Arrival‘, I think it’s not a coincidence but a direct inspiration. What is different is the atmosphere of permanent surveillance, suspicion and terror in which all the heroes live. KGB methods were still in used in those years, people were still dominated by fear, and the heroes were more likely to find allies among aliens than among their human fellows. Political thriller is added to space horror and the mix works quite well.
Oksana Akinshina succeeds to create a credible, beautiful, intelligent heroine, sensitive to psychological nuances, which can be added to the gallery of female heroes who are space researchers who at least on screens balance the gender inequality still existing in this field. But the most formidable role belongs to Fedor Bondarchuk, the son of Sergey Bondarchuk, the famous Soviet director of the second half of the last century, and himself a multilateral personality (actor, producer, director). Colonel Semiradov created by him is a ‘bad guy’ that gives shivers, acted realistically with maximum attention to detail, in the style of good Russian cinema. If this film had been made elsewhere, Max von Sydow could have been cast. The cinematography is reasonable, the special effects are not the most spectacular, but it’s hard to imagine space monsters after ‘Alien‘. The excellent sets combine a scientific research center with a prison or a concentration camp. Egor Abramenko is in his first feature film, but ‘Sputnik‘ doesn’t look like a rookie movie at all. On the contrary, I think that the director demonstrates skill in handling the tools of the profession and applying the lessons learned from different sources. I hope that he will have the chance to receive some original scripts, or maybe he will write them himself in order to be able to develop his talent creatively.
The ambitious German director Burhan Qurbani faced a double legend when he decided to make his ‘Berlin Alexanderplatz‘. The literary starting point is Alfred Döblin‘s novel written and published during the Weimar Republic, a book that is repeatedly included in almost all the Top 100 rankings of the most remarkable novels, whether they are about German literature, about the 20th century books, or simply about the best novels ever written. This is the third transposition of the book on the screen. The second, a 14-episode miniseries, was a television saga from the early 1980s and one of the most important creations of Rainer Werner Fassbinder, a visionary filmmaker at the peak but also near the end of a career and of a too short life. Like many other daring creators, Qurbani was not intimidated by the text, extracted its essence, rewrote the lines of action and filtered and re-positioned some characters, creating a film that is undoubtedly his, a film about early 21st century Berlin, about Germany, multiculturalism and its current problems, but at the same time a film about a society in crisis and about characters facing cruel realities, forced to moral compromises. It is a colorful and noisy film, expressive and shocking, multi-ethnic and very German at the same time. Just like Berlin is nowadays.
Franz, the main hero of the novel is in this film, at least at the begining, Francis (Welket Bungué), a migrant from Guinea Bissau. The death of the Ida, which triggers the story and the hero’s attempt towards moral recovery the takes place in the opening scene of the film during an illegal crossing of the Mediterranean Sea. The decadent Berlin of the 1920s is replaced in this film by contemporary Berlin, with its bars and parties, but also with drug trafficking, prostitution and gang-controlled violence. The path to a decent life seems to be closed to immigrants marked by their different looks and cultures. The transformation of the hero from Francis into Franz, sardonic characterized by himself as an example of a German success story, goes through a pact with the devil embodied by his Mephistophelean friend Reinhold (Albrecht Schuch). Francis is one of those heroes who destroys everything he loves. The ties with the two women he meets – the exotic Eva (Annabelle Mandeng) and especially Mieze (Jella Haase), the beautiful high-class prostitute – could perhaps offer a chance of recovery if the two women were not, each in her way, also victims of a world that seems to be living its deception to postpone a catastrophe that seems imminent.
This deeply pessimistic view dominates the film. Döblin‘s novel was written shortly before the rise of Nazism in Germany. The different and open Germany of today is less present on the screen. The epilogue seems to try to balance this approach a bit, but those who have read the book or seen Fassbinder‘s series know that it is a dream. The film has a screening time of three hours, but that was no problem for me because the characters are captivating and the story flows smoothly. The script and Eva’s off-screen voice use dialogue and text from the book, a collage scripting technique that works flawlessly. Welket Bungué creates an admirable Francis / Franz – a statuesque physique, a sensitive and dignified character, a man engaged in a struggle with little hope of success to recover morally and socially. Albrecht Schuch patners in an extremely complex Reinhold, a character of charismatic evil. The relationship between the two is characterized by friendship mixed with hatred, complicity in passions, debauchery and crime. The roles of the two women are a bit stingier in terms of the evolution of the characters, but the two actresses, like the rest of the cast, perform them admirably. The cinematography dominated by black and red of Yoshi Heimrath and the music of Dascha Dauenhauer perfectly serve the director’s intentions. With this film Burhan Qurbani won his place in the front line of the contemporary German directors. ‘Berlin Alexanderplatz‘ 2020 is his Berlin.
If you are a big fan of gyms, then ‘Muscle‘ made in 2019 by English director Gerard Johnson might annoy you. If you are planning to start such activities you may change your mind. The film by the English screenwriter and independent director frontally attacks the myth of the healthy masculinity of these establishments, following their hero in an event that begins as a social drama with accents of family and morals comedy and turns into a psychological thriller with dark shades as their characters and intentions become clearer. ‘Muscle‘ is not a perfect film and at times explores the limits of what is acceptable or bearable on screen, but it boldly tackles a topic worth considering and offers many interesting ideas and cinematic moments.
Simon, the hero of the film (Cavan Clerkin) is a small tele-marketing clerk who works in an oppressive environment like those who appeared in the movies of the middle of the last century, with workers under constant threat of dismissal if they do not reach their quotas, with a stressful supervisor and especially with a whiteboard on which the sales of each of the workers are marked with lines. His marriage is not going well either, and his self-confidence is zero. A savior seems to appear in his life after Simon, following a TV commercial enrolls at a local fitness room where he meets the charismatic Terry (Craig Fairbrass) who starts playing the role of personal trainer and spiritual mentor. As his muscles thicken due to exercise but also to ‘nutritional supplements’ and injected steroids and hormones, Simon’s self-confidence increases and professional results are not long in coming. But something very wrong is happening with his personality and in his personal life. He becomes irritable and aggressive, Sarah, his wife (Polly Maberly) cannot stand and leaves him, he enters in conflict with co-workers and is fired. Again Terry seems to offer him the ‘lifeline’ but his intrusion into Simon’s life becomes deeply annoying. And then, Terry’s biography hides secrets while the circumstances and activities in which he drags the former office worker, now a ‘mensch’ with swollen muscles and a thick neck, become more and more dubious. Is there any chance to get out?
The story is harsh and maybe, it must be said, quite predictable. The completely open finale puzzled me a bit, the movie seems to end five minutes before the real end. From a cinematic point of view, however, the achievement is remarkable. The image signed by Stuart Bentley uses black and white very suitable for the subject and atmosphere and offers some memorable frames. Cavan Clerkin creates a memorable role, in which the transformation from a fat middle-aged clerk into a stocky, muscular man included physical training added to his acting talent. Craig Fairbrass is extremely appropriate for the role of Terry, although the screenwriter Gerard Johnson was a bit stingy with this character whose past I would have liked to know more about. Undoubtedly however, with ‘Muscle‘, director Gerard Johnson shows us that he is a filmmaker who deserves to be watched.
‘Winter Journey‘, a film directed by Anders Østergaard and Erzsébet Rácz, brings to the screen the book by Martin Goldsmith, who is also co-author of the screenplay together with the Danish director. Goldsmith is a renowned musicologist, the son of a family of German Jewish musicians who took refuge in the United States during World War II. As in many other Holocaust survivor families, the parents were silent or told very little about what they went through. The book and now the film recreates the dialogues between Martin and his father George, and reveals little-known episodes in the history of racial persecution that were the prelude to genocide. I had the chance to see this original and impressive film at one of its first screenings, at the Haifa International Film Festival, which this year is a virtual event. It is a film that proves that the theme of the Holocaust is far from being exhausted in cinema. ‘Winter Journey‘ also features the latest on-screen role of the great actor who was Bruno Ganz. And what a role!
The film reveals a biography from a period of history that, although it seems to have been quite intensely explored, still keeps many secrets and dark details, little known to the general public. Gunther Goldschmidt was a young student at a music academy, a Jew from a wealthy and culturally assimilated family, when the Nazis came to power in 1933. Within a few months, along with the entire Jewish population of Germany, he would be reduced to the rank of semi-citizen, deprived of basic rights, including the right to continue and complete his musical studies or to play in one of the great orchestras of Germany. He will find a temporary relief in the activity of the Jewish musicians orchestra of the Jüdische Kulturbund, a cultural organization that Nazi propaganda used as a facade for abroad, and which could operate under increasingly strict conditions of censorship and restrictions. Can culture be a shield in times of hardship? What about love? (In the Jewish orchestra Gunther meets the beautiful violinist who would become his wife). Martin, the son, tries to understand, he needs to know the history of his parents and family, maybe first of all to come to peace with his own identity. The father, George, gradually unravels the layers of silence, rediscovers for himself, for his son, and for us, the readers and spectators, the hidden secrets related to fear, humiliations, broken hopes and illusions. His survival in the end seems more like a lucky game of chance. He and his wife managed to reach the shores of the United States due to their talent and musical professions, in one of the last ships from Europe before America went to war. The rest of the family perishes in the flames and ashes of the Holocaust. Gunther Goldschmidth, now George Goldsmith, after arriving in the new country, will give up his career as a musician. The reasons are not elucidated, the son, the spectators, the readers are left to judge them.
The screenwriter and directors build the film as a reconstruction of Martin’s searches and of the dialogues with his father, carried out in the 1990s, after his mother’s death. The technique of pseudo-interviews is used, with Bruno Ganz taking over the role of the father, and with the camera imitating the style of video filming from 20 or 30 years ago. Documentary sequences and reconstructions are interspersed with actor scenes that combine synthetically to recreate the atmosphere of Germany that sinks into the night of dictatorship. In addition, music, a lot of music, especially of the German composers whose performances gradually became forbidden to Jewish musicians. The relationship between father and son is extremely interesting. The dialogue between them is triggered by the search of the son who is looking for his roots, trying to complete the ‘missing chapters’ (I use the title of another recently read book, with a similar theme) from the family history and his identity. However, Martin the son does not appear in the frame at any time, he is permanently behind the camera, although his voice is the one that leads his father’s confessions. George is permanently in front of the camera and he gradually reveals his life story and the mechanisms of survival and adaptation in the extremely difficult circumstances in which life put him. The huge actor who was Bruno Ganz ends his career with a strong, convincing, moving role. ‘Winter Journey‘ becomes a metaphor not only for the biographical journey of the hero of the film Georg Goldsmith but also for the journey in winter, without return, of the actor Bruno Ganz.
În rubrica CHANGE.WORLD, discutăm tot timpul despre viitor. Cum vor arăta viețile noastre peste un an? Peste un deceniu? Peste un secol? Mult mai departe, în timp? Care sunt obiectele, habitatele, ecosistemele care ne vor înconjura? Încotro evoluează societatea umană? Care va fi soarta planetei noastre? Instrumentele noastre de lucru și analiza sunt, în general, legate de cercetarea științifică și de proiectarea tehnologică. Sunt acestea singurele ‘truse de scule’ posibile? Dar creația artistică? În definitiv, una dintre funcțiile artei este cea de a crea lumi imaginare, de a zămisli, din materialele aflate la dispoziția creatorilor sau inventate de ei, obiecte și spații cum nu au existat înainte. Una dintre personalitățile contemporane care crede în artă nu ca alternativă, ci ca partener al științei și tehnologiei, în definirea formelor de viitor pe care le vom trăi, este argentinianul Tomás Saraceno, artist, arhitect și antreprenor, căruia postul de televiziune Deutsche Welle i-a dedicat, la sfârșitul lunii septembrie, o emisiune din prestigioasa serie ‘Arts.21’.
Născut în 1973, Saraceno și-a început studiile în arhitectură și arte la Buenos Aires și le-a completat la Frankfurt, la prestigioasa Städelschule, instituție care accepta cam 20 de studenți post-graduate din întreaga lume din domeniile artelor vizuale și arhitecturii, în fiecare promoție. A început să fie cunoscut pe plan internațional după ce a expus la Bienala de Arhitectură de la Veneția, în 2002, și la Bienala de Arte din 2003. În 2009, a participat la un program de studii spațiale al NASA și în același an a expus din nou la Bienala de Arte de la Veneția și a primit Premiul Fundației Calder, un premiu bianual atribuit unui artist în viață, pentru realizarea unor lucrări timpurii exemplare și inovatoare, și pentru potențialul demonstrat de a aduce o contribuție majoră în domeniu. O distincție care, după cum vom vedea, este perfect justificată.
Proiectul ‘Cloud Cities’, conceput la sfârșitul primului deceniu al mileniului și expus în anii 2011 și 2012, propunea o utopie arhitectonică, în care sunt puse sub semnul întrebării conceptele de bază ale arhitecturii clasice: spațiul și sistemul de referință cartezian folosit pentru a-l descrie, gravitația și ancorarea în fundații care pare să fie permanențe axiomatice. Precum alți mulți creatori cu surse de inspirație enciclopedice, Saraceno pleacă de la precedente dintre cele mai diferite: de la grădinile suspendate ale antichității până la bulele de săpun cu care se joaca cei mici, și încearcă să le acorde viabilitate și să le sfideze astfel efemeritatea. Sferele lui Saraceno reprezintă componente de habitat ale unei viitoare urbanități în spațiu, dar funcțiile lor pot fi modificate și adaptate. Unul dintre proiectele derivate din ‘Cloud Cities’ a fost ‘Aeroport City’ – un aeroport plutitor, punctul de plecare al vehiculelor unui nou mod de nomadism aerian.
În concepția propusă de Tomás Saraceno, omenirea ar trebui să depășească perioada capitalocenă în care se află și să intre într-o nouă perioadă istorică – aerocenul. Exploatarea intensivă a resurselor epuizabile – de la apă la combustibili fosili – trebuie înlocuită cu surse alternative naturale, atât în ceea ce privește habitatul, cat și economia sau transporturile. În viziunea sa, homo sapiens trebuie să devină homo flotantes. Omenirea, spune Saraceno, a pornit pe o pistă greșită în momentul în care a preferat vehiculele mai grele decât aerul, propulsate de combustibili. Este momentul să reînvățăm lecții de la celelalte viețuitoare din natură și să examinăm alternativele. Ceea ce a început în jurul anului 2015 ca o serie de instalații artistice care propuneau ideea plutitului a evoluat în ultimii ani spre o cercetare tehnologică în care artiștii, arhitecții și inginerii colaborează pentru a propune mijloace de zbor fără emisii de gaze. Rezultatele sunt deja promițătoare și surprinzătoare. Transportul fără emisii, în grupuri de până la patru oameni, este realizabil pe distanțe scurte și medii. Fundația Aerocene, întemeiată de Saraceno, aduce împreună talentul, experiențele și viziunile inginerilor și artiștilor, specialiștilor în energie și în aeronautică, ecologiștilor și inginerilor de materiale. NASA urmărește și colaborează cu aceste proiecte, căci în explorarea spațială necesitatea de deplasare în condițiile în care combustibilul lichid nu este accesibil este evidentă. Transportul și chiar viața în atmosferă reprezintă o alternativă care merită să fie explorată și pe Pământ, și pe alte planete unde va ajunge specia umană.
(sursa imaginii: studiotomassaraceno.org/)
Pentru a salva căminul comun, planeta noastră, omenirea trebuie să regăsească dialogul cu mediul natural. Ființele care îl fascinează pe Tomás Saraceno în mod special sunt păianjenii, pentru care a dezvoltat conceptul de arahnofilie, opus fobiei pe care mulți dintre oameni încă o nutresc față de aceste ființe. Avem ce învăța, crede el, de la ființe a căror prezență pe Terra datează de peste 140 de milioane de ani, o durată cu mult mai mare decât cea a existenței oamenilor. Saraceno admiră, studiază, învață și dezvoltă experiența acestor insecte unice, care își creează singure habitatul, care reprezintă pentru ele și sistemul senzorial, fabricat prin procese naturale care, asimilate celor industriale, ar reprezenta o eficiență uluitoare. Exponatele create și expuse între 2014 și 2019 în muzee, galerii și locuri publice din întreaga lume sunt dovadă a complexității creative a păianjenilor, și invită vizitatorii să se integreze și să intre în dialog cu această lume. Cercetările începute în studioul său au dus la înființarea în 2008 a laboratorului Arachnid Research Web. În timp, au apărut colaborări cu instituții de cercetare de prim rang cum sunt Massachusetts Institute of Technology (MIT) și Institutul Planck. Unul dintre proiecte aplică structurile pânzelor de păianjeni pentru a sistematiza reprezentarea Universului și a complexului spațiu-timp. Un alt proiect a dus la invenția primei mașini capabile să scaneze, să construiască un model digital și să măsoare o pânză de păianjen. Lucrările care au urmat propun pânzele de păianjeni ca sistem senzorial (păianjenii nu văd, ci percep lumea prin vibrațiile firelor pânzei) sau ca structură de rezistență pentru viitoarele orașe plutitoare.
Care este secretul inventivității și originalității cercetărilor și proiectelor lui Tomás Saraceno? Pentru a răspunde, cred că ar trebui să începem de la analizarea unor probleme reale și de la căutarea de soluții în natura care ne înconjoară. Formația dublă de artist și de arhitect îl pune pe argentinian la o răscruce de profesii. Formația proprie enciclopedică nu-l împiedică însă să caute asocierea cu specialiști din cele mai variate domenii: biologi, constructori, fizicieni, cosmologi, specialiști în informatica și comunicații, muzicieni, energeticieni, ingineri în aeronautică și desigur, arhitecți și artiști ca el. Tocmai această deschidere multilaterală îi permite și o riguroasă apreciere a viabilității economice a proiectelor. Unele dintre proiectele sale par utopice, dar când acest fel de argumente este adus în discuție, Saraceno replică explicând că rentabilitatea nu se măsoară pe termen scurt, și tocmai proiectele care țin cont de calculele economice pe durată medie și lungă sunt cele care asigură progresul și împing frontierele cunoașterii. În fine, personalitatea deschisă și elocvența lui Saraceno contribuie la succesul activităților sale care combina arta, știința și activitățile sociale.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
