CHANGE.WORLD: Maturitatea unui gigant

Posted on August 31, 2020 by admin

Paralelismele dintre ciclurile de dezvoltare ale firmelor hi-tech și ciclurile de viață biologice sunt tentante, însă de multe ori înșelătoare. Diversitatea este regulă și în viața economică, și în lumea vie. La fel cum în natură există organisme efemere, cu o durată de viață limitată la o zi sau la câteva zile, și în lumea tehnologiei firmele se nasc, luptă să răzbească, dar nu toate reușesc să supraviețuiască. Cele care supraviețuiesc trec prin procese de creștere mai mult sau mai puțin rapide și, uneori, precum în natură, animalul mai agil și mai puternic îl nimicește pe cel mai greoi și mai slab, cel mare îl înghite pe cel mai mic. Numărul speciilor care devin dominante în ecosistem a fost și este limitat în orice perioadă a istoriei naturale. Același lucru se întâmplă și în peisajul contemporan al industriei hi-tech, dominat de un număr mic de firme gigantice. Când ajung la asemenea dimensiuni, este vorba deja despre structuri economice și tehnologice complexe și nu mai puțin fascinante decât egalii lor din lumea vie. De aici încolo, paralelismul și metaforele darwinismului economic încetează să mai funcționeze. Marile corporații tehno-economice se confruntă cu problemele lor specifice și încearcă prin metode diverse să continue să creeze, să producă, să domine piețele și să se dezvolte în continuare. În acest articol al rubricii CHANGE.WORLD voi descrie câteva dintre aspectele legate de una dintre firmele cele mai cunoscute din lumea Internetului și a tehnologiilor avansate – Google. Cum se confruntă acest gigant cu problemele creșterii, cum își trăiește maturizarea și care sunt consecințele acestor procese pentru noi, utilizatorii?

(sursa imaginii By The Pancake of Heaven! – Own work, CC BY-SA 4.0, commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=77221979)

Oamenii se nasc din dragoste. Companiile hi-tech se nasc dintr-o idee. Uneori, aceste idei par excentrice sau sunt greu de înțeles pentru neprofesioniști.  Microsoft a început cu un sistem de operare, un concept obscur pe care nimeni dintre neprofesioniștii calculatoarelor nu-l înțelegeau în anii ’70. Facebook a început ca o versiune software a afișierului de mesaje al studenților dintr-un dormitor la Universitatea Harvard. Apple a renăscut din ideea genială dar complet trăsnită de a face din telefonul portabil interfața umană cu universul. Și Google? Google a pornit de la un algoritm de căutare al informației pe Internet, care făcea parte dintr-un proiect al celor doi doctoranzi de la Universitatea Stanford, Larry Page și Serghei Brim. Codul inițial a fost scris de Scott Hassan. Anul era 1996. Page și Brim aveau 23 de ani, Hassan doar 17. Google a fost încorporat de Page și Brim în 1998, și cei doi conduc de atunci, sub o formă sau alta, firma, în timp ce Hassan s-a îndreptat spre domeniul roboticii. Dintre personalitățile remarcabile care au contribuit la succesul lui Google merită menționate numele lui Eric Schmidt, care a condus operațiile între 2001 și 2011, perioada de acumulări și consolidări care au transformat Google dintr-un start-up într-un gigant, și Sundar Pichai care de la ultima mare reorganizare a firmei încoace din 2015 conduce operațiile lui Google și ale ‘companiei mamă’ Alphabet. Page și Brim beneficiază de un sistem de acțiuni care acordă întemeietorilor firmei un număr de voturi de zece ori mai mare decât al celorlalți acționari. Cu 38% dintre drepturile de vot, ei continuă să aibă cuvântul decisiv în toate deciziile strategice legate de viitorul firmei.

(sursa imagini: youtube.com/watch?v=XTI7M1puC6Q)

Reorganizarea din 2015 poate fi considerată ca un succes. Revista Economist, care i-a dedicat lui Google un ‘cover story’, cu câteva săptămâni în urmă, menționează faptul că mai mult de patru miliarde de persoane utilizează cel puțin unul dintre produsele și aplicațiile grupului. Asta înseamnă mai mult decât jumătate din populația Pământului. În medie, într-o zi sunt efectuate 6 miliarde de căutări Google și sunt încărcate pe YouTube (aplicație care aparține grupului) echivalentul a 49 de ani de informații video. Programul de mail Gmail și aplicațiile de hărți Google Maps și Waze au miliarde de utilizatori. Cifra de vânzări a lui Alphabet a crescut de la 66 de miliarde de dolari la 161 de miliarde de dolari, între 2015 și 2019. Profiturile nete anuale au crescut în aceeași perioadă de la 14 miliarde de dolari la 34 de miliarde de dolari. Centrul de greutate și sursa principală de venituri a grupului Alphabet a rămas Google însuși, care generează 83% din venituri și cam toate profiturile. Motorul de dezvoltare și sursele de profit peste 5, 10, 20 de ani sunt însă considerate a se afla în altă parte. Din Alphabet mai fac parte, printre altele, firme subsidiare ca DeepMind (care se ocupă de Inteligența Artificiala), Verily și Calico (sănătate, prelungirea vieții și îmbunătățirea calității acesteia), WayMo (vehicule autonome), Wing (servicii de livrare pe bază de drone), Google Fiber și Loon (servicii Internet pe bază de fibre optice, respectiv baloane în stratosferă). Jigsaw și X sunt diviziile care se ocupă de incubatoare tehnologice și de proiecte de cercetare avansate (am mai scris despre acestea în rubrica CHANGE.WORLD, în trecut). Un număr de firme asociate semiindependente, controlate parțial de Google, abordează domenii și piețe în care acestea concurează cu ceilalți giganți – Google Cloud (cloud networking și cloud computing) și Android (sisteme de operare pentru telefoane inteligente și alte aparate mobile).

(sursa imaginii: economist.com/briefing/2020/07/30/googles-problems-are-bigger-than-just-the-antitrust-case)

Dacă cifrele de afaceri sunt atât de bune, care sunt motivele de îngrijorare și de ce sunt necesare schimbări? Una dintre cauzele principale e reprezentată de investigațiile legate de legislația anti-trust. Sundar Pichai a fost unul dintre șefii celor patru mari firme (alături de Amazon, Apple și Facebook) care au fost investigați vreme de peste șase ore, în iulie, de una dintre comisiile Congresului Statelor Unite. Giganții tehnologici americani sunt suspectați pentru metodele folosite în lupta cu concurenții lor și temuți, pentru acumularea unei prea mari puteri financiare și economice care sugrumă competiția, considerată în filosofia politică și economică americană ca fiind motorul inițiativei și mecanismul care menține prețurile rezonabile la nivelul utilizatorilor. Cazurile precedente ale marilor procese anti-trust din anii ’80 au dus la spargerea monopolurilor Bell și AT&T pe piața telecomunicațiilor deschizând era competiției libere în telefonie și având ca efect secundar nașterea infrastructurii Internetului.  Este vorba despre un amestec de politică și de economie. Democrații țintesc marile corporații, doresc să le fărâmițeze și să le impoziteze drastic. Republicanii acuză încercările de a controla informațiile după criterii politice. Toți se tem de problemele de securitate și de confidențialitate a informațiilor și de interferențe străine. Mai exista însă și considerente economice. În spatele cifrelor impresionante, se ascunde o repartiție nesănătoasă a veniturilor și profiturilor. Publicitatea susține aproape tot restul companiei, și în condițiile crizei profunde datorate pandemiei, aceste venituri pot fi afectate dramatic. Google se comportă la nivelul bursei la fel ca orice companie matură americana, și este la fel de vulnerabilă zguduirilor prin care trece economia. Din punctul de vedere al utilizatorilor, nu tot ce a încercat Google a fost un succes. Încercarea de a concura cu Facebook în domeniul rețelelor sociale (numita G++) a eșuat. Google a ratat momentul creării unui ecosistem de comunicații unificate, Google Hangouts apărând prea târziu și oferind prea puține funcții noi. Asistența consumatorilor este încă deficientă pentru cei care lucrează cu produse Google.

(sursa imaginii: axios.com/google-labor-activist-fired-3322f62c-9706-4ae7-931c-5335cf33958c.html)

Maturizarea implică și o inevitabilă transformare culturală. Din punctul de vedere al modului de organizare și al stilului de lucru, Google a fost din start și a păstrat pentru o lungă perioadă de timp un profil foarte diferit de cel al concurenților săi. Salariații au avut acces la toate informațiile interne exceptând informațiile financiare critice. Discuțiile și dezbaterile interne au fost încurajate. La fiecare sfârșit de săptămână, aveau loc întâlniri cu conducerea companiei, în cadrul cărora puteau fi puse orice întrebări. Orice salariat putea utiliza 20% din timp pentru cercetări proprii și hobby-uri folosind resursele interne. Structura organizatorică era foarte plată, avansările aveau loc pe baza aprecierilor profesionale ale colegilor. Conflictele interne erau rezolvate deschis și între pereții companiei. O parte dintre acestea există și se încearcă a fi păstrate, dar este clar că pentru o companie cu peste 120 de mii de salariați în toată lumea este greu de păstrat atmosfera și comunicarea directă din vremurile în care numărul salariaților era doar de câteva sute sau chiar câteva mii. Au apărut inevitabile nemulțumiri, proteste, întrebări delicate și concedieri, articole defavorabile în presă, acțiuni judiciare. Controverse interne plecând de la meniuri vegetariene la restaurantele companiei, trecând prin lipsa de diversitate, și ajungând la hărțuiri sexuale și punerea sub semnul întrebării a participării ca furnizor la programe guvernamentale sau acceptarea condițiilor de cenzură pentru a opera în China au ajuns de domeniu public. Și din acest punct de vedere, Google începe să semene din ce în ce mai mult cu ceilalți giganți tehnologici americani. Economic, firma are încă o poziție pe care desigur mulți o invidiază, dar care nu este pe măsura ambițiilor. Cândva era compania cea mai bine evaluată ca valoare a acțiunilor. Astăzi, se află sus, dar totuși după Amazon, Facebook și chiar și Microsoft.

(sursa imaginii: seroundtable.com/photos/google-crossroads-sign-22689.html)

Încotro se va îndrepta de aici Google? Prima prioritate este, desigur, trecerea cu bine a crizei cauzate de pandemia COVID-19. Google are baza economică de a supraviețui cu succes, chiar dacă spre deosebire de Amazon nu găsește oportunități în criză. Poate că este însă momentul favorabil de a gândi strategic, de a elimina balasturi, de a regândi unele metode de lucru și structuri organizatorice. În aceste stadii de dezvoltare și maturizare, companiile au la dispoziție trei stiluri de abordare care duc la trei strategii diferite. Primul ar fi un stil de administrare mai strict, poate centralizat pentru o vreme, pentru a evita pericolele. Sundar Pichai nu pare a fi însă adeptul exceselor de centralizare. A doua alternativă ar fi cea opusă – descentralizare și autonomie sporită diviziilor rentabile, vânzarea unora dintre diviziile și filialele care nu demonstrează rentabilitate. Este ceea ce preferă bursa și ceea ce ar aduce probabil venituri imediate, dar evoluțiile viitoare sunt greu de controlat. Google nu pare să aibă probleme financiare și, oricum, acest gen de descentralizare s-ar putea să fie impus în scurt timp prin legislație – de ce să o anticipeze? A treia opțiune este cea care a funcționat bine în cazul unora dintre competitori. Este vorba despre încurajarea inițiativelor Internet și transformarea celor mai promițătoare în pivoți comerciali și tehnologici. Este ceea ce a făcut Steve Jobs când a reinventat firma Apple ca lider al telefoanelor mobile și al tabletelor, sau Satya Nadella când a repoziționat Microsoft ca vendor de software și de servicii în nor (‘cloud’). Cultura de inovație și de liberă circulație a informațiilor și ideilor pe care Google a promovat-o de-a lungul istoriei sale face din ea un bun candidat în acest sens.

Care vor fi produsele și serviciile care vor duce înainte compania în viitorii ani și decenii? Vom urmări și vom relata. Va fi interesant.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

the testimony of Mr. Laszlo Nussbaum (documentary : Nussbaum 95732 – Laszlo Csibi, 2017)

Posted on August 30, 2020 by admin

The opening sequence of the documentary – testimony that director László Csibi dedicated to Laszlo Nussbaum, one of the last Holocaust survivors living in the city of Cluj in Romania today, reminded me of my first encounter at Buchenwald with one of those terrible places that were the Nazi concentration and extermination camps. Mr. Nussbaum recounts the moments of the liberation of the camp and the days after liberation, when the inhabitants of the quiet and ultra-civilized German city of Weimar were brought in front of graves and crematoria, evidences of the crimes that had taken place during six years a few kilometers from the city of Goethe. Perhaps these were same sequences of the confrontation between civilization and death, between indifference and horror, that I had seen 40 years ago, in the camp museum. The difference is that I watched them in a documentary filmed by American liberators. Laszlo Nussbaum had lived them. In the ten months of his life between deportation and release, the 15- or 16-year-old boy had been prisoner 95736, had seen his parents and brother sent to death, had endured hunger, cold, forced labor and especially fear. He had acquired an intense hatred of his oppressors, which only time would alleviate and rationalize. For only they, the survivors, have the right to forgive. We, the others, have a duty not to forget. Part of fulfilling this duty, films like ‘Nussbaum 95736‘ by László Csibi are also needed.

What and how can be talk about the Holocaust in movies? The director from Cluj, passionate about the history of the city and of Transylvania, approaches a documentary genre for which there are many precedents. And yet ‘Nussbaum 95736‘ proves that there is still much to be said, and that the means of expression can also be used intelligently and effectively to gain and retain the attention of spectators. From a documentary point of view, we are at a time when we have the chance to gather the testimonies of the last survivors who are still alive. Laszlo Nussbaum’s perspective is interesting and less known in Romania. His family had settled in Turda, and as in many Jewish families in Transylvania after the First World War, the predominant language and culture at home remained Hungarian, so at the time of the Vienna Dictate, his parents decided to move to Cluj, in the area ceded to Hungary. The decision would prove fateful in 1944, but even before, as we learn from the accounts of Laszlo Nussbaum, the family faced racial laws and persecutions very similar to those suffered by the Jewish population in Romania: restictions of traffic, trade, exercising of professions; confiscation of businesses and their transfer to ‘Aryan’ ownership; exclusion of students from schools. At the beginning of the summer of 1944, the 17,000 Jews from Cluj were imprisoned for a few weeks in the ghetto at the brick factory, and then sent to Auschwitz. The 15-16-year-old would live ten months of hell, in which he would be forced to separate from his parents, fight for physical survival, and make decisions that meant the difference between life and death. On his return, he lives the abyss of misunderstanding on the part of those who had not gone through the terrible trials. It is a short and very intense moment in his testimony that reveals one of the keys to the silence in which many of the survivors were enveloped. We, the second generation, also lived it, confronted with parents who often preferred to be silent, maybe because they had not overcome their traumas, maybe to protect us. Like many others, Laszlo Nussbaum would be silent for many decades until he gathered the strength to share the horrors he had gone through.

Director László Csibi is interested in oral history and to decipher it he uses the technique of interviews with survivors that was also used by Claude Lanzmann in ‘Shoah’, and the Spielberg archives. He adds documentary elements to the interviews, scenes filmed in Turda and Cluj accompanying the biography of the pre-war child and adolescent and the survivor on his return, as well as scenes filmed in Birkenau and Buchenwald. The combination not only makes the film interesting to watch, and Laszlo Nussbaum’s stories gain visual consistency, but also adds dimension to the remarkable personality of the man we get to know in the 50 minutes of screening. It is visible that Csibi documented himself thoroughly, but he also psychologically prepared the film hero’s dialogue with his viewers through the camera, gaining his trust and helping him not only to penetrate the sometimes dark corners of his memory, but also to open his soul by sharing and recording the experiences it has gone through. Laszlo Nussbaum is part of the generation of survivors who are aware of their responsibility as witnesses and the importance of keeping documented information about the crimes committed by the Nazis and their accomplices. However, Csibi‘s documentary also brings us closer to the human dimensions of the personal tragedy that Laszlo Nussbaum went through, and to the lessons that he learned and can pass on. One of the most important is that hatred of those who have committed atrocities must not be applied indiscriminately and must not be generalized to their respective nations. Viewers of the film will long remember the facts but especially the personality of Mr. Laszlo Nussbaum, the Jewish teenager deported to Auschwitz, who at the age of dawn shares his memories clearly about the facts, with nostalgia and longing for those who have been torn from his life, with no mercy for criminals, and with compassion, wisdom, and reconciliation for those who listen to him. The Nazis and their accomplices wanted to destroy all those who belonged to the Jewish people and other categories that their murderous ideology did not consider worthy of life. The criminals wanted to deprive the deportees of dignity and identity, to turn them into numbers. László Csibi‘s film places the number 95736 in history and brings to light the story, life and personality of Mr. Laszlo Nussbaum.

Posted in documentary, Holocaust, Uncategorized | Tagged , , , , | Leave a comment

Mărturia Domnului Nussbaum (documentar: Nussbaum 95736 – Laszlo Csibi, 2017)

Posted on August 30, 2020 by admin

Secvența care deschide documentarul – mărturie pe care regizorul László Csibi l-a dedicat lui Laszlo Nussbaum, unul dintre ultimii martori supraviețuitori ai Holocaustului care trăiesc astăzi în Cluj, mi-a amintit prima mea întâlnire la Buchenwald cu unul dintre locurile cumplite care au fost lagărele naziste de concentrare și de exterminare. Domnul Nussbaum relatează momentele eliberării și zilele de după eliberare, în care locuitorii liniștitului și ultra-civilizatului oraș german Weimar au fost aduși în fata gropilor de cadavre și a crematoriilor, dovezi ale crimelor care avuseseră loc timp de peste șase ani la câțiva kilometri de orașul lui Goethe. Aceleași secvențe, poate, ale confruntării dintre civilizație și moarte, dintre indiferență și oroare le văzusem și eu cu 40 de ani în urmă, în muzeul lagărului. Diferența este că eu le vizionasem într-un film documentar filmat de eliberatorii americani. Laszlo Nussbaum le trăise. Băiatul de 15 sau 16 ani fusese în cele zece luni ale vieții sale dintre deportare și eliberare deținutul cu numărul 95736, își văzuse părinții și fratele trimiși spre moarte, indurase foamea, frigul, munca forțată și mai ales frica. Supraviețuise cu o ură intensă față de opresorii săi pe care numai timpul avea să o atenueze și să o raționalizeze. Căci numai ei, supraviețuitorii, au dreptul de a ierta. Noi, ceilalți, avem datoria de a nu uita. Iar pentru împlinirea acestei datorii este nevoie și de filme cum este ‘Nussbaum 95736‘ al lui Laszlo Csibi.

Ce și cum se mai poate pune în film astăzi despre Holocaust? Regizorul clujean, pasionat de istoria orașului și a Transilvaniei,  abordează un gen documentar pentru care există multe precedente. Și totuși ‘Nussbaum 95736’ demostreaza că sunt încă multe de spus, și că și mijloacele de exprimare pot fi folosite în mod inteligent și eficace, pentru a câștiga și păstra atenția spectatorilor. Din punct de vedere documentaristic ne aflam într-un moment în care avem șansa de a culege mărturiile ultimilor supraviețuitori care sunt încă în viață. Perspectiva lui Laszlo Nussbaum este interesantă și mai puțin cunoscută în România. Familia sa se stabilise la Turda, și precum în multe familii evreiești din Transilvania de după primul război mondial limba și cultura predominantă acasă rămăsese cea maghiară, așa încât, în momentul Dictatului de la Viena, părinții săi au luat hotărârea de a se muta la Cluj, în zona cedată Ungariei. Decizia avea să se dovedească fatidică în 1944, dar și până atunci, aflăm din relatările lui Laszlo Nussbaum, ei s-au confruntat cu legi rasiale și persecuții foarte asemănătoare celor pe care le suferea populația evreiasca din România: interdicții de circulație, de comerț, de exercitare a profesiilor; confiscarea afacerilor și trecerea lor în proprietate ‘ariană’; excluderea din școli a elevilor. La începutul verii anului 1944 cei 17 mii de evrei din Cluj au fost închiși vreme de câteva săptămâni în ghetto-ul de la fabrica de cărămidă, și apoi trimiși spre Auschwitz. Adolescentul de 15-16 ani avea să trăiască zece luni de iad, în care va fi obligat să se despartă de părinți, să lupte pentru supraviețuirea fizică, și să ia decizii care însemnau diferența dintre viață și moarte. La întoarcere, trăiește prăpastia neînțelegerii din partea celor care nu trecuseră prin cumplitele încercări. Este un moment scurt și foarte intens în mărturia sa care ne dezvăluie una dintre cheile tăcerii în care s-au învăluit mulți dintre supraviețuitori. Am trăit-o și noi, cei din a doua generație, confruntați cu părinți care de multe ori au preferat să tacă, poate pentru că nu-și depășiseră traumele, poate pentru a ne proteja. Ca mulți alții, Laszlo Nussbaum avea să tacă multe decenii până când a strâns puterea de a împărtăși ororile prin care trecuse.

Regizorul László Csibi este interesat de istoria orală și pentru a o descifra folosește tehnica interviurilor cu supraviețuitorii care a fost utilizata și de Claude Lanzmann în ‘Shoah’, și de arhivele Spielberg. El adaugă interviurilor elemente documentare, scene filmate în Turda și Cluj însoțind biografia copilului și adolescentului dinainte de război și a supraviețuitorului la întoarcere, precum și scene filmate la Birkenau și la Buchenwald. Combinația face nu numai ca filmul să fie interesant de urmărit, și ca relatările lui Laszlo Nussbaum să capete consistență vizuala, dar și adaugă dimensiuni personalității remarcabile a omului pe care ajungem să-l cunoaștem în cele 50 de minute de proiecție. Este vizibil faptul că Csibi s-a documentat minuțios, dar a și pregătit psihologic dialogul eroului filmului cu spectatorii sai prin intermediul aparatului de filmat, câștigându-i încrederea și ajutându-l nu numai să pătrundă în colțurile uneori întunecate ale memoriei, dar și să-și deschidă sufletul prin împărtășirea și consemnarea experiențelor prin care a trecut. Laszlo Nussbaum face parte din generația de supraviețuitori care este conștientă de responsabilitatea lor ca martori și de importanța păstrării documentate a informației despre crimele comise de naziști și de complicii lor. Documentarul lui Csibi ne aproprie însă și de dimensiunile umane ale tragediei personale prin care a trecut Laszlo Nussbaum, și de lecțiile pe care el le-a învățat și pe care le poate transmite mai departe. Una dintre cele mai importante este că ura fata de cei care au comis atrocitățile nu trebuie aplicată nediscriminat și nu trebuie generalizată la nivelul popoarelor. Spectatorii filmului vor rămâne multă vreme în amintire cu faptele relatate dar mai ales cu personalitatea domnului Laszlo Nussbaum, adolescentul evreu deportat la Auschwitz, care ajuns la vârsta senectuții își împărtășește amintirile cu claritate în ceea ce privește faptele, cu nostalgie și dor pentru cei care au fost smulși din viață, cu neîndurare față de criminali, și cu compasiune, înțelepciune și împăcare pentru cei care îl ascultă. Naziștii și complicii lor au dorit să-i nimicească pe toți cei care aparțineau neamului evreiesc și celorlalte categorii pe care ideologia lor ucigașă nu îi considera demni de viață. Criminalii au dorit să-i priveze pe deportați de demnitate și de identitate, să-i transforme în numere.  Filmul lui László Csibi plasează în istorie numărul 95736 și aduce la lumină povestea, viața și personalitatea domnului Laszlo Nussbaum.

Posted in documentary, Holocaust | Tagged , , , , , | Leave a comment

the writer and his muse (film: Mr & Mme Adelman – Nicolas Bedos, 2017)

Posted on August 29, 2020 by admin

In March, I was looking forward to seeing ‘La Belle Époque‘, the second and latest film by French director Nicolas Bedos, which was due to hit our local screens just in the week when the world stopped and cinemas closed. I had to postpone the meeting with that film, but I recently discovered that I had recorded his 2017 debut film in which Bedos also plays the lead role with his real life partner, Doria Tillier as his screen partner. The two are ‘Monsieur & Madame Adelman‘. He, Victor, is a famous writer, member of the French Academy and recently deceased. She, Sarah, is his fresh widow, who shares with a reporter, on the night of his funeral, the story of 45 years of love, betrayals, successes and disappointments. It is one of the films that I liked the most of all I saw lately – a romantic story, a social comedy, a critical look at the French intellectuals, a satire of racist prejudices, a feminist story but above all a sparkling and witty film, as French filmmakers know how to make when they are struck by inspiration.

The first third of the film is formidable. WOW! The old but still beautiful and elegant Mrs. Adelman remembers the love story between her, the Jewish student at the Sorbonne and the aspiring writer coming from a wealthy bourgeois family. We follow the first years of their relationship, the first books, the path searching, the failures and the successes. At one point we have the impression that we are watching a French version of ‘The Wife‘ (which was released on screens in the same year – 2017) but the French film has more. Comparing the two films with similar themes – the lifelong connection between a famous writer and his wife who is something else and more than a supporter in the shadows or a muse – I think the the French film starts from a more original point of view. Victor needs security and inspiration, Sarah helps by lending him her name and part of her identity. Once success is achieved, the confrontation with routine begins. This movie is the story of a marriage. In most marriages, the first third is the stormiest and most interesting. The same goes for ‘Monsieur & Madame Adelman‘. From a moment on, the film loses speed, even the story seems to enter into a relative routine and fails to completely avoid the clichés. The audacity of the screenwriter returns only at the end, which holds a few surprises.

Nicolas Bedos is the director, the screenwriter and also plays the lead role. I don’t think it’s a coincidence that a cinema hall screening a Woody Allen movie appears at some point in the background. Woody is currently much more appreciated and influential in France than at home. Bedos borrows some cinematic elements from him, including the division of the story into titled chapters, but especially the insertion of situations and character traits that allude to his personal biography. Doria Tillier, the screen partner is also the director’s life partner, and as spectators we can ask ourselves how much the two bring to the screen from their real life relationship. They both play very well in a story that spans almost the entire history of the 5th French Republic in the post-De Gaulle period, from Pompidou to 2016. They certainly gave a lot of work to makeup artists and hairdressers, but the result is almost perfect. The Parisian intellectual environment with its snobbery and rivalities is excellently presented, with ironic arrows at some of the sacred monsters of French literature and culture, including Jack Lang in a cameo appearance in which the former minister plays his own role as a speaker at funerals of the members of the French Academy. The feeling of authenticity is accentuated by the use of television reports of the time, documenting changes of regime and personalities at the helm of France. ‘Monsieur & Madame Adelman‘ manages to be at the same time sincere and sophisticated, witty and critical, comic and moving. Judging by this debut, Nicolas Bedos is one of the most promising filmmakers of the generation of French filmmakers which is now reaching adulthood.

Posted in movies | Tagged , , , | Leave a comment

a job well done (film: Den of Thieves – Christian Gudegast, 2018)

Posted on August 28, 2020 by admin

‘Den of Thieves‘ belongs to the category of action movies that I like for two reasons: it’s well done and it doesn’t pretend to be anything else. From the first scene to the end, the film with which Christian Gudegast made his debut as a feature film director in 2018 claims to be nothing more than a description of the fight between a gang of bank robbers planning a seemingly impossible coup and a group of police officers who use unconventional methods to catch them and if possible to prevent their next blow. Despite the over 2 hours and 20 minutes of screening ‘Den of Thieves’ did not seem to me too long, nor artificially prolonged. What’s the secret?

Christian Gudegast is a native of Los Angeles, knows its streets, neighborhoods, highways, harbor, clubs and dark alleys. His passion for the city is visible in the way he films and frames his heroes. Unlike traditional heist movies in which we follow the careful planning of a robbery in one of the apparently best guarded places in the world (here the Federal Reserve Bank) in ‘Den of Thieves’ the gang of criminals is not composed of elegant gentlemen but of violent and well-organized criminals, combining indifference for the lives of others with the mastery of digital technology that nowadays joins or even takes the place of massive padlocks and impregnable steel walls in protecting banks. But Gudegast is also a good connoisseur of the human mosaic that populates the city, so both the bad guys and the good guys looks real and genuine on screen. If Michael Mann‘s ‘Heat‘ is the model for films with cops and criminals set in the City of Angels, by comparison, ‘Den of Thieves’ is less stylish but more credible.

The main roles feature three actors who play their anti-heroes with skill. Gerard Butler is O’Brien, a cynical and vicious cop. His private life is falling apart and we can only wonder that his family lasted so long, probably waiting for the divorce to take place in the film. He is opposed by Pablo Schreiber as the leader of the gang of gangsters, and although the role does not leave him much room for nuance, one can guess the talent of an actor who deserves to be watched. The most interesting role is perhaps that of the night bartender and day driver of the thieves, forced to collaborate with the police, in which O’Shea Jackson Jr. shows that he is blessed, like his father with both musical and actor talents. The action is well paced and the intrigue reserves for the end a surprise that I did not anticipate. The shooting duels are edited and choreographed well, despite an excess of arsenal that occasions by the end one of the few moments when the story seems less credible. ‘Den of Thieves’ is a well-made action film. No more, no less. Which is a lot.

Posted in movies | Tagged , , , , , , | Leave a comment

closer to King than to Kubrick (film: Doctor Sleep – Mike Flanagan, 2019)

Posted on August 27, 2020 by admin

‘Doctor Sleep‘, written and directed by Mike Flanagan in 2019 is a ‘sequel’. It takes, I think, a significant dose of audacity (not to say chutzpah) to make a sequel to one of the most famous and best-made horror thrillers in the history of cinema – ‘The Shining‘ created by Stanley Kubrick in 1980. The risk of comparisons with a high level standard is obvious. At the same time the film is an adaptation of Stephen King‘s novel, which is in turn a sequel to the book on which Kubrick‘s film was based. ‘The Shining‘ was a summit meeting between Kubrick‘s creativity and Jack Nicholson‘s madness. Mike Flanagan did not have the courage to stray far enough from King‘s novel (who disliked the first movie) as Kubrick had done and to replace elements of popular culture with ambiguity and pure horror. Trying to combine too many genres, borrowing characters and sets from Kubrick‘s film, but remaining too faithful to the story in King‘s novel, Flanagan made a reasonable movie but one which is far from the depth and thrill of the original.

Dan Torrance, the kid from ‘The Shining‘, survived a childhood haunted by ghosts, but he seems to miss his life until he meets good people to lead him on the right path of a (too) normative existence. As a job, he uses his powers to soothe the last moments of the terminaly sick elders in a hospital. In his free time, he enters into telepathic communication with a teenager girl with similar powers and visions. When she notices the serial murders of a gang of – let us call them – vampires who prolong their lives by ritually and sadistically killing children with similar powers and absorbing their ‘shining’, the two have no choice but to meet and to act together to destroy the forces of darkness. The problem is that everything that was metaphoric at Kubrick (starting with ‘the shining’) becomes explicit graphics in Flanagan‘s film. From a well-constructed, deep but subtle horror world we are thrown into a film that would belong to the genre ‘teenagers vs. vampires’ if it was not populated with violent graphic scenes that restrict the audiences to whom I would recommend this film.

Ewan McGregor is the right choice for the role of Dan Torrence 39 years after ‘The Shining‘ and the too idealized elements of his character cannot be attributed to him but to the script. The two female characters are real revelations. Rebecca Ferguson is Rose the Hat, a character who at first seems out of Lewis Caroll’s writings but who turns out to be one of the most successful incarnations of sexy and evil witches I’ve seen on screen lately. I don’t like the roles of children or teenagers in movies that I wouldn’t recommend to children and teenagers, but I can’t help but notice the extraordinary role of Kyliegh Curran, a teenage actress with a remarkable personality and expressiveness, who I hope will grow into an outstanding mature actress. The last part of ‘Doctor Sleep‘ recreates the sets and characters from ‘The Shining‘ and from a visual point of view it looks very good. In general, the story has rhythm and fluency. I believe that the film will please many fans of the genres that Mike Flanagan mixed in the production pot, but Kubrick‘s admirers can’t help but notice that it’s closer to the popular culture of Stephen King‘s novels and to the scripts of most of the movies which they inspired rather than the subtlety and depth of Stanley Kubrick‘s films. Flanagan is not Kubrick, nor is the film industry of 2019 the same as in 1980.

Posted in movies | Tagged , , , , , , | Leave a comment

a ‘noir’ thriller in the Paris of the 60s (film: La denonciation – Jacques Doniol-Valcroze, 1962)

Posted on August 25, 2020 by admin

‘La denonciation‘ (‘The Denunciation’, a title terribly translated into English as ‘The Immoral Moment‘) begins and ends with two scenes taking place on the streets of Paris. I will not tell anything about their content, because it is a ‘noir’ thriller, but I think I can say that they could stylistically belong to any of the classic and typical films of the French ‘New Wave’. No wonder, because the year of production is 1962 and the film is written and directed by Jacques Doniol-Valcroze, one of those multilateral filmmakers (director, screenwriter, actor, critic) and co-founder in 1951 of ‘Cahiers du Cinema ‘. So this is an ‘author’s film’. We find in it many of the characteristics of the films of the director’s colleagues of generation, but also some samples of obsolete cinema and exploration of directions that did not have much success in what followed in French cinema. It is an interesting film, which passes the exam of time honorably, with good chances to interest not only moviegoers passionate about the history of the ‘New Wave’.

The story is original and has some elements of ambiguity, moral and historical dilemmas that overlap with the complex political realities of France in the early ’60s. The main character is a film producer, well placed in the society of Paris, the son-in-law of a minister, a man belonging to the honorable social circles based on his past as a hero of the Resistance during the German occupation. His past however also hides a trauma that influences his behavior when he is a random witness to a crime, and that causes him to behave strangely during the investigation and the events that follow, even if his social position puts him above any suspicion. The merit of the script is to sketch interesting characters and to describe truthfully the conflicts between the various sectors in a France that was experiencing successive crises and a violent political polarization. In the film, as in the historical reality of the time, the boundaries between ideological conflicts and violent activism, between the political class and the underworld are often blurred.

‘La denonciation‘ belongs to the period of transition to color movies, a period in which the use of black and white film was more and more an aesthetic decision, adopted here as in many other films of the ‘New Wave’. A decision well suited for the atmosphere of ‘film noir’ with hints of political thriller, which takes place mostly in the world of Parisian cabarets with their music and strip shows, in bourgeois houses, art galleries, screening halls, police stations and especially on the streets of Paris that always look good in movies. The lead role is played by Maurice Ronet, a well-known actor at the time, who manages to accurately portray the turmoil and hesitation of the character. The police commissioner who seems always close to secrets without being able to decipher them is played by Sacha Pitoëff, a talented actor with an interesting physiognomy. Françoise Brion and Nicole Berger create two well-defined key female roles. The main problem of the film are the dialogues, too conventional and too theatrical in relation to the situations and the psychology of the characters, and especially the excess of off-screen commentary. I generally dislike off-screen voice because I believe that film is mostly a visual art, and not even the fact that the text of the original version is read by Laurent Terzieff, another well-known actor of that film period, famous for his voice and diction, can help. The dissonance between dialogues and texts on the one hand and the visual qualities of the film is obvious. I think it would be an interesting experience if someone dared to make a version of this film from which the off-screen comments are taken. We would get, I think, a good ‘film noir’, more ambiguous and therefore more modern, anticipating the political thrillers and very good movies that Jean-Pierre Melville would make a few years later.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

a beautiful finale (film: Visages villages – Agnès Varda, 2017)

Posted on August 22, 2020 by admin

“Visages villages” (the English title is “Faces Places“) is the last big screen film directed in 2017 by Agnès Varda in collaboration with photographer and mural artist JR. Until her death in 2019, she would make another TV movie dedicated to her own work and career. Maybe it was planned, maybe it wasn’t, but the final two films form a duet. At the age of 89, “Visages villages” is an artistic end to her career as a director, while “Varda par Agnès” is the documentary finale, in which the director comments on her path in life and cinema. I dislike when movies are called “testaments”. I guess Agnès Varda didn’t like that label either. “Visages villages” is a beautiful film, a documentary that talks about France, its places and its people, but more than anything about the two filmmakers, one of whom is a little old lady, with failing eyesight and in need sometimes for a cane to walk, her hair dyed a little funny but sure like no other on the face of the planet, but certainly a lady who loved life, art and people and was determined to live intensely and create until her last breath. And so it was.

The film is a road movie with art and about art. JR invites Agnès Varda to a trip through the villages of France using his truck transformed into a photo studio and the production shop of huge posters based on the photos taken by the two. We are in the age of smartphones, but they still use the traditional Leika cameras. The posters are then glued to buildings, ruins, industrial structures, rocks, trains or trucks. Molded on the shapes of objects they begin a new double life – as structures or utility machines and as works of art. This original creative style practiced by JR meets the art of framing moving images whose master was Agnès Varda. The artistic effect is twofold. The black and white of the photos becomes an element in the color palette of Varda‘s images, who films with passion in open horizons reminiscent of ‘Vagabond‘, one of her most beautiful films. The photographed characters enlarged at bigger-than-life sizes become giant witnesses of their own lives.

“Visages villages” is a special film in Agnès Varda‘s filmography, but also a continuation of some of the stylistic and social themes of her films, as well as of some biographical moments. The subjects photographed are, as in many of the previous films, people from ‘Deep France’ – a waitress at a bar, workers in the two shifts of a chemical plant, the last inhabitants of an abandoned mining settlement, a hornless goat breeder and a militant against cutting the horns of goats, the wives of unionized workers in the harbor of Le Havre. Some of the people and artists whose trajectories intersected with Agnes’s life appear – in the image or in memory -: the photo of an old friend from his early youth will be pasted on a German bunker collapsed on a beach in Normandy, the two will visit the house of writer Nathalie Sarraute and the graves of photographer Henri Cartier-Bresson and his wife, and will set an appointment with Jean-Luc Godard. Eventually, Agnes herself and JR, her traveling and creative companion, become characters. We witness the developing friendship between them, their dialogues about art and the people who create it, about age and about death. “Visages villages” is a beautiful documentary and more than that. I think at the end of the filming JR was a little in love with Agnes. We too.



Posted in documentary, movies | Tagged , , , , | Leave a comment

o perspectiva alternativa a istoriei (carte: Vasile Ernu – Sectantii)

Posted on August 21, 2020 by admin

Vasile Ernu nu lasă mai pe nimeni indiferent, fie că este vorba despre literatură, publicistică sau luări de poziții în interviuri sau mediile sociale. ‘Născut în URSS’ cum spune și titlul premiatei sale cărți de debut apărută într-o prima ediție în 2006, scriitorul și publicistul aduce în atenția publicului din România istoria și actualitatea ținuturilor de la est de Prut, și relațiile cu marea putere și cultură de la nordul și estul spațiului romanesc. Nu este vorba însă doar despre o problematică diferită, ci și despre o perspectivă originală și chiar și despre unelte scriitoricești care nu se feresc să fie explicit diferite. ‘Trilogia marginalilor’ recent completată se constituie într-o istorie a ultimului secol plus câteva decenii din perspectiva grupurilor sociale, etnice și religioase periferice nu numai marelui imperiu rus și sovietic din care Basarabia, Bugeacul și Transnistria au făcut parte pentru majoritatea acestei perioade istorice, dar și a culturii românești în care trăiește și scrie în ultimele decenii autorul. ‘Sectanții’, primul volum al trilogiei, își avertizează de la început cititorii despre punctul de vedere din care este relatată istoria prin folosirea ortografiei ‘cu î din i’ și a unei cantități apreciabile de importuri rusofone de vocabular. Am avut ocazia să citesc acum acest volum în prima sa ediție, apărută la Polirom în 2015. A fost o lectură pasionantă, care ridică multe semne de întrebare și incită la discuții și comentarii. Bănuiesc că este și ceea ce a dorit autorul.

Cine sunt ‘Sectanții’? Este vorba despre membrii sectelor religioase care au luat naștere la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 pe teritoriul Basarabiei aflate atunci la periferia imperiului țarist. Era o perioada de efervescență politică, naționalistă și religioasă în atmosfera unui imperiu pe cale de prăbușire. Politic aceasta atmosferă a dat naștere mișcărilor revoluționare care aveau să acapareze puterea și să creeze un nou imperiu, bazat pe ideologia comunistă. Nationalismele aveau să dea naștere statelor naționale de la periferia Rusiei (unele re-înghițite de URSS) și mișcării sioniste. Sectele religioase au reprezentat fațeta religioasă. Toate au avut o importanță determinantă în toată istoria secolului 20 și continuă să influențeze și până astăzi. Sectele religioase au apărut în această perioadă pe ambele maluri ale Prutului, dar în timp ce în România și Ardeal influența predominantă a fost cea neo-protestantă, dincolo de Prut ele au fost continuatoare ale tradiției rasconicilor aflați încă din secolul 17 în conflict cu Biserica Ortodoxă Rusă. O altă influență specifică zonei a fost cea a dizidenței iudaice care a dat naștere sectei creștine misionare a ‘evreilor mesianici’.

Cartea este scrisă la persoana întâi, dar scriitorul a avut grijă în interviuri să se delimiteze de identitificarea completă cu povestitorul, așa încât putem presupune că deși o parte dintre eroii cărții sunt inspirați de personaje reale, sunt combinate și adăugate elemente de documentare proprie și de ficțiune. Aceeași grilă de lectură poate și trebuie să fie aplicată și în ceea ce privește relatarea istorică. Chiar dacă istoria Basarabiei și a imperiului rus sunt domenii care mă interesează și în care am deja un bagaj de informații și lecturi, punctul de vedere diferit m-a interesat și detaliile expuse în carte mi-au dat prilejul să aflu multe lucruri noi. Am sesizat însă și câteva inexactități legate de exemplu de domeniile vieții evreiești cu care sunt mai familiar, care mă îndeamnă la prudență. Este vorba despre o carte de docu-ficțiune și nu despre un manual de istorie, chiar daca în câteva locuri sunt inserate documente originale, inclusiv un articol de propagandă ateistă sovietică din anii ’30 care se întinde pe vreo 14 pagini.

Cartea este organizată în cinci capitole ale căror titluri sunt împrumutate din numele cărților Vechiului Testament. Daca este să extindem metafora, grădina raiului unde începe istoria sectei a cărei istorie este relatată de povestitor ar fi Basarabia și mai precis zona Bugeacului de la nordul Deltei Dunării, pe care străbunicul Culachi o percepe ca pe o prelungire multi-culturală a Ardealului din care descinde. Locuitorii locului au trăit schimbările de regim politic și național ca pe schimbări de stăpâniri și nu s-au identificat cu vreuna dintre ele. Nu sunt puțini cei care au parcurs secolul născându-se în imperiul țarist, făcând școala în România Mare, lucrând în URSS și primind pensie în Republica Moldova, și toate acestea fară a ieși din satul în care se născuseră și trăiseră toată viață. Începuturile arătaseră cam așa:

‘ Zona Bugeacului era foarte pestriță la acea vreme, cu peste 20 de etnii importante și religii diverse. Aici găseai și rusi, și moldoveni sau ucrainieni, dar și evrei, polonezi, bulgari, germani, elvețieni, găgăuzi sau greci. Din punct de vedere religios, chiar dacă pravoslavnicii erau vizibil dominanți, lumea începuse să se obișnuiască și cu acești venetici bizari care s-au așezat de-a lungul timpului pe aici. Mulți dintre ei erau mult prea stranii pentru obiceiurile locului. Această “pace” confuză și tihnită era posibilă însă și pentru că puterea tolera și uneori chiar avea interese directe ca lucrurile să se petreacă într-un anumit fel. Cînd puterea schimba regulile jocului, avea alte interese politice, economice și sociale și atunci apărea și “războiul” dintre diverse comunități. Un joc lung, care în timp a dus la formarea unor adevărate strategii de luptă și apărare ale comunităților, atât în raport cu statul, cit și în relațiile dintre ele.’ (pag. 41-42)

Secta la a carei întemeiere participă străbunicul povestitorului reprezintă un sistem social închis. Confruntarea sectanților este triplă: cu statul, cu biserica majoritară, și cu lumea laică. Statul (Cezarul, Leviatanul) este considerat în orice întruchipare a sa o forma de robie, dar calea aleasa de sectanți este nu conflictul (precum o fac bandiții sau revoluționarii) ci crearea unei lumi paralele, cu reguli de viață și de comportament bine determinate, care îi separă și îi delimitează de cei din jur prin solidaritate comunitară, studiu religios, etică superioară și aspirația de salvare misionară. Sectanții se consideră pe ei înșiși urmașii adevărați ai primilor creștini. În concepția lor minoritatea numerică este o aparență, un grup cât de mic de credincioși sau chiar fiecare dintre ei împreună cu Dumnezeu constituind o majoritate. Ca metaforă aceasta concepție funcționează și este demnă de respect, dar se pune întrebarea în ce măsură ea influențează aprecierea istorică. Vasile Ernu dezvoltă o teorie după care ‘adevărata’ rezistență împotrivă stalinismului și a sistemului sovietic și comunist în general ar fi constituit-o nu disidenții liberali ci sectele religioase. El merge chiar până la a aprecia la un moment dat rezistența intelectualilor ca o forma de colaborare. Asemenea puncte de vedere merită a fi disputate cu fapte și prin discuție deschisa, istoricilor le revine rolul de a aduce la lumină contribuția fiecăruia dintre curente și ponderea lor în evenimentul care nu poate fi contestat – prăbușirea sistemului comunist.

Sunt multe aspecte din care istoria alternativă descrisă de Vasile Ernu este nu numai diferită ci și discutabilă. Este o repovestire a istoriei din perspectiva sectelor religioase și a sectanților, care are alt centru de gravitație decât cele pe care suntem obișnuiți să le citim. Repulsia justificată față de excesele mișcării legionare care vedea în sectanți străini ideologic și trădători ai creștinismului îl determină să le dedice acestora aproape întreg capitolul dedicat perioadei interbelice, singura în istorie în care Basarabia a făcut parte din România Mare. Și totuși, legionarii au fost la putere sau părtași la putere doar vreme de trei ani, din 1938 până la începutul anului 1941.  M-aș fi așteptat că perioada 1919-1937 să fie acoperita cu mai multe referințe despre România și nu despre Uniunea Sovietică. Sunt multe erori și în modul în care sunt descrise aspecte ale vieții evreiești. Despărțirea între sioniști și socialiști în cadrul comunității evreiești a avut loc la sfârșitul secolului 19, și ea nu a fost o scindare a întregii populații evreiești cum este descrisa în ‘Sectanții’ ci mai degrabă delimitarea centrifugă a unor curente extreme. Mișcarea sionistă a precedat cu două decenii pogromul de la Chișinău. Ea a fost în mare măsură laică, la fel ca și cea socialista. Marea majoritate a evreilor însă au continuat să-și vadă de viață, și au rămas credincioși iudaismului religios ortodox, pe care l-au practicat (la fel ca sectanții și spre deosebire de vecinii creștini ortodocși) în mod educat și organizat. Ei au fost victimele pogromului de la Chișinău și apoi ale Holocaustului, și tocmai ei nu sunt aproape deloc menționați în ‘Sectanții’. În multe locuri am avut impresia că Vasile Ernu face confuzie între evrei și membrii sectei creștine misionare numita ‘evrei mesianici’. Confuzia aceasta este perpetuată intenționat până astăzi de urmașii contemporani ai sectei. În orice caz un evreu niciodată nu se exprimă în stilul în care o face personajul Zosea (pag. 275).

Alta viziune alternativă. Tatăl povestitorului călătorește în Romania în anii ’70 și întâlnește aici o realitate cu multe aspecte comune dar și cu câteva diferențe specifice fata de cea din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și Uniunea Sovietica în general. Biserica oficială ortodoxă pare să aibă mult mai mult sprijin oficial, funcționează mănăstiri ortodoxe în număr mai mare decât în toată Uniunea, salariile preoților sunt plătite de stat. România i se pare un nou Bizanț fata de ceea ce cunoaște de acasă, dar vizitatorul ignoră probabil soarta bisericilor istorice distruse, prigonirea preoților (și în special a celor greco-catolici) din anii ’50 și, desigur, campania împotriva sectelor religioase care avea să vina la începutul anilor ’80. Sectelor din România (unde sectanții sunt numiți “pocăiți”) li se tolerează în unele perioade comunicarea cu Occidentul dar tot ele sunt, ca și în Uniunea Sovietica, principalul fenomen de disidență al anilor 60-80. Fapt care în opinia autorului este trecut cu vederea de istoriografia oficială de astăzi.

‘… o disidență sistematic organizată au avut-o doar sectanții, “pocăiții” români, despre care probabil că nu ați citit mai nimic. Ei nu fac obiect de studiu, nu sunt pe lista beneficiarilor. Acest adevăr nu e în interesul noilor politruci, iar marea problema a lor, a “pocăiților”, e că nu au știut niciodată să-și scrie istoria, să-și prezinte interesele, să-și povestească aventura unică.’ (pag. 200)

Revenind la soarta sectanților în Uniunea Sovietică, Vasile Ernu apreciază în mod diferit decât ne-am aștepta raportul dintre secte și puterea sovietică în diferitele faze ale evoluției sale. Revoluția din 1917 și primii ani ai regimului bolșevic au fost poate cei mai prielnici respectând libertatea religioasă și eliberând religiile periferice de opresiunea Bisericii Ortodoxe Ruse. Macazul se întoarce însă cu câțiva ani mai tărziu când sunt declanșate campaniile ateiste generalizate. Și totuși, bunicul povestitorului vede în perioada stalinistă ‘ultima mare epocă de aur a creștinismului’. Condițiile sunt asemănătoare celor din Roma Antică, în care creștinii prigoniți trăiau persecuțiile și martiriile. Delimitarea dușmanilor credinței este clară, iar pentru cei educați și tari în caracter, este prilejul de a-și îndeplini misiunea salvatoare. Închisorile și Gulagul devin centre de întălnire ale sectanților din toate colturile imperiului sovietic, aici iau naștere rețelele de relații care aveau să-i ajute în deceniile următoare să-și construiască un sistem de supraviețuire și într-ajutorare paralel celui statal. 

Povestitorul (și poate și scriitorul) face parte din generația celor care în marea lor majoritate au părăsit secta, sau în orice caz nu mai sunt membri activi și practicanți. O cunoaște însă de la sursă, a trecut prin educația ei și a ascultat multe din mărturiile celor mai în vârstă. Creștinismul practicat de sectanți este caracterizat de o revenire la surse și de un militantism permanent, nu foarte deosebit de cel al adepților revoluției permanente de la stânga extremă a ideologiei.

‘Creștinismul oficial s-a deteriorat însă mult. Ce avem noi este o formă anchilozată, moartă, ritualizată. În mare parte avem exact rezultatul a ceea ce detesta Isus. Avem un Isus Hristos cuminte, care nu scandalizează, ci slujește puterea, pe bogații și pe înțelepții vremii. Respectă toate regulile și cutumele vremii. Iubește – culmea! – pină și banii, le face chiar reclamă și se supune la toate protocoalele puterii. Avem un Isus Hristos ultraconservator, cuminte, comod și care “promovează o “teologie a bunăstării”. … Nu, Isus Hristos e militant, radical, împotriva cărturarilor și dregătorilor oricărei forme de putere și își construiește noua împărăție stind la masă cu curvele și păcătoșii, cu săracii și bolnavii și ne învață că toți sintem egali, că trebuie să trăim și să ne dăruim, să trăim împreună și să nu ne mai supunem orbește relației stăpîn-sclav. ‘ (pag. 253-254)

Vasile Ernu are talent de scriitor. Relatarea este cursivă, documentată, scrisă interesant, și opiniile nu sunt ascunse și insinuate ci prezentate clar, spre satisfacția cititorilor, chiar și când se găsesc în dezacord cu povestitorul. Mediul social al sectei, organizarea, ritmul și stilul de viață sunt descrise cu precizie. Personaje memorabile, reale sau imaginare prind viață și dialoghează intre ele sau spre noi, cititorii din viitorul lor. Mi-au lipsit cumva personajele feminine, aceasta fiind poate și o reflecție a unei organizări sociale în care conducerea ideologica și deciziile importante aparțin bărbaților. Cele mai impresionante pagini nu sunt însă cele legate de politică sau religie, ci cele în care condeiul este lăsat să se desfășoare fară constrângeri sau direcționare ideologica. Este vorba despre descrierile naturii Basarabiei și a Bugeacului, capitolele dedicate ocupațiilor de zi cu zi ale sectanților și vecinilor lor, sau relatările cutremurătoare despre perioadele foametei sau din exilurile Gulagului. Pentru acestea din urma, comparația imediată care vine în minte este cu proza lui Vasili Grossman. Ernu are condei și aștept cu încredere o viitoare scriere mai puțin politizată.

Eroul cărții se desparte de viața de sectant, așa cum a făcut-o probabil și scriitorul. Motivele evoluției sale centrifuge nu sunt descrise în carte, pe autor îl interesează mai mult direcțiile istoriei decât destinele individuale. Aici însă poate fi detectată și una dintre cauzele eșecului proiectului sectant. Ce propune el de fapt, în afara de o permanentă revoltă bazata pe rădăcini adânci de doua mii de ani, refuzând acomodarea cu orice fel de ordine statala? Ceea ce până la urma pare a fi biruit mișcările sectante nu este nici vreun Cezar (stat) și nici vreo Biserică oficială, ci lumea laică, cu miile sale de posibilități și tentații. Când sectele ajung la putere, așa cum consideră povestitorul că se întâmplă în Statele Unite puterea le corupe și comercializează esența, și programele MTV înlocuiesc predicile. Misiunea sectelor nu este cucerirea puterii (politice, economice) ci salvarea spirituală a omenirii. Revolta ar trebui să continue până la salvarea sufletelor tuturor celorlalți. Misionarismul permanent nu poate însă decât să creeze respingere din partea tuturor celor care nu cred sau cred altfel, iar succesul său ar însemnă instaurarea unui nou Cezar. Contradicția aceasta rămâne fară răspuns.

Posted in books | Tagged , , , , | Leave a comment

the profile of a murderess (film: Violette Nozière – Claude Chabrol, 1978)

Posted on August 21, 2020 by admin

In 1978, when Claude Chabrol made ‘Violette Noziere’, many people in France remembered very well the criminal case of the woman who gives the film its name. It had been one of the scandalous, passionate, and morbid stories of the interwar period, a story that competed on the front pages of Parisian newspapers in 1933 with the news about Adolf Hitler’s rise to power in Germany, and which had divided the French public opinion into two camps, as no another sensational affair had since the Dreyfus case. The heroine of the gloomy story was a 16-year-old girl from a working / mid-class neighborhood, who had poisoned her parents. The father had died but the mother survived. The investigation revealed the double life of a girl suffocated by the environment in which she lived, considered a sinister criminal by some and a victim of social conditions and a perverse family environment by others. However, Chabrol only mentions in passing the media scandal around this case, being rather fascinated by the young woman’s personality and also fascinating his spectators in the way he tells the story of the crime and the circumstances that led to its committing.

The whole film revolves around the heroine played by Isabelle Huppert. The script is quite faithful to the story, presents the facts as reported by the press of the time and does not try to serve surprises or insert speculative interpretations about the reasons for the actions and the psychological sources of the acts committed by the young woman. The director’s attention is focused on reconstructing the confined and devoid of personal separation in which the Noziere family lives, the bohemian environment in which the young high school girl spends her time in the company of students, crooks, and old bourgeois who take advantage of the youth of girls in need for money or sensations. Rejecting both moral judgments and psychoanalytic interpretations, Chabrol lets Isabelle Huppert build the role of the girl who, instead of teenage dreams, plunges into promiscuity, and who travels from adolescent rebellion to murder with an impassive coldness. We don’t find too many reasons in the film that would put us as spectators in the camp of Violette’s supporters, except for the personality of the actress who fills the role with gloomy feelings and self-destructive tension.

Isabelle Huppert achieves with the part of Violette in this film one of the first great roles of a fabulous career. She is supported by Stéphane Audran (the director’s second wife, whom he would break up after 14 years of marriage and many remarkable films in the same year 1978) and Jean Carmet, one of those talented French actors whom Chabrol was giving the opportunity of consistent parts even if they were not first rank stars. A special award should be given to those who recognize Fabrice Luchini in one of the first roles of his film career. The style of the story is interesting and elaborate, temporally separated frames continue visually one another, flashbacks and imaginary scenes (especially from Violetta’s fantasies or nightmares) are interleaved nervously and non-linearly, but perfectly following the logic of the action. ‘Violette Noziere‘ manages to describe the interwar social environment, with social contradictions, moral prejudices, inequalities and stigmas related to the status of women and the pressure of the press of sensation. The film also intents to be a psychological study into the motives of the crime. Here, I think intentionally, the answer is not clear. We are shown the conditions that can generate crime, but not the gates that open between reality and horror. Judgments belong to us, the spectators.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment