CHANGE.WORLD: Semne de viață

Posted on August 17, 2020 by admin

A fost o săptămână dificilă pentru colegii săi de faimă și de inițiative în marile companii din lumea hi-tech. Miercuri, 29 iulie, liderii giganților tehnologici Amazon, Apple, Facebook și Google au trebuit să răspundă întrebărilor foarte incomode și să asculte declarațiile  membrilor unui comitet  al Congresului american care investighează dominația și practicile competitive ale firmelor și discută posibile acțiuni viitoare în direcția limitării controlului monopolist al domeniilor lor de activitate. Nu au fost luate decizii, dar cele peste șase ore de dezbateri (prin video-conferință) indică o intenție clară. Elon Musk însă a lipsit de la această sărbătoare virtuală. S-ar putea ca firmele pe care le conduce el să nu fi ajuns încă la stadiul de maturitate și dominanță ale celorlalți ‘mari’, și rândul său și al lui Tesla și SpaceX să vină doar în viitor. Musk însă a avut și un mare motiv de satisfacție în acel sfârșit de săptămână. Duminică 3 august, în orele după-amiezii, capsula SpaceX Crew Dragon Endeavour a reușit o intrare perfectă în atmosferă, aducându-i înapoi pe Pământ pe astronauții Robert Behnken și Douglas Hurley. În articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD, vom vedea unde se află programele de explorare spațială după acest succes, vom trece în revistă trei misiuni de explorare a planetei Marte, care au fost lansate la sfârșitul lunii iulie, și vom analiza dacă există alternative ale colonizării altor planete, așa cum prevăd, cel puțin, unele dintre filmele de anticipație.

(sursa imaginii: scitechdaily.com/an-incredible-day-splashdown-successfully-concludes-nasas-spacex-demo-2/)

Reîntoarcerea astronauților pe Terra reprezintă finalul unei misiuni aproape perfecte, care a demonstrat viabilitatea metodei de lansare, a manevrelor orbitale, a cuplării și decuplării capsulei Dragon, a reintrării în atmosfera și a recuperării astronauților și a echipamentului adus de pe stația spațială internațională. Am discutat într-un articol precedent despre importanța simbolică și practică a reluării lansărilor de astronauți americani, cu tehnologie americană, de pe teritoriul Statelor Unite și despre semnificația participării sectorului privat în programul spațial al agenției NASA. În timpul celor peste 60 de zile petrecute la bordul stației internaționale, Behnken și Hurley au prestat peste 110 ore de cercetare științifică, inclusiv ‘plimbări spațiale’ pentru operații de întreținere în afara stației. Capsula Dragon Endeavour va fi studiată în viitoarele săptămâni și luni în atelierele și laboratoarele NASA, pentru a determina cu precizie cum a suportat călătoria și, dacă totul decurge după plan, va fi refolosită în primăvara lui 2021 pentru un nou zbor, de data aceasta cu un echipaj de patru astronauți. Această misiune a încheiat faza pregătitoare a programului comun Commercial Crew al lui NASA și SpaceX. Primul zbor operațional este prevăzut pentru luna septembrie. Zborul și experimentele științifice reprezintă una dintre etapele programului Artemis, care are ca scop revenirea astronauților americani pe Lună până în anul 2024. La rândul său, Luna este doar o stație intermediară pentru misiunea primilor pași ai omenirii pe planeta  Marte, al cărei termen declarat de președintele Trump este sfârșitul acestui deceniu, deci anul 2029.

(sursa imaginii: newsabc.net/first-arab-space-probe-al-amal-hope-on-its-way-to-mars/)

Statele Unite nu sunt singure în ambiția explorării planetei Marte. Spre deosebire de vremurile cursei pentru atingerea Lunii, de acum jumătate de secol, există astăzi mai mult de două puteri cosmice și planeta Marte este ținta ambițiilor multora dintre ele. Din păcate, la ora actuală, atmosfera politică de pe planeta noastră îndeamnă puterile spațiale mai degrabă la competiție decât la cooperare. De ce? Întrebarea nu are un singur răspuns. Este vorba desigur despre o cursă strategică, care are și o componentă economică. Luna și Marte sunt potențiale surse de materii prime, care vor alimenta motoarele economiei viitorului. Iar dacă situația pe Pământ va continua să se deterioreze în ritmul actual sau mai accelerat, necesitatea înființării de colonii care să constituie adăposturi alternative în spațiu s-ar putea să devină o urgență nu peste câteva secole, ci peste câteva decenii. Ultima decadă a lunii iulie a constituit o fereastră de timp oportună pentru lansări de misiuni între Terra și Marte datorită alinierii celor două planete într-un mod care face ca durata călătoriei să fie de mai puțin de șapte luni. Asemenea alinieri planetare au loc o dată la câțiva ani. Trei misiuni au fost lansate în acest interval. Pe 20 iulie a fost lansată de la portul spațial japonez Tanegashima misiunea Al Amal (‘Speranța’), care adaugă Emiratele Arabe Unite pe lista țărilor care au trimis probe spațiale spre alte corpuri cerești. Al Amal își propune să studieze atmosfera și condițiile meteorologice de pe Marte. La 23 iulie, a urmat lansarea misiunii chineze Tianwen-1 (‘întrebările cerești’) de la Centrul Spațial din Hainan. Misiunea chineză include un vehicul orbital, un vehicul care va avea ca scop plasarea de echipament pe suprafața planetei (lander) și un vehicul care se va deplasa și va executa misiuni pe suprafața planetei (rover). Zona aleasă pentru explorare se numește ‘Utopia Planitia’, acolo unde a ajuns în 1976 sonda americană Viking 2. În fine, la 30 iulie a fost lansată de către NASA, de la Cape Canaveraj, expediția care va transporta pe Marte vehiculul ‘Perseverance’, greu de o tonă, cu șase roți. Prețul acestei expediții este 2,4 miliarde de dolari pentru construcție și încă vreo 300 de milioane de dolari pentru operare. Ținta este craterul Jezero, o formațiune cu un diametru de 45 de kilometri, unde cu 3,5 miliarde de ani în urmă exista un lac. Lac. Apă. Posibil viață.

(sursa imaginii: mars.nasa.gov/mars2020/)

Dacă detaliile despre expediția chineză sunt puține, pe măsura gradului de secretizare specific regimului comunist, se cunosc mult mai multe amănunte despre scopurile științifice ale expediției americane și despre metodele pe care urmează aceasta să le folosească. Unele dintre ele sunt legate de căutarea de semne de viață – prezentă sau trecută – pe suprafața planetei ‘roșii’. La bordul lui ‘Perseverance’, va călători în plimbări de durata unei zile planetare un robot numit SHERLOC, al cărui braț va colecta mostre de rocă și de praf de pe suprafață sau rezultate din foraje în solul planetei. Acestea vor fi analizate spectral și studiate vizual prin intermediul sistemului de camere WATSON. ‘Perseverance’ va avea deci ‘ochi’, dar și ‘urechi’, prin intermediul cărora vom putea auzi pe Pământ vânturile de pe Marte. De ce ne interesează aceste ‘semne de viață’? Mai crede cineva în existența marțienilor din literatura științifico-fantastică? Nu tocmai, sunt însă alte motive. Acum 3,5-3,7 milioane de ani, condițiile atmosferice și climaterice ale celor două planete erau asemănătoare. Ceea ce caută specialiștii sunt stromatoliți – roci cu straturi sedimentate în timp, așa cum au fost descoperite în Groenlanda, cele mai vechi roci descoperite pe pământ. Detectarea unor forme de viață, chiar și fosile, ar putea elucida enigmele apariției vieții pe Pământ, dar poate și a factorilor care ar putea duce la dispariția ei în condiții climatice neprielnice. O mare atenție va fi acordată evitării contaminării, atât a contaminării directe (evitarea transportului de micro-organisme de pe Pământ spre Marte), dar mai ales a contaminării inverse, cea prin care probele aduse de pe Marte ar putea include microbi de origine extra-terestră. Astăzi, în vremurile pandemiei COVID-19, nici nu mai avem nevoie de exemplele din literatura și cinematografia științifico-fantastică pentru a ne imagina efectele posibile. Măsurile de prevenție ridică aproximativ cu 10% costul transportului de eșantioane de pe Marte pe Terra. Recuperarea mostrelor este unul dintre puținele programe de colaborare internațională care sunt planificate pentru acest deceniu între agențiile NASA și ESA (European Space Agency).  ESA și-a asumat misiunea creării până în 2028 a unui vehicul de colectare și a transportului spre Pământ a celor în jur de 30 de tuburi de titan, în care vor fi depozitate probele recoltate de roboții diferitelor misiuni de până atunci.

(sursa imaginii: quora.com/How-much-would-it-cost-to-build-the-Elysium-space-station)

Ce se va întâmpla însă dacă informațiile primite de pe Marte vor indica faptul că stabilirea pe această planetă este imposibilă sau prea riscantă pentru omenire? Există alte soluții sau soluții intermediare pentru a acorda ‘spațiu locativ’ omenirii sau unei părți a omenirii, până când ajungem să găsim una sau mai multe planete alternative care să ne găzduiască? O asemenea soluție o poate constitui habitatul imaginat într-unul dintre filmele escapiste vizionate de mine în aceasta perioadă – ‘Elysium’, producție hollywoodiană din 2013, regizata de sud-africanul Neill Blomkamp. Acțiunea se petrece în anul 2154. Terra este distrusă ecologic și social, majoritatea populației trăind în condițiile dezolante ale planetei devenite o uriașă ‘lume a 3-a’ dominată de sărăcie, anarhie și violență. Cei norocoși, bogați și puternici trăiesc pe o uriașă stație spațială numită Elysium, unde sunt asigurate condițiile optime de viață, unde bolile sunt tratate și de unde sunt controlate cele care se petrec pe Pământ, având grijă ca migranții potențiali să fie ținuți la distanță și încercările lor de a atinge țărmurile promise lichidate violent dacă este nevoie. Elysium din film nu este în totalitate produsul imaginației scenariștilor filmului. Ea se bazează pe ‘Stanford torus’, conceptul unei uriașe stații spațiale inelare, proiect schițat în 1975 la comanda NASA de Universitatea Stanford, pe baza unei idei a lui Wernher von Braun. Inelul ar putea avea 1,8 km în diametru și, dacă s-ar roti în jurul axei  o dată pe minut, ar asigura între 0,9g și 1,0g de gravitație artificială prin intermediul forței centrifuge. Spațiul interior al inelului este folosit ca spațiu locuibil și este suficient de mare încât să poată fi simulat un mediu „natural”. Densitatea populației este similară cu cea a unei suburbii populate cu o parte din suprafața dedicată agriculturii și o parte locuințelor. Cum ar putea fi construite asemenea stații? Din minerale extrase de pe Pământ, dar mai ales de pe suprafața Lunii.

(sursa imaginii: creativebloq.com/3d/how-elysium-robots-were-made-121310099)

‘Elysium’ este un film de acțiune science-fiction, dar cu o importantă componentă socială, specifică filmelor regizorului Neill Blomkamp, care deja din filmul său precedent, ‘District 9’, își demonstrase talentul de a prezenta viitorul ca pe o metaforă a conflictelor sociale și a pericolelor existențiale care planează asupra societății noastre. Filmele sale combină genuri diverse, iar rezultatul este că și spectatorii amatori de filme de acțiune și cei care preferă distopiile cu subtext politic au șanse bune să fie mulțumiți după vizionare. Pe de-o parte, povestea din film sugerează (și nu foarte subtil) decalajele economice, conflictele de clasă și crizele migrațiilor de pe Terra celui de-al doilea deceniu al secolului nostru. Pe de altă parte, sunt abordate câteva idei ale filmelor de anticipație dar și ale dezbaterilor specialiștilor în viitor cum ar fi transhumanța și capabilitatea de a codifica și transfera conținutul personalității umane pe alte suporturi de memorie. Foarte interesantă este și abordarea subiectului inteligenței artificiale. Robotii anului 2154 așa cum sunt imaginați în ‘Elysium’ nu vor fi antropomorfi, ci mai degrabă structuri metalice (create de firma de efecte speciale Image Engine), amintind formele corpului uman, dar păstrând clare caracteristici mecanice. Nu este de mirare că aceștia joaca rolul de polițiști sau soldați în forțele de represiune care apără ordinea și diferențierea socială între clasele suspuse de pe Elysium și locuitorii Terrei. Cum stăm cu legile roboticii? Întrebare fără răspuns. Lumea viitorului din ‘Elysium’ este încă o propunere de ficțiune într-un viitor alternativ despre care există multe semne de întrebare. Ca să ne întoarcem însă pe Pământ și în actualitate, la mai puțin de o săptămână de la revenirea pe Pământ a misiunii SpaceX Crew Dragon, Elon Musk s-a găsit angrenat într-un duel de mesaje Twitter cu senatorul Bernie Sanders, autorul unei propuneri de lege care propune impozitarea miliardarilor pentru finanțarea asistenței medicale în acest an dificil. Se pare că Musk va trebui încă multă vreme să-și împartă atenția între visele interplanetare și problemele Terrei.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

a Van Gogh like no other (film: Van Gogh – Maurice Pialat, 1991)

Posted on August 15, 2020 by admin

I had the joy of living another one of those events that give beauty to the life of a cinephile. My first encounter with Jacques Dutronc dates about half a century ago when I was listening to the shows on Radio Luxembourg behind the Iron Curtain. He was and remains perhaps the best French rocker. (Sorry, Johnny Hallyday!) Vincent Van Gogh is a huge artist, one of those who changed the course of art history. But I didn’t know that Dutronc played Vincent in a biopic. But most of all, I didn’t know Maurice Pialat. Many biographical films have been made about Van Gogh and will probably be made more. ‘Van Gogh‘ made in 1991 by Pialat is a film different from all the others. I even wonder if it should be considered a biopic. Maybe it would be more appropriate to call it an anti-biopic. I have not seen other films by Maurice Pialat, and I intend to recover this unforgivable ignorance of mine as soon as I can find other films of his. In this movie, Pialat seems to desire to make cinema as Vincent created. The painter did not resume to replicate the world around him as the academics had done, nor to observe and reinterpret it through his eyes and vision as an artist as the Impressionists did. Instead, he started from reality and created something new. Likewise, Maurice Pialat starts from the ultra-well-known biography of the painter and the well-documented period of the last months of his life to create on screen his own vision of the man and of the artist Van Gogh and of the people and the world around him.

The trivially known details are missing. There is no cut ear or grotesque bandage around the head. There is no insistence on the mystery of the fatal shooting. But the essence is present. With his physique and especially his shaken psyche, the artist crushed by the lack of understanding and recognition of his art by the surrounding society took refuge in the last months of his life in Auvers-sur-Oise, being treated by Dr. Gachet (Gérard Séty) . The connection with his brother Theo (Bernard Le Coq), as reflected in their correspondence, goes through a stormy period, with ups and downs, as in his brother’s life we witness the appearance of his wife and of his first and only child. Refused, perhaps feeling exiled from the bourgeois world, Vincent Van Gogh finds dialogue partners in women and in the simple people in the village whose portraits he paints. It is a period of feverish creation, as the end approaches the intensity of his artistic burning increases. The closer he gets to the end the more exuberant his works. Landscapes are on fire, nature is in convulsion, reflecting the storms inside. Pialat adds here another dimension, undocumented but human and credible. Van Gogh may be a depressed person, but not a passive one, he is very much alive. He lives intensely, eats, drinks, and has relationships with several women. Some are prostitutes, but not only, and at least one of the connections, the one with Dr. Gachet’s young daughter (Alexandra London) could promise a chance to regain his balance. But it is too late, and perhaps the awareness of this impossible situation is what precipitates his end.

True to his conception of creating something new and not of just putting on screen the biography, Maurice Pialat made no effort to make Jacques Dutronc look like Van Gogh, nor did he force him to grow the iconic red beard. Dutronc‘s role is far from what other actors have imagined, from Kirk Douglas to Willem Dafoe. It is actually the refusal of conformist adaptation, the simplicity of human relationships, the thirst for life and creation, the power to love that bring him closer to what Vincent Van Gogh may have been in reality. Among the other actors (all very good) in the film I would mention Gérard Séty with a complex and ambiguous portrait of Dr. Gachet and Elsa Zylberstein in the role of a beautiful and sensual prostitute. The scenes of the parties in the brothels of Paris and of the meetings between Vincent and Theo, either in Dr. Gachet’s house or on the banks of the Oise, are also very well directed. The frames seem to be taken from Manet’s paintings. Women’s costumes, dresses and hairstyles descend from Monet’s paintings. The figures and bodies of the women come from Renoir. Visually Maurice Pialat quotes the masters of Impressionism and not Vincent. In fact, from his art, we see from time to time only glimpses when a painting appears in the frame. We see the art in character instead. Vincent’s substance can found in his behavior. This unique film reconstructs the man Van Gogh from the essence of his art.

Posted in art, movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

the painter and the writer (Film: Cézanne et moi – Danièle Thompson, 2016)

Posted on August 14, 2020 by admin

Films about the painters of the artistic revolution in France of the last decades of the 19th century have long become a stand-alone cinematic genre. Impressionists and post-impressionists changed the course of art and reinvented the process of artistic creation. The interest related to their lives and their artistic careers was amplified by the fact that their biographies intersected creating a group dynamic, well documented by the writers of the time but also by the vast correspondence that many of them left behind. ‘Cezanne et Moi‘, Danièle Thompson‘s 2016 film follows the relationship between the painter Paul Cezanne and the writer Emile Zola from their childhood in Aix-en-Provence, going through the stormy 1860s spent in Paris where the two sought their way in life and in art, until the final decades of their lives, when their personal and artistic paths parted, at least apparently, in an argument as spectacular and passionate as their friendship had been until then. For both of them, this relationship was the friendship of their lives, probably more important than their marriages and relationships. What united them was childhood and youth, what separated them towards the end was art.

‘Cezanne et Moi‘ is more of a psychological study than a film about art. The narrative technique of flashbacks reconstructs the paths in life of the child of a banker who became a radical painter in conceptions and art (Cezanne – Guillaume Gallienne) and of the son of Italian immigrants (Zola – Guillaume Canet) who became one of the most important writers of France and an opinion journalist with great influence. The writer travels the social path of gentrification as his successful books bring him public recognition. The painter remains a marginal and a loner, he does not integrate in the social or artistic circles of the time. The friendship between the two men also seems to invade their personal lives, and director Danièle Thompson does not hesitate to describe critically and with feminist opprobrium their misogynistic attitude and the lack of sensitivity towards the women in their lives. The social and artistic environment of Paris in which the rise of the bourgeoisie took place in parallel with the radicalization of art is described in great detail, although the spectator a little careless or less knowledgeable in the history of French painting and literature in the second half of the 19th century may miss the presence and importance of some of the personalities that appear on the screen for just a few seconds.

‘Cezanne et Moi‘ is a biopic that allows itself some freedoms, despite the repeated mention of the years and places where important scenes take place. Some of the situations are imagined, some of the lines are taken from Zola’s books and articles, or from the correspondence between the two artist friends and rivals. The two actors who play the main roles are trained in the theater school of Comedie Francaise, which is an advantage because of the deep cultural understanding and respect for the personalities embodied on the screen, but also a disadvantage because we can feel a certain rigidity of the actors in relation to the camera. Guillaume Canet‘s Zola has more warmth, calm and prestige while Guillaume Gallienne‘s Cezanne plays his disorder and anxieties in a more exteriorized manner, with repetitive hysteria not always clearly motivated. Excellent makeup helps them cross ages. The cinematography is superb, especially in the scenes filmed in Provence, which insinuate, a little demonstratively perhaps, the way the landscape and light have permeated Cezanne’s art. However, the artistic facets of the two personalities remain hidden. What separated the two friends in the end was art. To write his book about the artistic environment of Paris, Emile Zola used Cezanne’s life and person as raw material, he exposed his friend to the public, and the painter never forgave him for that. Revolutionizing painting, Cezanne received little recognition and appreciation during his lifetime except for some of the felloew artists, and Zola joined the critical chorus at a delicate time. Only death and posterity appeased them and their names remain together for all those who came later. ‘Cezanne et Moi‘ tells a lot about the friendship and ego clashes between the two, but too little about their art. Only towards the end of the film, in the credits, the images of nature melting in the paintings remind us of what it is really about when we say the name of Paul Cezanne.

Posted in art, movies | Tagged , , , , , , | Leave a comment

L.A. in flames (film: Hotel Artemis – Jodie Foster, 2018)

Posted on August 13, 2020 by admin

There are quite a few reasons why ‘Hotel Artemis‘, the 2018 film by first time director Drew Pearce, would be worth seeing. First of all, the cast, in which Jodie Foster appears for the first time after a five-year break (her previous film was also a sci-fi action dystopia – Hotel Artemis) but also Jeff Goldblum, Sofia Boutella, and others. The design and cinematography as we can guess from the posters and ‘trailers’ are interesting and it is obvious that money and talent have been invested in them. The idea is quite original and many of the characters that appear on the screen bring with them interesting stories. And yet, the film disappoints. I believe that the main problem is in the script. The concept is underdeveloped and many of the heroes disappear before we have time to care about them. Most of the films that come out of American studios nowasays suffer from excessive length, because the addition of many minutes, sometimes tens of minutes, which unnecessarily prolong viewing times. ‘Hotel Artemis‘ suffers from being too short. With less than 90 minutes of actual screening time, the film fails to say all that needs to be said, and the ratio between content and action is excessively unbalanced in favor of the action, which itself is violent but not spectacular or original enough to compensate.

Los Angeles, the City of Angels of 2028 is in flames, with demonstrations and violent confrontations opposing the police and the army on one side, and the population rebelled against corporations and the economic and ecological crisis on the other side. Criminals control the streets. There is no running water, the power outages hotpermanently and a night curfew is imposed. The ‘Nurse’, a rather old woman (Jodie Foster wearing a sperical make-up designed to make her look older) takes care of the Artemis Hotel, furnished in the ‘Art Deco’ style which is actually a hospital that takes care of injured criminals. Fate brings simmultaneously in the hotel that night two gangster brotherst who just commited a burglary, a paid assassin, the injured local mob boss who is also the owner of the hotel and a seriously injured policewoman who is also linked to the nurse’s biography and tragic events decades ago. Confrontations are inevitable and the fate of the institution, which was a kind of cease-fire oasis in which weapons and conflicts are left at the entrance, is called into question.

The cinematic qualities and the remarkable stylish sets of the film are not enough to compensate for the lack of consistency of the story. Not even the main character, the Nurse, manages to convince, although she benefits from most of the time on screen and from Jodie Foster‘s acting performance.’Hotel Artemis‘ looks more like a sketch of a dystopian action film than the film itself. I think that it’s just the spectators interested only in the scenes of violent action who will come out, maybe, satisfied from watching. This does not require so much talen invested in acting or creating sets. The others, that is us, we will wait for the full movie.

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment

distorted reality (TV series: Losing Alice – Ayelet Zurer, 2020)

Posted on August 12, 2020 by admin

‘Losing Alice‘ (the Hebrew title is ‘L’abed et Alice‘) is a very ambitious Israeli television production, an eight-episode mini-series that bears no resemblance to anything ever produced for the ‘small screens’ in Israel. Apple TV bought this series, together with ‘Tehran‘ about which I wrote a few weeks ago, for international broadcasting, and I am very curious how it will be received by the audiences from other countries. If I were to look for a term of reference or comparison, the most obvious example I could find is the first season of David Lynch‘s ‘Twin Peaks‘, which combines a police investigation with the social and psychological analysis of a community from the northwestern United States, and found itself shrouded in an atmosphere of decadent and unsettling mystery and magic, in which the differences between reality and imagination, between memories and dreams, were quickly erased. Same in ‘Losing Alice‘ where we are dealing with a suicide, but one which is part of a movie script. The police investigation is replaced here by the games between reality and imagination, between the film production and the events that take place in the film, influencing each other. A famous saying tells that the film sometimes ‘beats reality’. In the series created and directed by Sigal Avin, the film invades reality.

We are dealing with a ‘triangle’ but not exactly a classic one. Two of the main characters, Alice (Ayelet Zurer) and David (Gal Toren) are the ideal couple in the Israeli art industry. She is an acclaimed film director (although she hasn’t directed anything new for a long time) and a film teacher, he is a successful actor. When the script written by the much younger Sophie (Lihi Kornowski) arrives on the disks of their computers, they both immediately notice the potential but also the dangers. The script proposes a violent and erotic story, ending with a suicide. The screenwriter is quick to appear in the well-settled life of the couple who live with their three daughters in a villa in a picturesque location, with nice and friendly neighbors. Strange events are starting to happen around the team that is being formed to make the film. The director who was originally supposed to make the film disappears, and Alice will take his place, using Sophie’s screenplay as a ramp for re-launching her career. Sophie seems to be maneuvering to take control of the film, and maybe more than that. She becomes the lead actress and the partner of David on screen. Did the relationship in the scenario between the mature man and the much younger woman materialize in reality? Does the script really belong to Sophie or to another film student, who had also mysteriously disappeared? Her ambitions don’t seem to stop with the movie. Sophie takes control of the lives of the director and the main actor who is her husband, she attracts them more and more in her dangerous world, the world of another generation, a reality distorted with other kinds of passions and fantasies. I stop from telling more in order to leave the pleasure of discovering the many mysteries of this story to future spectators.

https://www.youtube.com/watch?v=Oy9z-zleIO8

The series permanently combines three action plans. Outside there is the Israeli reality, described with precision and attention to detail – the spacious house of David and Alice and the smaller apartments of the other characters, trains and roads, meeting and production rooms. ‘Losing Alice‘ is also the story of a film, from screenwriting to directing at Cannes, and the ‘film in film’ technique is skillfully used to create the second plan of the story, with the film sets, the hotel chosen as the location for the key scenes , and the movie itself, the creation for which Alice risks her mental balance and her personal life. Finally, the third plan is the imaginary with dreams, fantasies, and nightmares combining violence with erotica. Their core is in the script of the film written by Sophie, but they risk spilling over into the other realities – the one in the movie, and the one outside, that is, in the lives of the heroes.

‘Losing Alice‘ has eight episodes. The best in my opinion were the first two and the final episode. The dramatic structure created in the first two episodes supports the rest of the series, but not everything that happens between episodes 3 and 6 seemed interesting to me, there are rehearsals, I think the series could be shorter by about two episodes, and I think from here it could have been cut. Episode 7 (the penultimate) has a special status, a key scene takes place in it, it has an almost independent structure and different from the rest of the series. But the episode didn’t seem very successful to me, and I think it’s another proof that Israeli directors rarely manage to put on the screen the passion that gives quality to good erotic scenes. Ayelet Zurer plays the role of Alice excellently, with a fragile double balance between reason and passion, between artistic sacrifice and the risks it involves in the lives of art creators. The script often makes her repeat the same feelings, but the problem is not the actress. The young actress Lihi Kornowski creates a mysterious and dangerous role, she is the one who dominates the story, leaving us to constantly wonder if we are dealing with an ambitious young woman, maybe also a victim of the passions of others, or with an incarnation of the devil. Gal Toren completes the triangle, his interpretation is correct, but he seems to be missing something of the charismatic aura that his character implies. The image contributes to the construction of the atmosphere, with a color palette borrowed from good thriller or horror movies. With ‘Losing Alice’, the director and screenwriter aimed very high, wanting to create a tension series that starts from the Israeli reality but reaches different territories from those approached in local films and series so far. I think he succeeded for the most part, but not totally. Let’s see what spectators from other parts of the world will say.

Posted in TV | Tagged , , , , , , | Leave a comment

love and wisdom in the city of Safed (film: haSodot – Avi Nesher, 2007)

Posted on August 11, 2020 by admin

Israeli director Avi Nesher‘s 2007 film ‘The Secrets‘ (the Hebrew title is ‘HaSodot‘) predates the success of films and TV series whose characters and stories are inspired by ultra-religious Orthodox Jewish communities. It is an environment that has aroused the interest and sometimes fascination of many, for various reasons. The approaches of screenwriters and directors who have created films in what we can consider a cinematic genre of its own are also diverse. A few classic Hollywood movies started from the literature (mostly written in Yiddish) depicting the lives of Jews in Eastern Europe before the Holocaust, a world completely lost in the tragedy of the genocide. Newer American and Canadian films have dealt with the communities who found shelter in North America. Finally, for the Israeli cinema, the theme of the life of religious Jews was dealt with in a broader social and cultural context, in a country of immigrants in which the coexistence of those from all over the world, with different traditions and ways of living their Jewishness often offers conflicting aspects. ‘The Secrets‘ is a film that manages to bring to life on screen a beautiful story, with strong characters, and situations that highlight some of the contradictions of behavior and values ​​of the ultra-religious Jewish society.

Noemi (Ania Bukstein) and Michel (Michal Shtamler), the main heroines of the film, are colleagues in a religious education institution in the town of Safed in northern Israel. The institution itself (‘midrashah’) is significant for the slow progress of equalizing the status of women and men in Orthodox communities. Even if they both study the same subject, only men can ascend to the position of rabbi, while the study of women stops once they get married and start taking care of family and children. The school in the film functions as a combination of religious school and marriage partners matching service. If Yentl‘s character played by Barbra Streisand and in the famous 1983 movie which is a classic of the genre could be split in two, then Noemi and Michel would be the two facets of Yentl. Noemi is intelligent and studious, trying to conquer the fortresses of rabbinic wisdom through study. Michel is superficial in her studies, but has some experience with the world outside the community, her best quality being the fact that she perceives the world with his heart. Michel’s generosity is complemented by Naomi’s depth. The two friends are given the task of helping Anouk (Fanny Ardant), a terminally ill woman with a tragic past. When they learn more about her destiny, they will try to help the foreign woman to redeem her life’s mistakes. The secrets in Avi Nesher‘s film are the taboos the two will have to face, with the innocence and naivety of their age, but also with the moral power that springs from a well-founded value system. These are serious issues from the perspective of religious Jews – the women’s ambition to know and act beyond the status limits imposed by tradition, the use of Kabbalistic rituals, the slipping of the friendship between the two girls just out of adolescence towards a ‘forbidden’ relationship. The treatment sometimes seems a bit simplistic and sentimental, the story is mixed with melodrama in some places, but the approach is respectful and nuanced.

One of the main qualities of the film is that it brings to life a few strong and excellently characterized women characters. Ania Bukstein creates a Noemi who is hard to forget, a teenager who is still looking for her way and still has a lot to discover in life and in herself, but who is guided by intelligence and an admirable moral compass. The young Israeli actress manages to shadow at some moments Fanny Ardant, one of the stars of the French screen and one of my favorite actresses. I also found the role of the rabbiness principal of the school played by Tiki Dayan special. Noemi represents what she was perhaps in her youth, but also what Noemi wants to avoid becoming by conforming to the unequal norms of a society that is changing too slowly. The world of women in the film eclipses that of men, which sometimes seems simplistic and brutal, except for the charming character played by Adir Miller. The cinematography created by director Avi Nesher makes good use of the setting provided by the city of Safed, the most special of the four cities that maintained Jewish wisdom in the centuries of exile, a city where nature combines with tradition, magic and arts. Along with Shuli Rand‘s ‘Ushpizin‘ (with the director himself belonging to the ultra-religious milieu) ‘The Secrets‘ is one of the films of the first decade of the 21st century that presents in a sensitive and authentic way the Jewish religious life in Israel, without avoiding its tough ad controversial aspects. It is a film with many beautiful moments about love and wisdom, about coming to age and about finding the way in life. Recommended.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: IETF 108 – o conferință în vremurile Coronei

Posted on August 10, 2020 by admin

În cei șapte ani de colaborare cu ‘Literatura de Azi’ am relatat de multe ori, în articolele mele din rubrica CHANGE.WORLD, despre conferințele organizației Internet Engineering Task Force (IETF), forumul în care din 1986 și până astăzi sunt dezbătute și aprobate prin consens cele mai multe dintre standardele internaționale care definesc comunicațiile pe Internet. Întâlnirea cu numărul 108 a organizației a avut loc intre 25 și 31 iulie. A fost o conferință diferită de toate cele organizate până acum – o conferință complet virtuală. Cum au decurs activitățile? Care a fost eficiența activității virtuale în comparație cu edițiile obișnuite ale întâlnirilor organizației? Ce se va întâmpla în viitor, în timpul în care pandemia continuă, și care sunt lecțiile învățate și consecințele pe termen lung? Voi încerca să răspund acestor întrebări în articolul din aceasta săptămână.

(sursa imagine cover: superangels.club/invest-in-madrid/)

Dacă nu ar fi fost Corona, IETF 108 ar fi avut loc la Madrid. Ar fi fost prima întâlnire din istoria acestei organizații care ar fi avut loc în Spania, rezultat al multor ani de discuții și de pregătiri minuțioase. Pentru a organiza o conferință IETF, un oraș trebuie să îndeplinească o serie de condiții, care încep de la asigurarea unor spații de cazare și facilitați adecvate pentru conferințe, până la o infrastructură de rețea care să permită funcționarea tuturor aplicațiilor necesitate de un grup de utilizatori pretențioși și o legătură directă la Internet care să asigure accesul liber și egal al tuturor participanților de la distanță. Sper că după ce lucrurile revin la normal, colegii spanioli să aibă ocazia de a găzdui nu peste multă vreme o ediție viitoare a conferinței. Hotărârea de a anula complet întâlnirea fizica și de a organiza o conferință complet virtuală a fost luată la începutul lunii mai, când a devenit clar că închiderea frontierelor și oprirea majorității zborurilor internaționale va dura peste vară. Trebuie menționat că și ediția 107 a conferinței IETF, care ar fi trebuit să se desfășoare la Vancouver, a fost înlocuită cu o conferință virtuala, dar în acel caz decizia a fost luată în ultimul moment, și programul congresului a fost înlocuit cu o serie de întâlniri virtuale ale grupelor de lucru care au fost distribuite într-un interval de mai multe săptămâni. De data aceasta, conducerea IETF și organizatorii au decis ca programul conferinței să fie întocmit pentru o săptămână cu cinci zile de lucru, structura și modul de operare să fie similar cu cel al întâlnirilor ‘fizice’ și ședințele să se desfășoare după fusul orar al Madridului. În teorie cel puțin, singura diferență semnificativă a fost că nimeni nu a zburat spre Madrid.

(sursa imaginii: youtube.com/watch?v=n0LL3TI5eyo)

Nu este, desigur, prima experiență virtuala pentru IETF. Înființată în 1986, organizația funcționează de la sfârșitul anilor ’80 cu un ritm de trei congrese anuale, distribuite mai mult sau mai puțin echitabil în ultimii ani pe cele trei continente unde se petrec majoritatea activităților de dezvoltare a Internetului: America de Nord, Europa și Asia. O singură întâlnire în cei 35 de ani a avut loc în Australia. Congresele durează o săptămână, cu cinci zile de lucru oficiale care încep luni și se termină vineri după-amiază. În intervalul de aproape patru luni dintre conferințe, au loc numeroase întâlniri virtuale ale grupurilor de lucru, ale echipelor de proiectare și ale comitetelor specializate. Majoritatea acestor întâlniri intermediare sunt virtuale. Pentru buna lor desfășurare au fost create, experimentate și puse în explorare un număr de aplicații software care permit emularea în spațiul virtual a tuturor funcțiilor care sunt executate în întâlnirile fizice. Vom găsi, desigur, aplicații care permit conferințele video și audio, prezentările pe ecrane virtuale, accesul la documente, luarea de note, colaborare în editarea documentelor, înregistrarea întâlnirilor cu scopul de a crea relatări precise ale lucrărilor și altele. Este acordată atenție securității datelor și respectării regulilor de bază ale funcționării organizației – printre altele, cele legate de proprietatea intelectuală, reguli esențiale pentru o organizație care își propune să creeze și să pună la dispoziția utilizatorilor standarde de înalt nivel tehnic, deschise și ușor de înțeles și utilizat de către specialiștii care doresc să folosească un Internet liber și interoperabil.

(sursa imaginii: ietf.org/how/meetings/108/session-participant-guide/)

IETF-108 nu a fost prima conferință IETF în care o parte însemnată a participanților a lucrat de acasă. În fapt, de la IETF 91, care a avut loc în 2014 la Honolulu, câteva sute de participanți s-au legat la fiecare conferință de la distanță, au contribuit, au prezentat, au condus ședințe. Numărul lor reprezenta în general până la 40% din totalul participanților. Pentru comparație, IETF 105 care a avut loc cu un an în urma la Montreal a înregistrat un număr de 1103 participanți on-site și 861 la distanță, iar IETF 106, ultima întâlnire fizică, desfășurată la Singapore, în noiembrie 2019, a avut 1004 participanți la fața locului și 607 la distanță. Acum, IETF 108, conferința complet virtuală a avut 1190 de participanți. În cele două luni și jumătate de la decizie și până la începutul conferinței au trebuit să fie adaptate majoritatea aplicațiilor software care susțin dezbaterile, de la sistemul de înscriere și până la sistemele de conferențiere și colaborare. Organizația IETF lucrează cu aplicații din domeniul public sau donate de diferite companii, toate bazate desigur pe tehnologiile și standardele IP. Inginerii numesc asta în glumă ‘eat your own dogfood’. Aceste aplicații fuseseră deja testate pentru conferințe cu o parte din participanți aflați în sala de conferințe și o minoritate la distanță, sau pentru conferințe complet virtuale dar cu un număr de câteva zeci de participanți. Au fost adaptate, testate și oferite participanților în variante îmbunătățite, adaptate participării de la distanță a sute de participanți. Aplicația principala de conferențiere este furnizată de firma italiana Meetecho, este un fel de Zoom perfecționat, cu funcții speciale pentru luat note, pentru înregistrarea și arhivarea discuțiilor, o ‘coadă’ virtuală care face ordine între vorbitori, și o funcție nouă pentru evaluarea consensului la distanță, introdusă la această conferință. Comunicațiile se bazează pe tehnologia WebRTC (comunicații în timp real pe Web) creată de IETF în colaborare cu World Wide Web Consortium (W3C), despre care am scris în aceasta rubrică deja cu câțiva ani în urmă. În majoritatea timpului această aplicație și toate celelalte au funcționat excelent. Au existat cred câțiva ingineri fericiți, căci nu există satisfacție mai mare decât să verifici că tehnologii proiectate vreme de ani de zile funcționează și oferă satisfacție utilizatorilor.

(sursa imaginii: ietf.org/proceedings/108/slides/slides-108-asdf-consolidated-slides-02)

Programul conferinței IETF 108 a fost similar celor al conferințelor din ultimii ani. Întâlnirile grupurilor de lucru au avut loc în paralel în opt camere virtuale, în sesiuni de 50 de minute sau de 100 de minute, timp de cinci ore pe zi. Au fost organizate spații virtuale pentru întâlnirile mai puțin formale care au avut loc în afara programului obișnuit de lucru. Dintre activitățile noi, discutate în cadrul sesiunilor Birds of a Feather (BoF), aș menționa în primul rand ‘A Semantic Definition Format (ASDF) for Data and Interactions of Things’ care poate rezulta în standardizarea unui model de date care să permită comunicarea între aparatele care participă în Internetul Obiectelor (Internet of Things – IoT). Este vorba despre un domeniu aplicativ care se dezvoltă într-un ritm vertiginos, despre care am discutat deja de multe ori în rubrica noastră. Multe ‘Obiecte’ sunt deja legate la Internet – senzori de temperatură și alte măsurători de mediu, dispozitive de securitate, aparatură casnica și asistenți personali care ajută în gospodărie, contoare electrice sau senzori pe automobile care îmbunătățesc siguranța circulației și pregătesc introducerea mașinilor auto-pilotate. Ele provin însă de la vendori diferiți și nu comunică între ele, deoarece nu există un limbaj comun și un dicționar unic. Câteva organizații de standardizare au început activități în acest sens sau oferă modele deschise (cel mai cunoscut se numește OneDM). Este posibilă standardizarea unui format unic de date și este IETF organizația potrivită pentru această activitate? Dezbaterile vor continua și după întâlnirea din această săptămână. Au fost discutate, de asemenea, și activitățile legate de un nou protocol de transport peste IP, care să fie adaptat cerințelor de scalabilitate și viteză ale Internetului de astăzi și ale celui de mâine. Cooperarea și chiar și comunicarea dintre IETF și alte organizații angrenate în activități similare, cum este ITU (International Telecommunications Union), nu este ușoară, căci aceste organizații s-au găsit de multe ori în situații competitive. Pericolul proliferării standardelor care caută soluții pentru același spațiu de probleme există și aici.

(sursa imaginii: airfrance.gr/travel-guide/bangkok)

Care sunt concluziile și ce se va întâmpla în viitor? Cei care accesează acum site-ul Web al IETF-ului pot afla că viitorul congres, IETF 109, va avea loc la Bangkok intre 14 și 20 noiembrie 2020. După părerea mea, sunt șanse minime ca întâlnirea aceasta să poată avea loc în format fizic. Frontierele sunt încă departe de a fi deschise și multe țări trec prin ceea ce se numește ‘al doilea val’ de contaminări Corona. Noiembrie înseamnă deja plină toamnă și sezonul gripelor. Tailanda însăși a reușit să administreze bine pandemia, dar asta se datorează și limitării drastice a turismului și a intrării cetățenilor străini și nu este clar câte dintre aceste restricții vor fi sau nu în vigoare în noiembrie. Companiile care finanțează participarea multora dintre inginerii activi în activitatea IETF au și ele restricții de călătorie. Prețul asigurărilor medicale și personale reprezintă o altă necunoscută. Toate aceste argumente mă fac să cred că peste nu mult timp conducerea IETF va decide că și IETF 109 va fi un congres virtual. Începe însă să se contureze și o tendință pe termen lung. Mulți dintre colegii care au participat la congresul virtual care a fost IETF 108 consideră acest eveniment ca un succes. Desigur, au lipsit interacțiunile personale, socializarea, discuțiile directe care, de multe ori, clarifică mai bine decât orice problemele complexe sau neînțelegerile triviale. Cu toate acestea, s-a lucrat în mod intens și eficient, și s-au înregistrat progrese similare cu cele de la întâlnirile din anii trecuți. Toate acestea au fost posibile cu investiții mult mai mici, fără oboseala și cheltuielile legate de deplasările a peste o mie de participanți în țări străine, uneori pe alte continente. Este și o soluție mult mai ‘verde’, mai ecologică. Cu toții am fost acasă sâmbătă dimineața, fără oboseala călătoriei și decalaj de fus orar. Pot face aici o mărturisire. Cu vreo zece ani în urma, când făceam parte din conducerea organizației, am pronosticat că peste un deceniu o mare parte dintre întâlnirile IETF vor fi virtuale. Nu sunt profet și, desigur, nu-mi doream ca pronosticul meu să devină realitate în condițiile unei pandemii globale. Acum, după IETF 108, eu cred că și după ce pandemia va trece, revenirea va fi la o altă formă de întruniri, la un alt mod de lucru. Cred că dacă se va reveni la întâlnirile fizice, participanții care vor face deplasarea se vor constitui într-o minoritate. Ca și în multe alte domenii, și congresele organizațiilor de standardizare și alte congrese științifice de acest fel vor fi altfel în lumea AD (de după dez-izolare) decât în lumea BC (dinainte de Corona). Voi urmări, voi relata, vom discuta.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Tagged | Leave a comment

the writer and her ghost (film: D’après une histoire vraie – Roman Polanski, 2017)

Posted on August 8, 2020 by admin

I will try the impossible, namely to write about the penultimate film of Roman Polanski, ignoring his controversial personality and biography. In writing the screenplay for ‘Based on a True Story‘ (original title in French is ‘D’apres une histoire vraie‘), made in 2017, Polanski collaborated with the writer Delphine de Vigan who wrote the novel that inspired the film, a novel that received one of the prestigious awards of the French literary world in 2015, and with screenwriter and director Olivier Assayas, himself author of excellent psychological thrillers. The result is quite satisfactory in my opinion, but not very original. The story seems to borrow ideas and snippets of characters from many other films – something from ‘Misery‘ (the heroine is a writer whose life is taken over by someone who wants to control her writing), something from the Bourne movies and their games. identity, and something even from Polanski himself, one of the heroines being a ‘ghost writer’ just like in his 2010 film. The plot is not terribly original, but Polanski‘s style and directing hand are visible, even if the tools in his kit seem to be slightly blunt.

Is it a ghost story? At one point I also asked myself this question. Delphine, the main heroine of the film (Emmanuelle Seigner), is a famous writer. At a launch of her previous book, she meets an admirer (Eva Green) whose name is Elle (maybe from Elisabeth, maybe the generic Elle = She, maybe just L.). The slightly younger woman seems to be the ideal friend and perhaps the soulmate needed in the creative crisis before writing the first pages of her next book. Elle is a ‘ghost writer’, meaning she writes books signed by personalities, other famous women. The closeness between the two women is becoming more and more toxic. Elle begins to rummage through Delphine’s life, to share a personal biography that seems too tragic to be true. Friendship or hidden goals? The relationship between the two seems to mix empathy with the desire to control, the writing rivalry with a dangerous game of identities.

The two actresses are on screen almost permanently together. The relationship between them involves curiosity and fear and the tension is built as very sincere and transparent Delphine reveals her secrets receiving in return from Elle a life story that seems to be descending from the ambiguous space of imagination or maybe nightmares. There are ‘logical holes’ in the story, but they seem rather intentional, because maybe we don’t see everything, or maybe not everything that we see is real. Polanski describes with authenticity the French literary and intellectual environment, with the fascination for successful writers who are media personalities as is not often the case elsewhere in the world. His respect for the profession of writer is visible, and the dilemmas of the creator in front of the blank page, still unwritten, are perfectly brought to the screen. As in good thriller movies, we will watch a car trip at night, and the story will have as setting a villa in an isolated place which can be controlled by shadows, criminals, maybe even ghosts. The gradation of the tension did not disappoint me, and I also liked the fact that the screenwriters did not try to explain everything, leaving room for imagination and discussion.’Based on a True Story‘ may not be Polanski‘s best film, and it feels like he’s reusing, as in a collage, materials and ideas from other books and movies (some of his own), but in the end it’s a good psychological thriller, which I believe will not disappoint the fans of the genre or of the director.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

Europenizarea României și românizarea Europei (Carte : Lucian Boia – Românii și Europa)

Posted on August 7, 2020 by admin

Seria de autor a lui Lucian Boia de la Editura Humanitas continuă cu apariția cea mai recentă, prima din anul 2020, a eseului ‘Românii și Europa – O istorie surprinzătoare’. Cel mai puțin surprinzător este subtitlul, căci ultimul lucru pe care l-am aștepta de la o carte semnată de istoricul cel mai prolific al perioadei este să meargă pe cărări bătute, mai ales atunci când abordează o temă care a avut parte de destule eseuri culturale, dar de puține analize făcute cu uneltele istoricului de profesie. ‘Românii și Europa’ este o carte poate prea succintă, după cum voi argumenta în cele ce urmează, dar una care oferă o perspectivă istorică unei dezbateri dintre cele mai importante ale actualității românești.

Abordarea inedită cu care ne-a obișnuit Boia este vizibilă din primul capitol ‘Biologie sau cultura?’ care disecă afirmația aparent banală a originii latine a poporului român. Ce înseamnă latinitate pe un continent a cărui istorie poate fi scrisa și ca o istorie a migrațiilor și într-o zonă geografică aflată parca din totdeauna la intersecția imperiilor și la periferia unor puteri care au depășit aproape mereu organizatoric și numeric entitățile statele românești?

‘Românii sunt latini fiindcă vorbesc o limbă latină, nu fiindcă ar avea sânge roman (în fapt, poate n-au deloc sau aproape deloc). S-ar putea să aibă mai mult sânge slav (în ciuda faptului că nici nu vor să audă de o asemenea înrudire). Dar, încă o dată: să nu amestecăm biologia cu cultura. În ceea ce privește limba, în ciuda unor puternice influențe slave (și nu numai), româna aparține, categoric, familiei romanice, și asta e suficient pentru a marca decisiv identitatea lor ca unic popor latin din jumătatea răsăriteană a Europei. Să lăsăm așadar la o parte tot ce tine de biologie. Problema este strict de ordin sociocultural. Din această perspectivă, românii au dovedit de-a lungul istoriei o inepuizabilă receptivitate. Suntem rezultatul unui extraordinar amestec cultural. Aproape că nu lipsește nimic din civilizația europeană care, de la un secol la altul, să nu fi fost preluat și de români. S-ar putea, în termeni culturali, să fim cel mai amestecat popor al Europei. Am sorbit cam tot ce era de luat din cultura europeană. Să fim oare tocmai noi cei mai europeni dintre europeni?’ (pag. 9-10)

Excelentă mi s-a părut perspectiva lingvistică expusă în capitolul ‘Curioasa limbă română’. Conform lui Lucian Boia româna este cea mai influențabilă limbă din familia limbilor latine și cea care prezintă cel mai mare grad de diversitate. Spre deosebire de ceea ce poate era o prejudecată a mea, româna nu este cea mai apropiată dintre limbile familiei de matricea latină ci cea mai depărtată. Explicația se află în faptul că relatinizarea românei care s-a petrecut în secolul 19 după multe secole de influențe slavone, turcești, grecești, maghiare a avut loc în general nu direct ci prin intermediul celorlalte limbi latine, în special a francezei și a italienei. În vocabularul actual al limbii române cam 40% din cuvinte sunt neologisme provenite din franceză, dar în termeni de circulație (frecvența folosirii) procentajul lor este cam de 20%. Revoluția a avut loc intre anii 1830 și 1860, propulsată de burghezia și intelectualitatea pașoptistă. Un text fundamental cum este ‘În contra direcției de astăzi în cultura română’ scris de Titu Maiorescu în 1868 ar fi fost aproape ininteligibil unui boier muntean sau moldovean de pe la 1830. În ultimele decenii engleza a înlocuit franceza în rolul de sursă principală de neologisme. În cea mai francofonă țară a Europei ne-francofone, puțini tineri mai vorbesc limba franceză. Singura omisiune a acestui excelent capitol mi s-a părut absența filonului ardelenesc. Intelectualitatea românească ardeleană a trăit la sfârșitul secolului 18 și în secolul 19 o relatinizare diferită de cea de la sud și est de Carpați, și asta i-a scapăt lui Boia.

Dimensiunea lingvistică este dezvoltată și completată în capitolul intitulat ‘Caruselul modelelor’. De-a lungul secolelor românii au adoptat nu numai limba vecinilor care uneori erau și stăpânitori ci și elemente de organizare a administrației, instituții de învățământ, și curente și instituții religioase. Doar spre mijlocul secolului 19, ca urmare a influenței imperiilor napoleonene, privirile s-au îndreptat spre vestul Europei, în special spre Franța, dar și spre Germania în curs de formare dar foarte influentă cultural. Este paradoxal faptul că primul contact consistent al culturii românești cu civilizația occidentală a avut loc prin intermediul Rusiei, cu ocupația rusească din timpul războaielor ruso-turce. Românii s-au dovedit însă în opinia lui Boia mult mai maleabili și mai buni imitatori.

‘Este tentantă comparația cu Rusia. Și în Rusia s-a declanșat un proces de occidentalizare, chiar mai devreme, de pe la 1700. A fost însă din voința unui singur om, țarul Petru cel Mare. El a introdus în chip autoritar tot felul de reforme, și mai presus de orice i-a obligat pe boieri să-și taie bărbile. În țările române nimeni n-a întrebat pe nimeni. Cum s-ar zice, boierii și-au tăiat singuri bărbile, de bunăvoie, din proprie inițiativă. A fost elanul unei întregi generații, faimoasa generație care a făcut Revoluția de la 1848 și Unirea Principatelor din 1859, marile reforme din vremea lui Cuza, instalarea pe tron a lui Carol I și Războiul de Independență din 1877-1878.’ (pag. 28-29)

Dacă influențele slavone, turcești, grecești, franceze și germane s-au succedat în mod aproape natural și au fost îmbrățișate de elitele locale în diferite momente istorice, influența rusă din perioada scurtă a orientării pro-sovietice a fost singura excepție, și singurul moment istoric în care influența a venit de la Răsărit. Într-o țară care în interbelic fusese dintre cele mai puțin atinse de comunism, rusificarea, pe cât a fost de intensă și de violentă (combinată fiind cu o schimbare aproape totală a elitelor) a fost și de scurtă durată, curmată fiind de reorientarea naționalistă a politicii lui Ceaușescu. Cu atât mai paradoxal a fost faptul că ideologic Romania a păstrat dogmatismul stalinist cel mai persistent din Europa, Ceaușescu ajungând la un moment dat să-i predice până și lui Gorbaciov. În fapt este și acesta un tipar istoric – românii au preluat și aplicat la ei în țară de multe ori modele importate din imperii muribunde, de la Bizanț și Imperiul Slav Bulgar până la cel sovietic. Putem doar spera că aderența la politicile europene și americane din ultimul sfert de secol nu se încadrează în același tipar. Care este caracteristica unificatoare? Poate adaptabilitatea, cea care ne permite să ‘ne descurcăm’ ca individuali oriunde ajungem în lume? Romanii sunt maeștri în ‘Arta amestecului’ (alt titlu de capitol) și asta se reflecta în bucătărie, în băuturi (unele popoare preferă vinul, altele berea, noi le apreciem pe ambele și adaugăm șprițul), în arhitectura de o dezordine desăvârșită a Bucurestilor, în admirabila dezorganizare pe care o observa cu un secol în urma generalul Berthelot.

sursa imaginii hotnews.ro

Lucian Boia dedică două capitole minorităților și unul, intre ele, întrebării ‘Suntem buni sau răi?’ în care încearcă să se ia la trântă cu stereotipul toleranței românești. Creat după modelul statului național unitar francez, statul roman a respins cu înverșunare orice influență a modelelor federaliste, care sunt totuși răspândite într-o mare parte a Europei. Au existat desigur motive istorice și mai exista chiar și astăzi, dar până și deschiderea unei discuții care să evalueze opțiunea federalistă este considerată o blasfemie. Și totuși, Romania a beneficiat enorm de pe urma aportului minorităților în economie și comerț, în industrie și meșteșuguri, în cultură și artă. Instructive sunt statisticile aduse de Boia despre componența națională a diferitelor provincii românești în diferitele epoci istorice. Câteva exemple ale contribuției chiar și a minorităților importate (serviciul medical înființat de Davila, presa pluralistă promovată de Cazzavilan) sunt extrem de interesante. Aceste capitole suferă însă din cauza vitezei de scriere și a economiei de cuvinte. Influența minorităților evreiești și germane a avut o componentă importantă în legăturile cu comunitățile naționale și culturale de peste granițe, și cred că acest aspect își avea locul în carte. Este omis complet aportul regalității, importanța înscăunării ‘domnului străin’ și a existenței unei case regale înrudite cu casele regale ale restului Europei. Reacția naționalistă extremă a fost mult mai răspândită și mai diversă decât prea des citatul exemplu al ‘Doinei’ lui Eminescu. Relațiile dintre români și țigani au și ea o istorie îndelungată, care devine din ce în ce mai relevantă și mai actuală. În fine, discuția despre opțiunea federalistă, care începe cu observația justa că astăzi ea nu mai este legată neapărat de problema minorităților, pare a se termina când abia începuse. Cine altcineva decât Lucian Boia ar putea deschide astăzi o asemenea dezbatere cu implicații istorice și politice, cu lecții din trecut care ar putea fi aplicate în viitor?

Capitolele finale abordează istoria recentă și în special ‘Experimentul Dragnea’ în care identifică o continuare a unei alte nefericite tradiții istorice românești, cea a formelor fară fond. O Românie ieșită din coșmarul dictaturii dar fară lustrație și fară să se debaraseze de o mare parte din structurile vechi, de oamenii vechii noi elite, și mai ales de mentalitățile bizantino-comuniste a reimportat structuri politice din Europa și din propriul ei trecut, fară a le putea da consistență. Au fost condamnarea comunismului sau recunoașterea episodului românesc al Holocaustului tot forme fară fond, texte cu cuvinte juste dar fară acoperire? Exista o tradiție a injustiției în Romania? (alt subiect minunat pentru o viitoare carte). Întrebarea cum a fost posibil ‘fenomenul Dragnea’ este la fel de justificată ca și cea despre ‘fenomenul Ceaușescu’. Eseul istoric aluneca în aceste pagini finale spre comentariu politic de actualitate. Putem fi de acord sau nu cu opiniile pe care Boia nu ezita să și le expună, dar nu putem nega faptul că pune întrebări incitante și deschide drumul spre dezbateri importante. Avem create însă condițiile unor dezbateri civilizate și constructive în societatea românească de astăzi? Alta întrebare deschisă. Macar o concluzie oarecum optimistă poate fi trasă, dar ea este combinată cu un avertisment:

‘În tot răul a fost o parte buna. Oamenii au început să se dezmeticească și să înțeleagă că democrația trebuie apărată în fiecare zi (și cu atât mai mult democrația atât de tânără și de imperfectă precum cea românească). Grație lui Dragnea, spiritul civic, aflat multă vreme la o cotă foarte joasă în Romania (unde fiecare înțelege să se descurce pe cont propriu), a început să prindă consistență, dovadă marile manifestări de protest din București și din multe alte orașe, împotriva unei guvernări corupte și abuzive, anti-justiție și antieuropene. Experimentul Dragnea s-a încheiat în chip lamentabil; și acesta e un punct câștigat pentru democrația românească. Însă faptul că omul acesta a reușit să confiște România trebuie să dea de gândit. Nu suntem încă imunizați împotrivă derivelor autoritare.’  (pag. 71-72)

Lucian Boia a scris o carte de vreo 70 de pagini. Ar fi putut fi cu ușurință o carte de 300 de pagini. Prin multitudinea subiectelor abordate și densitatea ideilor chiar merita să fie o carte de 300 de pagini. De multe ori am avut impresia de cititor că am în fata mai degrabă rezumatul sau planul de lucru al unei cărți importante, dar nu cartea însăși. Citez doar doua fraze din încheiere care ar merita discuții separate: ‘Românii sunt însă ceva mai puțin occidentalizați decât România.’ și ‘Occidentul crede în reguli (chiar dacă nici occidentalii nu le respectă întotdeauna). Romanul este destul de sceptic în privința regulilor‘. Astăzi românii sunt pretutindeni în Europa. Influența românilor pe continent crește nu neapărat datorita vreunei spectaculoase evoluții politice, ci datorită valului de migrație economică. Ne îndreptam spre o Mare Schimbare? Lucian Boia încheie cartea cu aceste două cuvinte dar nu spune mai mult. Poate o va face în viitoarele cărți. Este un autor care nu ezită să șocheze și să contrazică consensuri comode, să abordeze subiecte tabu. Putem fi de acord sau ne putem declara consternați, dar nu și plictisiți. Tocmai deoarece Boia scrie cursiv și interesant, mi-aș dori să citesc lucrări mai consistente și mai dense ale sale. Poate chiar mai puține titluri, dar cu mai multă adâncime.

Posted in books | Tagged , , , | Leave a comment

from LIFE to National Geographic (film: The Secret Life of Walter Mitty – Ben Stiller, 2013)

Posted on August 7, 2020 by admin

The 2013 edition of ‘The Secret Life of Walter Mitty‘ starts very well. The titles are clever and original, and the introduction promises a quality comedy (with Ben Stiller the actor skillfully instructed by Ben Stiller the director) and a romantic intrigue, with Kristen Wiig, beautiful and acting well, embodying the object of the hero’s dreams. For a while, things are getting better and better. The film is a ‘remake’ in which the story of the shy middle-aged man who jumps from time to time with his imagination into an alternative reality different from his banal life is combined with the story of the last days of the printed version of LIFE magazine. The illustrated magazine might have been at the peak of its success in 1947 when the original film was made (in which Danny Kaye gets in trouble in an espionage story). Walter Mitty, the hero of the film, not only works for an obsolete magazine, about to be replaced by a full dot-com version, but also has the function of ‘negative administrator’, i.e. those photo clichés on film that became useless at once with the introduction of digital photography. Complications do not take long to appear, the hero’s life becomes more and more interesting, but not the movie. It is one of those cases where the film is a collection of beautifully filmed scenes and interesting ideas, but the result is less than their sum.

What did I like? As I already wrote, the beginning and the first 20-25 minutes of the film. The ‘alternative reality’ scenes that the hero experiences. The respectful nostalgia for the illustrated press half a century ago, which was a key vehicle of information but also a part of the American popular culture. The magnificent landscapes through which Walter Mitty runs, worthy of the most spectacular films of National Geographic. The cinematography in general. The chemistry between Walter (Ben Stiller) and Cheryl (Kristen Wiig). Shirley MacLaine and Sean Penn having obvious fun in supporting roles.

https://www.youtube.com/watch?v=HddkucqSzSM

What did I like less? The story is too predictable. The film begins very well and ends banally and melodramatically. Walter’s alternate visions end abruptly and without explanation. The last one (Wiig singing a pop clip) is pathetic. The character of the ‘transformer’ of companies, in this case the LIFE magazine which from the illustrated magazine becomes an internet site, is a caricature stereotype and who also disappears for most of the second part of the film. ‘The Secret Life of Walter Mitty’ seems to have started with great ideas and big ambitions, which where all but forgotten during the production, and the result is just another feel-good comedy.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment