The Romanian ‘New Wave’, largely characterized by the minimalist cinematic style and the themes related to the past of the communist period or the miseries and contradictions of the so-called ‘transition’ period, has already turned 15 years old. I had the impression that it was waning of, especially since in recent years I have seen various and different films, both thematically and stylistically, clearly indicating that filmmakers and especially audiences are interested in exploring other genres and directions. And suddenly, in 2019, Andrei Cohn‘s ‘Arrest‘ appears, a film whose action takes place over 90% of the time between the walls of a militia arrest cell in 1983, one of the years of the last decade of communism, but a year in which no one not only did not know, but did not dare to hope that the decade would be the last. Two characters only between the walls of a cell. Pure minimalism. But also one of the most interesting Romanian films about the repression during the dictatorship.
The two men locked in the same cell are apparently the victim and the executioner. Architect Dinu Neagu (Alexandru Papadopol) is a naive and innocent citizen who lives a nightmare worthy of Kafka, being snatched from a vacation he spent with his family at sea, transported to Bucharest and thrown into the militia cellar, without explaining why he is accused or suspected of guilt. Vali (Iulian Postelnicu) is a common law detainee, collaborator of the Securitate, whose mission is to snatch from Dinu the confessions that a regular investigation could not obtain, through ‘unconventional’ methods that combine psychological pressure and physical torture . These practices were common during the communist dictatorship, and resulted in numerous collaborations with the Security and convictions. Among them, at least one famous case – that of Gheorghe Ursu – resulted in the death of the detainee, an innocent man. Obviously, the presumption of innocence of the defendant until the end of the trial was not applied. Moreover, from a moment on, the regime sought to invent enemies, turning petty offenses (such as listening to ‘decadent’ rock music on Western radio stations) into crimes against state order in order to intimidate. the rest of the population.
Hanna Arendt wrote about the ‘banality of evil’. When I saw Andrei Cohn‘s film, a paraphrase came to my mind: ‘the relativism of evil’. The two men locked in the space of the detention cell start from opposite positions, but the dynamics of what we see in the two hours of film representing a few days of detention brings them strangely closer. Dinu Neagu is one of the many who tried to survive the regime by isolating himself in the circle of friends, with his intellectual preoccupations and with the small entertainments in a space that he thought was private. He is not a hero, and he quickly gives in to pressure, denounces his friends, even helps his executioner write the informative notes that accuses him. But we can’t condemn him, we can only wonder if we would have had the strength to behave differently in those years in his situation, suddenly thrown into a nightmare. Vali also presents himself to us in a more nuanced way as we get to know him, on the one hand he also has the ‘wisdom of the street’ but also a layer of popular culture that allows him to orient himself in discussions with Dinu. On the one hand, his horizon is wider than we can suspect at the beginning, on the other hand, his manipulative power and the slip towards sadism in the execution of the mission are extreme, the collaborator probably exceeding even the expectations of his superiors in zeal. The two characters symbolize a fracture of the Romanian society that already existed during the communist period and that continues in the decades after 1989.
Andrei Cohn has a good command of the cinematographic means and has used them intelligently and efficiently. The interpretation of the two actors is exceptional, psychologically deep, attentive to all the details of the behavior and of the language specific to the period. The cinematography is excellently adapted to the limits of the space of the detention room, with its gray colors and right angles. There was no music, just noises. My only observation would be about the darkness scenes. Andrei Cohn may have intended to have us experience the confusion and panic of the hero, but the scenes are too dark and simply hard to watch. The set reminded me of American horror movies that take place in the closed space of a single room or basement – in fact we are dealing with a horror movie, a political horror.
I saw the film during an Internet event organized by JCC – Jewish Community Center in Bucharest, with the participation of the director. Thanks to the organizers! Among other interesting topics from the discussion that followed the screening, I noted that Andrei Cohn tries to distance himself from the Gheorghe Ursu case by emphasizing the fictitious nature of the plot. The association is inevitable for those who know the history of Romania in the ’80s because it is the only documented case of a death following the beatings received in the arrest of the repression forces. Gheorghe Ursu was a hero of cultural resistance, the director argued, while the characters in the film are ordinary people. My view is that this argument only partially works. Gheorghe Ursu’s ‘crime’ was that he kept an intimate diary in which he wrote down his feelings from those years. He is of course a martyr and a hero in the historical perspective, but his guilt was as imaginary and fabricated as that of the architect Dinu Neagu in the film. The regime invents its enemies to intimidate. Political terror needed exemplary casualties.
How long will we talk, write, and make movies about the crimes of communism? Let’s be realistic, the Romanian audiences have never been great fans of the genre and did not fill the cinema halls even when some films received awards at the most prestigious festivals. My answer would be that these films will be necessary and interesting as long as they are reflected in the surrounding reality – either by the consequences that Romania is experiencing today, or by the dangers of some situations and facts being repeated now or in the future. .
In order to be successful, sequel films must reconcile two contradictory conditions. On one hand, they must keep a continuity of theme and characters with the original film in order to attract the spectators who remember it well. On the other hand, they must bring a sufficient degree of innovation and novelty, perhaps different points of view or new characters that arouse the interest of viewers who have not seen the original film or those who have not been enthusiastic about it. It is not an easy task, and comparisons are in more cases unfavorable than favorable. The film that opened the series ‘Sicario‘ managed to bring to the audience a violent story from the world of drug trafficking on the American-Mexican border that fully satisfied fans of the genre, but also raised moral issues about the limits of the law and the justification of unconventional methods in the fight against criminal organizations that have no scruples and no limits in their actions. The quality of the film lied precisely in these issues that were beyond the regular patterns of action films. ‘Sicario – Day of the Soldado‘ also follows all the rules of the action movies but fails to offer anything extra.
The opening is promising. A night mission on the porous border between Mexico and the USA is filmed in a style that continues what we have seen in ‘Sicario‘. A terrorist attack committed a few days later in the heart of America indicates that the action is combined with a story of fighting international terrorism. In fact, if additional justifications were needed to add violence to a film taking place in this part of the world, these scenes explain why methods of combating Islamic terrorism are applied in the area of drug trafficking controlled by Mexican cartels. Two of the well-known heroes of ‘Sicario‘ return – Matt Graver, the ‘specialist’ in the fight against crime and terrorism by any means (Josh Brolin) and Alejandro, the executor under his subordination (Benicio Del Toro) whom we know from the first ‘Sicario‘ that he has everything reasons to take revenge on Mexican gangsters. However, the character who compensated for the violent violence and asked questions about the methods used, which had been played in the original film by Emily Blunt, is missing. Something of her humanity is transferred to the character of Alejandro, but this is not enough.
‘Sicario – Day of the Soldado‘ works OK as an action movie. The story is believable only by accepting the conventions of the action movies, but as soon as these are accepted it offers the opportunity of some excellent action scenes filmed in the deserts on both sides of the border. The director of the film is the Italian Stefano Sollima, at his first feature film in Hollywood, and I think there will be more, because from the point of view of cinematography and the fluency of the story telling there is no visible fall compared to Denis Villeneuve‘s version. Benicio Del Toro shows what a fine actor he is and manages to add something extra to the role of the hitman (‘sicario’) with a significant life story. The scenes in the desert in which he manages to gain the trust of the teenager he kidnapped at the behest of his bosses are perhaps the best in the film. Josh Brolin does what is expected of him and adds to his personal filmography another role of tough hero in action movies. Fans of the genre will be satisfied. However, those who saw and appreciated the first ‘Sicario‘ risk being disappointed. The ending seems to draw one of the possible directions of the third series. The producers have already announced that this is a trilogy. I hope that at least some of the complexity and narrative qualities atop of the action will reappear in the third film.
According to the title, ‘The World’s End‘ should belong to the apocalyptic genre. The movie directed in 2013 by Edgar Wright fulfills this promise but only towards the end. It begins as a film about nostalgia and the comparison between the hopes of youth and reality. It continues as a social and character comedy to turn into a horror prank with alien invaders (or maybe robots). The last pub on the route of 12 the such institutions traveled by a group of five friends gathered to celebrate 20 years since graduating from high school is called ‘The World’s End’ and the name is not accidental. What struck me as remarkable about the British director’s film is that he manages to be credible in each of the four cinematic genres approached in succession, that the connection between them seems quite natural, and the British humor sparkling dialogues manage to maintain permanently the comic feel. This seemingly impossible mix of cinematic genres works beyond expectations.
The screenplay is written by director Edgar Wright and actor Simon Pegg who is Gary King, the head of the gang of men who meet after 20 years and decide (or are convinced by Gary) to remake the route of the pubs after their prom. Him being apparently the least ‘accomplished’ of all, this reunion is perhaps for Gary an exercise in detoxification (alcohol? drugs? we will never know clearly). The alcohol fumes accumulated after the 3rd or 4th pub facilitate the transition from social comedy to a sci-fi film that would have shades of horror if everything was not so comical. The gradual increase in the degree of madness makes the pyrotechnic effects towards the end seem almost natural. The film has an epilogue, and surprisingly enough, that deserves to be waited on patiently.
Besides Simon Pegg, I also noticed the excellent performances of Martin Freeman and Eddie Marsan. The only more consistent female presence is that of Rosamund Pike (the sister of one of the men and the romantic interest of all the others) in a role rather thin for her talent. Pierce Brosnan also appears, also under-distributed. But maybe the two simply wanted to have their names listed on the credits of this unusual apocalyptic comedy, which manages to offer to the audience an entertainment that does not avoid stereotypes of the genre but combines them with original ideas and sparkling British-style dialogues. ‘The World’s End manages to entertain without giving the impression that you wasted your time watching.
Cititorii rubricii CHANGE.WORLD știu deja că autorul acestor articole este un optimist incorijibil. Tocmai de aceea, conținutul articolului din aceasta săptămână s-ar putea să vă surprindă, căci el se ocupă de evenimente catastrofale de mari proporții, cu o probabilitate mai mică sau mai mare de a se întâmpla curând, evenimente care însă toate pot avea loc, și multe dintre ele vor avea loc, în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat. ‘Paza bună trece primejdia rea’ spune un proverb din rezerva noastră de înțelepciune populară, și nicicând nu au fost aceste proverbe mai bine verificate decât în ultima jumătate de an, de când omenirea se confruntă cu pandemia cauzată de virusul COVID-19. Au trecut cu bine (relativ, desigur, până acum, desigur) această perioadă dificilă doar câteva tari, majoritatea din Asia (Taiwan fiind probabil exemplul cel mai bun de succes), care aveau pregătite planuri de urgenta pentru confruntări cu pandemii de proporții. Aceste planuri sunt rezultatul experienței acumulate din lupta cu epidemii similare petrecute în Extremul Orient în ultimii 20 de ani. Omenirea știe să învețe din experiențele și uneori din greșelile trecutului. Așa cum vom vedea, riscurile unor catastrofe la scară globală există și unele dintre ele nu pot fi complet eliminate. Toate aceste riscuri pot fi însă reduse. Pregătirea răspunsurilor pentru situații de urgență este o disciplină care implică o colaborare strânsă între cercetarea științifică și industrie pe de-o parte, și instituțiile politice și organizațiile sociale pe de altă parte.
Gravitatea catastrofelor diferă. Filosoful australian Toby Ord, de la Institutul pentru Viitorul Omenirii, de pe lângă Universitatea Oxford, definește în cartea sa ‘The Precipice’ riscurile existențiale, ca fiind cele care amenință distrugerea potențialului pe termen lung al omenirii. Care sunt pericolele unor catastrofe globale cu șanse reale de a se petrece în viitorul apropiat, să zicem până la sfârșitul secolului nostru? Pandemiile de felul celei cu care ne confruntăm acum par a fi devenit din ce în ce mai dese. Putem spera că pandemia COVID-19 nu va deveni un risc existențial, însă o pandemie care ar ucide peste jumătate din populația planetei ar avea cu totul alte efecte. Omenirea a redus pericolul unor boli infecțioase și a eradicat, în special prin vaccinări, multe dintre ele în ultimul secol. În același timp, a crescut frecvența și cu aceasta și riscul zoonozelor, adică al trecerii unor virusuri din mediul animal în cel uman. Există și pericolul crescut ca experiențele continuate sau suspectate de a continua în unele țări pentru dezvoltarea de arme bacteriologice să genereze efecte similare. Riscurile catastrofelor nucleare par și ele în creștere ca urmare a destrămării și expirării sistemelor de tratate pentru limitarea proliferării nucleare, încheiate acum 30-50 de ani, și a tensiunilor politice în creștere din ultimele decenii, ca și a pericolului permanent ca această tehnologie ucigașă să ajungă în mâinile unor grupări teroriste. Catastrofele din cauze naturale, cum sunt erupțiile vulcanice sau cutremurele de pământ, au o frecvență de zeci sau sute de ani interval și probabilitatea ca ele să se petreacă în viitorul apropiat este reală. Sursele altor pericole sunt în afara planetei noastre. Mă voi referi ceva mai încolo la erupțiile solare al căror efect poate fi scoaterea din funcțiune a rețelelor electrice pe suprafețe considerabile ale planetei. Este cunoscut și pericolul ca planeta noastră să fie lovită de un asteroid de mari dimensiuni. S-a întâmplat și se va mai întâmpla în viitor, daca nu prevenim acest gen de evenimente, și consecințele pot fi catastrofale, ducând la schimbări climatice de proporții și la dispariția unei părți însemnate din flora și fauna planetei. În acest domeniu, omenirea a înregistrat succesele cele mai importante. Începând cu anul 1980, a început activitatea de detectare, catalogare și calcul al traiectoriilor asteroizilor care pot duce în cazul unui impact cu Terra la schimbări climatice de proporții. Majoritatea, peste 1000, au fost descoperiți deja, iar veștile bune sunt că niciunul nu pare să aibă intenția să se întâlnească cu Pământul prea curând. Estimările valabile pentru 2019 erau că au mai rămas de descoperit în jur de 43 de astfel de asteroizi și că, în orice caz, riscul unui impact a fost considerabil redus. De la pericolul numărul unu, care a generat de altfel și nenumărate opere de ficțiune (cărți și filme cu teme sci-fi sau apocaliptice), impactul unui asteroid cu Terra a ajuns în coada clasamentului grijilor noastre. Altele, în schimb, i-au luat locul și probabilitatea ca un asemenea eveniment catastrofal să se întâmple în secolul nostru este, după unii cercetători, de peste 50%.
Plecând de la pandemia actuala, revista ‘The Economist’ a dedicat, într-unul din numerele sale de la sfârșitul lunii iunie, un grupaj de articole temei pregătirii pentru situații de urgență de proporții catastrofale globale. Precedentul grupaj de articole pe aceeași temă data din anii ’90 ai secolului trecut, și atunci pericolul impactului cu asteroizii era pe primul loc. Astăzi, pe primele locuri figurează furtunile geomagnetice, pandemiile și erupțiile vulcanice gigantice. Pentru fiecare dintre ele există cel puțin modelele științifice, dacă nu și planurile practice aplicate deja sau în pregătire pentru a construi sisteme de avertizare și prevenire. Să luăm ca exemplu furtunile electromagnetice datorate erupțiilor solare ale căror consecințe încep cu inofensivele, dar spectaculoasele efecte ale aurorelor boreale (în emisfera nordică) și luminilor sudului (în emisfera sudică). Cele peste 100 de milioane de tone de particule electrice trimise de Soare spre Pământ cu aceste ocazii, fenomen numit și ‘coronal mass ejection’ (CME), pot însă, de la o intensitate încolo, scoate din funcțiune aparatele electrice și sistemele de comandă energetică din zone mari ale Pământului. Efectele pot fi nimicitoare și includ distrugerea transformatoarelor electrice între tensiunile mari și cele medii, și dintre cele medii spre distribuția casnică, ale căror reparare și înlocuire pot dura multe luni. Sistemele de alimentare cu apă și gaz, comunicațiile telefonice și prin Internet, industria de divertisment – toate ar fi paralizate. Informațiile înmagazinate pe medii magnetice vor fi pierdute pentru totdeauna. Veștile bune sunt că există un sistem de avertizare bazat pe satelitul DSCOVR care este plasat între Pământ și Soare, la 1,5 milioane de kilometri de Pământ, și care poate trimite semnale de avertisment într-un interval de timp cuprins între 15 minute și o oră în avans fata de vârful furtunii geomagnetice. Este suficient timp pentru a închide serviciile esențiale și a salva majoritatea aparaturii care ar fi afectată de furtuna. Indisponibilitatea rețelei electrice ar fi redusă de la câteva luni la câteva ore sau o zi-două, până când ‘trece furtuna’. Nu se cunoaște exact cât de generalizată este funcționarea acestui sistem, daca toți marii furnizori din America de Nord și din restul lumii sunt conectați la el, iar acestea sunt probleme ale căror soluții depind doar de buna colaborare a politicienilor cu inginerii și oamenii de știință.
Cât de cumplite sunt riscurile unor catastrofe naturale generate de cutremure sau de erupții vulcanice? În România, suntem, din păcate, familiari cu fenomenul cutremurelor distrugătoare, care își au epicentrul în Vrancea. Periodicitatea istorică a acestora în ultimele sute de ani este cam de 40 de ani, și ultimul cutremur de proporții a avut loc în 1977. Următorul este inevitabil, și anticiparea cutremurelor este încă o știință în faze incipiente. Putem doar să pregătim planuri de urgență, dar nu vom avea avertismente mai devreme decât cu câteva zeci de secunde înainte de catastrofă. Putem construi solid, putem consolida ceea ce este construit. În ceea ce privește predicția erupțiilor vulcanice, există progrese datorate sistemelor care folosesc sateliți, bazate pe o tehnologie numită interferometrie prin radar, dar nici aici nu pot fi prevăzute toate erupțiile, și mai ales intensitatea acestora. În multe cazuri, vom putea avea la dispoziție câteva ore pentru a evacua zonele în pericol, dar erupții de proporții globale sunt posibile oricând. Ultima ‘iarnă vulcanică’, modificare pentru câțiva ani a climei planetei în urma unei erupții vulcanice, a avut loc în 1815, precedentele pe la 1450 și 1250. Efectele fiecăreia dintre ele au durat câțiva ani. Perioada glaciară de acum 37 de mii de ani care a dus la schimbarea climei în Europa și extincția oamenilor de Neanderthal a durat însă probabil mult mai mult și intră în categoria evenimentelor catastrofale existențiale.
Controversata Organizație Mondiala a Sănătății (WHO) a întocmit în 2018 o listă a bolilor care reprezintă pericole majore pentru sănătatea publică. Între ele se află alături de Ebola, SARS, Zika și o boală numită atunci „Boala X”, o boală cu originea în regnul animal, mai mortală decât gripa, dar contagioasă în aceeași măsură, care se poate răspândi în lume din cauza economiei și a turismului global care caracterizează stilul nostru de viață, sau în orice caz îl caracteriza până acum șase luni. „Boala X” a primit un nume la începutul acestui an, și acest nume este COVID-19. Până la fabricarea unui vaccin și găsirea unui tratament, singurele măsuri posibile sunt defensive și preventive. În cazul lui COVID-19 însă, aceste planuri au eșuat din cauza lipsei de transparență în comunicare și a acțiunilor târzii de recunoaștere și izolare a focarului inițial luate în China, și însăși OMS este posibil să poarte o parte din responsabilitate. Viitoarele acțiuni globale coordonate vor trebui să includă, pe lângă o reacție inițială mai eficientă, teste serologice periodice și împărtășirea tuturor informațiilor care ar putea contribui la crearea de tratamente și de vaccine. De asemenea, este necesară o supraveghere a focarelor cu o probabilitate mai mare de apariție a zoonozelor. Din cele 330 de noi boli apărute între 1940 și 2004, peste 60% își au originea în mediul animal, și peste 70% dintre acestea în animalele sălbatice. Ceea ce s-a întâmplat în Wuhan era nu numai previzibil, ci chiar probabil. Programele de cercetare și de prevenire sunt abordate și dintr-un alt punct de vedere. The Global Virome Project, un program propus de Universitatea California, are ca scop detectarea și catalogarea întregii populații de virusuri existente pe planetă, determinarea secvențelor lor genetice și între ele a markerelor cu potențiale zoonotice. Dacă acest proiect, care necesită o investiție de 4 miliarde de dolari, reușește, viitorul virus global va fi deja cunoscut, inclusiv punctele în care poate fi atacat și eradicat.
Unele dintre aceste planuri depind în mare măsură de cooperarea globală, începând de la comunicarea dintre instituțiile și organizațiile guvernamentale din diferite state și până la crearea de planuri de acțiune comune. Un exemplu pe care îl cunosc de aproape este cel legat de transmiterea pe Internet a informațiilor de avertizare în legătură cu catastrofele naturale între organizații, guverne și cetățeni. Informații despre cutremurele de pământ și avertismentele de tsunami sunt astăzi distribuite automat, aceasta fiind una dintre lecțiile învățate din distrugerile produse de evenimentul care a avut loc în Oceanul Indian la 26 decembrie 2004. Inteligența Artificială are potențialul de a juca un rol important în prelucrarea timpurie a datelor și sesizarea tendințelor care, acumulate, pot fi indicații ale viitoarelor catastrofe. Aceeași Inteligență Artificiala se află însă listată printre tehnologiile create de om (alături de tehnologia nucleară și de armamentul biologic) care pot ele însele reprezenta riscuri existențiale, dacă nu sunt controlate strict și păstrate cu rigurozitate în serviciul omenirii. Știința reducerii riscurilor catastrofelor globale este poate domeniul în care controlul etic al cercetării științifice, transparența informației și colaborarea internațională au o importanță mai mare decât în oricare altul.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The two lead characters of the film ‘Fleuve noir‘ are confronted with personal dramas and dark psychological problems, each in his own way. Police investigator Visconti carries with him the drama of complicated relationships with his son a teenager who’s in trouble with drug trafickers. He is rarely awake, permanently looking for alcohol, untidy and dressed in a raincoat that rivals that of the legendary Inspector Columbo. The literature teacher Belaille hides behind the appearance of a good teacher and a happy new father hiding unfulfilled writing ambitions and character vices that make him confuse reality with gloomy imaginary fantasies. Director Erick Zonca benefited for this 2018 film from a screenplay based on a book by Israeli crime novelist Dror Mishani and two exceptional actors in the lead roles – Vincent Cassel and Romain Duris. And yet, ‘Fleuve noir‘, despite its ambitions, manages to be only a little less than the sum of the talents that participated in the making of the film.
The story of the film is built around the investigation of the disappearance of a teenager. The elements of the police procedure are not completely absent, but are pushed into the background by the psychological aspects of the investigation. Visconti is a cop who relies primarily on intuition and rummages through the lives of those involved. The results do not take long to appear, but family conflicts, vices and psychological traumas are multiple and are gradually revealed. Repeated surprises and upheavals lead both police officers and spectators astray, and the truth – if this is the truth – is revealed only in the final scene.
The adaptation of the script to the French reality seemed successful to me, and the succession of revelations and changes of views always keeps the interest of the spectators. The excellent cinematography alternates between the police station, the dark and violent streets of Paris at night, the building where the heroes of the drama live, and the forest next to it that plays its role in the drama. The interpretations of Vincent Cassel and Romain Duris seemed a bit exaggerated to me. On a theater stage, they would be perfect, but in the film it seemed to me that the characters were embodied with an excess of mannerism, and it is precisely the key scenes in which the obsessed policeman and the suspected teacher who has many things to hide meet that do not work very well. The surprise character is played by Sandrine Kiberlaine, an actress who lives with more discretion the personal traumas of the mother of the teenager who disappeared and is searched by the police, traumas that are no less profound than those of the policeman or the teacher. The series of successive endings and the acting will make the heroes of this dark psychological thriller continue to haunt us even after the end of the screening.
Ennio Morricone left this world recently and these days the movie channels broadcast – probably not by coincidence – many films in which the music is composed by him. It is a good opportunity to appreciate the quality of his compositions but also the role that soundtrack plays in creating the atmosphere and emphasizing certain aspects of the narrative in movies. ‘Le professionel‘ from 1981, directed by Georges Lautner with dialogues written by Michel Audiard is a good example of this. Morricone‘s music not only comprises one of the musical hits of film history, but also actively participates in pacing the story and balancing the comic and dramatic elements. The other main reason why this film arouses the interest of viewers to this day is of course the presence in the lead role of Jean-Paul Belmondo.
The story. Joss Beaumont (Belmondo), a secret agent with a license to kill, is sent by the the French intelligence services to assassinate the president of an imaginary African dictatorship. His back luck is that by the time he arrives in Africa, a change in government policies takes place and the former bullet-targeted rival becomes a friend who not only needs to be protected, but even his future assassin is offered to him as a gift. Escaped from prison after two years of African hell, Joss returns to Paris with plans for revenge, which include the assassination of the African president during an official visit to France. All the French police and secret services are following him. Only women are his allies – his wife plus two other beauties who would make Agent 007 with his Bond girls jealous. Paris becomes the scene of a duel of intelligence in which our hero always seems to guess in advance the movements of those who who are on his footsteps and spectacular pursuits. Belmondo was also famous for performing many of the risky scenes on his own, putting the stuntmen out of work.
The film manages to be interesting and enjoyable to watch until today, and it is largely the merit of Belmondo, who manages to be charismatic and full of humor even while he plans a cruel but well-deserved revenge. The rest of the cast fulfills its mission with professionalism, with a special mention for Robert Hossein as Commissioner Rosen, Joss’s main rival. Hossein was an excellent actor who always seemed to me not to be cast in the roles that he deserved. The soundtrack also has a dominant role, some of the scenes, especially in the first part of the film, look like ballet numbers performed on Morricone‘s songs. But the fact that the film is largely based on Belmondo‘s personality and Morricone‘s music can be considered a weak point. Some viewers may consider their performances excessive, others may argue that if we remove them there is not much left of this film. Maybe everyone is right. Anyway, as entertainment, I liked ‘Le professionel‘, seen now, 39 years after its launch,.
An almost four hours film saga whose action takes place in the world of the American mob and spreads over several decades. Robert De Niro plays the lead role of a gangster whose career is filled with corpses, robberies, collaborations with corrupt police and large unions, and whose love affairs have no chance to end well. The special effects of cinema make De Niro move smoothly from youth to the age of memories and vice versa, in a narrative structure that uses flashbacks copiously. But no, the film we talk about is not ‘The Irishman‘, and the hero of the film does not belong to the Irish mob but rather to the New York Jewish mob during the Prohibition years. The film we talk about is ‘Once Upon a Time in America‘, made 35 years before Scorsese‘s film, and was the last of seven films directed by Sergio Leone. It’s amazing how this Italian director managed to build a remarkable cinematic opera in just seven films. He may also have been the most American of a non-American film directors.
Obviously, Sergio Leone had the ambition to match the masters of American film on their territory. After succeeding in the western genre, he tackles the saga of mafia families, modeled on Coppola‘s ‘The Godfather‘ whose first series came out a decade earlier. Even if it failed to reach the same level, ‘Once Upon a Time in America‘ is an achievement in many ways. The action takes place in Brooklyn, in the shadow of the famous bridge, and is segmented into three moments: the early 1920s when the neighborhood was an area predominantly populated by Jewish immigrants from Europe, 1933 at the end of the prohibition that enriched the gangs of alcohol traffickers, and 1968 when the neighborhood was transformed and the aging mobsters (those who had survived) were either retired from business or had become rich and entered politics. As in ‘The Godfather‘ and ‘The Irishman‘, the heroes never question the legality or morality of their activities. Crime is a family business, and the issues that concern them are related to family loyalties, to the code of honor of the world of crime, to friendship and to love affairs. Of the five friends who started together their careers in crime as teenagers, only Noodles (Robert De Niro) will try in his own way to stick to the end to the friendship pact concluded in his youth. To what extent does this adherence to the mob moral values compensate for a life of crime that destroys almost everyone around him? This is a question whose answer is left to the spectators.
The film is excellently written and narrated in non-chronological order, but all episodes are linked and explained in a coherent way. (This is true for the full version, I read that there was a short version for screening in theaters much less clear due to bad editing). From the point of view of details, the best rendered are the periods between the two world wars, and especially the first one taking place in the almost exclusively Jewish neighborhood of the 20s. The music is composed by Ennio Morricone whose collaborations with Sergio Leone left behind some of the best movie music scores ever written. Some of the songs are performed by Gheorghe Zamfir, and even if the pan flute is not a Jewish instrument, they integrate well and contribute to the ethnic color of the film. De Niro‘s performance is excellent, the makeup helps him move smoothly from the 1930s to 1968, and the comparison with the role in ‘The Irishman‘ where he was rejuvenated with computer graphics effects is very interesting. James Woods is also very good in the role of Max – Noodles’ friend, accomplice and rival – and the relationship between the two is the emotional axis of the story. We also see in this film the debut of Jennifer Connelly in the role of teenager Deborah, already radiating the beauty and personality of the actress she will become. Even though Sergio Leone failed to achieve Coppola’s cinematic perfection, ‘Once Upon a Time in America‘ is a very good and interesting film, which has survived so far very well the passage of time, and which finds well its place into the category of the great American saga films. Leone would be pleased.
‘Phoenix‘ made by Christian Petzold in 2014 is a seemingly simple film, telling almost linearly a story with only three main characters, but which contains a complexity of ideas and emotions that characterises only films or literary works of high quality. After watching the film I read some reviews and opinions of the viewers on IMDB, almost everyone interpreted differently what we had all seen on the screen, and my personal interpretation is also different from theirs. ‘Phoenix‘ is, I believe, a proof that the subject of the Holocaust is not exhausted in the art of film, that there are still significant aspects and points of view that have not been explored. It is also one of the few films (or books, or other works of art) that explore the complex and explosive theme of the relationship between the German Jews who survived the Holocaust and the country they considered homeland and which during the Nazi period turned for them into a infernal extermination machine.
The story in the film takes place in 1945, shortly after the end of the war. Nelly Lenz (Nina Hoss) and Lene Winter (Nina Kunzendorf), survivors of the hell of the extermination camps, return to Germany. It is the story of an impossible homecoming, to a home that no longer exists. Nelly is completely disfigured and the reparatory surgery she undergoes transforms her to the point that she is no longer recognisable even by her husband Johnny (Ronald Zehrfeld). Is this the true reason? Their reunion is strange. Nelly would like to return to her former life, but this is no longer possible. Johnny seems convinced that Nelly is dead, but he wants to use the woman who looks like Nelly to get her fortune. Nelly decides to play the role of the stranger disguised as herself. A false identity that masks itself in the real identity. But what was left of her identity after the sufferings she had gone through? None of those around seem to be interested in what had happened in the death camps and they express no responsible for the fate of the survivors. Is the return still possible? The relationship between Nelly and Johnny is full of questions, first and foremost about the possibility of returning to normalcy after the atrocities of war, about reconciliation, and about the fight against oblivion.
The quality of the film resides in avoiding rhetoric and melodrama despite the difficult themes that are addressed. The film is designed with the tools of the ‘noir’ film combined with elements from the German films that take place in the cabaret environment. The city of Berlin with its ghostly inhabitants waking up to reality after the war experiences, with the ruins where the cabaret with the symbolic name ‘Phoenix’ becomes the meeting point of the occupants with the locals, are built with attention to detail and filmed expressively. Ronald Zehrfeld gives to his role the necessary dose of ambiguity that allows us to constantly ask ourselves about the truth of amnesia and about his transformation from husband to possible accomplice to cime, from musician to crook. Nina Hoss is extraordinary, her transition from disfigurement to beauty, from trauma to the decision to try the impossible of reconciliation, are interpreted with a wealth of nuances and emotions. The final scene is symbolic and memorable. ‘Phoenix‘ is a film experience, which I recommend to all those interested in the history of Berlin, Germany and Europe, but especially to lovers of good cinema.
Dintre puținele știri științifice care și-au făcut loc în atenția publicului și care nu sunt legate direct de pandemia Corona mi-au atras atenția în ultimele săptămâni informațiile detaliate care confirmă că una dintre exo-planetele (planete din afara sistemului solar) urmărite de observatoarele spațiale are șanse bune să fie o planeta locuibilă pentru specia umană. Dimensiunile planetei și ale sistemului ei solar și condițiile atmosferice apropiate de cele ale Terrei fac posibilă supraviețuirea rasei umane în viitor pe aceasta planetă alternativa. Exista însă o întrebare. Dacă supraviețuirea umană este posibilă, atunci există și o probabilitate crescuta de apariție a vieții pe aceasta planetă? Evident, da. Formele de viață însă pot fi cu totul altele decât cele pe care le cunoaștem aici, și șansele apariției formelor ‘inteligente’ de viață sunt mult mai reduse. Reduse, dar nu zero. Cum vor arăta extra-tereștrii când și dacă îi vom întâlni? Exista deja cercetări științifice și presupuneri fundamentate în acest sens, și există, desigur, multe opere de imaginație – cărți, filme, artă. La fel ca și în cazul explorării spațiale, înainte de a zbura spre astre și de a întâlni alte forme de viață din Univers, omenirea a visat și și-a creat reprezentări în imaginație.
Aceste observații sunt rezultatul procesării informației culese de telescopul spațial Kepler, pe care NASA l-a pus din funcțiune în octombrie 2018. De ce abia acum? Telescoapele spațiale culeg și transmit permanent o cantitate imensă de informații. Este o varianta spațială de Big Data, dacă vreți. Aceste informații sunt înmagazinate și prelucrate de centrele terestre de cercetare spațială din diferite țări ale lumii. Telescopul Keppler, care a funcționat intre 2009 și 2018, avea ca funcție principală descoperirea de planete cu dimensiuni și condiții asemănătoare cu ale Pământului. Au fost explorate și s-au înregistrat date referitoare la peste 15 mii de sisteme stelare. Concluziile la care au ajuns două centre științifice de prestigiu diferite – Universitatea Cambridge și Institutul Max Planck – sunt similare, ceea ce mărește considerabil șansele ca ele să fie corecte. Exo-planeta cu numele foarte puțin atrăgător K2-18b are dimensiunile potrivite, cu o rază de 2,6 ori mai mare decât raza Pământului și o masă de 8,6 ori mai mare decât masa Pământului și își orbitează steaua în zona definită ca locuibilă, unde temperaturile ar putea permite existența apei lichide. Mai mult, analizele celor două echipe diferite au raportat detectarea vaporilor de apă în atmosfera sa bogată în hidrogen. Este până acum rezultatul cel mai spectaculos al expediției Kepler, dar prelucrarea informației înmagazinate în cei peste 9 ani de funcționare continuă. Distanța față de sistemul solar? ‘Doar’ 124 de ani-lumină.
Dacă exista condiții favorabile vieții, atunci este posibil ca dezvoltarea ei să fi început mai mult sau mai puțin în paralel cu apariția și evoluția vieții pe Terra, și ca forme de viață inteligente să fi dus la nașterea unor civilizații extra-terestre pe K2-18b sau alte planete asemănătoare. Presupunând că vom pleca în viitor, cândva, în călătorie spre această planetă, ajunși acolo după un drum de 124 ani-lumină s-ar putea să-i descoperim pe acești extra-tereștri, sau poate că ne vom întâlni cu ei undeva la mijloc. Conflictele sunt posibile, atunci când resurse prețioase, inclusiv ‘spațiu locuibil’, sunt râvnite de două civilizații diferite. Acesta este punctul de plecare al filmului de acțiune science-fiction ‘Enemy Mine’, o coproducție germano-americană care a fost unul dintre divertismentele mele escapiste vizionate în ultimele săptămâni. Filmul a fost lansat pe ecrane în 1985, la mijlocul unui deceniu în care filmele de acțiune avându-l ca protagonist pe Indiana Jones și serialele științifico-fantastice ‘Star Wars’ și ‘Star Trek’ dominau ecranele mici și mari. ‘Enemy Mine’ este o combinație a celor două genuri, foarte satisfăcătoare pentru amatorii de filme de acțiune, dar care poartă în el și câteva idei despre întâlnirile dintre civilizații care merită să fie analizate. Regizorul filmului era Wolfgang Petersen, un german care a făcut o carieră destul de frumoasă la Hollywood și a avut, pe lângă acest film, succes cu câteva spectaculoase mega-producții de acțiune cum au fost ‘Air Force One’, ‘The Perfect Storm’, și ‘Troia’.
Sinopsis. În universul sfârșitului de secol 21, specia umană are ca rival rasa extraterestră a Dracilor (Dracs, în engleză, în original), reptile bipede gânditoare, ajunse la un stadiu aproximativ similar de dezvoltare cu omenirea. În urma unei batalii spațiale gen ‘Star Wars’, pilotul uman Willis Davidge și pilotul ‘Drac’ Jeriba Shigan ajung pe o planetă destul de ostilă, unde vor fi obligați să colaboreze pentru a supraviețui. Pentru aceasta, vor trebui să învingă barierele dușmăniei, comunicării, diferențelor fiziologice și culturale, și să descopere fiecare în celălalt filonul de sentimente și credințe pe care îl numim ‘umanitate’, dar căruia, probabil, în contextul civilizațiilor multiple din Univers. va trebui să-i căutam și să-i găsim un alt nume. Viziunea este, desigur, idealizată, filmul aparține la urma urmei genului basmelor spațiale, și ideea principală conform căreia dacă înțelegerea este posibilă la nivel individual, atunci ea ar trebui să poată fi pusă în aplicare și la nivelul grupurilor sociale și al speciilor în Univers, nu este întotdeauna validată de realitate. La nivel de metaforă, dilema astronautului este similară cu cea a pământenilor confruntați cu ‘străinii’, cu valurile de ‘invadatori’ care arată și se comportă altfel chiar și pe propria noastră planetă.
De multe ori, când vine vorba despre formele de viață extraterestre, îmi vine în minte antologica scenă a barului galactic dintr-unul din primele episoade ale serialului ‘Star Wars’ scris și regizat de George Lukas. El imaginează o lume care este pe de-o parte, colorată și diversă, iar pe de altă parte, reprezintă o variație comică și imaginativă a lumii în care trăim. Eroul ‘Drac’ din ‘Enemy Mine’ urmează și el un traseu similar, fiind un exemplu de ‘extra-terestru reptilă’ care extrapolează caracteristicile animalelor pe care le cunoaștem de pe Pământ, le adaugă trăsături antropomorfe, și exploatează repulsia sau chiar frica unora dintre noi față de reptile. Aceasta imagistică era una dintre cele doua variante foarte populare în anii ’60 și ’70 ale genului science-fiction în literatură și în cinematografie alături de varianta multipozilor, descrisa în ‘Războiul lumilor’ al lui H.G. Wells sau în filmul sovietic ‘Planeta furtunilor’. Sfârșitul anilor ’70 aduce cu el ‘generația monștrilor’ și a extratereștrilor ostili pe care o lansează serialul ‘Alien’ al cărui prim film din 1979, regizat de Ridley Scott, rămâne capodopera genului ‘horror spațial’. La antipodul acestei viziuni, se află extratereștrii prietenoși ai lui Steven Spielberg. ‘Întâlnire de gradul trei’, realizat în 1977, este mai mult un film al pasiunii și al febrei umane în așteptarea contactului cu alte civilizații. Extratereștrii apar abia în final, siluete fantomatice, dar care întind mâna salutând în semn de pace. Ideea este continuată în celălalt film celebru al genului, regizat tot de Spielberg în 1982, ‘E.T. – the Extra Terrestrial’. Ambasadorii omenirii sunt în acest caz copiii, care își găsesc un partener pe măsură în ființa cu ochi mari și dor de stele.
Problema majorității acestor reprezentări este caracterul lor antropomorf sau zoomorf. Oarecum firesc, omenirea își imaginează lumea vie din Univers după chipul și asemănarea celei de pe planeta noastră. Nimic nu garantează însă că viața în spațiu, acolo unde există, prezintă forme similare celei de pe Pământ. Putem face totuși câteva presupuneri, bazate pe prezumția că legile fizicii și ale chimiei sunt universale. Orice ființă vie are nevoie de o sursă de energie, care să-i alimenteze acțiunile, și de un mecanism reproductiv pentru perpetuarea speciei. Cu cât planeta este mai apropiată ca dimensiuni și condiții climatice de Terra, cu atât mai mari sunt șansele ca formele de viață de acolo să fie asemănătoare celor pe care le cunoaștem. Și invers. Mase planetare și forte gravitaționale diferite, de exemplu, pot duce la forme diferite de mișcare la suprafață, în aer sau în apă. S-ar putea ca forme străine de viață să fie organizate social în mod foarte diferit. Să ne amintim de planeta vie care oglindea sentimentele și visele umane din romanul ‘Solaris’ al lui Stanislaw Lem și din cele două filme pe care le-a inspirat. Vom ști să recunoaștem astfel de forme de viață atât de diferite? În ‘2001 – Odiseea Spațială’, natura și forma vieții cu care se confruntă astronauții și mașinile lor gânditoare rămân un mister. Și în unele cazuri, formele de viață s-ar putea să fie microscopice. Pericolul este ca atunci să le simțim întâi efectele, precum în romanul (și el urmat de un film) ‘Germenul Andromeda’ al lui Michael Crichton. Pandemia cu care ne confruntăm astăzi este de origine terestră, dar contactul cu alte civilizații, când le vom întâlni în spațiu, va cere masuri suplimentare de precauție. Va trebui să începem cu distanțare fizică sau socială, chiar dacă primul impuls va fi să-i îmbrățișam pe extra-tereștrii pe care îi vom întâlni după o atât de lungă căutare!
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
A commission of inquiry should be set up to determine how it is possible that a film that gathers such a collection of talents as ‘The Counselor‘ can disappoint to such an extent. The director is Ridley Scott the author of ‘Alien‘, ‘Blade Runner‘, ‘Thelma & Louise‘ and ‘Gladiator‘, the screenwriter is the successful novelist Cormac McCarthy at his first original script but the author of the novel that inspired the wonderful ‘No Country for Old Men‘ , and the cast includes Javier Bardem, Penélope Cruz, Cameron Diaz, Brad Pitt, Bruno Ganz – each of them a reason to make a film in which they feature a ‘must see’. And yet, this drama that takes place in the world of the cartels of drug traffickers at the border between Mexico and the United States, although well garnished with violence and sex, fails to capture and retain the attention of viewers and leaves an impression of confusion and of a terrible waste of talent.
The ‘counselor’ (Michael Fassbender) is an ambitious lawyer whose name we never know. In the desire to raise his standard of living and to please his beautiful fiancée Laura (Penélope Cruz) he enters the service of the mob that transports drugs on both sides of the border. One of the transports goes wrong and the Counselor will be suspected by the Mexican drug cartel that he is reponsbile. The punishment for traitors is terrible. Moral decay and complicity in crime can only lead to disaster – this would be the not-so-subtle moral of this story.
If the moral intention is obvious, the story is quite complex and could be interesting, but the way it is told makes it unnecessarily cryptic for viewers. The film is difficult to watch, many characters appear and disappear and not all of them have a reason to be on screen, there are no details that link the episodes of the story and give motivation to some of the characters’ actions. I believe that to blame here is the fact that Cormac McCarthy‘s script (he is a valuable novelist, but for the first time a screenwriter) does not seem to have been – surprisingly – advised and corrected by the director to make the film clearer to the public. Maybe there was an intention that escapes me, but the fluidity of the story I was expecting from a director like Ridley Scott is missing. Worse, some of the main characters are reduced to being nothing more than their own stereotypes, including the two gangsters played by Javier Bardem and Brad Pitt. Penélope Cruz is a wasted talent in this film. The same can be said about Bruno Ganz, from whose role it seems that essential parts fell out on the editing table, parts which can be seen only in a special version of the director, but not in the standard distributions. Michael Fassbender copes quite well with the complex role of the Counselor, but I missed something in his interpretation as well, perhaps precisely because the moral of the story is too predictable. The most interesting role is that of Cameron Diaz, who seemed to me the only one who manages to transform Malkina’s character from the gangster girlfriend into the pivot of the whole story. The concentration of talent involved in making this film far exceeds the result.
