Niki Caro‘s ‘Mulan‘ is a film that strives to please as large an audience as possible. The investment of over 200 million dollars makes this production fall into the category of the most expensive films in Hollywood and because it is also a film with a strong feminist message it is worth mentioning that it is currently the most expensive production in the history of cinema. directed by a woman. The producers, of course, dream to recoup their investment, which is not an easy task given that the premiere takes place in the year of the COVID-19 pandemic when most cinemas in North America are closed. The challenge of looking for success on alternative streaming channels and in international markets, but especially in China, in parallel with trying to make the film attractive to the traditional audiences of the Disney Studios (children plus one or two generations of company) but also to art martial arts lovers or historical dramas fans have led to the creation of a mixture in which quite a few compromises have inherently been made. The result is a carefully choreographed film, and I’m not just talking about action scenes, and a visually appealing one, but lacking depth and avoiding controversy.
The script takes on the legend of Mulan already addressed in a Disney cartoon film made in 1998 and emphasizes both the feminist and patriotic messages. The daughter of the warior who takes the place of her sick father in the army recruited by the emperor to fight against foreign invasions is endowed with vital forces (the legendary Chinese ‘qi’) specific to the great fighters. The problem in a male-dominated society was at that time that women with such qualities could be nothing but witches. These prejudices, of course, existed not only in the Far East but also in Catholic Europe or in the colonies of Puritan and Protestant North America. Vital forces are strengthened by moral qualities – courage, loyalty to friends, and faith in the truth, and Mulan will only be able to achieve her destiny by revealing her true identity. The screenwriters managed to navigate skillfully in the politically-correct and ideological labyrinths, and to add to the basic moral qualities the family values that work well on any meridian. The result is a little too rose-watered, but not more so than in other Disney movies, and I think it will be quite appealing to the children generations of today and in the future.
From a cinematographic point of view, Niki Caro‘s film is very well done, combining the landscapes filmed on location in China and New Zealand, the stunts and the effects of computer graphics. The lovers of martial arts in movies can also enjoy a copious and well-executed ,even if not very original, feast of acrobatics, flights and running on vertical walls. Yifei Liu plays the lead model role well, but the most interesting character in the film is her enemy, the evil witch Xianniang, played by Li Gong. Xianniang is what Mulan could become if she doesn’t pursue the truth and good causes, and the dialogue between the two women with extraordinary ‘qi’ forces is perhaps the best moment of the film, and the one in which the feminist message seems truer and less didactic. I believe that the commercial success of ‘Mulan‘ is guaranteed, and even if it will not make as much money as the producers had originally planned. The investments will be recovered and the profit will increase over time. But I don’t think it will become a reference film, one of those that will enter the ranks of the immortal classics of the Disney Studios.
French actress and film director Maïwenn already has a rather interesting biography that could be the subject of a film in the future. Until this happens (or not) each of her appearances in front of or behind the camera arouses interest and causes heated discussions. Maïwenn is not and I don’t think she’s even trying to be a consensus-seeking personality, and the movie ‘Mon Roi‘ is no exception. It is her first feature film in which Maïwenn is limited to being ‘only’ the film director, entrusting the lead roles to a couple of outstanding actors, Vincent Cassel and Emmanuelle Bercot. Bercot actually won an acting award at Cannes for this role. There are many things that I liked in this film, there are some that impressed me less, but ‘Mon Roi’ did not leave me indifferent at any time during the over two hours of screening.
Lawyer Tony and the owner of restaurant Giorgio live a tumultuous love story that lasts ten years, a story that we follow from the first meeting to the possible end through flashbacks that take place in memory of the heroine after a ski accident that immobilizes her for a few months, possibly suicide attempt or maybe testing of limits. It is a romantic story that seems doomed to failure for everyone except those who live it directly, a relationship and a marriage in which there is love but not happiness, an asymmetrical relationship in which the woman repeatedly falls under the fascination of the man who seems to accumulate all male vices possible – infidelity, drugs, material instability. The waters seem to calm down in a rather ambiguous ending, but we can’t be sure that the story is really over.
The main quality of the film in my opinion is the exceptional interpretation of the two lead roles. The method used by the director Maïwenn defines the main lines of the roles and the place where the story ends in each scene, but does not establish precisely the gestures or the lines, leaving to the actors a great freedom of expression. Emmanuelle Bercot and Vincent Cassel fully involve themselves in using this freedom, immersing themselves in the roles of two people who love each other to the point of mutual destruction. The acting performances are even more remarkable considering that the actors were forced to improvise at times because the script did not offer many additional references. For example, Tony’s intellectual dimension is not highlighted at all in contrast to the sparkling but empty world of the celebrities in which Giorgio seems to be happy. The route of Tony’s physical and mental recovery in the sanatorium follows a schematic and idealized path, and the final scene seems to cancel out a large part of the effects built during the rest of the story. ‘Mon Roi‘ is an interesting film, which gets attention especially because of the quality and intensity of the performances of the two actors. More attention to detail and less schematism in defining the sub-plots and supporting characters would have made the difference between an interesting film like ‘Mon Roi‘ and a very good one.
Am fost foarte curios să citesc ‘Orașul în mantie purpurie’, considerată a fi cea mai bună carte scrisă până acum de Asli Erdogan. Auzisem și citisem mult despre scriitoarea și publicista turcă, militantă pentru democrație, apărătoare a drepturilor minorității kurde din Turcia, exilata în Austria după ce fusese întemnițată și interogată timp de câteva luni în 2016 și asupra căreia plana amenințarea unui proces cu grave acuzații de ‘terorism’ (a fost achitată în februarie 2020). ‘Orașul în mantie purpurie’, apărută în 1998 a fost tradusă și publicată în 2019 în colecția ACTUAL – Biblioteca POLIROM a Editurii Polirom. Desi traducerea semnată de Gabriella Eftimie a fost făcută nu direct din limba turcă ci după o ediție germană, mi-am dat seama de la primele pagini că va fi o experiență de lectură deosebită. Nu am greșit.
Motto-ul cărții este extras dintr-un poem de Paul Celan care pune întregul volum sub semnul morții. Și totuși, avem de-a face cu o experiență inedită într-un oraș, Rio de Janeiro, care este pentru mulți un simbol al vieții și al trăirilor intense, al culorilor, dansului și al muzicii, și o răscruce de culturi și de tradiții. Ca cititori vom descoperi însă alături de eroinele cărților (și voi explica imediat pluralurile) că în spatele peisajelor de cărți poștale se ascunde o junglă urbană vicioasă și periculoasă, care își devorează locuitorii. Întâlnirea de culturi este însă prezentă, și ca experiență etnografică, ‘Orașul în mantie purpurie’ oferă o combinație dintre cele mai interesante. Citim în limba română povestea unei intelectuale din Turcia relativ conservatoare ajunsa în Rio, capitala mondiala a libertinajului. Elementele auto-biografice sunt evidente, desi cartea este departe de a fi un volum de memorii. Fiziciana Asli Erdogan avea deja prestigiosul institut de cercetare CERN din Geneva în anul 1994 în rezumatele carierei sale când s-a aflat la Rio cu o bursă de cercetare, pregătindu-și doctoratul. Este și anul în care se petrece acțiunea cărții. Orașul sud-american a avut probabil un rol determinant în schimbarea cursului vieții și carierei ei, Asli Erdogan dedicându-se complet literaturii și publicisticii la întoarcerea în Turcia, după 1996.
‘Orașul în mantie purpurie’ are o structură originala, în care narativul joaca un rol secundar. Este un poem în proză și este o carte în carte, cu un rol special, de pavăză și descânt împotriva morții. Și știm cu toții că descânturile nu funcționează totdeauna. Noi cititorii citim cartea unei scriitoare din Turcia care se afla în anul 1994 la Rio, carte în care eroina pe nume Özgür este o tânără scriitoare din Turcia care se afla în 1994 la Rio și care scrie o carte despre o tânără din Turcia care este identificată doar ca Ö. și care, desigur, se afla în Rio. Anvelopa exterioară a narațiunii (daca se poate vorbi despre narațiune) o surprinde pe Özgür într-un moment de criză. Din frânturi de amintiri și din paginile cărții pe care o scrie reconstituim spirala descendenta a destinului tinerei venite din conservatoarea Lume Veche pentru a trai experiența multiculturală, și care este surprinsă și copleșită de tot – de climă, de personajele boemei onirice pe care le întâlnește, de libertatea și libertinajul moravurilor, de foame, de sex și de superficialitatea legăturilor, și mai ales de prezența permanenta a violentei, crimei, morții.
‘ … acel Rio despre care o să vă povestesc e un labirint în care veți găsi mai mult de două dimensiuni. Sau, ca să fim mai exacți, un oraș care iți oferă mai multe labirinturi interconectate, nelegate de spațiu sau timp. Un oraș plin de unghiuri moarte, odăi secrete, ecouri înfiorătoare, expresii schimonosite și profeții vagi despre viitor.’ (pag. 12)
Prăpastiile de mentalitate, sociale, economice o copleșesc de la primele contacte cu orașul:
‘Nici prin cap nu i-ar fi trecut că poate să existe un asemenea iad pe pământ. Țara în care s-a născut și a crescut o protejase de prăpastiile vieții, de mizeria fară fund în care putea să se afunde un om. Niciodată nu și-ar fi putut închipui atâta sărăcie, nici în cele mai întunecate vise. Avea impresia că se află într-un tren de mare viteză care deraiase și care acum înainta nebunește ca să se îndepărteze tot mai mult de orașul care se hrănea cu suferința oamenilor. Și dintr-o-dată, a ajuns în centrul Copacabanei, “cel mai frumos loc din lume”, și în clipa aceea Rio de Janeiro a cucerit-o cu adevărat cu versanții săi abrupți, cu pofta lui de viață tropicală și acordurile sale de banjo. A uitat de favelas. La fel ca orice alt locuitor al orașului aparținând clasei de mijloc.’ (pag. 26)
Precum mulți dintre dezrădăcinații lumii, scriitoarea caută o referință, un termen de comparație, și îl găsește în amintirea țării natale și a orașului Istanbul:
‘De fiecare data când, de-a lungul vieții sale nestatornice, se stabilea undeva pentru o perioadă, fie într-un sat de pe coasta Oceanului Atlantic, fie într-un oraș central-european din Alpi, Özgür găsea sau își crea propriul Punct Istanbul. Un loc care, din unghiul potrivit, cu lumina potrivită și, mai ales, în starea de spirit potrivită, îi amintea de Istanbul. Dar acest Rio, cu plajele lui despărțite de stâncile abrupte ale scoarței pământești transformate în munte, acest Rio cu golfurile lui înlănțuite ca brațele Amazonasului, orașul asta cu stâncile sale sălbatice, despicând orizontul, acest Rio cu jungla lui nesfârșită care arăta că o plasă pescărească imensă aruncată peste oraș, acest Rio n-avea nimic comun cu Istanbului. Rio avea o frumusețe înșelătoare care aprecia extremele, contradicția și lipsa măsurii. Orașul ăsta atrăgea nemilos oameni spre el, îi seducea și îi amețea de cap, ca apoi să nu le mai dea drumul niciodată. Rio avea același efect magic înspăimântător asupra oamenilor ca măștile africane, în timp ce orașul în care se născuse și crescuse Özgür semăna mai degrabă cu o brățară de argint antică, incrustată cu ametiste: era reținut, elegant, misterios, mândru și înfrumusețat de o patină veche.’ (pag. 66-67)
Singură, naivă, neobișnuită cu mentalitatea orașului și a locuitorilor săi, eroina încearcă să-și învingă singurătatea cu îndrăgostiri fară șansă și legături carnale fară viitor. Cum o văd celelalte personaje?
‘Eduardo o măsură din cap până în picioare pe gringa palidă și tristă. Fața ei era atât de relaxată încât aveai impresia că tocmai fumase niște opiu. Dar rețeaua de riduri miscroscopice ce păreau încrețituri pe o bucată de cuarț dezvăluia o lupta încrâncenată și continuă pentru viață. N-avea nimic din voioșia cochetă și senzalitatea revigorantă a femeilor din Rio. Frumusețea ei părea o frumusețe pierdută, neprefăcută, pură și, mai ales, devastată. A studiat-o de departe în barurile din Santa Teresa, unde stătea tot timpul la o masă din dos și suda țigările în timp ce mâzgălea ceva pe un șervețel. Era un monument pe jumătate prăbușit, dedicat melancoliei, și nu voia să-i molipsească pe cei din jur cu tristețea ei. Și chiar dacă emana singurătate de la distanță, reușea să-i alunge repede pe șacalii care se adunau în jurul ei și nimic n-o făcea să lase garda jos. Eduardo auzise de la cineva că e o scriitoare din Siria. “Femeia asta e singurătatea întruchipată, o zeiță orientală al cărei cult a fost de mult uitat și templul ei, acoperit de graffiti.”‘ (pag. 78-79)
Singura modalitate de a-și învinge singurătatea și de a supraviețui în lumea plină de pericole și de violență din jur este pentru o scriitoare literatura. Se poate spune că din momentul în care începe să scrie cartea cele două fire narative nu sunt numai paralele ci se împletesc, uneori se confundă. Același lucru se întâmplă cu cele două eroine, Özgür și Ö. ale căror trăiri, experiențe, destine, par să se contopească:
‘ Özgür căutase mult timp un scriitor care să o ajute, care să înlocuiască lumea aceasta reală, dar irațională în care trăise atâta timp, dar mult mai omeneasca. Până la urma a înțeles că singura care avea cum să găsească un rost în pustietatea aceea care îi invadase sufletul era ea însuși. Nimeni altcineva nu putea să-i explice misterele vieții, nimeni altcineva nu avea cheile de la lacătul ei. Ziua în care s-a hotărât să înfrunte violența absurdă a coincis cu ziua în care a început să scrie. Nu scria pentru sine și nici pentru alții, scria pentru că era nevoită. Zgândărea, ca pe o rană, strat după strat din realitatea din Rio, și vărsatul amestecat cu sânge al unui pacient cu leziuni interne începu să-i mânjescă încet paginile.’ (pag. 102-103)
Într-un timp vag definit, câteva luni sau poate un an-doi, eroina va decădea material și fizic, va cunoaște pe lângă spaima permanentă foamea, blazarea sentimentală, dorul. Cartea care o are pe Ö. că eroina vă fi scrisă și terminată. Va fi suficientă pentru a-i asigura supraviețuirea? Într-o lume în care distanța dintre Punctul Istanbul și Punctul Terminus se poate dovedi tragic de scurtă, pot cuvintele adunate într-o carte, poate literatura fi o pavăză sau un colac de salvare? Va trebui să citiți cartea pentru a afla răspunsul scriitoarei. Eu v-o recomand cu căldură. Este o carte dureroasă, pe care cititorii vor simți că a fost scrisă cu pasiune și cu durere.
După cele doua romane și culegerea de nuvele, toate scrise acum peste 20 de ani, Asli Erdogan pare să-și fi suspendat cariera de scriitoare de ficțiune dedicându-și activitatea și condeiul politicii și cauzelor umanitare din patria în care democrația și drepturile omului sunt puse la grele încercări. Deși nu a mai publicat o carte nouă de la acest roman încoace numele ei este menționat permanent între cei mai remarcabili scriitori contemporani ai Turciei. Pe bună dreptate, judecând după ‘Orașul în mantie purpurie’. Va reveni cândva la uneltele scrisului? Îmi pun și eu, alaturi de mulți alti cititori care admiră ceea ce a scris Asli Erdogan, această întrebare.
Steven Spielberg este unul dintre puținele nume de creatori de filme care se află în consens între iubitorii cinematografului popular și ai cinematografului de artă, între pasionații de filme din rândul copiilor, adolescenților și al celor maturi. Mă rog, în măsura în care mai poate exista consens în zilele noastre, când cam orice subiect și personalitate este subiect de controverse aprige. Prima mea întâlnire cu Spielberg datează de aproape 50 de ani, și a avut loc la cinematograful Studio din București, aproape de Piața Romană, unul dintre locurile în care și-a avut pentru o vreme sălașul și cinemateca bucureșteană. Rula acolo ‘Duelul’, unul dintre primele sale filme, care a rămas până astăzi și unul dintre preferatele mele. Filmul descrie o confruntare dintre un om și o mașină, sau mai bine zis un camion uriaș care îl urmărește pe eroul interpretat de Dennis Weaver pe o șosea pustie. Era vorba mai degrabă despre un film de groază decât despre un film de anticipație, dar deja apărea una dintre temele care aveau să-l însoțească pe tânărul regizor în creația sa și să revină în etape diferite și în ipostaze diferite, în paralel cu evoluția tehnologiei și cu zborurile imaginației. În articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD, vă invit la o călătorie printre câteva dintre reperele importante ale Universului Cinematografic al lui Spielberg, legate de genul și sub-genurile anticipației.
Propun să facem prima stație la filmul din 1977, ‘Clouse Encounters of the Third Kind’, un alt film care a trecut filtrul cenzurii comuniste, fiind difuzat în anii ’70 în România cu titlul ‘Întâlnire de gradul trei’. Fascinația lui Spielberg pentru obiectele zburătoare neidentificate (O.Z.N.) îl determinase să propună studiourilor Columbia realizarea unui film de science-fiction cu această temă încă din anul 1973. 1977 a fost un an propice pentru epopeile cosmice, filmul lui Spielberg concurând la încasări și la premii cu primul episod lansat pe ecrane al ciclului ‘Star Wars’, film realizat de George Lukas. Spielberg și Lukas erau, de altfel, și sunt până astăzi prieteni, dar și rivali, colaboratori și competitori, ei discutând și planificând împreună de atunci și până astăzi, lucrând împreună și îndrumând noile generații de cineaști în calitate de producători și de mentori. ‘Close Encounters of the Third Kind’ a fost realizat cu un buget care pare astăzi minuscul pentru un film de amploarea și de calitatea acestei producții – 19,4 milioane de dolari. Încasările au depășit 300 de milioane de dolari. Alături de serialul de televiziune ‘X-Files’, care avea să fie realizat cu două decenii mai târziu, este filmul care aduce pe ecran cel mai bine obsesia OZN-urilor în combinație cu teoriile legate de conspirația guvernamentală de negare și camuflare a contactelor cu vizitatorii din spațiul cosmic. Richard Dreyfuss interpretează rolul electricianului Roy Neary, a cărui experiență de contact cu extratereștrii se transformă într-o obsesie care îi domină viața, îl înstrăinează de cei din jur, inclusiv de familia apropiată, dar îl și aduce în situația de a fi martor al întâlnirii dintre civilizații. Apare ca actor în film și regizorul Francois Truffaut, și el un pasionat de science-fiction, care joaca rolul savantului francez Claude Lacombe, pasionat de contactul cu civilizațiile universului. Este unul dintre primele filme care pun problema limbajului de comunicație dintre lumile universului și folosirea muzicii în acest scop reprezintă o metaforă memorabilă. În fine, reprezentarea extratereștrilor încearcă o de-demonizare, chiar dacă materializarea este puțin cam convențională și riscă să dezamăgească.
A doua oprire o vom face amintindu-ne filmul celebru ‘E.T. the Extraterestrial’, realizat în 1982. A fost deja un film prea scump pentru a fi adus în România acelor ani, care plătea datoriile externe acumulate de regimul Ceaușescu. Românii l-au văzut pe video-uri piratate sau după 1989. Este unul dintre primele filme din creația lui Spielberg în care se întâlnesc fantasticul cu lumea copiilor. Unul dintre marile talente ale regizorului este înțelegerea psihologiei copiilor și dezvoltarea unei viziuni care nu numai că prezintă perspectiva acestora, dar și-o și asumă în mod empatic. Oare ne reprezintă mai bine planeta copiii? Oare ei sunt cei care ar putea stabili contactul cel mai sincer și mai curat de distorsiuni, care ar putea găsi limbajul de comunicare cu alte civilizații? Acestea sunt întrebările pe care și le pune oricine a văzut acest film fermecător. „E.T. the Extraterrestrial” mai reușește însă să schimbe concepțiile dominante în acea vreme și din alt punct de vedere. Filmul fusese lansat după câțiva ani în care extratereștrii fuseseră reprezentați în cazurile cele mai bune ca soldați al unor imperii galactice (de exemplu în ‘Star Wars’), iar în cazurile mai sumbre, ca monștrii însetați de sânge (în ‘Alien’ al lui Ridley Scott). E.T. este poate urât după estetica noastră, dar este sincer și sensibil, și trăiește emoții pe care le putem înțelege. Cuvântul ‘Home’ se îmbogățește în înțeles pentru cei care au văzut și iubit acest film.
Anii ’90 au fost dintre cei mai interesanți în cariera cinematografică a lui Steven Spielberg. Tematica filmelor sale se diversifică adăugându-se creații majore legate de istoria americană, de bătăliile celui de-al doilea război mondial și de Holocaust. Spielberg nu părăsește însă nici anticipația, creația majoră a acestei perioade fiind, fără îndoială, primul film din seria ‘Jurassic Park’. Spielberg cumpărase în 1990 cu 1,5 milioane de dolari drepturile pentru ecranizarea romanului lui Michael Crichton și apoi plătise încă jumătate de milion pentru scenariul care avea să fie prelucrat și din care vor fi eliminate scenele prea violente, pentru a-l transforma într-un film care poate fi vizionat de întreaga familie. În general, am rezerve în legătură cu acest procedeu foarte des utilizat de producătorii americani pe care eu îl numesc ‘disneyzare’, dar în cazul lui ‘Jurassic Park’ cred că mesajul principal și avertismentul clar și puternic al cărții sunt păstrate. Știința trebuie să fie supusă unui control etic riguros. Subordonarea cercetării și descoperirilor unor scopuri mercantile, fără a examina cu grijă consecințele posibile, implică riscuri uriașe. Eroii filmului se confruntă cu rezultatele unui experiment care este lansat pe piață (în acest caz, în industria parcurilor de divertisment), fără a fi luate toate precauțiile necesare, iar rezultatele sunt spectaculoase, dar și sângeroase. Efectele speciale sunt memorabile și domină filmul, care a fost probabil una dintre ultimele mari producții hollywoodiene în care trucajele vizuale sunt în mare parte ‘analogice’. În anii care au urmat, efectele digitale au început să domine filmele de anticipație. Filmul se bucură și de câteva creații actoricești remarcabile ale lui Sam Neill, Laura Dern și Jeff Goldblum.
Două dintre filmele regizate de Spielberg la începutul noului mileniu abordează teme serioase și actuale, legate de confruntarea dintre oameni și rezultatele creațiilor lor științifice. ‘Artificial Intelligence’ din 2001 a contribuit la popularizarea acestui termen destul de obscur până atunci și la transformarea sa într-o noțiune care se află astăzi în centrul atenției tuturor. Eroul filmului este un robot copil atât de perfecționat, încât dezvoltă sentimente care îl fac să se lupte pentru a câștiga afecțiunea mamei familiei. Inițial, fusese un proiect al lui Stanley Kubrick. Filmul pune, sub o formă concentrată și plină de emoții, întrebări despre diferențele dintre oameni și roboti, și despre viitoarea coexistență și supraviețuire a celor două forme de inteligență. ‘Minority Report’ din 2002, bazat pe o povestire a lui Philip K. Dick, își trimite eroul întruchipat de Tom Cruise într-o lume în care unitățile speciale ale poliției îi arestează pe potențialii răufăcători, înainte de a comite infracțiunile. Controlul gândurilor este pus în aparență în serviciul binelui social, cu prețul limitării severe a libertății individuale. Am revăzut nu de mult filmul și mi s-a părut mai actual decât oricând.
După ce a realizat în 2005 o versiune a ‘Războiului Lumilor’ (tot cu Tom Cruise în rolul principal), care mie mi-a plăcut, dar care a cam fost ‘desființată’ de critici, Spielberg părea să se fi despărțit de genul science-fiction, cel puțin ca regizor. Revenirea a avut loc recent, în 2018, și Spielberg pare că vrea să demonstreze cu filmul ‘Ready Player One’ că reușește să fie la curent cu unele dintre realizările cele mai avansate în tehnologiile jocurilor și ale realității virtuale și, pe de altă parte, să se întoarcă la rădăcinile culturale ale generației sale, în perioada de început a culturii ecranelor, anii ’70 și ’80 care au deschis drumurile culturii vizuale de astăzi și probabil și a celei de mâine. Acțiunea filmului se petrece în anul 2045 într-o lume oarecum post-apocaliptică, în care o mare parte dintre locuitorii planetei scapă de realitatea dezolantă din jur evadând într-o lume virtuală, în care fiecare dintre pământeni are un avatar prin care își trăiește viața paralelă. Creatorul acestei lumi, precum oracolul din vechime, lasă omenirii un test care permite celui care rezolva trei probleme stăpânirea spre bine sau spre rău a universului virtual. Spielberg creează un film în care amatorii de jocuri de realitate virtuală se vor afla într-o lume familiară, dar în care își găsesc locul și personajele de filme comics și eroii de jocuri retro. Eroii sunt copii și adolescenți, personajele preferate ale unui creator de filme care aspiră la o permanentă vârstă a inocenței, dar și a întrebărilor, a curajului de a lupta pentru ceea ce este drept și a curiozității de a explora și de a extinde permanent limitele cunoașterii. Sunt convins că și frontierele Universului Spielberg vor continua să se extindă și aștept cu bucurie viitoarele călătorii.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
“Acasă” or “My Home” as translated in the title of Radu Ciorniciuc‘s documentary is a very special film that accompanies for four years a social program related to an unusual family. Gelu Enache and his wife had settled with their nine children in the the area, closed and abandoned area for over two decades, of the Văcărești Park, also called the Bucharest Delta. In the park where nature had gradually regained its rights by creating a unique natural ecosystem within the metropolis populated by over two million inhabitants, the Enache family lived outside urban civilization, in harmony with nature, but without social, health or education services for their children. When the Văcărești Park came to the attention of the authorities, the family was displaced and became the subject of social assistance – a traumatic change for adults and children who had not known another way of life, but also a potential chance for future social integration. “Acasă” is an involved documentary and a documentary about involvment.
Radu Ciorniciuc, who is an investigative journalist, worked with the assistance programs, but at the same time managed to gain the trust of the family, which made him a participant and allowed him to accompany and document in the film the transformations and crises they went through. Implicitly, important topics such as ecology, urban progress and their impact on people’s lives are addressed. His cinematic style combines well-filmed reporting (the urban landscape take filmed from a drone that locates the park and its surroundings is memorable) with social investigation. Humor is not missing like in the scenes where we witness the visits of Prince Charles or of the then Prime Minister in the park, but it looks like what primarily characterizes Ciorniciuc‘s film is empathy for the destinies of the film’s heroes. It is remarkable how he managed to gain their trust and make from purely documentary materials a more coherent narrative and a more exciting film than many fiction feature films.
The ecological implications are not lacking, although they are not the main theme of the film. For many inhabitants of Bucharest, the existence of an original ecosystem so close to the center of the Romanian capital was a surprise. Its introduction in the tourist circuit was traumatic not only for the Enache family but for the whole natural environment, and the success of this urban integration will be appreciated only over the years, if the fauna and flora of the area will be protected from the influences of the metropolis and of its inhabitants. Issues related to racial discrimination and the methods of integration as a solution to eliminate social disabilities are not ignored, but they are not the focus. The Romanian audiences probably know most of the issues, the international public might miss many nuances.
“Acasă” is a powerful film whose impact is mainly due to the sincerity, empathy and lack of prejudice with which the problems of social and personal integration of the Enache family are addressed. It would be interesting to follow the evolution of the heroes over the years. Director Radu Ciorniciuc did not deny in the discussion – webinar that was occasioned by the film at the DOCAVIV festival a possible continuation. To follow, like any other creations coming from this interesting Romanian journalist and film director.
“collective“, the 2019 documentary film signed by Alexander Nanau addresses a serious topic. In the fire in the Bucharest nightclub ‘Colectiv’ which took place on October 30, 2015, 27 young people died. In the months that followed, another 37 of the wounded with severe burns died in hospitals in Romania and abroad. The deaths of many of them could have been avoided, as they were caused by the lack of capacity, hygiene and proper treatment conditions in hospitals, and by delays in transporting the wounded abroad. The scandal and the popular protests led to the fall of the ruling Social Democratic government and its replacement with a government made up mostly of technocrats, which led Romania for a year, until the parliamentary elections in December 2016. The filming team started from the press conferences after the fire and focused on two main issues: the investigation and the revelations of the journalists from ‘Gazeta Sporturilor’ led by Cătălin Tolontan which brought to the public’s attention serious details of incompetence and corruption in the hospitals system and with the providers of medical materials, and the work of the Minister of Health in the technocratic government and his team, who during their time in power tried to take a series of measures to eradicate corruption at all levels of the medical system. Politics being what it is, the 2016 elections brought the Social Democrats back to power.
The investigative reporting techniques are used professionally, the editing is alert and explains well the main moments of a tragedy that changed the Romanian political landscape for a while. The role of the combative media is excellently emphasized. I assume that for some of the foreign spectators some details will remain unclear. The fact that the investigation team belongs to a sports newspaper says something about the situation of the Romanian press. The technocratic minister of health in the film, Vlad Voiculescu, has since entered politics and is running today for the position of mayor of Bucharest. Reporters and politicians in the film are permanently watching television stations that not only inform but especially comment with visible political overtones. Can documentaries such as “collective” be an alternative to independent investigative journalism? Accompanying the teams of journalists and advisers to the ministers for 14 months, Alexander Nanau and his colleagues help us to get to know the main protagonists, journalists and politicians. In most cases, they manage to make the cameras unbiased and invisible. The voices of the victims are represented by the grieving parents and the young Tedy Ursuleanu, seriously injured in the fire, who will bear the sequels of her wounds for all her life.
The film, which premiered a year ago at the Venice Film Festival and has since participated in other prestigious festivals such as Toronto and Sundance, received the award for best foreign production at DOCAVIV. I am not surprised by the international resonance of the film, because the problems of medical systems, including lack of equipment and capacity, as well as deeper such as corruption and political interests are increasingly evident in many countries, including the crisis caused by the COVID pandemic. 19. Starting from the Romanian realities, “collective” manages to tell a story with universal validity. The story being well told, the impact is remarkable.
It’s been a while since Steven Spielberg‘s last meeting with the science fiction genre. After directing a version of ‘War of the Worlds‘ in 2005 with Tom Cruise in the lead role, a film that I liked but was kind of ‘destroyed’ by critics, Spielberg seemed to have broken away from science fiction, at least as director. The comeback took place recently, in 2018, and Spielberg seems to want to prove with ‘Ready Player One‘ that he manages to keep abreast of some of the most advanced achievements in gaming and virtual reality technologies, while going back to the cultural roots of his generation, to the early period of the data screens culture, the ’70s and’ 80s that paved the way for today’s and probably tomorrow’s visual culture. Spielberg used to divide his productions into ‘films’ and ‘movies’. The latter are more immersive experiences, for the pursuit of which it is good to supply ourselves, as spectators, with large portions of popcorn. ‘Ready Player One‘ belongs to the latter category.
The story takes place in 2045 in a somewhat post-apocalyptic world, in which a large part of the planet’s inhabitants escape the desolate reality around them by plunging into a virtual world, in which each earthling has an avatar through which he/she lives his.her parallel life. The creator of this world, played by Mark Rylance (returning in a Spielberg film after the formidable role in ‘Bridge of Spies‘) leaves at his death to mankind, as the ancient oracle, a test that allows the one who solves three problems to master the virtual universe for better or worst. Spielberg creates a film in which fans of virtual reality games will feel in a familiar world but in which also find their place characters from comics or retro games. The heroes are children and teenagers, the favorite heroes of a filmmaker who aspires to a permanent age of innocence but also of questions, the courage to fight for what is right and the curiosity to explore and expand the limits of knowledge. Spielberg‘s mastery lies in the fact that he manages to convey an optimistic message and guide his young and very young actors in an interesting cinematic way, avoiding what I call the ‘Disneyzation’.
We witness as spectators 140 minutes of continuous action, which will satisfy the fans of action movies and will generate, I believe, quite a lot of toys, gadgets, and sets for the future rides in theme parks. The story, based on a novel by Ernest Cline, is not terribly original but is enriched with elements of mythology and sprinkled with references from the history of video and computer games that will be enjoyed by those who were kids in the ’70s or’ 80. It is obvious that Steven Spielberg also joyfully immersed himself in the production, creating a visual experience influenced by VR, action games and comic book characters. The more serious message of ‘Ready Player One‘ would be related to the parallelism and interaction between the real and virtual worlds, an interaction that takes place in the mind and soul of each of us. Anyone who has had a VR experience knows that even physiologically you need a few seconds, sometimes more time to readjust to reality. But what if VR is no longer just a game, but an alternative to real life on a planet that has become almost uninhabitable, and if it is extended to society as a whole? Spielberg avoids answering these questions with the tools – still essentially escapist – of action movies. So let us take our popcorn and enjoy this ‘movie’. The more serious questions remain unanswered, and perhaps they will be addressed in his future films.
Istoria omenirii este și o istorie a microbilor, virusurilor și a bolilor și a epidemiilor cauzate de acestea. Pandemia care a lovit planeta în 2020 a readus în prim plan o ramură a cercetării istorice care revine în actualitate cam la fiecare nouă izbucnire a unei epidemii globale de proporții. Este vorba despre istoria pandemiilor, despre felul în care omenirea s-a confruntat cu ele de-a lungul timpului și despre repercusiunile lor. Impactul marilor pandemii, după cum vom vedea, a fost uriaș. Exista însă și lecții și concluzii care ne pot ajuta să ne confruntăm mai bine cu criza actuală și să o prevenim pe cea următoare?
‘Triumful morții’, pictura în ulei din 1562 a lui Peter Brueghel cel Bătrân, aflată în colecția Muzeului Prado din Madrid, descrie după mai mult de două secole de la eveniment impactul marii epidemii de ciumă bubonică dintre 1347 și 1350, care a devastat Europa, ucigând între o treime și jumătate din populație. A fost, probabil, cea mai distructivă manifestare a unei boli menționate încă din antichitate, prezentă și activă în Asia și Europa, până în secolul 20. Aveau să treacă patru secole până când populațiile din zone extreme ale Europei, cum sunt insulele britanice și țările românești, vor reveni la cifrele dinaintea pandemiei. Scăderea populației a dus la încetarea războaielor Plantageneților în Franța, din lipsă de soldați, și la părăsirea castelelor nobilimii engleze din Normandia, iar lipsa de mână de lucru în agricultură a avut ca efect reorientarea unei mari părți din economia alimentară britanică spre creșterea oilor. Câteva secole mai târziu, industria lânii devenise o specialitate engleză exportată și la antipozi, și având ca efect târziu revoluția industrială. În Italia, aceeași lipsă de mână de lucru a dus la impunerea de restricții de circulație (sună familiar?) între statele italiene și este considerată a fi fost la originea decalajelor economice care există până astăzi între nordul și sudul Italiei, dar și la accelerarea dezvoltării economiei statelor orașe, a apariției burgheziei și a curiozității științifice a Renașterii. Niciuna dintre autoritățile religioase ale vremii nu prevăzuse și nici nu putuse da o explicație satisfăcătoare catastrofei care se abătuse asupra lumii. O parte din omenire a început să caute răspunsul în știință și rațiune. Epidemia nu părea să facă diferențe între bogați și săraci. Însăși ordinea socială putea deci să fie pusă sub semnul întrebării.
Cum au răspuns de-a lungul timpului diferitele societăți izbucnirii epidemiilor? Aceasta a fost întrebarea pe care redactorii revistei ‘History Today’ au pus-o unui grup de istorici reputați, care au studiat acest domeniu. Printre răspunsurile publicate în numărul din aprilie 2020 al revistei se află și cel al lui Samuel Kline Cohn, profesor de istorie medievală la Universitatea din Glasgow și autor al cărții ‘Epidemics: Hate and Compassion from the Plague of Athens to AIDS’. O parte dintre reacțiile umane și sociale au fost similare cu cele la care am fost și suntem martori acum. Istoric, epidemiile păreau a izbucni din cauza unor factori externi, se considera că ele erau importate de undeva și că țapii ispășitori pot fi doar străinii din afară sau cei dinăuntru. Evreii care trăiau răspândiți între popoarele Europei au fost victimele unor persecuții și pogromuri cumplite în vremea epidemiei din secolul 14. Dar chiar și în cazul pandemiei SIDA de la sfârșitul secolului 20, când virusologia era deja dezvoltată ca știință, nu au lipsit acuzațiile și teoriile conspirative. Presa americană de scandal a acuzat relațiile dintre africani și cimpanzei, în timp ce propaganda sovietică a pretins că SIDA a fost produsă în laboratoarele de cercetare americane. Scurt timp după aceea, homofobia a înlocuit xenofobia, ‘pacientul zero’ fiind identificat în persoana unui asistent de zbor homosexual și modul de viață al comunității sale a fost considerat ca mediu al propagării. Nici când s-a dovedit că populația heterosexuală este la fel de expusă prin contact sexual sau prin seringi infectate, stigma aplicată comunității bărbaților homosexuali nu a dispărut complet. Conflictele de clasă s-au întețit și ele în asemenea împrejurări. Clasele de sus acuzau condițiile de igienă în care trăiau săracii, deși după normele sanitare de astăzi cele în care locuiau și trăiau bogătașii nu erau cu mult mai bune. Săracii se revoltau contra măsurilor restrictive impuse de autorități, care loveau sursele lor precare de subzistență și a căror utilitate nu era totdeauna clară sau bine explicată. Pandemiile au fost de multe ori urmate de revolte și zguduiri sociale. Revolta țăranilor din 1381 aproape că a detronat monarhia engleză în vremea lui Richard al II-lea.
Căutarea țapilor ispășitori nu aduce desigur niciun folos, dar faptul că pandemiile se propagă între diferite zone geografice este un fapt confirmat de știință. Astăzi nu mai există, probabil, comunități complet izolate, dar cu 500 de ani în urmă situația era complet diferită. Două ramuri ale omenirii trăiseră și se dezvoltaseră izolat timp de multe mii de ani, și sistemele lor imunitare reacționau diferit. Boli contagioase cunoscute în Europa și Asia, cum erau variola, oreionul, holera, febra tifoidă, malaria, ciuma bubonică, erau complet necunoscute populației Americilor ‘descoperite’ după expedițiile lui Cristofor Columb. Întâlnirea dintre cele două populații a avut efectul unei conflagrații epidemiologice care a avut ca rezultat nimicirea în cei 150 de ani după Columb a unei părți însemnate din populația continentelor din emisfera vestică, evaluată între două treimi și 90%. Americanii nativi nu au fost uciși atât în războaie, cât de boli. Colonizarea masivă care urmat nu ar fi fost posibilă sau s-ar fi desfășurat altfel. Fenomene similare s-au petrecut în Australia, Noua Zeelandă și insulele Oceaniei. O parte dintre teritoriile ocupate de coloniștii europeni nu erau nepopulate, ci despopulate. Avertismentul este valabil pentru viitor. O pandemie cu o rată de mortalitate ridicată poate schimba radical cursul istoriei.
Cum au reacționat diversele societăți de-a lungul istoriei la apariția molimelor devastatoare? Este interesant de observat că, în pofida uriașelor progrese înregistrate în ultimul secol în înțelegerea mecanismelor producerii, răspândirii și tratamentelor bolilor infecțioase, măsurile cele mai eficiente sunt cam aceleași astăzi ca și acum 700 sau chiar 2000 de ani. Prima măsură era izolarea. Aparent, ea părea mai ușor de executat în lumea antică sau în perioada medievală, când cetățile erau înconjurate cu ziduri și porțile puteau fi ferecate, dar asta nu a împiedicat ciuma să se răspândească în perioada dintre 1347 și 1350 în toată Europa și o parte din Asia, cu o viteză evaluată astăzi la o milă pe oră. Motivele puteau fi găsite, desigur, în circulația alimentelor și a apei, dar și în infractorii care încălcau regulile de izolare, așa cum se întâmplă și astăzi. Îmbunătățirea igienei era recomandată, ca și dezinfecțiile, deși metodele pot părea astăzi ciudate, de la folosirea sulfurilor până la arderea cadavrelor, dar și a caselor decedaților. Măștile deveniseră un element de garderobă obligatoriu pentru medicii vremii. În fine, noțiunea însăși de carantină își are originea în izolarea obligatorie de 40 de zile în lazarete (‘Lazaretti’) a bolnavilor și a familiilor lor.
Exista și câteva consecințe și învățăminte pozitive din multele exemple pe care ni le oferă istoria abordării pandemiilor. Colaborarea internațională și împărtășirea informației despre boli și tratamente este una dintre ele. Exemple apar încă din perioada ‘Morții Negre’, când manuale de confruntare cu pandemia circulaseră între centrele religioase (în special, mănăstirile), care își asumaseră o mare parte din responsabilitățile grijii pentru populație. Datorită și acestei circulații a informației medicale și epidemiologice, omenirea învață să conviețuiască cu toate bolile epidemice, prin imunizare naturală sau vaccinare. Cu excepția variolei, considerată azi complet eradicată, practic conviețuim cu toate virusurile și cu toți microbii răspunzători pentru marile epidemii din trecut. Pandemia de gripă din 1918-1919, numita și gripa spaniolă, a dus la înființarea și consolidarea unor organisme internaționale și a unei rețele de cercetări academice medicale, care au pus bazele colaborării dintre centrele epidemiologice naționale. Paradoxal însă, pandemia gripei spaniole pare să nu fi avut repercusiuni istorice la fel de profunde ca și precedentele evenimente din istorie, în pofida expansiunii sale planetare și a faptului că a făcut între 17 milioane și 100 de milioane de victime (statisticile diferă foarte mult). Răsturnările sociale care au urmat au fost puse pe seama Primului Război Mondial. Niciunul dintre marii scriitori americani ai primei jumătăți a secolului 20 (Hemingway, Faulkner, Dos Passos, Fitzgerald) nu i-a dedicat vreo operă majoră. Până în 1976, nici măcar nu se scrisese vreo lucrare importantă istorică, și prima care a apărut în acel an, al cărei autor a fost Alfred W. Crosby, se numea ‘America’s Forgotten Pandemic’.
Nu la fel va fi cred situația cu actuala pandemie, produsă de virusul COVID-19. Istoria acesteia încă se scrie și se va scrie.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
We have a lot to complain about this summer, but it was a great summer for the Israeli television. In less than three months I saw three interesting series, well written, excellently acted and directed with talent and originality. The first was ‘Tehran‘ produced by the public television ‘CAN’ which took us geographically in Iran and thematically in the world of international espionage, followed by ‘Losing Alice‘ produced by the cable TV channel ‘Hot’ which combines the genre of horror mysteries with the Israeli reality, and now the season ends at a very good artistic level and at an appropriate rating with ‘Manayek‘, also produced by CAN, a series inspired by the Israeli police, law enforcement and underworld medias, a series that matches the best American series of the genre (‘The Wire‘ and ‘NYPD Blue‘ are the first two names that come to mind). Each of these series consists of eight or ten episodes, and the final episodes indicate, at least for the first and last, that other seasons will follow. ‘Manayek‘ brilliantly ended this season of quality series, managing to create an interesting plot, with complex characters and situations, in an extremely well-described social and political atmosphere, which looks credible and familiar to Israeli viewers. At the end of each episode, the credits conclude with the mention that the filming took place before the Corona outbreak. It will be very interesting to watch how ‘Manayek‘ and the other series will be received on the international market, and how they will evolve or what changes in style or tone (maybe references in content) will occur as a result of the pandemic.
The plot is solid and very well constructed. Roee Idan, the creator of the series, and the screenwriters who assisted him avoided referring directly to any of the many famous cases in Israel, but the situations are so plausible that if they had been published as news in the press or on television they would have been be perfectly integrated in the flow of news. In the center of the story we find the investigation by the policemen investigation section in which the main suspect is the commander of the police station in the city of Rishon LeZion suspected of being an accomplice and even more than an accomplice of the criminal gangs in the underworld. The main character is Izzy Bachar, a policeman approaching retirement, a kind of Don Quixote who fights with the system, an idealist in search of truth and respect of the law, ‘straight and stupid as a ruler’ as a colleague characterizes him. In the world where Izzy lives, however, refusing the temptations of corruption and trying to bring the truth to light involves enormous risks. Nicknamed by his colleagues ‘Manayek‘ (a distortion of ‘maniac’), our hero risks and loses almost everything – his professional career, his personal life, friendships that seemed indestructible. Few help him, and some do so out of hidden personal interests. The plot gets complicated as the action progresses, Izzy’s best friend becomes the main suspect, complicity and ramifications spread and from the world of the local mafia reach the highest levels of police, prosecution and politics, while his life of family is falling apart. Unlike many other Israeli and international series, ‘Manayek‘ manages to keep the interest of viewers by developing the story with new elements and upheavals, but especially by exposing the characters and revealing new aspects of their character and past. The Israeli series achieves what only good quality genre series can do – it builds a complex and captivating story and populates it with real heroes that win the empathy or the despise of the viewers.
https://www.youtube.com/watch?v=1vRpooZpWYc
Most of the actors who appear in ‘Manayek‘ cast are well-known figures from Israeli film and theater, but some of them are creatively and surprisingly distributed. Shalom Assayag, who is one of the most popular stand-up comedians, creates with Izzy the personality of an idealistic and heart-full detective , who does not accept corruption and injustice at any cost. His worn-out jackets are likely to become as popular as Inspector Columbo’s raincoats. Liraz Chamami replies in the role of the policewoman detached from another police station, a woman with her own weaknesses and personal problems, who becomes Izzy’s partner in the search for the truth and in the fight with the system. ‘Manayek‘ is a generous series with female roles, by creating complex personalities and by addressing the issue of women’s status in the very macho legal and police apparatus. Maya Dagan, another actress who comes from the world of entertainment, specialized in musicals, creates the role, atypical for her, of the head of the investigation. Mouna Hawa also makes an original portrait, that of the policewoman of Arab origin, who has to face double discrimination – as a woman and as a minoritarian. The quality of the writing consists in the fact that none of these characters is idealized, all have their weaknesses, human dimensions and social and psychological motivations that are excellently described for each one. Even the quintessentially negative character of the head of the police station who is an accomplice of the mob, played by Amos Tamam gets its justification if not morally then socially in a system that protects itself, trying to separate from media investigations and to silence those who still believe and seek the truth. The social environments of the police, the judiciary, the underworld are reconstructed with an accuracy that sometimes gives the feeling that we are watching not a fiction series but a docu-drama. The ending may seem bitter, but it is the only possible one. ‘Manayek‘ offers Israeli viewers and, I hope, the international audience a quality television experience, which will satisfy fans of thrillers, drama and documentary television alike. I look forward to the second season.
I have two warnings for those who decide to see ‘Hardcore Henry‘, the first and the only feature film made so far by Russian director Ilya Naishuller. It’s an action movie, but it’s not an ordinary one either, it’s a first-person action movie. The story is told from a perspective similar to that of a player in command of a first-person shooter (FPS) video game and those unfamiliar with this type of games or unprepared for this experience risk ending the viewing with a serious headache, if they have not given up watching after 10 or 20 minutes. The second warning is for those who hate violence on screen. It’s one of the most violent movies I’ve ever seen. The convention is clear, we are in a movie designed as a game, but even so, I do not recommend to those who avoid ‘tough’ movies to see ‘Hardcore Henry‘. Those who have after all decided to watch the film despite my warnings may be enthusiastic by the end. Or very disappointed. In a way it is a unique experience, for better or worse. But at least if they’ve read this far, they’re all warned.
The story is more of a pretext. The hero of the film wakes up after a traumatic event, his memory seems to have vanished, and soon we realize that he himself is or has become an android robot or maybe a human-robot hybrid. Thrown (literally) from a helicopter into a modern, dangerous and violent Moscow, he will have to understand who he is, to distinguish between enemies (a lot) and friends (a few), to look for and save the beautiful blonde who told him that she was his wife, and especially to survive having at hand the whole arsenal of the FPS video game players.
I don’t know if the hero of ‘Hardcore Henry‘ has finally figured out who he is, I have not in any case. But I don’t think it’s important. The focus of this international production is on the visual experience and we witness and take part in an exceptional cinematic technical performance combining acting, amazing stunts and graphic computerized effects. Everything is seen through the eyes of the hero, whose image we see only twice, in reflections. The alert montage gives the feeling of ‘one-shot’, although it is composed of separate scenes interleaved with 1800 CGI effects. The feeling of immersion is almost perfect, as spectators we are in a virtual reality show similar to video games with the addition of adequate soundtrack. Director Ilya Naishuller is talented and has a good command of the technical means. Interesting where he will go from here. One direction he already masters is that of action anticipation films. If he will decide to add different content and approach more consistent stories, it will be even more interesting.
