The Catcher In The Sand

Roboții sunt deja o realitate. 2,4 milioane de roboți sunt deja în funcțiune în întreaga lume, majoritatea dintre ei pe linii de producție în fabrici, dar și în alte locuri cum ar fi spitale, medii toxice, sau chiar în locuințele oamenilor ajutând în treburile casnice sau furnizând asistență medicală persoanelor în vârstă. Cei mai mulți dintre aceștia sunt dispozitive electromecanice, brațe mecanice complexe, fixe,  fără autonomie de mișcare, ba chiar bine înșurubate în planșeu, proiectate să facă operații repetitive de mare precizie, uneori în medii inaccesibile operatorilor umani. Multe dintre cercetările experților în robotică se îndreaptă însă spre realizarea androizilor, a roboților antropomorfi, creați după chipul și asemănarea omului. Este un vis vechi al omenirii. Un vis înconjurat de pericole, pe care unii îl consideră un coșmar.

Dar sunt oare androizii o idee bună? Încep să se audă din ce în ce mai multe voci care susțin că nu. Atenție, nu este vorba despre a nega utilitatea roboților și a roboticii în totalitatea ei, ci raționalitatea creării unor roboți care să fie asemănători oamenilor, până la a șterge complet diferențele fizice dintre oameni și androizi. Unul dintre cei care au emis opinii clare în aceasta privință este filosoful german Markus Gabriel. Născut în 1980, Gabriel este profesor de epistemologie și director al Centrului de Filosofie al Universității din Bonn și profesor-invitat la Universitatea Berkley din California. În cartea sa ‘The Meaning of Thought’, care urmează să apară în traducere în limba engleză în noiembrie, filosoful german dezvoltă teza pericolelor pe care inteligența artificiala (AI) le reprezintă pentru gândirea umană și pentru societățile democratice. AI facilitează tirania? Întrebarea a fost deja pusa anul trecut de profesorul Yuval Harari, într-un articol din ‘The Atlantic’, și voi discuta separat în rubrica CHANGE.WORLD această temă. Până atunci,  doresc să menționez intervenția lui Markus Gabriel la o dezbatere despre AI la Târgul de Carte de la Frankfurt de anul trecut.  Roboții, în opinia dânsului, trebuie creați cât mai diferit de înfățișarea omenească. Antropomorfismul nu numai că nu trebuie să fie un scop, ci dimpotrivă, ar fi bine ca în lista de specificații a roboților viitorului să păstram ca obiectiv posibilitatea de a discerne între roboti și oameni. Chiar dacă suntem sceptici în privința capacității științei de a crea roboti care să semene perfect ca formă cu oamenii, ar fi mult mai bine să evităm din start confuziile și fetișizările.

Și ce facem cu toate minunatele creații de science fiction, cu cărțile și filmele, de la Asimov la Terminator, care ne prezintă un viitor populat de oameni și androizi identici unii cu ceilalți, până la a-i confunda nu numai fizic, dar și juridic sau emoțional? De obicei, considerăm ca moment zero în istoria roboticii piesa de teatru ‘R.U.R.’ a scriitorului ceh Karel Čapek, scrisă în 1920, în care apare pentru prima dată cuvântul ‘robot’. Conceptul este însă mult mai vechi, el fiind deja prezent în mitologiile lumii antice. Homer și Hesiod au imaginat în operele lor sclavi roboți, replici la dimensiuni reale ale oamenilor și animalelor, unii chiar dotați cu ceea ce astăzi am numi inteligență artificială. Prima fabrică de roboți din istoria imaginației umane va fi fost atelierul lui Hefaistos, fierarul zeu al tehnologiei și al invențiilor, descris în Iliada. În acest atelier au fost fabricate porțile ‘automatizate’ ale Olimpului, care se deschideau și se închideau la trecerea zeilor, precum și o mică armată de valeți cu trei picioare, care serveau zeilor cupele de ambrozie, dar și corul femeilor din aur, care erau asistentele personale ale zeilor și le cântau imnuri de slavă. Olimpul se pare că era bine populat de roboți, androizi sau nu. Chiar și etimologia cuvântului ‘biotehnologie’ (bio techne = creație prin fabricație) provine din mitologia elină, fiind legat de crearea Pandorei, despre care se relatează că fusese ‘fabricată și nu născută’.

Un alt robot antropomorf al mitologiei a fost Talos, legendarul apărător al Cretei. Ieșit și el de pe linia de producție a atelierului lui Hefaistos, era unul dintre cele trei cadouri pregătite pentru Zeus, ca acesta să le înmâneze fiului său Minos, regele insulei.   Construit din bronz (perioada apariției legendei coincide cu ultima parte a epocii bronzului), Talos patrula de trei ori pe zi în jurul insulei. Poate că definirea mai exacta ar fi cea ce ciborg, căci uriașul era o combinație între om și mașină, capabil să execute sarcini omenești complicate, dotat cu autonomie și inteligență. Sistemele vitale interne erau biomecanice, lichidul divin numit ‘ichor’ care pulsa și în arterele, și venele zeilor circulând într-un tub (o venă daca vreți), de-a lungul corpului. Hefaistos îl ‘programase’ să-i identifice pe inamici și corăbiile lor și să-i ucidă prin căldura generată de corpul său de bronz. Când corabia argonauților s-a aflat în pericol, fiind identificată de Talos ca entitate dușmană, Medeea a fost cea care l-a răpus, convingându-l să deschidă capacul venei și lăsând să se scurgă din corpul sau lichidul vital. Legenda lui Talos și a originii sale are mai multe variante, dar aceasta, menționată de Hesiod, este cea care încadrează cel mai bine personajul în categoria androizilor preistorici.

Și dacă nu omul este modelul de referință și imitație pentru construirea roboților viitorului, ci alte ființe din regnul animal? Iată o întrebare firească dacă examinăm cei doi roboti proiectați și produși de firma Boston Dynamics, pentru uzinele de automobile Ford, și care seamănă mai mult a câini, cu cele patru picioare care susțin un corp lunguieț și portocaliu. Fiecare dintre roboții acestei serii costă 75 de mii de dolari și cei doi achiziționați de Ford (care poarta numele, destul de canine, de Fluffy și Spot) au ca sarcină scanarea și determinarea precisă a topologiei clădirilor în care sunt plantate liniile de fabricație și montare ale autovehiculelor. Suprafața totală aflată în responsabilitatea celor doi roboți depășește 200 de mii de metri pătrați, și planurile topologice, prelevate cu ajutorul camerelor video și a altor senzori purtați în spate de Fluffy și de Spot, sunt folosite pentru reorganizarea spațiului și a liniilor de producție, proces care se întâmplă cu o frecvență medie de câteva luni, de fiecare dată când intră în producție noi modele sau generații diferite ale aceluiași model. Estimarea beneficiarilor este că, în totalitatea lor, costurile au fost reduse la jumătate, iar viteza de execuție și precizia releveurilor s-au îmbunătățit. Secretul se află, desigur, în sistemul de mișcare pe patru picioare al roboților și în programele de inteligență artificială care le permit deplasarea autonomă, cu mișcări agile și precise, semănând cu cele ale unor ogari.

De ce roboți cu picioare? Lumea naturală în care trăim nu este concepută pentru roți, ci pentru picioare. Evoluția a creat, de-a lungul timpului, membrele care ajută animalelor în deplasări, și sistemul nervos din jur care poate fi asociat cu un calculator specializat extrem de complex și de sofisticat, având ca sarcină mersul și orientarea pe teren. Mersul pe două picioare are avantaje imense față de cel pe patru picioare. Nu este întâmplător că saltul evoluționist de la regnul animal la Homo Sapiens s-a întâmplat simultan cu ridicarea pe două picioare a primatelor care ne sunt strămoși. Orientarea în spațiu, câmpul vizual, combinarea simțurilor, adaptabilitatea la evenimente – toate s-au îmbunătățit considerabil. Primul model de robot mergător pe două picioare a fost lansat în anul 2000, de firma Honda. Avea un mers cam șovăielnic și probleme de echilibru. Firma japoneză a abandonat de atunci această linie, dar alții au continuat, și printre ei și Boston Dynamics, a cărei familie de roboți mergători bipezi se numește Atlas și se pregătește de lansare comercială, la un preț de patru ori mai mare decât variantele canine. Ceea ce s-a îmbunătățit în primul rând este modelul mersului, și aici contribuția semnificativă este a matematicienilor, care au furnizat o mult mai bună reprezentare a modului în care merg oamenii, pentru a fi emulată de roboti. Picioarele lui Atlas sunt, de fapt, niște arcuri amortizoare sofisticate, iar mâinile sunt ajutate de modele suplimentare care îmbunătățesc echilibrul. Boston Dynamics se află deja în tratative cu diferiți clienți, printre care NASA, care evaluează posibila folosire a roboților Atlas în expedițiile viitoare de cercetare spațială, pe astre cu teren accidentat, ca Luna sau Marte. Compania americană este grijulie să-și numească robotii ‘umanoizi’, și nu ‘androizi’. Lecția lui Markus Gabriel pare să fi fost bine asimilată aici. Scopul principal al fabricării acestor roboți nu este imitarea oamenilor și, desigur, nu înlocuirea lor, ci preluarea acelor capabilități unice corpului omenesc, cum este mersul, proiectarea lor în roboți și perfecționarea acestora.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

În rubrica CHANGE.WORLD, discutăm tot timpul despre viitor. Cum vor arăta viețile noastre peste un an? Peste un deceniu? Peste un secol? Mult mai departe, în timp? Care sunt obiectele, habitatele, ecosistemele care ne vor înconjura? Încotro evoluează societatea umană? Care va fi soarta planetei noastre? Instrumentele noastre de lucru și analiza sunt, în general, legate de cercetarea științifică și de proiectarea tehnologică. Sunt acestea singurele ‘truse de scule’ posibile? Dar creația artistică? În definitiv, una dintre funcțiile artei este cea de a crea lumi imaginare, de a zămisli, din materialele aflate la dispoziția creatorilor sau inventate de ei, obiecte și spații cum nu au existat înainte. Una dintre personalitățile contemporane care crede în artă nu ca alternativă, ci ca partener al științei și tehnologiei, în definirea formelor de viitor pe care le vom trăi, este argentinianul Tomás Saraceno, artist, arhitect și antreprenor, căruia postul de televiziune Deutsche Welle i-a dedicat, la sfârșitul lunii septembrie, o emisiune din prestigioasa serie ‘Arts.21’.

Născut în 1973, Saraceno și-a început studiile în arhitectură și arte la Buenos Aires și le-a completat la Frankfurt, la prestigioasa Städelschule, instituție care accepta cam 20 de studenți post-graduate din întreaga lume din domeniile artelor vizuale și arhitecturii, în fiecare promoție. A început să fie cunoscut pe plan internațional după ce a expus la Bienala de Arhitectură de la Veneția, în 2002, și la Bienala de Arte din 2003. În 2009, a participat la un program de studii spațiale al NASA și în același an a expus din nou la Bienala de Arte de la Veneția și a primit Premiul Fundației Calder, un premiu bianual atribuit unui artist în viață, pentru realizarea unor lucrări timpurii exemplare și inovatoare, și pentru potențialul demonstrat de a aduce o contribuție majoră în domeniu. O distincție care, după cum vom vedea, este perfect justificată.

Proiectul ‘Cloud Cities’, conceput la sfârșitul primului deceniu al mileniului și expus în anii 2011 și 2012, propunea o utopie arhitectonică, în care sunt puse sub semnul întrebării conceptele de bază ale arhitecturii clasice: spațiul și sistemul de referință cartezian folosit pentru a-l descrie, gravitația și ancorarea în fundații care pare să fie permanențe axiomatice. Precum alți mulți creatori cu surse de inspirație enciclopedice, Saraceno pleacă de la precedente dintre cele mai diferite: de la grădinile suspendate ale antichității până la bulele de săpun cu care se joaca cei mici, și încearcă să le acorde viabilitate și să le sfideze astfel efemeritatea. Sferele lui Saraceno reprezintă componente de habitat ale unei viitoare urbanități în spațiu, dar funcțiile lor pot fi modificate și adaptate. Unul dintre proiectele derivate din ‘Cloud Cities’ a fost ‘Aeroport City’ – un aeroport plutitor, punctul de plecare al vehiculelor unui nou mod de nomadism aerian.

În concepția propusă de Tomás Saraceno, omenirea ar trebui să depășească perioada capitalocenă în care se află și să intre într-o nouă perioadă istorică – aerocenul. Exploatarea intensivă a resurselor epuizabile – de la apă la combustibili fosili – trebuie înlocuită cu surse alternative naturale, atât în ceea ce privește habitatul, cat și economia sau transporturile. În viziunea sa, homo sapiens trebuie să devină homo flotantes. Omenirea, spune Saraceno, a pornit pe o pistă greșită în momentul în care a preferat vehiculele mai grele decât aerul, propulsate de combustibili. Este momentul să reînvățăm lecții de la celelalte viețuitoare din natură și să examinăm alternativele. Ceea ce  a început în jurul anului 2015 ca o serie de instalații artistice care propuneau ideea plutitului a evoluat în ultimii ani spre o cercetare tehnologică în care artiștii, arhitecții și inginerii colaborează pentru a propune mijloace de zbor fără emisii de gaze. Rezultatele sunt deja promițătoare și surprinzătoare. Transportul fără emisii, în grupuri de până la patru oameni, este realizabil pe distanțe scurte și medii. Fundația Aerocene, întemeiată de Saraceno, aduce împreună talentul, experiențele și viziunile inginerilor și artiștilor, specialiștilor în energie și în aeronautică, ecologiștilor și inginerilor de materiale. NASA urmărește și colaborează cu aceste proiecte, căci în explorarea spațială necesitatea de deplasare în condițiile în care combustibilul lichid nu este accesibil este evidentă. Transportul și chiar viața în atmosferă reprezintă o alternativă care merită să fie explorată și pe Pământ, și pe alte planete unde va ajunge specia umană.

Pentru a salva căminul comun, planeta noastră, omenirea trebuie să regăsească dialogul cu mediul natural. Ființele care îl fascinează pe Tomás Saraceno în mod special sunt păianjenii, pentru care a dezvoltat conceptul de arahnofilie, opus fobiei pe care mulți dintre oameni încă o nutresc față de aceste ființe. Avem ce învăța, crede el, de la ființe a căror prezență pe Terra datează de peste 140 de milioane de ani, o durată cu mult mai mare decât cea a existenței oamenilor. Saraceno admiră, studiază, învață și dezvoltă experiența acestor insecte unice, care își creează singure habitatul, care reprezintă pentru ele și sistemul senzorial, fabricat prin procese naturale care, asimilate celor industriale, ar reprezenta o eficiență uluitoare. Exponatele create și expuse între 2014 și 2019 în muzee, galerii și locuri publice din întreaga lume sunt dovadă a complexității creative a păianjenilor, și invită vizitatorii să se integreze și să intre în dialog cu această lume. Cercetările începute în studioul său au dus la înființarea în 2008 a laboratorului Arachnid Research Web. În timp, au apărut colaborări cu instituții de cercetare de prim rang cum sunt Massachusetts Institute of Technology (MIT) și Institutul Planck. Unul dintre proiecte aplică structurile pânzelor de păianjeni pentru a sistematiza reprezentarea Universului și a complexului spațiu-timp. Un alt proiect a dus la invenția primei mașini capabile să scaneze, să construiască un model digital și să măsoare o pânză de păianjen. Lucrările care au urmat propun pânzele de păianjeni ca sistem senzorial (păianjenii nu văd, ci percep lumea prin vibrațiile firelor pânzei) sau ca structură de rezistență pentru viitoarele orașe plutitoare.

Care este secretul inventivității și originalității cercetărilor și proiectelor lui Tomás Saraceno? Pentru a răspunde, cred că ar trebui să începem de la analizarea unor probleme reale și de la căutarea de soluții în natura care ne înconjoară. Formația dublă de artist și de arhitect îl pune pe argentinian la o răscruce de profesii. Formația proprie enciclopedică nu-l împiedică însă să caute asocierea cu specialiști din cele mai variate domenii: biologi, constructori, fizicieni, cosmologi, specialiști în informatica și comunicații, muzicieni, energeticieni, ingineri în aeronautică și desigur, arhitecți și artiști ca el. Tocmai această deschidere multilaterală îi permite și o riguroasă apreciere a viabilității economice a proiectelor. Unele dintre proiectele sale par utopice, dar când acest fel de argumente este adus în discuție, Saraceno replică explicând că rentabilitatea nu se măsoară pe termen scurt, și tocmai proiectele care țin cont de calculele economice pe durată medie și lungă sunt cele care asigură progresul și împing frontierele cunoașterii. În fine, personalitatea deschisă și elocvența lui Saraceno contribuie la succesul activităților sale care combina arta, știința și activitățile sociale.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)