Among the few positive effects of the pandemic I can list the cultural events and virtual festivals that we can access on the Internet and that I would otherwise have hardly or maybe never attended. One of them, the Jewish Film Festival in Bucharest, which took place between November 19 and 22, witch gave me the opportunity to watch the documentary ‘Hollywoodism: Jews, Movies and the American Dream‘ made in 1998 by Simcha Jacobovici. The festival also included a very interesting discussion, in Romanian, between the president and animator of the festival, Dan Schlanger and the Israeli-Canadian director whose parents were born in Romania and who entertains very well a conversation in Romanian. I knew previously Jacobovici especially as author of TV documentary series on biblical archeology and the history of early Christianity, and I knew that he is a filmmaker who does not avoid controversies, and I even suspect that he sometimes seeks them out or enjoys highlighting them. This is also the case with ‘Hollywoodism‘, a film that presents a relatively well-known history, of the Jews of the first or second generation of immigrants from Eastern Europe who created the film industry in their new homeland and dominated it for a long time, close to half a century. The facts are quite well known, but Simcha Jacobovici‘s perspective and interpretations develop some theses that not everyone will agree with at the end of watching the film, and which certainly deserve to be exposed and debated.
The story presented in ‘Hollywoodism‘ begins in the first decade of the last century, when a significant part of the film industry migrated from the New York area, where the dominance of Thomas Edison’s trust had become stifling to Southern California, an area still relatively sparsely populated, open to entrepreneurship and creativity. The six studios created at that time were to become the backbone of a film industry that would influence American culture and economy from then until today. Most of the founders of the new studios were Jews, immigrants, or children of immigrants who had fled anti-Semitic discrimination and pogroms in the Eastern Europe still dominated by the czarist and Austro-Hungarian empires, seeking freedom and economic prosperity in the expanding United States. The films that began to be produced by these studios, especially in the late 1920s and 1930s, represented an America resonating with the ideals of democracy, equality, social justice, and taking the side of the oppressed for economic or racial reasons. Not only the producers were mostly of Jewish origin, but also some of the stars of the screen, including some of the famous actresses. Cinematography was part of an expanding culture, in which the Jewish contribution was evident in other fields such as music or theater.
https://www.youtube.com/watch?v=iHfGuYiKlF4
Simcha Jacobovici analyzes in detail the connections of the founders and heads of the great studios with their Jewish origins. Most of them belonged to the category of Americans who preferred to put Jewish identity in the background, striving for near-complete assimilation along with social recognition among the upper classes of the 20th century America. The result was not only that their films presented the American dream in an idealized way that was not always in line with reality, but was also reflected in their private lives. The rise of fascism in Europe and the rise of racist, including anti-Semitic movements in the United States had to take place in order to bring them back to reality and make them respond. I was surprised to learn that before the United States entered the war, only two bluntly anti-fascist films were made in Hollywood. Only during World War II were the great studios able to contribute openly and enthusiastically to the patriotic effort, with films that lifted the morale of American soldiers and openly condemned fascism. But after the war, silence. Although the heads of the studios traveled to Europe and saw with their own eyes the horrors of the death camps, it took almost half a century for Hollywood to produce films about the Holocaust. Moreover, in the early 1950s some studio owners cooperated with the ‘witch hunt’ at the beginning of the Cold War, accepting blacklisting that excluded from work also many directors, screenwriters, actors of Jewish origin. But it was already dusk time for the generation of the Warner brothers, Mayer, Zukor, Szenlnik.
Simcha Jacobovici is an engaged documentary filmmaker. I had seen this in his films about archeology and ancient history, and this style is also visible in ‘Hollywoodism‘. The facts are documented and detailed, but there are some main ideas around which revolve the comments and testimonies we see on the screen. Simcha Jacobovici has opinions that he exposes clearly and leaves little room for discussion, even when the topics are controversial. Some issues considered secondary are overlooked or briefly mentioned (the producers’ attitudes towards women, relations with other minority communities). Even so, Simcha Jacobovici‘s film has an exceptional documentary value. It may be the beginning of an in-depth and interesting discussion, as many of the topics covered are still the subject of research and controversy, but these discussions do not take place on screen in ‘Hollywoodism‘. If it were done today, ‘Hollywoodism‘ would probably look different, in light of the evolution of Hollywood in the last half century, but especially in the last two decades since the film was made. A good theme for ‘Hollywoodism – The Sequel’ ? What does Simcha Jacobovici think?
Meduzele fascinează. Nu este ceva nou. Imaginația oamenilor combinată cu lipsa de informații exacte legate de biologia marină au amplificat dimensiunile și forțele acestor ființe, atribuindu-le puteri supranaturale în mitologia grecilor și a altor popoare antice din jurul Mediteranei. Gorgonii, Meduza și surorile ei erau descrise ca femei înaripate cu șerpi veninoși vii în locul părului. Cei care le priveau în ochi erau transformați în piatră. Homer, Hesiod și Pindar, printre alții, oferă imagini complexe și diverse ale fabuloasei creaturi. Cea mai obișnuită interpretare a Meduzei sugerează că este un simbol folosit pentru a proteja și a îndepărta răul, un fel de deochi al antichității. Ea reprezintă o amenințare menită să descurajeze alte pericole, o imagine a răului pentru a respinge răul.
(Capul Meduzei, mozaic, perioada romană, Muzeul din Sousse, Tunisia; sursa imaginii: wikipedia.org/wiki/Cultural_depictions_of_Medusa_and_Gorgons#/media/File:Medusa_mosa%C3%AFc_Rhodes.jpg)
Pe lângă dimensiunea mitologică și forțele magice care le sunt atribuite, meduzele mai au și o altă poveste, la fel de fascinantă, care aparține sferei științelor biologice, clasificării ființelor vii și teoriei evoluției. Ele au reprezentat și reprezintă până în ziua de astăzi un paradox al naturii. Anumite varietăți de meduze pot ajunge la dimensiuni impresionante, și totuși structura lor este surprinzător de simplă. Nu au sistem nervos central, ochi, inimă, plămâni, sânge – în fapt, nu au cam nimic, în afară de un corp de forma unei umbrele gelatinoase, de care atârnă tentaculele. Plutesc în apă, dar sunt totuși legate de fundul mărilor în care trăiesc prin intermediul unor polipi care au jucat un rol central în creșterea și dezvoltarea fiecărui organism. Dacă sunt atinse reacționează prin înțepături veninoase, dar acesta este cam singurul lor reflex la stimulii exteriori care este cunoscut. Simplitatea structurii a fost observată încă din antichitate, și multă vreme a fost dezbătută întrebarea dacă meduzele sunt animale foarte rudimentare sau poate plante foarte avansate.
(capul Gorgonei, insula Fasos, sec. 4 i.e.n. Muzeul Pushkin, Moscova, photo by user:shakko – Own work, CC BY-SA 3.0, sursa imaginii: commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=6237499)
Unul dintre primele sisteme de clasificare a ființelor vii îi aparține lui Aristotel. Dotat cu un excepțional simț al ordinii și al ordonărilor, filosoful și enciclopedistul grec a fost unul dintre primii gânditori care a introdus în secolul 4 î.e.n. sisteme de categorisire care ordonau viziunea omului despre natură și univers. Printre ele se afla și ‘scara naturii’ (romanii aveau să o numească ‘scala naturae’), care împărțea formele de viață în trei categorii, diferențiate prin funcțiile lor vitale. La bază se aflau plantele, care aveau doar capacități nutritive și reproductive. Urmau animalele, dotate în plus cu simțuri. În fine, pe poziția cea mai înalta se aflau oamenii, dotați cu rațiune. Câteva ființe vii însă nu se încadrau prea bine în aceste categorii. Printre ele se aflau meduzele, care nu aveau simțuri, dar nici rădăcini în pământ, deci nu păreau să fie nici animale, dar nici plante. Aristotel, preocupat de acest eșec al sistemului său a numit meduzele ‘anomalii incomplete’. Conceptul de scară a naturii avea să fie însă folosit de alti gânditori antici, cum au fost Theophrastus și Pliniu cel Bătrân, și preluat mai târziu de gânditorii creștini, care i-au adăugat o dimensiune religioasă. Cu cât o ființă vie se află mai sus pe această scară, cu atât este mai aproape de Dumnezeu. Sfântul Toma din Aquino a fost cel care avea să perfecționeze în secolul 13 concepția inițiată de Aristotel, argumentând că diferența semnificativă dintre lumea plantelor și cea a animalelor constă în mișcarea voluntară dintr-un loc în altul. Gânditorii Renașterii care i-au urmat au perfecționat metoda, adăugând noi diferențe specifice și divizând în continuare regnul animal după caracteristici funcționale și morfologice – aveau animalele sânge cald sau rece? Aveau pene sau nu? etc. Concepția rămânea ‘top-down’, cu omul în vârful scării, și cu meduzele din nou într-o poziție incertă. Pe de-o parte, ele păreau să se miște, dar nu era clar dacă mișcările erau voluntare și aveau un scop din cele puse în evidență la animale (de exemplu, căutarea hranei sau adăpostirea de pericole). Medicul și naturalistul elvețian Conrad Gessner a plasat și el, în secolul 16, meduzele într-o categorie aparte, cu un loc neclar în sistemul său de referință, numindu-le (probabil din cauza capacității lor de a înțepa și produce iritații) ‘urzici rotunde neatașate’.
Inventarea în a doua jumătate a secolului 17 a microscopului a schimbat fundamental studiul organismelor vii. Perfecționat de olandezul Antoine van Leewenhoek, acest aparat a deschis calea explorării micro-universului viu, dezvăluind structura celulară a materiei vii, dar și revelând ochilor existența unei abundențe de micro-organisme pe care oamenii le ignorau complet până atunci. Revoluția aceasta a aruncat în aer și clasificările precedente, căci deodata nu numai meduzele ci și întregul univers de micro-organisme nou descoperite nu își mai găseau locul. Câteva decenii mai târziu, în 1735, suedezul Carl von Linne (Carl Linnaeus) a publicat ‘Systema naturae’, care rafina scara naturală, împărțind-o în cinci nivele: regnul, clasa, ordinul, genul și specia. Sistemul rămânea o ierarhie ‘top-down’, iar meduzele iarăși nu prea își găseau locul, căci nu păreau să se înrudească cu nimic altceva în natură. Erau totuși definitv asociate cu animalele, aparțineau clasei viermilor, și unui gen numit zoofile, adică animale asemănătoare plantelor. Trebuiau să se mai întâmple încă două revoluții în biologie pentru ca meduzele să-și găsească locul în sistemele de clasificare a naturii: inversarea scării naturale într-o ierarhie ‘bottom-up’ care pleacă de la organismele cele mai simple și ajunge la cele complexe, și apariția teoriei evoluției prin selecție naturală, enunțată de Charles Darwin în revoluționara sa carte ‘Despre originea speciilor’, publicată în 1859. Mai trebuia, de asemenea, să apară și un savant care să-și dedice o mare parte din viață și din activitatea sa științifică meduzelor. Numele său a fost Ernst Haeckel.
Povestea vieții lui Ernst Haeckel sună în unele privințe ca un roman din perioada romantismului târziu cu care a fost contemporan (a trăit intre 1834 și 1919). A fost naturalist, zoolog, filosof, fizician, explorator al mărilor și al sistemelor biologice care trăiesc în ele, dar și precursor sau adept al rasismului ‘științific’, poligenismului, eugenismului și al darwinismului social. Prima sa mare iubire s-a numit Anna Sethe, fiica unui prieten al lui Heinrich Heine. S-au logodit în 1858, într-o perioadă când Haeckel era încă dependent de sprijinul financiar de la tatăl său, deoarece tocmai își terminase studiile medicale, dar era nemulțumit de munca sa de medic, dorind să se dedice științei. Scrisorile sale către Anna Sethe arată ce rol a jucat aceasta în căutarea unui scop științific în viață. Abia după ce Haeckel a fost numit profesor asociat la Universitatea din Jena în iunie 1862, cuplul s-a putut căsători. Nunta a avut loc la Berlin. În 1864 însă, Anna a murit după o boală scurtă. Pasiunea lor comună pentru studiul vieții marine, în general, și al meduzelor, în particular, l-a însoțit pe Haeckel pentru toată viața. Deși s-a recăsătorit după câțiva ani, savantul german nu a uitat-o niciodată pe Anna, și mai târziu a numit două noi specii de meduze descoperite de el după numele ei (Mitrocoma annae și Desmonema annasethe). Pe lângă activitatea sa științifică, Ernst Haeckel a fost preocupat și de artă, fiind un excelent ilustrator. Cartea sa din 1899 ‘Kunstformen der Natur’ (‘Formele de artă ale naturii’) conține texte și ilustrații de o excepțională valoare și de o rară frumusețe, care au avut un rol important în dezvoltarea esteticii curentului Art Nouveau.
Intrat în corespondență cu Charles Darwin încă din perioada în care Anna trăia, Ernst Haeckel i-a adoptat cu entuziasm teoria și s-a angajat în conceperea unui ‘arbore al vieții’ care reprezintă, de fapt, și o nouă formă de reprezentare a clasificării organismelor vii și o istorie a evoluției. Rezultatul a fost lucrarea științifică publicată în 1866 intitulată ‘Generelle Morphologie der Organismen’ care, printre altele, a și pus capăt dezbaterilor științifice despre natura meduzelor, demonstrând că ele aparțin fără dubiu regnului animal. Meduzele sunt animale primitive, iar motivul datorită căruia sunt atât de deosebite de alte ordine constă în despărțirea lor foarte timpurie de restul animalelor, în istoria evoluției. Această concluzie rămâne valabilă chiar dacă arborele filogenetic descris de Haeckel a fost corectat în decursul celor peste 150 de ani care au trecut de la publicarea cărții. Cel puțin deocamdată. Istoria clasificării organismelor vii și a găsirii locului meduzelor (și al altor ființe ‘singulare’) în clasificările făcute în istorie are însă o morală în plus. Istoria științei evoluează. Clasificările de ieri și teoriile cele mai bine construite și elocvent prezentate se pot dovedi a fi incorecte. Câteodată, întreaga concepție trebuie schimbată, ca atunci când ordinea clasificării pe scara naturii a fost inversată. Alteori, descoperiri tehnologice revoluționare (cum a fost cea a microscopului) sau teorii noi (cum a fost evoluția) răstoarnă concepțiile vechi, dezleagă enigme care păreau de ne-elucidat și corectează erori făcute în trecut. Oamenii de știință trebuie să se doteze, printre altele, și cu o flexibilitate în gândire care să-i facă să recepteze și să înțeleagă rapid noile descoperiri și să le integreze în munca lor, revizuind uneori concepții și categorisiri care păreau a avea putere de axiomă. Toate teoriile și clasificările în știință sunt în permanență subiect de posibilă revizuire.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
If you are not a claustrophobic person and have not become one during this year 2020 and if your escapist entertainments these days include horror movies you can try ‘10 Cloverfield Lane‘ (2016) directed by Dan Trachtenberg. It is the director’s first feature film and the only one that he has released on screens so far, but it is a remarkable debut under the careful producer guidance of J.J. Abrams. As in most films produced by Abrams, unexplained phenomena take place and the suspicion of extraterrestrial intervention hovers over this film, but the way the story is told makes us change our perspective all the time and wonder what we actually see on screen. Even the surprising final part, which some will like and others will like less, does not explain everything. The questions will continue to concern the viewers even after the screening of the film ends.
The three heroes of the film find themselves together in an underground bunker, after what seems to have been a catastrophic event that made life on the surface of the Earth impossible or dangerous, at least for a while. The air outside seems polluted, and our heroes are among the few survivors. Howard (John Goodman) has been building the bunker for years preparing precisely for such an event, because he is an adept of conspiracy theories and a survivalist. Emmett (John Gallagher Jr.), his younger neighbor, took refuge in the bunker in the aftermath of the disaster. Michelle (Mary Elizabeth Winstead) got there by hazard (or maybe not), following a car accident caused by Howard, who also saved her life. In the conditions of seclusion and isolation, the dynamics of the relations between the three characters will also develop with them, or rather with the young woman’s vision of the situation, because we, the viewers, see the story from her perspective. Does Howard tell the truth? What role does Emmett play – is he a friend or an enemy? Is this a true extraordinary situation or a pretext for a kidnapping? What really happened outside? An attack with atomic or chemical weapons? The invasion of an enemy army? An alien invasion? Or maybe nothing really happened? As spectators, together with Michelle, we will often change our points of view.
The movie works very well most of the time. It’s helped by the good acting, especially by John Goodman whom the role fits wonderfully, and by Mary Elizabeth Winstead, an actress that I also noticed and liked in season 3 of the Fargo series, which was distributed a year after this movie. The sets, both the bunker that creates a sensation that combines claustrophobia with a feeling of hesitating security as none of the heroes knows exactly what is happening outside, and the few scenes filmed outside, manage to create an atmosphere of tension, amplified by the soundtrack. Most horror and sci-fi fans will be pleased. ‘10 Cloverfield Lane‘ does not try to shock excessively or cross the limits of the genre, but skillfully combines familiar elements and themes and manages to provide more than reasonable entertainment.
Traduttore, traditore: Translator, traitor – this ingenious consonance that seems to have originated from angry Italians who believed that many French translations of Dante betrayed either the beauty or the accuracy of the poet’s work is gaining new meanings in ‘Les traducteurs’, the film from 2019 directed by Régis Roinsard (who is also co-author of the screenplay). It is a thriller of the kind that Agatha Christie would probably have written if she had lived in the 21st century. We find in it the formula of the closed enclosure where a finite number of characters are forced to live together in a space were crimes will sooner or later be committed and corpses will appear. All or almost all of those present are potential suspects. The surprises follow one another at a fast pace and the events are being told from the points of view of the various characters, which makes us, the spectators, to permanently change our perspectives on what we see. Unlike other films of the genre, even some of those that were based on Agatha Christie’s novels, events are very dynamic until the last scene and the outcome does not disappoint. In a way, I can say that I liked the script more than the execution of the film.
‘Les traducteurs‘ is also a film created with love for books and for those who try to migrate them through translations from one language to another. The heroes of the film are a group of 9 translators from 9 different countries who are hired by the head of a large publishing house (Lambert Wilson) to translate the 3rd and last volume of a highly successful trilogy written by a French writer whose identity is being kept secret. Working conditions, if we can call them so, are also special. To keep the text of the book secret, the 9 are brought together in a castle in luxury prison conditions – caviar and champagne on the one hand, armed guards and all links to the world cut off on the other. Rigorous security does not prevent the first ten pages of the volume from being published on the Internet, with the threat that if a huge amount of money is not paid, the rest of the chapters will be gradually made public. From here begins a series of events that include attempts by all means to discover the source of text leak and of the blackmail, but also to reveal the real personality of the mysterious writer.
The passion for literature and the critique of the publishing and book promotion system, the police intrigue and the action film meet on screen in ‘Les traducteurs‘. It is a combination of great potential that has only been partially fulfilled. I believe that the main problem was the too sketchy definition of most of the characters. It is important in such a film, with a finite number of characters, that each of them has enough time to reveal a personality of her or his own to the viewers and to occupy a distinct place in the action. This is not the case with most of the heroes in ‘Les traducteurs‘.. Fortunately, other important rules of the genre are strictly followed, the action happens at a fast pace, with surprises and changes of perspective until the last moment, using flashbacks intelligently and timely. ‘Les traducteurs‘ could have been one of the beautiful surprises of the film season, even a big success. The film’s path on screens was disrupted by the pandemic, but if the success was not complete, it was not only the pandemic that was to blame. Even so, this is one of the movies that look different in this odd season, a nice and interesting escapist entertainment at a time when we need such films.
Anul 1816 a rămas în istorie ca ‘anul fără vară’. Întreaga planetă s-a aflat vreme de câțiva ani sub influența unei ierni vulcanice, cauzate de erupția, între aprilie și iulie 1815, a vulcanului Tambora din Indonezia. Este erupția vulcanică cea mai de proporții din ultimii zece mii de ani, și ea a produs anomalii climatice semnificative, inclusiv o pătură persistentă de nori care a acoperit întreaga emisferă nordică, scăderi de câteva grade ale temperaturilor medii și secetă în unele zone. Consecințele sociale și politice au fost enorme, incluzând câțiva ani de recolte distruse și foamete în multe părți ale lumii. Marea foamete din Irlanda urmată de emigrația masivă a irlandezilor spre Statele Unite își au, printre altele, originile în această perioadă.
Printre efectele secundare ale acestor fenomene vulcanice și meteorologice s-a aflat și perturbarea planurilor de excursii și activități în aer liber a unui mic grup de tineri turiști englezi, format din Mary Godwin, fiica filosofului, ziaristului și scriitorului William Godwin și a filosoafei, educatoarei și scriitoarei feministe Mary Wollstonecraft, iubitul ei poetul Percy Shelley și sora ei vitregă Claire Clairmont. După o excursie pe valea Rinului în care, printre alte obiective, au vizitat sau în orice caz s-au aflat în apropierea castelului Frankenstein de lângă Gernsheim, unde cu două secole în urmă un alchimist faimos făcuse câteva dintre experiențele sale, cei trei călători s-au oprit pe malul lacului Geneva, unde s-au întâlnit și au petrecut împreună mult timp în compania poetului, călătorului și viitorului idol romantic, lordul Byron, și a prietenului său, doctorul John Polidori. Cum starea vremii le stricase multe dintre planuri, cei cinci se adunau serile în jurul focului și, printre altele, citeau povestiri gotice cu fantome. Ca provocare intelectuală, și-au propus ca fiecare dintre ei să scrie o asemenea povestire, și apoi să le citească și să decidă care este cea mai reușită. Câteva nopți mai târziu, Mary a trăit în vis viziunea stranie a unei creaturi monstruoase. Povestea scrisă atunci avea să evolueze într-un roman, care avea să fie terminat într-o primă versiune în mai 1817, și publicat la 1 ianuarie 1818. Titlul complet era ‘Frankenstein; sau, Prometeul modern’.
De ce Prometeu? Mary cunoștea bine mitul, poate din cartea ‘The Pantheon’ scrisă și publicată de tatăl său, sau poate și din lectura ‘Metamorfozelor’ lui Ovidiu. Eroul care, furând focul din arsenalul zeilor, a dăruit omenirii metalurgia și gătitul, simbol al introducerii tehnologiilor revoluționare în viețile oamenilor și al riscurilor pe care și le asumă cei care o fac, este și primul personaj uman descris în cultura europeană ca încercând să creeze o ființă omenească din lut și să îi dea viață. Mai târziu, scrierile creștine au adăugat o ‘scânteie de viață’ în poveste, poate o metaforă a sufletului, poate, de ce nu, o altă invenție tehnologică, similară, de exemplu, electricității. Nu este însă singura filieră a mitului în istoria culturii. Tradiția evreiască transmite din perioada Talmudului încoace figura Golem-ului, entitate cu chip de om și cu proporții gigantice, creată din materie amorfă, căreia puteri magice îi dau viață. Două legende datând din secolul XVI atribuie rabinilor Eliahu din Chelm și Iuda Loew din Praga crearea unor Golemi, dintre care ultimul a jucat un rol important în apărarea evreilor din Praga, supuși discriminărilor în timpul domniei împăratului Rudolph al II-lea.
Revenind la cartea lui Mary Shelley, merită discutat în ce măsură aceasta reflecta efervescența descoperirilor științifice și a progreselor tehnologice din perioada revoluției industriale. Mulți istorici literari consideră că ‘Frankenstein’ ar fi primul roman din istoria literaturii științifico-fantastice. Asocierea s-ar putea să fie însă puțin forțată. Primul vapor cu aburi apăruse pe Tamisa în 1815, și avea să mai treacă peste un deceniu până când, în 1829, intra în exploatare locomotiva cu aburi a lui Stephenson. S-ar putea ca aceste borne tehnologice să nu fi fost atât de evidente contemporanilor. Noțiunea însăși de viață era departe de a fi clarificată. Studiul literar clasic al operei lui Mary Shelley, datorat criticului englez Marilyn Butler și publicat în 1994, indica faptul că Mary și Percy Shelley își datorau cunoștințele despre știință și natură în mare parte doctorului lor, William Lawrence, care ținea conferințe științifice pentru nobilitatea și intelectualitatea din Londra. Acesta le expusese cele două teorii la modă, ‘materialismul’, care considera viața ca un fenomen complet material, și ‘vitalismul’, care o atribuia unei forțe invizibile, incomplet studiate și cunoscute în acea vreme, similară electricității și magnetismului. Mai mult, între aceste forțe invizibile există și posibilitatea tranzițiilor și aici ne apropiem de încercările alchimiștilor, dar și de metodele folosite de Victor Frankenstein, eroul cărții lui Mary Shelley. Istoricii literari au fost multă vreme purtați pe piste greșite și de faptul că povestea monstrului este îmbrăcată într-o altă aventură, o cercetare geografica a lumii arctice, caracteristică perioadei revoluției industriale. Cel care descoperă monstrul este exploratorul Robert Walton și aventurile acestuia ocupă în carte un spațiu considerabil. Cercetările recente efectuate asupra manuscriselor arată că această anvelopă narativă a fost o adăugire tardivă, care nu era prezentă în structura originală a romanului. Mary Shelley citise eseurile despre călătorii în nordul îndepărtat, scrise de exploratorul John Barrow și publicate în ‘The Quarterly Review’ în februarie 1817, exact perioada în care ea își rescria romanul, pregătind livrarea către editor. Intenția ei era de a oferi cititorilor un contrapunct între metodele științifice folosite de fizică și geografie și ezoterismul și caracterul secret al științelor alchimiștilor și al celor care se ocupă de secretele vieții.
Putem face o paranteză pentru a examina câteva dintre momentele când viața este creată sub forma monstrului lui Frankenstein în filmele inspirate de romanul lui Mary Shelley. Acestea nu sunt puține, astăzi lista include peste 70 de titluri și numărul lor crește aproape în fiecare an. În primul film, desigur mut, realizat de studiourile Edison, în 1910, monstrul era creat de studentul în științe Frankenstein, amestecând produse chimice într-un uriaș cazan, amintind de creuzetele alchimiștilor. În celebrul film clasic regizat de James Whale în 1931, monstrul interpretat de Boris Karloff este adus la viață cu ajutorul puterii electrice amplificate de o spectaculoasă furtună cu fulgere și trăsnete. În comedia ‘Abbott și Costello se întâlnesc cu Frankestein’, realizată în 1948, monstrul fusese conservat criogenic împreună cu contele Dracula, care este trezit primul după secole și apoi își readuce la viață, prin hipnoză, tovarășul de aventuri de groază. Tot în registrul comic este realizat filmul ‘Young Frankenstein’ al lui Mel Brooks, din 1974, în care rolul descendentului doctorului Frankenstein este jucat de genialul Gene Wilder. Brooks refolosește o parte din recuzita și decorurile filmului din 1931, și scena aducerii la viață a monstrului este o parodie aproape cadru cu cadru a celei din original. Producțiile mai moderne, care includ câteva filme de animație și seriale de televiziune, încep să se aproprie de problematica hibrizilor și a transhumanismului, teme preferate ale scenariștilor și regizorilor filmelor de anticipație. Dacă doriți să vizionați un exemplu vă recomand producția regizata în 2015 de Bernard Rose cu titlul ușor alterat ‘FRANKƐN5TƐ1N’. Ce va urma? Probabil ingineria genetică.
Întorcându-ne la cartea lui Mary Shelley, este momentul, probabil, să regândim unele dintre ideile despre originile mitului lui Frankenstein, devenit subiect de cult al divertismentelor populare. Sensibila și cultivata scriitoare engleză nu a intenționat să inventeze un nou gen și nici nu și-a gândit cartea ca pe o parabolă a unei revoluții industriale care se afla abia la începuturi și al cărei avânt începe într-adevăr în acei ani, dar lucrul acesta devine clar doar în perspectivă istorică. Sursele ei de inspirație se află mai mult în romanele gotice și în poveștile și legendele cu alchimiști, amestecate cu dorința de extindere a universului cunoașterii, în prelungirea Renașterii și a iluminismului. Episodul explorărilor arctice ocupă o pondere însemnată în structura narativă a romanului, dar scriitoarea pare preocupată mai mult de soarta marinarilor abandonați între ghețurile nordului îndepărtat. Din mitul prometeic, ne rămâne în ‘Frakenstein’ avertismentul subliminal legat de pericolele cercetării științifice atunci când aceasta devine o obsesie și o pasiune personală și când nu i se aplică restricții etice. Este un mesaj actual până astăzi, chiar din ce în ce mai actual.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
It took me more than a decade to get to see Corneliu Porumboiu‘s second film, made in 2009, ‘Police, Adjective‘. The film presented and award-winner at Cannes and other important festivals of that year was one of the most representative films, perhaps even the most typical, of the minimalist style of the New Romanian Wave of the first decade of our century. The wave passed, the awards taken by Romanian films at festivals became rare, Romanian cinema began to go in various other directions, but Porumboiu remained together with Cristian Mungiu and Cristi Puiu a well-established and respected name in the international film world. The late viewing of this film allowed me to see it from the perspective of the time elapsed since the premiere and of the subsequent films of Porumboiu and his generation colleagues. It was, I think, a good opportunity to re-examine the themes of Romanian films of the period, the qualities but also the repetitive patterns and the problems that viewing these films pose to viewers, which have become more obvious now, when the elements of novelty and surprise no longer exist.
The story in the movie is relatively simple. In Vaslui, a provincial town where nothing ever happens and, not coincidentally, the director’s city and the place where his debut film ‘12:08 East of Bucharest‘ took place, the young policeman Cristi (Dragos Bucur) is assigned on the case of a high school student who is denounced by a colleague of his who is also a police snitch, that he is a drug dealer. It is clear that the boy is a marijuana consumer, but the drug traffic accusation does not seem well-founded, and may be rather caused by the rivalry of the two teenagers for the same girl. Cristi tries to avoid framing the boy as his boss demands, knowing that this would land him to several years in prison for a minor crime. The policeman acts more according to what his conscience dictates than according to the letter of the law. But are these notions, these words – ‘conscience’, ‘law’, even ‘policeman’ – clearly defined in a society that still seems confused after communism and is slowly learning the lessons of democracy? At some point, a dictionary will appear.
A few words about the translation of the title of the film, ‘Police, Adjective‘, a title under which it was distributed on the English-speaking market. ‘Polițist, Adjectiv‘ in Romanian uses a form (‘polițist’) which is indeed both a noun and an adjective as opposed to the English form (‘police’) which is a noun or verb. Thus, part of the linguistic subtlety is lost through translation, wasting one of the key elements of the film along with the gray and sordid rectangularity of the cinematograpy. Viewers need to be very careful not to miss the few seconds when the ‘adjective’ in the title is on the screen filmed from a dictionary page, and remember a previous discussion between the film’s hero and his wife, in which the metaphorical meaning of words is contrasted with their dry and direct meaning.
The acting is excellent. Dragos Bucur melts in the role of Cristi, the young policeman. Vlad Ivanov in the role of police chief dominates most of the film by his absence, but when he appears he is impressive, as always. The sets offer us a representative, almost documentary image of the Romanian world the first decade of the century: the dark corridors and the offices at the police station, the muddy streets and the standard blocks of flats of the provincial town, the apartment of a couple at the beginning of their marriage. The police routine and the routine of life occupy most of the screening time, which is quite common in Romanian films in the ‘minimalist’ style. However, this is also the main problem and the challenge faced by the spectators, which became even more visible after a decade from the production. The film is intelligent and conveys a sensitive and important message. The characters deserve attention. The core of the film that demands the interest of the spectators is buried in reality details. I know it’s intentional, but it seemed to me excessive. I don’t think that we needed to see the hero eating the whole dinner or waiting for long minutes in the boss’s waiting room in order to understand the passage of time. ‘Police, Adjective‘ is an interesting and well-made film, but the dose of minimalism in it is maximum.
Oare ce îi îndeamnă pe mulți dintre colegii mei de generație să se dedice scrisului într-o fază relativ târzie a vieților lor profesionale, sociale, biologice? Îi văd pe unii dintre ei adunându-și scrisele pe care mulți dintre noi le avem ascunse sau catalogate cu grijă în sertare reale sau virtuale, selectându-le, cizelându-le și publicându-le, uneori pe propria lor cheltuiala. Fenomenul este destul de răspândit și în rândul intelectualilor români din Israel, numitorul comun fiind că aceștia scriu în limba româna, o limba româna de multe ori mai corectă și mai curată de neologismele anglicizate care au invadat literatura și jurnalistica de la ‘centru’. Un proaspăt amic virtual de aici a folosit săptămânile și lunile de pandemie și carantine pentru a publica nu mai puțin de patru cărți deodată, urmate după câteva luni de încă două. Formatul ales de mulți dintre ei este o combinație între memorii și jurnal personal, proză de ficțiune, eseistică și note de călătorie. Un exemplu al acestui fenomen editorial este și volumul ‘EPPUR SI MUOVE … și totuși continuă’ semnat de Veronica Rozenberg, apărut în 2019 la Editura Smart Publishing, editură care declară pe penultima pagină a cărții că ‘publică, promovează și distribuie cărțile autorilor români de pretutindeni.’
Pe Veronica Rozenberg am cunoscut-o cu ocazia apariției cărții sale despre ‘Procesele economice ale funcționarilor evrei din Comerțul Exterior 1960-1964’ despre care am și scris cu ceva timp în urmă. Autoarea a dedicat câțiva ani documentării și scrierii acestei cărți unice până acum în istoriografia contemporană israeliană și română, care descrie unul dintre ultimele procese cu tentă antisemită din România și Europa de Est în a doua jumătate a secolului 20. Acest eveniment în care a fost implicat tatăl său i-a marcat nu numai cariera de autoare ci și biografia personală. Volumul apărut recent aduce mai multe detalii interesante și prezintă puncte de vedere personale pe marginea evenimentelor petrecute cu 60 de ani în urmă și a muncii de documentare depuse pentru scoaterea lor la lumină. Nu este însă aspectul central și nici singurul motiv pentru care cartea prezintă interes pentru cititorii din diferite categorii.
În ‘EPPUR SI MUOVE … ‘ întâlnim trei feluri de texte. Proze cu tentă personală, note și jurnale de călătorie în lume, note și jurnale de călătorie în Romania. Delimitarea nu este perfectă. Prima secțiune a cărții este intitulată ‘Povestiri’ dar sunt intercalate aici și întâmplări și note din călătoriile întreprinse de Veronica Rozenberg. A doua secțiune, care ocupă cel mai mare număr de pagini din carte are titlul ‘Însemnări de călătorie’ însă și aici sunt inserate multe note cu tentă personală și apar personaje care apăreau și în povestiri, cum ar fi obsedanta Z. care o însoțește pe autoare în unele călătorii, în timp ce în altele este amintită absența ei. Nu aflăm de altfel prea multe despre această persoană, și aceasta este una dintre problemele care fac textele Veronicăi Rozenberg uneori greu de urmărit, alteori neinteresante. Pe de-o parte scriitoarea pare doritoare să-și împărtășească trăirile și sentimentele, uneori dintre cele mai intime față de oamenii care i-au fost apropiați. Pe de alta parte dorește să le protejeze identitățile și folosește inițiale pentru majoritatea celor la care se referă în carte. Ceea ce se potrivește într-un jurnal intim nu este întotdeauna relevant pentru cititorul unei cărți destinate publicului larg. Nu deranjează atât folosirea inițialelor, nu identitatea exactă a personajelor lipsește, ci descrierea lor ca figuri umane distincte. O parte dintre relatările din călătorii se referă la voiaje în diferite locuri din lume (Anglia, Canada, Nordul îndepărtat), altele la România unde Veronica Rozenberg s-a întors în repetate rânduri mai ales în scopul de a se documenta pentru lucrarea de doctorat și pentru cartea care urma să apară pe baza ei.
‘Povestiri’ este un titlu oarecum derutant pentru textele grupate în prima secțiune, căci în majoritatea lor nu este vorba despre ficțiune ci despre relatări legate de trăiri din biografia personală, legături de prietenie în care autoarea investește mult și care se termină cu rupturi și dezamăgiri, ezitări și eșecuri profesionale, dar mai ales trauma evenimentelor din tinerețe care i-au marcat familia și i-au însoțit biografia. Iată cum își descrie de exemplu așteptările înaintea întâlnirii cu o bună prietenă pe care o cunoscuse pe forumurile internetice:
‘Corespondența delicată dintre noi s-a intensificat mereu, de la aceasta dată și până acum, confesiunile, mărturisirile și puternicul suport reciproc, înțelegerea și disponibilitatea aproape infinită, bunăvoința, înțelegerea, ascultatul oricărei probleme ivite, încurajarea, încercarea de a nu lăsa niciun colț de suflet în stare vulnerabilă în urma unor mărturisiri sau confesiuni despre trecut sau prezent, toate aceste componente omenești ne-au făcut, cred, pe amândouă să avem parte de o comunicație care nu și-a avut niciodată, probabil, corespondentul în vreuna dintre experiențele anterioare ale fiecăreia dintre noi. Curiozitatea de a ne întâlni a devenit din ce în ce mai aprigă și, în același timp, evenimentele, uneori, traumatizante ale vieții sau întâlnirile reale ale amândorura cu cei din jur care formează universul nostru real, uneori, dureros, au apropiat hotărârea întâlnirii.’ (pag. 50)
Călătoriile pe meridianele lumii au purtat-o pe Veronica Rozenberg în câteva locuri care îmi sunt familiare și altele în care nu am ajuns încă și nu știu dacă voi ajunge vreodată. Tocmai de aceea am fost foarte interesat să-i citesc relatările, să compar impresiile, să aflu informații și impresii inedite. Ați observat cât de talentați sunt autorii romani când vine vorba despre jurnale de călătorie? Generația Veronicai și a mea, ca și cele născute puțin înaintea noastră și puțin după noi au trăit mulți ani într-o țară în care pașaportul era un privilegiu iar frontierele europene nu se treceau cu cardul de identitate, și în vremuri în care excursii în Pirinei sau în Canada erau vise aproape la fel de ireale ca excursiile pe Lună. De aici setea de a voiaja, plăcerea de a împărtăși în scris, foamea de a citi despre călătorii acolo și atunci când nu o poți face fizic. În aceasta privință am observat la textele despre călătorii ale Veronicăi Rozenberg o evoluție în timp, interesantă și pozitivă. Textele mai vechi (datate în jurul și imediat după 2000) sunt superficiale și sărace informativ. Sunt mai mult pagini de jurnal descriind sentimente trăite în timpul călătoriilor decât jurnale de călătorie. Capitolul ‘Spania și Franța, 2000’ de exemplu este plin de mențiuni despre locuri fascinante (o parte le-am văzut și eu) însă descrise în termeni laconici ca ‘mănăstire pe care am vizitat-o și care mi-a făcut multa placere’ (de ce?) sau ‘o masă care a fost deosebit de gustoasa’ (cu ce?). În schimb apar repetate descrieri ale micilor conflicte intre partenerii de călătorie sau ale toanelor misterioasei Z., poate relevante pentru autoare dar lipsite de interes pentru cititori. Notele de călătorie mai recente (în sud-vestul Angliei, în Scandinavia) includ mult mai multe justificări ale sentimentelor și trăirilor călătoarei, și un plus de informație care face împărtășirea jurnalelor de călătorie interesantă și cititorilor, făcându-i părtași virtuali la voiaj. Poate este vorba și despre dobândirea unei experiențe în scris și despre mai multă atenție pentru cititorii care sunt în definitiv beneficiarii lecturii. Vizita în Polonia, la Cracovia și în special la Auschwitz reflectă o experiență emoțională diferită, o furtuna de senzații și de emoții pe care le-au trăit nu puțini evrei din generațiile următoare celor care au trecut prin Holocaust la întâlnirea nemijlocita cu acest monument al abisului istoriei omenirii.
Cele mai captivante pagini ale cărții sunt fară dubiu, în opinia mea, cele care descriu călătoriile în România. Ele au fost destul de dese și uneori pe durate destul de îndelungate în perioada de după 2000, atunci când Veronica Rozenberg și-a dedicat o parte din timp cercetării în arhivele românești pentru lucrarea sa de doctorat. Am avut sentimentul că împărtășesc multe dintre senzațiile și impresiile pe care le-am trăit și eu intorcându-mă după aproape doua decenii într-o Românie în schimbare, cu multe contradicții dar în progres din multe puncte de vedere, foarte diferită de cea pe care o părăsisem în anii dictaturii. Chiar și la nivel de detalii am găsit amintiri comune bucureștene, de la regretatul restaurant Louisenhof de lângă Foișorul de Foc, trecând prin sălile de teatre sau pe strada Nuferilor / Popov / Berthelot, și până la culoarele Facultății de Matematică.
‘E o mare diferență intre a fi turist și a fi de-al locului. Și de-ale câtor locuri, chiar, poate fi un om? Noi care ne număram printre cei care au emigrat, putem, uneori, ridica acest număr de la unu la două. Dincolo de două, este, cred, un fenomen mult mai rar. Nu mai știam atunci, în acele momente ale plimbării pe strada “Berthelot”, daca sunt și eu de-a locului. Gândul acesta mă urmărește deja de câțiva ani și, de când revin mai des în România, mă desprind, desi, în mod contradictoriu, de propria mea prezență în mijlocul peisajului în care mă aflu. Acest peisaj îmi vorbește, îmi comprimă timpul scurs și îmi crează senzația că, practic, viața mea de odinioară continuă, că sar peste tot ceea ce mi s-a întâmplat intre timp, intorcându-mă la trecut. Și pentru clipe puține, am senzația că plutesc între eul meu din trecut și cel de acum. Precum spuneam mai sus, fară să vreau, dar exprimând aceeași idee, AICI, pentru mine, este, indiferent de spațiu și de moment, o noțiune schimbătoare.’ (pag. 233)
Precum mulți dintre emigranții care am rămas atașați de țara de origine și nu am încercat imposibila detașare totală, amintirile au devenit motive de nostalgie oriunde ne aflăm și puncte de referință atunci când ne întoarcem pentru vizite mai lungi sau mai scurte.
‘Amestecul conflictual de progres și înapoiere este prezent aproape peste tot. Trebuie doar să-l observi, deschizând ochii, sau, desigur, daca nu vrei să-l iei în considerație, să-l ignori. Aceasta combinație capătă, probabil, proporții grotești atunci când este vorba de societatea mafiotă, îmbogățită, lumea politică, parvenită în mare parte … societatea românească e atât de încrâncenată, sunt atâtea situații care îmi dau de gândit și cărora nu stiu exact cum să le fac față, sufletește vorbind, nu fizic. Din puținul pe care îl percep în vizitele mele scurte, se conturează o imagine aspră a unei societăți ale carei crăpături, desi relativ tinere ca ani, amintesc de cutremure puternice în relieful fragil al vieților omenești. Desigur, voi uita curând nenumăratele lucruri care îmi trec prin cap, amestecătura, contradicția, ironia, tristețea, viața și realizările prietenilor mei, discuțiile avute cu ei, dar ceea ce probabil nu voi putea uita este legătura fantastică avută cu cei câțiva colegi de școala primară sau de facultate cu care, intâlnindu-mă cu unii, după 37, cu alții după 32 de ani. Timpul se comprimă pentru a ne permite, de fiecare data, să ne simțim precum odinioară. Ne percepem aproape la fel, cu aceleași sentimente și disponibilități, în ciuda unui amar de timp trecut peste noi, pe care, aparent, încă reușim să-l învingem, să-l depășim …’ (pag. 225-228)
Sunt nevoit să scriu câteva cuvinte despre tehno-redactare. Mi s-a părut neglijentă, mult sub standardul pe care îl aștept de la o editură de nivel. Chiar fară să le caut ‘cu lupa’ mi-au sărit în ochi multe greșeli de tipar, fraze contorsionate și cu balast de virgule inutile, inconsistențe geografice. Un exemplu. Oare orășelul canadian menționat în paginile 159 și 160 se numește Sidney sau Sydney? Nu din carte vom afla, căci apar ambele ortografieri cel puțin de doua ori.
‘EPPUR ȘI MUOVE … și totuși continuă’ este o carte care adună experiențe de viață și transmite o stare de permanentă neliniște, emoție și căutare intelectuală. Găsim în ea multe pasaje frumoase și interesante, dar și un exces de informații mai puțin relevante pentru cititori. Cred că este una dintre acele cărți care ar beneficia de publicarea unei noi ediții care să aibă în minte cititorii care o vor recepta, o ediție revizuită și chiar rescrisă în unele locuri, tăind din ceea ce este excesiv și adăugând substanță în alte părți și poate și conținut nou. Aștept cu interes.
‘Loveless‘ made in 2017 by Andrey Zvyagintsev is the story of a divorce. Divorce movies often belong to the genre of the melodrama, sometimes they are romantic comedies (especially those that end in reconciliation), or court dramas. One of the rules shared by almost all movies with such topic is that if there are children in the story, their fate is protected in one way or another. ‘Loveless‘ is a very different film from all the others I’ve seen in this genre. The title actually summarizes the whole story. We are witnessing the breakup of a loveless marriage in a loveless world. The film is a metaphor for today’s Russia with film director and script co-writer Andrey Zvyagintsev demonstratively introducing background news that locate exactly the events that take place in the film at the end of 2012 in a city about three hours drive from Moscow. But the story is universal and what we see on the screen could happen in any other developed country in the world today.
A Beatles song warns us of the dangers of a world without love. This is the world described in ‘Loveless‘. The lead heroes are Zhenya and Boris, a middle-class couple, caught in a marriage that began as a youthful relationship followed by the ‘accident’ of the birth of an unwanted child, Aliosha, who has reached the age of 12. We catch the marriage in the final stage of its disintegration, the one in which the common house is sold and the universe of the child is destroyed. Aliosha does not seem to lack anything from a material perspective, but emotionally he seems to lack everything. The two spouses are already engaged in extra-marital relationships and neither of them seems interested in keeping the child in care. The scene in which Aliosha listens with a mute cry to the parents’ quarrel is anthological, heartbreaking. When Aliosha disappears, Zhenya and Boris are brought together by the search procedures, but does that mean a reunion?
The cinematography and soundtrack of the film are exceptional, so is also the description of the social, professional, material environments in which the heroes live their lives. The metallic colors of the buildings and interiors and the frozen natural landscapes are the ideal settings for a world where feelings seem mechanized and inter-human communication takes place mainly through telephone screens. The two actors cast in the main roles, Maryana Spivak and Aleksey Rozin, have the not so trivial mission to interpret their roles naturally but without gaining undeserved empathy from the audience. They manage to do it brilliantly. ‘Loveless‘ is a complex and expressive film about a world in which if we do not already live completely, we are in danger of reaching to live in a short time. Recommended viewing.
I often see the debut films of the great filmmakers and I notice signs and qualities that indicate the talent that will develop in a wonderful career. ‘Supernova‘, the film written and directed in 2019 by Polish filmmaker Bartosz Kruhlik is not only a remarkable debut in writing and film quality. It’s also half of a very good movie, but a movie that ends abruptly and surprisingly. I almost had the feeling that the screening stopped half way. Its duration (74 minutes) is on the border between medium and long, certainly a few tens of minutes shorter than the ‘standard’ length of today’s movies. Were there any production or financing problems? I don’t know, but on the other hand, Kruhlik being the only screenwriter, the decision regarding the duration and the narrative structure may have belonged entirely to him. We may have to wait for his future films to understand if this was a production accident, a style decision or a long-term trend. In any case, I will try to follow a career that promises much.
The film begins with a long frame, shot with the camera on the shoulder. The scene takes place on a road in a village somewhere in a remote corner of Poland. We witness a separation, a woman with two small children leaves home followed by her visibly drunk husband (Marcin Zarzeczny), who at one point falls into a ditch. We hear a terrible noise. There was a serious traffic accident. The road is blocked, the police appear, one of the cops (Marek Braun) seems to know the victims. The accident was caused by the driver of an Audi, a guy in a suit (Marcin Hycnar) visibly belonging to another world, at least from a social point of view. The guilty driver first flees the scene of the accident, then returns, not before calling for help a troupe of lawyers and government officials. Ambulances, firefighters, other police officers appear, including the head of the local police, a man on the verge of his retirement. The crowd also gathers, more and more agitated, the victims are recognized, people demand accountability, they are afraid of covering up of the case, as it seems to happen often also in Poland when those responsible belong to the upper classes. From a family quarrel, the story evolves and combines police investigation, social drama, political conflict between rich and poor Poland, and a dose of fantasy. They all line up and develop logically, we are dealing with the well-directed construction of a crescendo, and then … the film ends.
70 of the 74 minutes the film manages to concentrate and expose an entire social and human universe . Director and screenwriter Bartosz Kruhlik manages to create characters that develop in the time dedicated to them on screen, from routine to shock, revolt and action. Each of the characters is believable and convincing, and the acting performances are excellent. In the last four minutes, the story receives a twist not exactly related to what had happened until then, which tries to give a different meaning to what we have seen before. This ending did not convince me. Of course, I will not reveal it. I recommend watching ‘Supernova‘, there are many good reasons for cinephile satisfaction anyway, and maybe other viewers will find more logic and interest in the ending than me. Bartosz Kruhlik‘s is, however, a career to follow.
The life stories in ‘United States of Love‘ (the original title is ‘Zjednoczone stany milosci‘), the 2016 film by Polish director and screenwriter Tomasz Wasilewski take place in 1990. That was the first year of freedom in Eastern Europe after 50 of years of wars and totalitarian communist dictatorships, and the four not so young women who are the heroines of the film enjoy for the first time a personal freedom with which they do not exactly know what to do with. Each of them lives an impossible love story, and none of them manages to find solutions to turn their dreams and desires into reality. Are these individual stalemates or the crisis of a generation that has led to change but no longer has the power or skills to use this change in their own private lives? Tomasz Wasilewski‘s film addresses a recurring theme in Eastern European cinema after 1989, the original flavor of his script (awarded a Silver Bear at the Berlin Film Festival) being the fact that his heroines are all women. The film has an explicitly feminist perspective, although it is written and directed by a man. Hence some of the qualities of the film but also some of its problems.
What I liked. The cinematography of Oleg Mutu, creator of the visual style of the films of directors such as Cristian Mungiu, envelops the whole film in an atmosphere of standardized geometric gray, in which the colors and feelings of the characters struggle to be perceived. The structure of the film is symmetrical, four life stories of four women, with an exceptional scene in the middle of the film, which those who will see it will not forget for a long time, neither aesthetically nor emotionally. The changes that take place around are hinted at by fragments of news from that fractal year in the history of Poland and Eastern Europe which was 1990. The narrative structure is non-linear, consisting of several time loops that together compose the film’s message. The acting interpretations, especially of the four main characters are very good, within the limits of the conception and the directorial indications.
What I liked less. The directorial approach is cold and the four stories are repeated in similar terms and attitudes. The result is more routine than emotional amplification. We can understand the lack of communication and emotional paralysis of one or the other of the heroines, but all four act similarly and assume in an illogical way the wrong decisions, sometimes with tragic consequences. I’m far from an opponent of nudity on screen, but in this case the use of nudity seemed excessive to me. Each of the four heroines is exposed nude several times, and perhaps just in a third of them nudity would be justified. I assume that the director wanted to express in this way the feelings of liberation experienced by the heroines, as well as their internal tensions and vulnerabilities in the unhappy relationships they live. But I doubt the film would have looked the same if it had been directed by a woman. The heroines of ‘United States of Love‘ enjoy very little love if at all. Freedom does not bring them happiness. The first thing to learn or re-learn after liberation is to live and decide what to do with your own life.
