Theater spectators have a good chance of being much more familiar with what they see on screen in the 1987 film by Finnish director Aki Kaurismäki ‘Hamlet Goes Business‘ (the original Finnish title is ‘Hamlet liikemaailmassa‘). Shakespeare’s text is processed and reinterpreted, the historical context and the props that define it (sets, costumes) are changed, and the result reflects much more the view about the world and art of the director than of the Bard. It is precisely the art of film that has been more ‘faithful’ and more conventional in approaching Shakespeare’s text, and especially ‘Hamlet’, perhaps his most famous play. Kaurismäki‘s version has nothing to do with those in which Laurence Olivier, Innokentiy Smoktunovskiy, or Kenneth Branagh appeared. Although much of the dialogue is taken quite faithfully from Shakespeare, ‘Hamlet Goes Business‘ is something else entirely – a ‘film noir’ with hints of absurd comedy, set in Finland in the second half of the 20th century.
In Aki Kaurismäki‘s version, the Kingdom of Denmark is a big Finnish factory (today we would call it a corporation, but the film was made before the Nokia era) that is run by the Hamlet dynasty, and is in danger of being taken over by a Swedish concern interested in in producing there … rubber ducklings. The dramatic structure of the play is preserved, the hero’s father is assassinated, his uncle and mother get married after a short time and plan to take over the kingdom … sorry, the factory. The ghost appears, and the young heir Hamlet, until then more concerned with bringing the attractive Ophelia to bed, begins to plan revenge. Spectators will recognize many of the plays’ lines, a theatrical performance will also appear, although the famous ‘To be or not to be’ is missing. This Hamlet has no philosophical pretensions but retains some of the ambiguity of the character.
The cinematography gives this film a special quality. Kaurismäki and cinematographer Timo Salminen use black and white but also specific ‘film noir’ angles as well as cinematic props from Orson Welles and Alfred Hitchcock‘s sets of tools. The actor who playes Hamlet, Pirkka-Pekka Petelius reminds the young Welles, while Kati Outinen‘s Ophelia seems to be borrowed from Ingmar Bergman‘s films. Music and other elements of pop culture combined with the style of gangster story present an original combination, which predates by almost a decade the first films of this genre made by Tarantino and the Coen brothers. With this 1987 film, Kaurismäki started to conquer the position of first-rate director of his generation, and created a version of ‘Hamlet’ that is like no other.
Lumea culturii și a artelor a fost unul dintre cele mai lovite sectoare în acest an dificil, în care omenirea a învățat să se confrunte cu pandemia cauzată de virusul COVID-19. Trauma este profundă, pentru că atinge omenirea dintr-o multitudine de direcții critice. Este vorba despre un dezastru pentru mulți dintre cei care lucrează în acest domeniu și pentru economiile în care cultura reprezintă o sursă de venit considerabilă în bilanțul financiar național. În Franța, de exemplu, peste 1 milion de salariați activează în cultură, iar veniturile aduse de acest sector economiei franceze sunt de șapte ori mai mari decât cele ale industriei automobilistice. Este vorba despre o catastrofă morală și psihologică care afectează felul în care o mare parte a populației își petrece vacanțele și timpul liber. Este vorba despre o pierdere imensă în fluxul educațional. Dintre instituțiile culturale, muzeele sunt dintre cele mai afectate. Peste 90% din muzeele lumii au fost închise în acest an pentru perioade mai scurte sau mai îndelungate. În țări ca Statele Unite se apreciază că o treime dintre acestea nu vor supraviețui economic anului 2020.
Una dintre soluțiile alternative adoptate de multe dintre muzeele lumii este virtualizarea. Nu este un concept nou. Andre Malraux (1901-1976), intelectualul, scriitorul, omul politic și ministrul culturii în guvernul lui Charles De Gaulle, scria în 1947 un eseu numit ‘Muzeul imaginar’. Malraux pleca de la observația că legătura dintre oameni și artă sau cunoaștere prin intermediul muzeelor este un concept relativ nou, specific european, care își are originea în perioada Renașterii, atunci când patronii culturii au devenit și colecționari de obiecte care concretizau și obiectivizau legătura dintre oameni și concepte abstracte cum sunt știința, arta, religia. Nu este singurul mod și nu este neapărat modul obligatoriu pentru a crea aceasta legătură. La mijlocul secolului trecut, Malraux propunea fotografia ca mijloc de comunicare vizuală. Dacă ar fi trăit și ar fi scris eseul său cu 30 sau 40 de ani mai târziu, Malraux ar fi propus desigur Internetul. Încă 20 de ani în plus, aproape de zilele noastre, ar fi folosit termenul de virtualizare. În definitiv, Muzeul său Imaginar (volumele sale despre sculptura lumii au fost lecturi care mi-au aprins imaginația în adolescență) este una dintre primele exemplificări ale conceptului de muzeu virtual din istoria culturii.
Răspunsul instituțiilor amenințate nu a întârziat. Multe dintre muzeele lumii, mai mari sau mai mici, au trecut imediat sau la scurt timp după șocul închiderii porților la versiuni virtuale ale prezenței lor, în spațiul internetului. Modalitățile sunt extrem de diferite, și rezultatele la fel. Ca și în multe alte domenii ale vieții sociale, economice, culturale, pandemia a scos în evidență structuri fragile și a accelerat procese care erau în pregătire, în unele locuri se aflau deja în execuție, însă folosind totul alte resurse și un alt plan de desfășurare și de introducere. Se poate spune că reușitele cele mai evidente au fost înregistrate de acele instituții care de aflau deja în curs de digitalizare și arhivare electronică a comorilor din expoziții și depozite, și care planificaseră deja deschiderea porților în mod virtual, ca un canal alternativ de comunicare, la distanță, cu vizitatorii. Iată un exemplu pe care îl cunosc bine, căci este vorba despre un muzeu din New York pe care l-am revizitat în toamna trecută. Colecția Frick este unul dintre cele câteva muzee de prestigiu care sunt plasate pe 5th Avenue, la est de Central Park, în ceea ce ghidurile turistice numesc ‘Mila Muzeelor’, alături de muzeele Metropolitan sau Guggenheim. Colecția creată de industriașul Henri Clay Frick, în somptuoasa rezidență construită în această zonă exclusivă din Manhattan, este deschisă ca muzeu din 1935 și include opere și obiecte de artă de mare valoare, aparținând unor artiști ca Bellini, Rembrandt, Vermeer, Gainsborough, Goya, sau Whistler. Muzeul moștenește câteva dintre tradițiile impuse de legatar printre care interdicția de a fotografia în interioare și limitarea numărului de vizitatori care se află simultan în clădire. Se poate spune că Frick a prevăzut vremurile în care evitarea aglomerărilor va deveni o condiție sanitară? Probabil că nu, dar a dorit ca vizitatorii să se bucure de condiții optime de vizită și de întâlnire cu arta pe care el o apreciase și o colecționase. Dat fiind că muzeul urma să intre într-o renovare care va dura cel puțin doi ani, actualii curatori au întreprins o acțiunea vastă de digitizare, pentru a crea o replică virtuală a experienței vizitelor. Rezultatul este spectaculos și informația suplimentară obținută prin accesarea expoziției virtuale mi-a completat și îmbogățit experiența vizitei. Am petrecut probabil două ore în muzeu toamna trecuta și de câteva ori mai multe ore completând și aprofundând informația în fata ecranului calculatorului acasă. Când Corona a lovit New York și întreaga lume, Colecția Frick era pregătită. Renovarea clădirii deja începuse, o parte din exponate fuseseră mutate într-o alta clădire pe Madison Avenue, dar vizitele puteau continua virtual, accesând site-ul muzeului. Vizitele virtuale pot fi extinse cu mini-conferințe ținute de experții muzeului, unde sunt prezentate în detalii unele dintre exponatele alese ale colecției. Acestea sunt accesibile pe YouTube.
Venerabila instituție care este British Museum din Londra este un alt exemplu de utilizare multilaterală a canalelor de comunicare cu publicul, devenite posibile prin intermediul Internetului. Care sunt modalitățile prin care putem ajunge virtual, din orice loc al lumii, în vremuri de pandemie, dar și în perioade ferite de restricții la exponatele, arhivele, documentele și cărțile aflate în păstrare de muzeul inaugurat în 1753? Iată câteva dintre ele: tururi virtuale prin sălile muzeului folosind Google Maps; explorarea virtuală a galeriilor și a unora dintre sălile muzeului cu software specializat accesibil de pe site-ul Web; podcasturi; audio-ghiduri accesibile pe YouTube și Apple; explicații ghidate cu experții muzeului filmate și disponibile pe YouTube; arhiva foto on-line a colecției; integrarea a peste 7300 de exponate cu platforma Google Arts and Culture. Ca vizitatori virtuali, putem alege domeniile sau criteriile conform cărora să ne organizăm vizita virtuală: perioada istorică, zona geografică, domeniul științific sau artistic de interes. Putem întrerupe vizita în orice moment și o putem relua după pauza de masă, a doua zi sau la întoarcerea dintr-o călătorie.
(sursa imaginii: artsandculture.google.com)
Platforma Arts and Culture a lui Google, menționată mai sus, oferă o poartă de intrare într-un univers de informații, imagini, înregistrări și experiențe de realitate virtuală (VR) și realitate extinsă (AR) colectate din peste 2 mii de muzee și peste 10 mii de monumente și obiective culturale și turistice din întreaga lume. Numărul lor este, desigur, permanent în creștere. Obiectivul principal al tuturor acestor instituții a fost în acest an să păstreze legătura cu vizitatorii lor și să ofere programe alternative și modalități educative și de divertisment de calitate celor care au fost obligați să rămână acasă. Dacă este să căutăm o parte bună în situațiile bizare prin care muzeele, dar și vizitatorii, au fost constrânși să treacă în ultimele luni, aceasta ar fi legată de timpul care ne-a fost pus la dispoziție. Pentru o mare parte dintre muzee și instituții de cultură, digitizarea și virtualizarea, chiar dacă exista în planuri, nu era prea sus pe listele de priorități. Pandemia a creat acest timp, a eliberat spațiile muzeale pentru execuția fotografiilor de calitate (absolut necesare experiențelor virtuale) și, mai ales, a scos în evidență faptul că migrația și extinderea spre numeric este nu numai o valoare adăugată, dar poate deveni în momente de criză și un canal vital de comunicații. Nouă, utilizatorilor, ni s-a creat un timp ‘liber’ pe care l-am putut dedica explorării virtuale a unor spații culturale noi, la care nu avusesem niciodată resurse să ajungem fizic. Criza creată de pandemie a constituit însă și un moment de reflecție în legătură cu relația dintre turismul cultural și turismul de masă. O parte dintre măsurile concepute pentru combaterea crizei se pot transforma în măsuri pe termen lung. Cel puțin unul dintre marile orașe turistice ale lumii – Amsterdam – a adoptat în aceasta perioadă un plan de reorganizare a priorităților, pentru a salva centrul istoric de super-aglomerația specifică anilor precedenți și a proteja calitatea vieții locuitorilor orașului amenințați de ‘disneylandizare’, în folosul turismului cultural de calitate.
Ce ne rezervă viitorul? Vor înlocui muzeele on-line și experiențele virtuale de diferite feluri călătoriile și vizitele care implică un contact direct cu știința, arta, culturile lumii? Pentru un răspuns posibil să ne întoarcem la ceea ce spunea Malraux. Colecțiile particulare de curiozități și de arte au fost la început simboluri ale puterii, într-un moment al dezvoltării istorice când a devenit evident faptul că una dintre condițiile poziției dominante în societate este cunoașterea. Muzeele au extins colecțiile regilor și principilor Europei, democratizându-le. Acum suntem martorii unei expansiuni a acestui proces de democratizare prin accesarea internetului din orice punct al planetei. Nu cred însă că muzeele vor înceta să existe. Modelul viitorului pare hibrid. Pandemia va mai dura o vreme și, împreună cu ea, restricțiile legate de numărul de vizitatori, de distanțare, de regulile sanitare stricte. S-ar putea să nu mai vedem foarte curând sau de loc aglomerațiile din jurul portretului Mona Lisei sau al statuii lui David, ceea ce nu este neapărat un lucru rău. Funcțiile de educație, de cercetare, de comunicare instituțională vor continua, și vor exista întotdeauna iubitori de artă doritori de acces direct, poate la prețuri mai mari. Posibil însă să se mai întâmple ceva. Poate că unii dintre copiii, tinerii sau chiar cei mai în vârstă care au fost atrași în timpul pandemiei de accesul virtual la comorile artei și ale cunoașterii oferite de muzee vor veni acum și se vor integra în circuitul cultural. Nu va fi un proces simplu, vor fi necesare investiții materiale și de pasiune, imaginație și dorință de a schimba și de a accepta schimbările. Muzeul imaginar însă are șansa să se extindă și să devină mai cuprinzător, mai divers, mai interesant.
———–
O parte dintre experiențele virtuale discutate în acest articol pot fi accesate la următoarele adrese:
The presence of Julia Roberts and George Clooney in the cast was a good enough reason to choose to see ‘Money Monster‘ (made in 2016) and the name of Jodie Foster as director was another reason. Foster is already at her fourth feature film and proves here that she has a good grasp of the tools of film making. ‘Money Monster‘ is a thriller set in the worlds of the big television studios and of the stock exchange investors, both located in midtown Manhattan, professionally made, which will satisfy fans of the genre. My feeling of slight disappointment is caused by the fact that from a collection of talents as this film gathers, viewers have, I think, the right to expect something special. This is not the case, but one does not exit empty hands from watching this movie either.
The story. Lee Gates (George Clooney) and Patty Fenn (Julia Roberts) are the anchor, respectively the producer of a television show of the kind we love to hate – a show providing economic advice including tips for stock market investments in a media circus style, in other words entertainment on the viewers’ money . The studio is infiltrated a young man (Jack O’Connell) disguised as a pizza delivery boy, who takes the anchor hostage on live broadcast, demanding explanations and compensation (tens of millions of dollars!) for the losses due to a spectacular fall of shares of a company recommended by the show the previous day. The official explanation is that that the cause been a financial software ‘glitch’, but we will soon find out that something else entirely has happened – a high-level scam and fraud, the victims being the small investors, among others the ones who follow the recommendations of television shows.
As an action thriller throwing critical and satirical arrows at commercial television and the world of computer finance ‘Money Monster‘ works quite well. The feeling I had watching the movie was that I was watching a double episode (due to the screening time) of a good TV series. The actors are doing their job well, but the question is whether Clooney and Roberts‘ (paychecks) level acting were needed for these roles. They fail to add anything special to their characters, and the feeling of overcasting cannot be avoided. The kidnapping and hostage situation that takes place in television studios and then on the streets of Manhattan are truthfully rendered. Probably we, the spectators, are to blame, if we expected more than the level of ‘OK movie’ from a production with such names in the credits. Jodie Foster is an actress who has added drama and vibration to her roles in films such as ‘Taxi Driver‘, ‘The Accused‘, ‘The Silence of the Lambs‘ or ‘Panic Room‘. However, as a director, her work until now is too routine. More boldness as well as avoiding and overcoming the beaten paths would have added a lot to this film. It’s not too late for future work.
Among the few positive effects of the pandemic I can list the cultural events and virtual festivals that we can access on the Internet and that I would otherwise have hardly or maybe never attended. One of them, the Jewish Film Festival in Bucharest, which took place between November 19 and 22, witch gave me the opportunity to watch the documentary ‘Hollywoodism: Jews, Movies and the American Dream‘ made in 1998 by Simcha Jacobovici. The festival also included a very interesting discussion, in Romanian, between the president and animator of the festival, Dan Schlanger and the Israeli-Canadian director whose parents were born in Romania and who entertains very well a conversation in Romanian. I knew previously Jacobovici especially as author of TV documentary series on biblical archeology and the history of early Christianity, and I knew that he is a filmmaker who does not avoid controversies, and I even suspect that he sometimes seeks them out or enjoys highlighting them. This is also the case with ‘Hollywoodism‘, a film that presents a relatively well-known history, of the Jews of the first or second generation of immigrants from Eastern Europe who created the film industry in their new homeland and dominated it for a long time, close to half a century. The facts are quite well known, but Simcha Jacobovici‘s perspective and interpretations develop some theses that not everyone will agree with at the end of watching the film, and which certainly deserve to be exposed and debated.
The story presented in ‘Hollywoodism‘ begins in the first decade of the last century, when a significant part of the film industry migrated from the New York area, where the dominance of Thomas Edison’s trust had become stifling to Southern California, an area still relatively sparsely populated, open to entrepreneurship and creativity. The six studios created at that time were to become the backbone of a film industry that would influence American culture and economy from then until today. Most of the founders of the new studios were Jews, immigrants, or children of immigrants who had fled anti-Semitic discrimination and pogroms in the Eastern Europe still dominated by the czarist and Austro-Hungarian empires, seeking freedom and economic prosperity in the expanding United States. The films that began to be produced by these studios, especially in the late 1920s and 1930s, represented an America resonating with the ideals of democracy, equality, social justice, and taking the side of the oppressed for economic or racial reasons. Not only the producers were mostly of Jewish origin, but also some of the stars of the screen, including some of the famous actresses. Cinematography was part of an expanding culture, in which the Jewish contribution was evident in other fields such as music or theater.
https://www.youtube.com/watch?v=iHfGuYiKlF4
Simcha Jacobovici analyzes in detail the connections of the founders and heads of the great studios with their Jewish origins. Most of them belonged to the category of Americans who preferred to put Jewish identity in the background, striving for near-complete assimilation along with social recognition among the upper classes of the 20th century America. The result was not only that their films presented the American dream in an idealized way that was not always in line with reality, but was also reflected in their private lives. The rise of fascism in Europe and the rise of racist, including anti-Semitic movements in the United States had to take place in order to bring them back to reality and make them respond. I was surprised to learn that before the United States entered the war, only two bluntly anti-fascist films were made in Hollywood. Only during World War II were the great studios able to contribute openly and enthusiastically to the patriotic effort, with films that lifted the morale of American soldiers and openly condemned fascism. But after the war, silence. Although the heads of the studios traveled to Europe and saw with their own eyes the horrors of the death camps, it took almost half a century for Hollywood to produce films about the Holocaust. Moreover, in the early 1950s some studio owners cooperated with the ‘witch hunt’ at the beginning of the Cold War, accepting blacklisting that excluded from work also many directors, screenwriters, actors of Jewish origin. But it was already dusk time for the generation of the Warner brothers, Mayer, Zukor, Szenlnik.
Simcha Jacobovici is an engaged documentary filmmaker. I had seen this in his films about archeology and ancient history, and this style is also visible in ‘Hollywoodism‘. The facts are documented and detailed, but there are some main ideas around which revolve the comments and testimonies we see on the screen. Simcha Jacobovici has opinions that he exposes clearly and leaves little room for discussion, even when the topics are controversial. Some issues considered secondary are overlooked or briefly mentioned (the producers’ attitudes towards women, relations with other minority communities). Even so, Simcha Jacobovici‘s film has an exceptional documentary value. It may be the beginning of an in-depth and interesting discussion, as many of the topics covered are still the subject of research and controversy, but these discussions do not take place on screen in ‘Hollywoodism‘. If it were done today, ‘Hollywoodism‘ would probably look different, in light of the evolution of Hollywood in the last half century, but especially in the last two decades since the film was made. A good theme for ‘Hollywoodism – The Sequel’ ? What does Simcha Jacobovici think?
Meduzele fascinează. Nu este ceva nou. Imaginația oamenilor combinată cu lipsa de informații exacte legate de biologia marină au amplificat dimensiunile și forțele acestor ființe, atribuindu-le puteri supranaturale în mitologia grecilor și a altor popoare antice din jurul Mediteranei. Gorgonii, Meduza și surorile ei erau descrise ca femei înaripate cu șerpi veninoși vii în locul părului. Cei care le priveau în ochi erau transformați în piatră. Homer, Hesiod și Pindar, printre alții, oferă imagini complexe și diverse ale fabuloasei creaturi. Cea mai obișnuită interpretare a Meduzei sugerează că este un simbol folosit pentru a proteja și a îndepărta răul, un fel de deochi al antichității. Ea reprezintă o amenințare menită să descurajeze alte pericole, o imagine a răului pentru a respinge răul.
(Capul Meduzei, mozaic, perioada romană, Muzeul din Sousse, Tunisia; sursa imaginii: wikipedia.org/wiki/Cultural_depictions_of_Medusa_and_Gorgons#/media/File:Medusa_mosa%C3%AFc_Rhodes.jpg)
Pe lângă dimensiunea mitologică și forțele magice care le sunt atribuite, meduzele mai au și o altă poveste, la fel de fascinantă, care aparține sferei științelor biologice, clasificării ființelor vii și teoriei evoluției. Ele au reprezentat și reprezintă până în ziua de astăzi un paradox al naturii. Anumite varietăți de meduze pot ajunge la dimensiuni impresionante, și totuși structura lor este surprinzător de simplă. Nu au sistem nervos central, ochi, inimă, plămâni, sânge – în fapt, nu au cam nimic, în afară de un corp de forma unei umbrele gelatinoase, de care atârnă tentaculele. Plutesc în apă, dar sunt totuși legate de fundul mărilor în care trăiesc prin intermediul unor polipi care au jucat un rol central în creșterea și dezvoltarea fiecărui organism. Dacă sunt atinse reacționează prin înțepături veninoase, dar acesta este cam singurul lor reflex la stimulii exteriori care este cunoscut. Simplitatea structurii a fost observată încă din antichitate, și multă vreme a fost dezbătută întrebarea dacă meduzele sunt animale foarte rudimentare sau poate plante foarte avansate.
(capul Gorgonei, insula Fasos, sec. 4 i.e.n. Muzeul Pushkin, Moscova, photo by user:shakko – Own work, CC BY-SA 3.0, sursa imaginii: commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=6237499)
Unul dintre primele sisteme de clasificare a ființelor vii îi aparține lui Aristotel. Dotat cu un excepțional simț al ordinii și al ordonărilor, filosoful și enciclopedistul grec a fost unul dintre primii gânditori care a introdus în secolul 4 î.e.n. sisteme de categorisire care ordonau viziunea omului despre natură și univers. Printre ele se afla și ‘scara naturii’ (romanii aveau să o numească ‘scala naturae’), care împărțea formele de viață în trei categorii, diferențiate prin funcțiile lor vitale. La bază se aflau plantele, care aveau doar capacități nutritive și reproductive. Urmau animalele, dotate în plus cu simțuri. În fine, pe poziția cea mai înalta se aflau oamenii, dotați cu rațiune. Câteva ființe vii însă nu se încadrau prea bine în aceste categorii. Printre ele se aflau meduzele, care nu aveau simțuri, dar nici rădăcini în pământ, deci nu păreau să fie nici animale, dar nici plante. Aristotel, preocupat de acest eșec al sistemului său a numit meduzele ‘anomalii incomplete’. Conceptul de scară a naturii avea să fie însă folosit de alti gânditori antici, cum au fost Theophrastus și Pliniu cel Bătrân, și preluat mai târziu de gânditorii creștini, care i-au adăugat o dimensiune religioasă. Cu cât o ființă vie se află mai sus pe această scară, cu atât este mai aproape de Dumnezeu. Sfântul Toma din Aquino a fost cel care avea să perfecționeze în secolul 13 concepția inițiată de Aristotel, argumentând că diferența semnificativă dintre lumea plantelor și cea a animalelor constă în mișcarea voluntară dintr-un loc în altul. Gânditorii Renașterii care i-au urmat au perfecționat metoda, adăugând noi diferențe specifice și divizând în continuare regnul animal după caracteristici funcționale și morfologice – aveau animalele sânge cald sau rece? Aveau pene sau nu? etc. Concepția rămânea ‘top-down’, cu omul în vârful scării, și cu meduzele din nou într-o poziție incertă. Pe de-o parte, ele păreau să se miște, dar nu era clar dacă mișcările erau voluntare și aveau un scop din cele puse în evidență la animale (de exemplu, căutarea hranei sau adăpostirea de pericole). Medicul și naturalistul elvețian Conrad Gessner a plasat și el, în secolul 16, meduzele într-o categorie aparte, cu un loc neclar în sistemul său de referință, numindu-le (probabil din cauza capacității lor de a înțepa și produce iritații) ‘urzici rotunde neatașate’.
Inventarea în a doua jumătate a secolului 17 a microscopului a schimbat fundamental studiul organismelor vii. Perfecționat de olandezul Antoine van Leewenhoek, acest aparat a deschis calea explorării micro-universului viu, dezvăluind structura celulară a materiei vii, dar și revelând ochilor existența unei abundențe de micro-organisme pe care oamenii le ignorau complet până atunci. Revoluția aceasta a aruncat în aer și clasificările precedente, căci deodata nu numai meduzele ci și întregul univers de micro-organisme nou descoperite nu își mai găseau locul. Câteva decenii mai târziu, în 1735, suedezul Carl von Linne (Carl Linnaeus) a publicat ‘Systema naturae’, care rafina scara naturală, împărțind-o în cinci nivele: regnul, clasa, ordinul, genul și specia. Sistemul rămânea o ierarhie ‘top-down’, iar meduzele iarăși nu prea își găseau locul, căci nu păreau să se înrudească cu nimic altceva în natură. Erau totuși definitv asociate cu animalele, aparțineau clasei viermilor, și unui gen numit zoofile, adică animale asemănătoare plantelor. Trebuiau să se mai întâmple încă două revoluții în biologie pentru ca meduzele să-și găsească locul în sistemele de clasificare a naturii: inversarea scării naturale într-o ierarhie ‘bottom-up’ care pleacă de la organismele cele mai simple și ajunge la cele complexe, și apariția teoriei evoluției prin selecție naturală, enunțată de Charles Darwin în revoluționara sa carte ‘Despre originea speciilor’, publicată în 1859. Mai trebuia, de asemenea, să apară și un savant care să-și dedice o mare parte din viață și din activitatea sa științifică meduzelor. Numele său a fost Ernst Haeckel.
Povestea vieții lui Ernst Haeckel sună în unele privințe ca un roman din perioada romantismului târziu cu care a fost contemporan (a trăit intre 1834 și 1919). A fost naturalist, zoolog, filosof, fizician, explorator al mărilor și al sistemelor biologice care trăiesc în ele, dar și precursor sau adept al rasismului ‘științific’, poligenismului, eugenismului și al darwinismului social. Prima sa mare iubire s-a numit Anna Sethe, fiica unui prieten al lui Heinrich Heine. S-au logodit în 1858, într-o perioadă când Haeckel era încă dependent de sprijinul financiar de la tatăl său, deoarece tocmai își terminase studiile medicale, dar era nemulțumit de munca sa de medic, dorind să se dedice științei. Scrisorile sale către Anna Sethe arată ce rol a jucat aceasta în căutarea unui scop științific în viață. Abia după ce Haeckel a fost numit profesor asociat la Universitatea din Jena în iunie 1862, cuplul s-a putut căsători. Nunta a avut loc la Berlin. În 1864 însă, Anna a murit după o boală scurtă. Pasiunea lor comună pentru studiul vieții marine, în general, și al meduzelor, în particular, l-a însoțit pe Haeckel pentru toată viața. Deși s-a recăsătorit după câțiva ani, savantul german nu a uitat-o niciodată pe Anna, și mai târziu a numit două noi specii de meduze descoperite de el după numele ei (Mitrocoma annae și Desmonema annasethe). Pe lângă activitatea sa științifică, Ernst Haeckel a fost preocupat și de artă, fiind un excelent ilustrator. Cartea sa din 1899 ‘Kunstformen der Natur’ (‘Formele de artă ale naturii’) conține texte și ilustrații de o excepțională valoare și de o rară frumusețe, care au avut un rol important în dezvoltarea esteticii curentului Art Nouveau.
Intrat în corespondență cu Charles Darwin încă din perioada în care Anna trăia, Ernst Haeckel i-a adoptat cu entuziasm teoria și s-a angajat în conceperea unui ‘arbore al vieții’ care reprezintă, de fapt, și o nouă formă de reprezentare a clasificării organismelor vii și o istorie a evoluției. Rezultatul a fost lucrarea științifică publicată în 1866 intitulată ‘Generelle Morphologie der Organismen’ care, printre altele, a și pus capăt dezbaterilor științifice despre natura meduzelor, demonstrând că ele aparțin fără dubiu regnului animal. Meduzele sunt animale primitive, iar motivul datorită căruia sunt atât de deosebite de alte ordine constă în despărțirea lor foarte timpurie de restul animalelor, în istoria evoluției. Această concluzie rămâne valabilă chiar dacă arborele filogenetic descris de Haeckel a fost corectat în decursul celor peste 150 de ani care au trecut de la publicarea cărții. Cel puțin deocamdată. Istoria clasificării organismelor vii și a găsirii locului meduzelor (și al altor ființe ‘singulare’) în clasificările făcute în istorie are însă o morală în plus. Istoria științei evoluează. Clasificările de ieri și teoriile cele mai bine construite și elocvent prezentate se pot dovedi a fi incorecte. Câteodată, întreaga concepție trebuie schimbată, ca atunci când ordinea clasificării pe scara naturii a fost inversată. Alteori, descoperiri tehnologice revoluționare (cum a fost cea a microscopului) sau teorii noi (cum a fost evoluția) răstoarnă concepțiile vechi, dezleagă enigme care păreau de ne-elucidat și corectează erori făcute în trecut. Oamenii de știință trebuie să se doteze, printre altele, și cu o flexibilitate în gândire care să-i facă să recepteze și să înțeleagă rapid noile descoperiri și să le integreze în munca lor, revizuind uneori concepții și categorisiri care păreau a avea putere de axiomă. Toate teoriile și clasificările în știință sunt în permanență subiect de posibilă revizuire.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
If you are not a claustrophobic person and have not become one during this year 2020 and if your escapist entertainments these days include horror movies you can try ‘10 Cloverfield Lane‘ (2016) directed by Dan Trachtenberg. It is the director’s first feature film and the only one that he has released on screens so far, but it is a remarkable debut under the careful producer guidance of J.J. Abrams. As in most films produced by Abrams, unexplained phenomena take place and the suspicion of extraterrestrial intervention hovers over this film, but the way the story is told makes us change our perspective all the time and wonder what we actually see on screen. Even the surprising final part, which some will like and others will like less, does not explain everything. The questions will continue to concern the viewers even after the screening of the film ends.
The three heroes of the film find themselves together in an underground bunker, after what seems to have been a catastrophic event that made life on the surface of the Earth impossible or dangerous, at least for a while. The air outside seems polluted, and our heroes are among the few survivors. Howard (John Goodman) has been building the bunker for years preparing precisely for such an event, because he is an adept of conspiracy theories and a survivalist. Emmett (John Gallagher Jr.), his younger neighbor, took refuge in the bunker in the aftermath of the disaster. Michelle (Mary Elizabeth Winstead) got there by hazard (or maybe not), following a car accident caused by Howard, who also saved her life. In the conditions of seclusion and isolation, the dynamics of the relations between the three characters will also develop with them, or rather with the young woman’s vision of the situation, because we, the viewers, see the story from her perspective. Does Howard tell the truth? What role does Emmett play – is he a friend or an enemy? Is this a true extraordinary situation or a pretext for a kidnapping? What really happened outside? An attack with atomic or chemical weapons? The invasion of an enemy army? An alien invasion? Or maybe nothing really happened? As spectators, together with Michelle, we will often change our points of view.
The movie works very well most of the time. It’s helped by the good acting, especially by John Goodman whom the role fits wonderfully, and by Mary Elizabeth Winstead, an actress that I also noticed and liked in season 3 of the Fargo series, which was distributed a year after this movie. The sets, both the bunker that creates a sensation that combines claustrophobia with a feeling of hesitating security as none of the heroes knows exactly what is happening outside, and the few scenes filmed outside, manage to create an atmosphere of tension, amplified by the soundtrack. Most horror and sci-fi fans will be pleased. ‘10 Cloverfield Lane‘ does not try to shock excessively or cross the limits of the genre, but skillfully combines familiar elements and themes and manages to provide more than reasonable entertainment.
Traduttore, traditore: Translator, traitor – this ingenious consonance that seems to have originated from angry Italians who believed that many French translations of Dante betrayed either the beauty or the accuracy of the poet’s work is gaining new meanings in ‘Les traducteurs’, the film from 2019 directed by Régis Roinsard (who is also co-author of the screenplay). It is a thriller of the kind that Agatha Christie would probably have written if she had lived in the 21st century. We find in it the formula of the closed enclosure where a finite number of characters are forced to live together in a space were crimes will sooner or later be committed and corpses will appear. All or almost all of those present are potential suspects. The surprises follow one another at a fast pace and the events are being told from the points of view of the various characters, which makes us, the spectators, to permanently change our perspectives on what we see. Unlike other films of the genre, even some of those that were based on Agatha Christie’s novels, events are very dynamic until the last scene and the outcome does not disappoint. In a way, I can say that I liked the script more than the execution of the film.
‘Les traducteurs‘ is also a film created with love for books and for those who try to migrate them through translations from one language to another. The heroes of the film are a group of 9 translators from 9 different countries who are hired by the head of a large publishing house (Lambert Wilson) to translate the 3rd and last volume of a highly successful trilogy written by a French writer whose identity is being kept secret. Working conditions, if we can call them so, are also special. To keep the text of the book secret, the 9 are brought together in a castle in luxury prison conditions – caviar and champagne on the one hand, armed guards and all links to the world cut off on the other. Rigorous security does not prevent the first ten pages of the volume from being published on the Internet, with the threat that if a huge amount of money is not paid, the rest of the chapters will be gradually made public. From here begins a series of events that include attempts by all means to discover the source of text leak and of the blackmail, but also to reveal the real personality of the mysterious writer.
The passion for literature and the critique of the publishing and book promotion system, the police intrigue and the action film meet on screen in ‘Les traducteurs‘. It is a combination of great potential that has only been partially fulfilled. I believe that the main problem was the too sketchy definition of most of the characters. It is important in such a film, with a finite number of characters, that each of them has enough time to reveal a personality of her or his own to the viewers and to occupy a distinct place in the action. This is not the case with most of the heroes in ‘Les traducteurs‘.. Fortunately, other important rules of the genre are strictly followed, the action happens at a fast pace, with surprises and changes of perspective until the last moment, using flashbacks intelligently and timely. ‘Les traducteurs‘ could have been one of the beautiful surprises of the film season, even a big success. The film’s path on screens was disrupted by the pandemic, but if the success was not complete, it was not only the pandemic that was to blame. Even so, this is one of the movies that look different in this odd season, a nice and interesting escapist entertainment at a time when we need such films.
Anul 1816 a rămas în istorie ca ‘anul fără vară’. Întreaga planetă s-a aflat vreme de câțiva ani sub influența unei ierni vulcanice, cauzate de erupția, între aprilie și iulie 1815, a vulcanului Tambora din Indonezia. Este erupția vulcanică cea mai de proporții din ultimii zece mii de ani, și ea a produs anomalii climatice semnificative, inclusiv o pătură persistentă de nori care a acoperit întreaga emisferă nordică, scăderi de câteva grade ale temperaturilor medii și secetă în unele zone. Consecințele sociale și politice au fost enorme, incluzând câțiva ani de recolte distruse și foamete în multe părți ale lumii. Marea foamete din Irlanda urmată de emigrația masivă a irlandezilor spre Statele Unite își au, printre altele, originile în această perioadă.
Printre efectele secundare ale acestor fenomene vulcanice și meteorologice s-a aflat și perturbarea planurilor de excursii și activități în aer liber a unui mic grup de tineri turiști englezi, format din Mary Godwin, fiica filosofului, ziaristului și scriitorului William Godwin și a filosoafei, educatoarei și scriitoarei feministe Mary Wollstonecraft, iubitul ei poetul Percy Shelley și sora ei vitregă Claire Clairmont. După o excursie pe valea Rinului în care, printre alte obiective, au vizitat sau în orice caz s-au aflat în apropierea castelului Frankenstein de lângă Gernsheim, unde cu două secole în urmă un alchimist faimos făcuse câteva dintre experiențele sale, cei trei călători s-au oprit pe malul lacului Geneva, unde s-au întâlnit și au petrecut împreună mult timp în compania poetului, călătorului și viitorului idol romantic, lordul Byron, și a prietenului său, doctorul John Polidori. Cum starea vremii le stricase multe dintre planuri, cei cinci se adunau serile în jurul focului și, printre altele, citeau povestiri gotice cu fantome. Ca provocare intelectuală, și-au propus ca fiecare dintre ei să scrie o asemenea povestire, și apoi să le citească și să decidă care este cea mai reușită. Câteva nopți mai târziu, Mary a trăit în vis viziunea stranie a unei creaturi monstruoase. Povestea scrisă atunci avea să evolueze într-un roman, care avea să fie terminat într-o primă versiune în mai 1817, și publicat la 1 ianuarie 1818. Titlul complet era ‘Frankenstein; sau, Prometeul modern’.
De ce Prometeu? Mary cunoștea bine mitul, poate din cartea ‘The Pantheon’ scrisă și publicată de tatăl său, sau poate și din lectura ‘Metamorfozelor’ lui Ovidiu. Eroul care, furând focul din arsenalul zeilor, a dăruit omenirii metalurgia și gătitul, simbol al introducerii tehnologiilor revoluționare în viețile oamenilor și al riscurilor pe care și le asumă cei care o fac, este și primul personaj uman descris în cultura europeană ca încercând să creeze o ființă omenească din lut și să îi dea viață. Mai târziu, scrierile creștine au adăugat o ‘scânteie de viață’ în poveste, poate o metaforă a sufletului, poate, de ce nu, o altă invenție tehnologică, similară, de exemplu, electricității. Nu este însă singura filieră a mitului în istoria culturii. Tradiția evreiască transmite din perioada Talmudului încoace figura Golem-ului, entitate cu chip de om și cu proporții gigantice, creată din materie amorfă, căreia puteri magice îi dau viață. Două legende datând din secolul XVI atribuie rabinilor Eliahu din Chelm și Iuda Loew din Praga crearea unor Golemi, dintre care ultimul a jucat un rol important în apărarea evreilor din Praga, supuși discriminărilor în timpul domniei împăratului Rudolph al II-lea.
Revenind la cartea lui Mary Shelley, merită discutat în ce măsură aceasta reflecta efervescența descoperirilor științifice și a progreselor tehnologice din perioada revoluției industriale. Mulți istorici literari consideră că ‘Frankenstein’ ar fi primul roman din istoria literaturii științifico-fantastice. Asocierea s-ar putea să fie însă puțin forțată. Primul vapor cu aburi apăruse pe Tamisa în 1815, și avea să mai treacă peste un deceniu până când, în 1829, intra în exploatare locomotiva cu aburi a lui Stephenson. S-ar putea ca aceste borne tehnologice să nu fi fost atât de evidente contemporanilor. Noțiunea însăși de viață era departe de a fi clarificată. Studiul literar clasic al operei lui Mary Shelley, datorat criticului englez Marilyn Butler și publicat în 1994, indica faptul că Mary și Percy Shelley își datorau cunoștințele despre știință și natură în mare parte doctorului lor, William Lawrence, care ținea conferințe științifice pentru nobilitatea și intelectualitatea din Londra. Acesta le expusese cele două teorii la modă, ‘materialismul’, care considera viața ca un fenomen complet material, și ‘vitalismul’, care o atribuia unei forțe invizibile, incomplet studiate și cunoscute în acea vreme, similară electricității și magnetismului. Mai mult, între aceste forțe invizibile există și posibilitatea tranzițiilor și aici ne apropiem de încercările alchimiștilor, dar și de metodele folosite de Victor Frankenstein, eroul cărții lui Mary Shelley. Istoricii literari au fost multă vreme purtați pe piste greșite și de faptul că povestea monstrului este îmbrăcată într-o altă aventură, o cercetare geografica a lumii arctice, caracteristică perioadei revoluției industriale. Cel care descoperă monstrul este exploratorul Robert Walton și aventurile acestuia ocupă în carte un spațiu considerabil. Cercetările recente efectuate asupra manuscriselor arată că această anvelopă narativă a fost o adăugire tardivă, care nu era prezentă în structura originală a romanului. Mary Shelley citise eseurile despre călătorii în nordul îndepărtat, scrise de exploratorul John Barrow și publicate în ‘The Quarterly Review’ în februarie 1817, exact perioada în care ea își rescria romanul, pregătind livrarea către editor. Intenția ei era de a oferi cititorilor un contrapunct între metodele științifice folosite de fizică și geografie și ezoterismul și caracterul secret al științelor alchimiștilor și al celor care se ocupă de secretele vieții.
Putem face o paranteză pentru a examina câteva dintre momentele când viața este creată sub forma monstrului lui Frankenstein în filmele inspirate de romanul lui Mary Shelley. Acestea nu sunt puține, astăzi lista include peste 70 de titluri și numărul lor crește aproape în fiecare an. În primul film, desigur mut, realizat de studiourile Edison, în 1910, monstrul era creat de studentul în științe Frankenstein, amestecând produse chimice într-un uriaș cazan, amintind de creuzetele alchimiștilor. În celebrul film clasic regizat de James Whale în 1931, monstrul interpretat de Boris Karloff este adus la viață cu ajutorul puterii electrice amplificate de o spectaculoasă furtună cu fulgere și trăsnete. În comedia ‘Abbott și Costello se întâlnesc cu Frankestein’, realizată în 1948, monstrul fusese conservat criogenic împreună cu contele Dracula, care este trezit primul după secole și apoi își readuce la viață, prin hipnoză, tovarășul de aventuri de groază. Tot în registrul comic este realizat filmul ‘Young Frankenstein’ al lui Mel Brooks, din 1974, în care rolul descendentului doctorului Frankenstein este jucat de genialul Gene Wilder. Brooks refolosește o parte din recuzita și decorurile filmului din 1931, și scena aducerii la viață a monstrului este o parodie aproape cadru cu cadru a celei din original. Producțiile mai moderne, care includ câteva filme de animație și seriale de televiziune, încep să se aproprie de problematica hibrizilor și a transhumanismului, teme preferate ale scenariștilor și regizorilor filmelor de anticipație. Dacă doriți să vizionați un exemplu vă recomand producția regizata în 2015 de Bernard Rose cu titlul ușor alterat ‘FRANKƐN5TƐ1N’. Ce va urma? Probabil ingineria genetică.
Întorcându-ne la cartea lui Mary Shelley, este momentul, probabil, să regândim unele dintre ideile despre originile mitului lui Frankenstein, devenit subiect de cult al divertismentelor populare. Sensibila și cultivata scriitoare engleză nu a intenționat să inventeze un nou gen și nici nu și-a gândit cartea ca pe o parabolă a unei revoluții industriale care se afla abia la începuturi și al cărei avânt începe într-adevăr în acei ani, dar lucrul acesta devine clar doar în perspectivă istorică. Sursele ei de inspirație se află mai mult în romanele gotice și în poveștile și legendele cu alchimiști, amestecate cu dorința de extindere a universului cunoașterii, în prelungirea Renașterii și a iluminismului. Episodul explorărilor arctice ocupă o pondere însemnată în structura narativă a romanului, dar scriitoarea pare preocupată mai mult de soarta marinarilor abandonați între ghețurile nordului îndepărtat. Din mitul prometeic, ne rămâne în ‘Frakenstein’ avertismentul subliminal legat de pericolele cercetării științifice atunci când aceasta devine o obsesie și o pasiune personală și când nu i se aplică restricții etice. Este un mesaj actual până astăzi, chiar din ce în ce mai actual.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
It took me more than a decade to get to see Corneliu Porumboiu‘s second film, made in 2009, ‘Police, Adjective‘. The film presented and award-winner at Cannes and other important festivals of that year was one of the most representative films, perhaps even the most typical, of the minimalist style of the New Romanian Wave of the first decade of our century. The wave passed, the awards taken by Romanian films at festivals became rare, Romanian cinema began to go in various other directions, but Porumboiu remained together with Cristian Mungiu and Cristi Puiu a well-established and respected name in the international film world. The late viewing of this film allowed me to see it from the perspective of the time elapsed since the premiere and of the subsequent films of Porumboiu and his generation colleagues. It was, I think, a good opportunity to re-examine the themes of Romanian films of the period, the qualities but also the repetitive patterns and the problems that viewing these films pose to viewers, which have become more obvious now, when the elements of novelty and surprise no longer exist.
The story in the movie is relatively simple. In Vaslui, a provincial town where nothing ever happens and, not coincidentally, the director’s city and the place where his debut film ‘12:08 East of Bucharest‘ took place, the young policeman Cristi (Dragos Bucur) is assigned on the case of a high school student who is denounced by a colleague of his who is also a police snitch, that he is a drug dealer. It is clear that the boy is a marijuana consumer, but the drug traffic accusation does not seem well-founded, and may be rather caused by the rivalry of the two teenagers for the same girl. Cristi tries to avoid framing the boy as his boss demands, knowing that this would land him to several years in prison for a minor crime. The policeman acts more according to what his conscience dictates than according to the letter of the law. But are these notions, these words – ‘conscience’, ‘law’, even ‘policeman’ – clearly defined in a society that still seems confused after communism and is slowly learning the lessons of democracy? At some point, a dictionary will appear.
A few words about the translation of the title of the film, ‘Police, Adjective‘, a title under which it was distributed on the English-speaking market. ‘Polițist, Adjectiv‘ in Romanian uses a form (‘polițist’) which is indeed both a noun and an adjective as opposed to the English form (‘police’) which is a noun or verb. Thus, part of the linguistic subtlety is lost through translation, wasting one of the key elements of the film along with the gray and sordid rectangularity of the cinematograpy. Viewers need to be very careful not to miss the few seconds when the ‘adjective’ in the title is on the screen filmed from a dictionary page, and remember a previous discussion between the film’s hero and his wife, in which the metaphorical meaning of words is contrasted with their dry and direct meaning.
The acting is excellent. Dragos Bucur melts in the role of Cristi, the young policeman. Vlad Ivanov in the role of police chief dominates most of the film by his absence, but when he appears he is impressive, as always. The sets offer us a representative, almost documentary image of the Romanian world the first decade of the century: the dark corridors and the offices at the police station, the muddy streets and the standard blocks of flats of the provincial town, the apartment of a couple at the beginning of their marriage. The police routine and the routine of life occupy most of the screening time, which is quite common in Romanian films in the ‘minimalist’ style. However, this is also the main problem and the challenge faced by the spectators, which became even more visible after a decade from the production. The film is intelligent and conveys a sensitive and important message. The characters deserve attention. The core of the film that demands the interest of the spectators is buried in reality details. I know it’s intentional, but it seemed to me excessive. I don’t think that we needed to see the hero eating the whole dinner or waiting for long minutes in the boss’s waiting room in order to understand the passage of time. ‘Police, Adjective‘ is an interesting and well-made film, but the dose of minimalism in it is maximum.
Oare ce îi îndeamnă pe mulți dintre colegii mei de generație să se dedice scrisului într-o fază relativ târzie a vieților lor profesionale, sociale, biologice? Îi văd pe unii dintre ei adunându-și scrisele pe care mulți dintre noi le avem ascunse sau catalogate cu grijă în sertare reale sau virtuale, selectându-le, cizelându-le și publicându-le, uneori pe propria lor cheltuiala. Fenomenul este destul de răspândit și în rândul intelectualilor români din Israel, numitorul comun fiind că aceștia scriu în limba româna, o limba româna de multe ori mai corectă și mai curată de neologismele anglicizate care au invadat literatura și jurnalistica de la ‘centru’. Un proaspăt amic virtual de aici a folosit săptămânile și lunile de pandemie și carantine pentru a publica nu mai puțin de patru cărți deodată, urmate după câteva luni de încă două. Formatul ales de mulți dintre ei este o combinație între memorii și jurnal personal, proză de ficțiune, eseistică și note de călătorie. Un exemplu al acestui fenomen editorial este și volumul ‘EPPUR SI MUOVE … și totuși continuă’ semnat de Veronica Rozenberg, apărut în 2019 la Editura Smart Publishing, editură care declară pe penultima pagină a cărții că ‘publică, promovează și distribuie cărțile autorilor români de pretutindeni.’
Pe Veronica Rozenberg am cunoscut-o cu ocazia apariției cărții sale despre ‘Procesele economice ale funcționarilor evrei din Comerțul Exterior 1960-1964’ despre care am și scris cu ceva timp în urmă. Autoarea a dedicat câțiva ani documentării și scrierii acestei cărți unice până acum în istoriografia contemporană israeliană și română, care descrie unul dintre ultimele procese cu tentă antisemită din România și Europa de Est în a doua jumătate a secolului 20. Acest eveniment în care a fost implicat tatăl său i-a marcat nu numai cariera de autoare ci și biografia personală. Volumul apărut recent aduce mai multe detalii interesante și prezintă puncte de vedere personale pe marginea evenimentelor petrecute cu 60 de ani în urmă și a muncii de documentare depuse pentru scoaterea lor la lumină. Nu este însă aspectul central și nici singurul motiv pentru care cartea prezintă interes pentru cititorii din diferite categorii.
În ‘EPPUR SI MUOVE … ‘ întâlnim trei feluri de texte. Proze cu tentă personală, note și jurnale de călătorie în lume, note și jurnale de călătorie în Romania. Delimitarea nu este perfectă. Prima secțiune a cărții este intitulată ‘Povestiri’ dar sunt intercalate aici și întâmplări și note din călătoriile întreprinse de Veronica Rozenberg. A doua secțiune, care ocupă cel mai mare număr de pagini din carte are titlul ‘Însemnări de călătorie’ însă și aici sunt inserate multe note cu tentă personală și apar personaje care apăreau și în povestiri, cum ar fi obsedanta Z. care o însoțește pe autoare în unele călătorii, în timp ce în altele este amintită absența ei. Nu aflăm de altfel prea multe despre această persoană, și aceasta este una dintre problemele care fac textele Veronicăi Rozenberg uneori greu de urmărit, alteori neinteresante. Pe de-o parte scriitoarea pare doritoare să-și împărtășească trăirile și sentimentele, uneori dintre cele mai intime față de oamenii care i-au fost apropiați. Pe de alta parte dorește să le protejeze identitățile și folosește inițiale pentru majoritatea celor la care se referă în carte. Ceea ce se potrivește într-un jurnal intim nu este întotdeauna relevant pentru cititorul unei cărți destinate publicului larg. Nu deranjează atât folosirea inițialelor, nu identitatea exactă a personajelor lipsește, ci descrierea lor ca figuri umane distincte. O parte dintre relatările din călătorii se referă la voiaje în diferite locuri din lume (Anglia, Canada, Nordul îndepărtat), altele la România unde Veronica Rozenberg s-a întors în repetate rânduri mai ales în scopul de a se documenta pentru lucrarea de doctorat și pentru cartea care urma să apară pe baza ei.
‘Povestiri’ este un titlu oarecum derutant pentru textele grupate în prima secțiune, căci în majoritatea lor nu este vorba despre ficțiune ci despre relatări legate de trăiri din biografia personală, legături de prietenie în care autoarea investește mult și care se termină cu rupturi și dezamăgiri, ezitări și eșecuri profesionale, dar mai ales trauma evenimentelor din tinerețe care i-au marcat familia și i-au însoțit biografia. Iată cum își descrie de exemplu așteptările înaintea întâlnirii cu o bună prietenă pe care o cunoscuse pe forumurile internetice:
‘Corespondența delicată dintre noi s-a intensificat mereu, de la aceasta dată și până acum, confesiunile, mărturisirile și puternicul suport reciproc, înțelegerea și disponibilitatea aproape infinită, bunăvoința, înțelegerea, ascultatul oricărei probleme ivite, încurajarea, încercarea de a nu lăsa niciun colț de suflet în stare vulnerabilă în urma unor mărturisiri sau confesiuni despre trecut sau prezent, toate aceste componente omenești ne-au făcut, cred, pe amândouă să avem parte de o comunicație care nu și-a avut niciodată, probabil, corespondentul în vreuna dintre experiențele anterioare ale fiecăreia dintre noi. Curiozitatea de a ne întâlni a devenit din ce în ce mai aprigă și, în același timp, evenimentele, uneori, traumatizante ale vieții sau întâlnirile reale ale amândorura cu cei din jur care formează universul nostru real, uneori, dureros, au apropiat hotărârea întâlnirii.’ (pag. 50)
Călătoriile pe meridianele lumii au purtat-o pe Veronica Rozenberg în câteva locuri care îmi sunt familiare și altele în care nu am ajuns încă și nu știu dacă voi ajunge vreodată. Tocmai de aceea am fost foarte interesat să-i citesc relatările, să compar impresiile, să aflu informații și impresii inedite. Ați observat cât de talentați sunt autorii romani când vine vorba despre jurnale de călătorie? Generația Veronicai și a mea, ca și cele născute puțin înaintea noastră și puțin după noi au trăit mulți ani într-o țară în care pașaportul era un privilegiu iar frontierele europene nu se treceau cu cardul de identitate, și în vremuri în care excursii în Pirinei sau în Canada erau vise aproape la fel de ireale ca excursiile pe Lună. De aici setea de a voiaja, plăcerea de a împărtăși în scris, foamea de a citi despre călătorii acolo și atunci când nu o poți face fizic. În aceasta privință am observat la textele despre călătorii ale Veronicăi Rozenberg o evoluție în timp, interesantă și pozitivă. Textele mai vechi (datate în jurul și imediat după 2000) sunt superficiale și sărace informativ. Sunt mai mult pagini de jurnal descriind sentimente trăite în timpul călătoriilor decât jurnale de călătorie. Capitolul ‘Spania și Franța, 2000’ de exemplu este plin de mențiuni despre locuri fascinante (o parte le-am văzut și eu) însă descrise în termeni laconici ca ‘mănăstire pe care am vizitat-o și care mi-a făcut multa placere’ (de ce?) sau ‘o masă care a fost deosebit de gustoasa’ (cu ce?). În schimb apar repetate descrieri ale micilor conflicte intre partenerii de călătorie sau ale toanelor misterioasei Z., poate relevante pentru autoare dar lipsite de interes pentru cititori. Notele de călătorie mai recente (în sud-vestul Angliei, în Scandinavia) includ mult mai multe justificări ale sentimentelor și trăirilor călătoarei, și un plus de informație care face împărtășirea jurnalelor de călătorie interesantă și cititorilor, făcându-i părtași virtuali la voiaj. Poate este vorba și despre dobândirea unei experiențe în scris și despre mai multă atenție pentru cititorii care sunt în definitiv beneficiarii lecturii. Vizita în Polonia, la Cracovia și în special la Auschwitz reflectă o experiență emoțională diferită, o furtuna de senzații și de emoții pe care le-au trăit nu puțini evrei din generațiile următoare celor care au trecut prin Holocaust la întâlnirea nemijlocita cu acest monument al abisului istoriei omenirii.
Cele mai captivante pagini ale cărții sunt fară dubiu, în opinia mea, cele care descriu călătoriile în România. Ele au fost destul de dese și uneori pe durate destul de îndelungate în perioada de după 2000, atunci când Veronica Rozenberg și-a dedicat o parte din timp cercetării în arhivele românești pentru lucrarea sa de doctorat. Am avut sentimentul că împărtășesc multe dintre senzațiile și impresiile pe care le-am trăit și eu intorcându-mă după aproape doua decenii într-o Românie în schimbare, cu multe contradicții dar în progres din multe puncte de vedere, foarte diferită de cea pe care o părăsisem în anii dictaturii. Chiar și la nivel de detalii am găsit amintiri comune bucureștene, de la regretatul restaurant Louisenhof de lângă Foișorul de Foc, trecând prin sălile de teatre sau pe strada Nuferilor / Popov / Berthelot, și până la culoarele Facultății de Matematică.
‘E o mare diferență intre a fi turist și a fi de-al locului. Și de-ale câtor locuri, chiar, poate fi un om? Noi care ne număram printre cei care au emigrat, putem, uneori, ridica acest număr de la unu la două. Dincolo de două, este, cred, un fenomen mult mai rar. Nu mai știam atunci, în acele momente ale plimbării pe strada “Berthelot”, daca sunt și eu de-a locului. Gândul acesta mă urmărește deja de câțiva ani și, de când revin mai des în România, mă desprind, desi, în mod contradictoriu, de propria mea prezență în mijlocul peisajului în care mă aflu. Acest peisaj îmi vorbește, îmi comprimă timpul scurs și îmi crează senzația că, practic, viața mea de odinioară continuă, că sar peste tot ceea ce mi s-a întâmplat intre timp, intorcându-mă la trecut. Și pentru clipe puține, am senzația că plutesc între eul meu din trecut și cel de acum. Precum spuneam mai sus, fară să vreau, dar exprimând aceeași idee, AICI, pentru mine, este, indiferent de spațiu și de moment, o noțiune schimbătoare.’ (pag. 233)
Precum mulți dintre emigranții care am rămas atașați de țara de origine și nu am încercat imposibila detașare totală, amintirile au devenit motive de nostalgie oriunde ne aflăm și puncte de referință atunci când ne întoarcem pentru vizite mai lungi sau mai scurte.
‘Amestecul conflictual de progres și înapoiere este prezent aproape peste tot. Trebuie doar să-l observi, deschizând ochii, sau, desigur, daca nu vrei să-l iei în considerație, să-l ignori. Aceasta combinație capătă, probabil, proporții grotești atunci când este vorba de societatea mafiotă, îmbogățită, lumea politică, parvenită în mare parte … societatea românească e atât de încrâncenată, sunt atâtea situații care îmi dau de gândit și cărora nu stiu exact cum să le fac față, sufletește vorbind, nu fizic. Din puținul pe care îl percep în vizitele mele scurte, se conturează o imagine aspră a unei societăți ale carei crăpături, desi relativ tinere ca ani, amintesc de cutremure puternice în relieful fragil al vieților omenești. Desigur, voi uita curând nenumăratele lucruri care îmi trec prin cap, amestecătura, contradicția, ironia, tristețea, viața și realizările prietenilor mei, discuțiile avute cu ei, dar ceea ce probabil nu voi putea uita este legătura fantastică avută cu cei câțiva colegi de școala primară sau de facultate cu care, intâlnindu-mă cu unii, după 37, cu alții după 32 de ani. Timpul se comprimă pentru a ne permite, de fiecare data, să ne simțim precum odinioară. Ne percepem aproape la fel, cu aceleași sentimente și disponibilități, în ciuda unui amar de timp trecut peste noi, pe care, aparent, încă reușim să-l învingem, să-l depășim …’ (pag. 225-228)
Sunt nevoit să scriu câteva cuvinte despre tehno-redactare. Mi s-a părut neglijentă, mult sub standardul pe care îl aștept de la o editură de nivel. Chiar fară să le caut ‘cu lupa’ mi-au sărit în ochi multe greșeli de tipar, fraze contorsionate și cu balast de virgule inutile, inconsistențe geografice. Un exemplu. Oare orășelul canadian menționat în paginile 159 și 160 se numește Sidney sau Sydney? Nu din carte vom afla, căci apar ambele ortografieri cel puțin de doua ori.
‘EPPUR ȘI MUOVE … și totuși continuă’ este o carte care adună experiențe de viață și transmite o stare de permanentă neliniște, emoție și căutare intelectuală. Găsim în ea multe pasaje frumoase și interesante, dar și un exces de informații mai puțin relevante pentru cititori. Cred că este una dintre acele cărți care ar beneficia de publicarea unei noi ediții care să aibă în minte cititorii care o vor recepta, o ediție revizuită și chiar rescrisă în unele locuri, tăind din ceea ce este excesiv și adăugând substanță în alte părți și poate și conținut nou. Aștept cu interes.
