‘They do not make movies like this any longer’ could very well be a motto or maybe even an alternative title for ‘Fedora‘, the penultimate film directed by Billy Wilder in 1978. At first glance it could be a resumption of the theme of return on the screen of a famous movie star that had brought Wilder the fame in ‘Sunset Blvd.‘, perhaps the best film of his career. The screenplay written by Wilder along with I.A.L. Diamond (the Romania-born screenwriter) talks to viewers about the aging of the ‘stars’ and their role in Hollywood, on the background of a changing film industry. Explicit messages are subtly amplified by the very way the film is made. At the end of the 70s, the decade when the new generation of American directors took control of the big studios,Billy Wilder no longer finds his place or financing in the US, and leaves for Europe to make a film that, although its story takes place in France and Corfu talks about Hollywood. Moreover, he does it in the style of ‘the movies they don’t make like this any longer’. Immediate success avoided him. But I think posterity is more lenient with this film, which is an interesting piece of cinema in many ways.
The film opens with a suicide scene filmed in the style of ‘film noir’, which may be reminiscent of Anna Karenina’s suicide at the end of Tolstoy’s novel and of the films it inspired. The woman who committed suicide is Fedora, a former great Hollywood star of Polish origin, mysteriously retired at the peak of her career. Barry Detweiler (William Holden), a producer whose days of glory are behind him, is attending her funeral in Paris. A series of feedbacks reconstitute his attempt to bring Fedora back to the screen and the trip to the island of Corfu, where she lived far from the world. Armed with the memories of their youth and with a script that is nothing more than a new version of ‘Ana Karenina’, the producer had tried unsuccessfully to bring back to the world of film the star, who lives, perhaps against her will, in a decadent villa in the company of mysterious characters. Fedora’s secret will be revealed gradually, and viewers will have time to think about her fate (inspired by Greta Garbo’s biography) and the difference between the Hollywood of the glory years and the ‘new Hollywood’ that is the ’70s dominated by ‘bearded young directors’.
If Billy Wilder had managed to cast Marlene Dietrich and Faye Dunaway in the lead female roles, as he had originally planned, we might have been talking about ‘Fedora‘ today as a second peak of his career. However, it seems that here we are dealing with another similarity between the story in the film and the history of its production. Same as the hero of the film, director Billy Wilder, exiled from Hollywood, found a more modest funding in Europe, but the actresses who ended up playing the female roles perform below expectations. Too bad, indeed, especially since William Holden is excellent in the role of producer, achieving a creation in the good classic style, just as the director intended. Henry Fonda and Michael York also appear in the cast, acting in their own roles in a film in which the distances between the art of cinema and the lives of those who make films are blurred in many moments. Even if it is not the masterpiece that it could have been, and even if it failed to become a comeback to glory for Billy Wilder, ‘Fedora‘ is a film impregnated with love and nostalgia for a certain style of cinema, a film on which fans of Wilder and of the glory days of Hollywood, but not only them, will surely appreciate.
Israeli television series have long gained an audience that watches them with interest, both in Israel and in other countries. The productions are characterized by the diversity of genres (police, political, comic, psychological) and the originality of the formulas, which have often been exported. ‘The Cops‘ (‘haShotrim‘), one of the recent productions made by channel 12, the most popular commercial television station, ended its first and possibly only season this week, after eight episodes. It is a police drama inspired by a real case that happened 15 years ago, a famous and highly publicised case. Even if the producers of the series felt obliged to apply a disclaimer, they did not make many other efforts to hide the source of inspiration. The location of the story is the city of Naharia in northern Israel where the real case took place, a city that at that time became an arena of crime and confrontation between criminals. The names and details are of course different, but the main idea and atmosphere are faithfully rendered, and the public debate about this unusual case was resumed or restarted after the broadcasting of this series.
The lead hero, Alon Shenhav (Tsahi Halevi) could be the ideal policeman. He is a second generation cop in a family of police officers and returns to his hometown after many years together with his wife (Shani Cohen) and his teenage daughter, being appointed head of the detectives team. What he finds in Naharia is an atmosphere of corruption and terror. The gang led by the gangster Maor Ezra (Shlomi Ifrah) blackmails small traders, controls key city officials and with their help tries to expand its influence in the real estate business, while police officers, threatened and intimidated, are afraid to act against them. Lacking support from his superiors, Alon Shenhav along with three other police officers decide to respond to violence by violence, in order to create discord between criminals and catch them in flagrante delicto to bring them behind bars. Can crime be fought by crime, criminal violence annihilated by illegal police violence? What support do police officers who face violent crime receive and how are their families and privacy protected when threatened by the mob with whom they are constantly at war? These are the questions that the real case and now the series inspired by that case raised.
‘The Cops‘ joinד a series of Israeli series inspired by the work of the Israeli police and the professional and private lives of police officers. A few months ago, ‘Manayek‘ was another Israeli production dealing with the same space. The chronic problems of the police, quite well known to the Israeli public (corruption, violence, but also the devotion and difficult conditions in which the cops work), are addressed here frontally and without hesitation. What is special about this recent series is that being based on real events the series gains more authenticity. The viewers’ attention was permanently kept awake, which is not easy, considering that it is a known case, with a ‘well-known’ ending. And yet, the last three episodes have managed to capture and raise the level of suspense with surprises and upheavals. The excellent Israeli actors are doing a good job, as in most cases. I also noticed some young actors that we have a good chance to see in significant roles in the future, as they develop their careers. I would like to highlight two interpretations that caught my attention: that of Shani Cohen as Miki, the wife of the main hero, distributed in a dramatic role contrary to the comic typology with which he accustomed us in previous appearances and especially in the television satirical programs, and that of debutant Shlomi Ifrah who makes the in role of mob leader Maor such an authentic creation that the impression he leaves is that he is not playing but that he is living his role on screen. I am not convinced that this series will enjoy the international success of many other popular Israeli series, because most viewers abroad do not know about the real case, but I will be happy to be proved wrong. It is not clear to me whether there will be other seasons. If there will be, ‘The Cops‘ will probably become a series much closer to fiction than to docu-drama. It will be interesting anyway.
Made in 1953, director Samuel Fuller‘s ‘Pickup on South Street‘ is considered one of the best classic films of the ‘film noir’ genre. Built around a story (also written by Fuller) that is not among the most original or surprising, the film manages to win the attention of viewers through some remarkable acting creations, the professionalism and expressiveness of cinema, and the realism with which it recreates the atmosphere of New York the first half of the 1950s. Viewed from the perspective of the 68 years that have passed since its making, ‘Pickup on South Street‘ has moments in which it looks surprisingly modern, even if the dialogues and the structure of the story undoubtedly belong to another century.
There are no good guys in this movie. If we were to pick some, though, they would be the police and FBI agents following a group of communist drug traffickers. However, they look boring and incompetent enough to leave no lasting impression. The lead characters, on the other hand, each have their own vices and problems with the law. Skip McCoy ( Richard Widmark) is a pickpocket who has three convictions in his criminal record, and if he collects the fourth he is liable to life imprisonment. That doesn’t stop him from continuing to ‘operate’ and in the scene that opens the film we see him in the subway stealing a wallet from the purse of the gorgeous Candy (Jean Peters). What Skip doesn’t know is that she is a (unknowingly) courier for a gang of Soviet spies and that in the stolen wallet she was carrying a microfilm with the chemical formula of a drug that can wreak havoc. The police and the FBI are on the trail of Candy and soon of Skip, the Soviet agents are also capable of anything to retrieve their information, and soon the plot will get complicated, kind of a stalking game that puts their lives in danger.
Samuel Fuller had a career as a screenwriter and director for over half a century that included many ups and downs, as well as experimentation and controversy. ‘Pickup on South Street‘ is perhaps the best known of his ‘mainstream’ films and contains enough elements of good cinematography that demonstrate an excellent mastery of the profession of filmmaker. The scenes on the subway or on the streets of New York are authentic and finished down to the last detail. Skip’s house on the river bank with its unstable bridge and the city in the background combines aesthetics with a feeling of danger and fragility. Most of the key scenes take place at night, in the good tradition of ‘noir’ movies. Richard Widmark, who plays the lead role with charm and aplomb, shows us why he was a rising star at the time. Jean Peters, who is his partner, was a formidable and very beautiful actress, who unfortunately had a too short career. Two years after making this film, she met the eccentric billionaire Howard Hughes and married him, giving up her acting career. A life story similar to that of Gene Kelly, except for the tragic and early death. An excellent supporting role is played by Thelma Ritter who plays an informant who helps the police but also the bad guys to identify Skip by his pickpocketing technique. The story itself is not that credible, but there are plenty of other reasons why this American ‘film-noir’ of the ’50s deserves a viewing or reviewing nowadays.
Una dintre glumele cele mai reușite ale ultimelor săptămâni difuzate de rețelele sociale pornește de la una dintre primele fotografii transmise de pe suprafața planetei Marte de misiunea Perseverance a lui NASA. Din peisajul marțian deja familiar, prin hubloul navei spațiale, privește plin de curiozitate … Alf, eroul unui serial sitcom foarte popular acum vreo 30 și ceva de ani. Realizat intre 1986 și 1990, făcând parte dintr-un val de filme și seriale cu extratereștri pașnici, simpatici și buni prieteni ai copiilor, serialul îl avea ca erou pe ALF (prescurtare de la Alien Life Form – formă de viață străină), un extraterestru simpatic și blănos, refugiat de pe o planetă care explodase în urma unui război nuclear, care aterizează în garajul familiei Tanner de la periferia unui oraș american. Vreme de patru sezoane și 99 de episoade, ne-am delectat cu peripețiile eroului nostru care este permanent vânat de politie și FBI, fiind ascuns și protejat de familia Tanner și de alți prieteni pe care și-i face în cartier. Singura ființă terestră în pericol este… pisica familiei, căci în lumea din care venea Alf pisicile sunt animalele preferate de carnivori. Dar și acest conflict se rezolvă spre final, Alf devenind un fel de vegetarian extraterestru. Dispărut de vreo 30 de ani, el este readus în actualitate de o posibilă reluare a serialului și de inventivitatea unui post de televiziune de limbă germană care l-a readus în atenția rețelelor sociale.
(sursa imaginii: 9gag.com/gag/a6Eb2ZA)
Trebuie să fim de acord cu faptul că aveam nevoie de niște știri bune în această perioadă, și că noutățile despre cercetarea spațială mai schimbă ceva din alternanța obsedantă a știrilor despre pandemie și despre isprăvile și contra-isprăvile politicienilor. Până acum misiunea Perseverance face parte din această categorie a știrilor bune. Este prima misiune care ajunge cu bine pe Marte, din 2018 încoace, și conține echipamentul cel mai mare în dimensiuni și greutate și cel mai complex pe care NASA l-a trimis spre ‘planeta roșie’ vreodată. Lansat la 30 iulie 2020, Perseverance a parcurs un drum de 472 de milioane de kilometri, în 203 zile. Pentru a se pune cu bine pe suprafața planetei, a redus viteza de la 19 000 de km/h (viteza ‘de croazieră’), prin intermediul scuturilor protectoare, și apoi, la 1,5 km altitudine a activat motoarele care au încetinit și mai mult coborârea, în timp ce senzorii scanau suprafața planetei pentru a identifica un teren propice de coborâre. La o altitudine de 21 de metri, a fost deschisă parașuta care a realizat contactul lin. Câteva minute mai târziu, când semnalele de confirmare au ajuns pe Pământ, inginerii de la Laboratorul de Propulsie al lui NASA au izbucnit în aplauze. La puțin timp după aceea, Perseverance a început să transmită primele imagini de pe Marte, și vehiculul de suprafață (rover) a început să se pregătească pentru plimbările marțiene. Imaginile sunt de excelentă calitate. De fapt, de la misiune la misiune, sunt receptate imagini din ce în ce mai precise datorate progreselor tehnologiilor video și de transmisie a informației.
Chiar dacă Alf nu a apărut la fereastră, căutările vieții extraterestre sau a urmelor acesteia sunt centrale pentru misiunea Perseverance. Pe site-ul NASA, se poate citi că scopul acestei expediții este ‘căutarea de semne ale vieții trecute și colectarea de mostre de rocă și regolit (rocă și sol sfărâmat) pentru un posibil transport pe Pământ’. De fapt însă, de ce o facem? Cercetarea științifică are, în general, scopuri practice. Întrebarea ‘există viață în altă parte în Univers?’ pare mai mult o întrebare filosofică. Scriitorul de science-fiction Arthur C. Clarke este citat cu următoarea afirmație: „Există două posibilități: fie că suntem singuri în Univers, fie că nu suntem singuri. Amândouă aceste posibilități sunt terifiante.” Existența unor civilizații străine poate constitui pentru omenire o șansă extraordinară de îmbogățire materială și spirituală, sau un pericol existențial. Confirmarea existenței vieții extraterestre ar fi unul dintre evenimentele epocale în istoria științei și ale întregii omeniri. Problema este că până foarte recent nu exista nicio metodologie și nici instrumentația necesară detectării formelor de viață de dincolo de hotarele atmosferei terestre. Realizări științifice excepționale înregistrate în ultimii ani schimbă această situație, așa cum vom vedea în cele care urmează. Sunt șanse bune ca în viitoarele (puține) decenii să avem o confirmare a vieții extra-terestre. Dacă ea există. Vom putea astfel înțelege mai bine care sunt originile vieții pe Pământ și care sunt pericolele care pot duce la extincția vieții și a unei civilizații cum este cea terestră. Dar dacă răspunsul va fi negativ? Poate că o asemenea revelație ne va conduce spre o apreciere mai profundă a unicității a ceea ce am creat și la măsuri mai riguroase pentru protecție și salvgardare.
În principiu, există trei metode fundamentale pentru a căuta un răspuns bazat pe știință la întrebarea fundamentală enunțată mai sus. Prima constă în identificarea exoplanetelor prezentând condiții (acum sau în trecut) similare celor care au permis apariția vieții pe Pământ și observarea acestora de la distanță. A doua metodă este să vizitam planetele respective, cele apropiate, desigur, pentru a culege informații mai exacte. În fine, a treia se bazează pe căutarea de semnale radio sau de alte forme de comunicație și de semne de tehnologie similare celor dezvoltate de civilizația noastră, unele ca răspuns la mesajele de căutare inițiate de programe cu sunt Active SETI (search for extraterrestrial intelligence). Fiecare dintre aceste căi de abordare a problemei a fost rafinată și perfecționată în ultimul deceniu, a făcut progrese remarcabile și ca metodologie, și ca instrumentație. De exemplu, prima metodă începe de la identificarea exoplanetelor locuibile, adică a planetelor din afara sistemului solar care au dimensiuni de același ordin de mărime ca Terra, pot păstra atmosfera, au un sol stâncos pentru a susține apa, dar nu sunt complet acoperite de oceane, și înregistrează temperaturi la care apa se găsește sub formă lichidă. Pe asemenea planete ar exista condițiile climatice care ar favoriza reacțiile chimice complexe care se presupune că au dus la apariția vieții pe Pământ. Primele doua exoplanete au fost descoperite în 1992. Astăzi sunt cunoscute peste 4000 și numărul lor crește permanent. Catalogul Exoplanetelor Locuibile (HEC – Habitable Exoplanets Catalogue) este administrat de astrobiologul Abel Mendez și colegii săi de la Universitatea Puerto Rico din Arecibo. O noua generație de instrumente va începe să le stea la dispoziție. Primul este telescopul spațial James Webb, care va fi lansat în octombrie, creația agenției NASA, cu o oglindă de 6,5 metri și cu o suprafață colectoare de lumină de șase ori mai mare decât telescopul Hubble aflat acum în orbită. El va fi urmat în anii 2030 de alte două gigantice și complexe instrumente spațiale numite LUVOIR și HabEx. Lor li se vor alătura trei telescoape imense bazate pe Pământ, două dintre ele în Chile și unul în Hawaii, cu oglinzi având o deschidere intre 25 și 40 de metri.
Identificarea exoplanetelor locuibile este doar primul pas al explorării la distanță al acestora. Instrumentele sofisticate cu care acestea sunt dotate vor permite analiza spectrală care va determina existenta și conținutul atmosferei. Prin analogie cu ceea ce se petrece pe suprafața Pământului ele vor căuta în zona exoplanetelor fenomene similare care ar putea fi indicațiile unor forme de viață. Prezența, de exemplu, a oxigenului (gaz foarte reactiv) simultan cu metanul nu ar putea fi explicată pentru cineva care observă Terra de la distanță decât prin existența unor procese legate de organisme vii care îl generează. Pigmenți, cum este clorofila, captează lumina în cele mai multe dintre frecvențele vizibile emise de soare, dar reflectă radiațiile infraroșii. Există numeroase alte genuri de anomalii luminoase care de fapt sunt potențiale ‘bio-semnături’. Fiecare dintre nou descoperitele exo-planete va fi analizată pentru detectarea acestor semne, dar analiza datelor trebuie să fie mai complexă, pentru a evita falsele pozitive cauzate de fenomene geografice ne-biologice, cum sunt erupțiile vulcanice, sau de erori de măsurare. Verificări similare sunt necesare și pentru analizarea informației primite de pe planetele sistemului solar, prin observare de la distanță sau date primite de la sondele trimise să le exploreze. Cu câteva luni în urmă, în septembrie 2020, a făcut senzație anunțul transmis de un grup de cercetători britanici pe baza datelor primite de la două telescoape terestre, care au detectat fosfină, în concentrație de 20 de părți la milion, în atmosfera planetei Venus. Fosfina este un gaz care pe Pământ nu ar putea fi generat decât de procese legate de materia vie. Verificările succesive au infirmat metoda de detectare, dar acesta este un exemplu al precauțiilor care trebuie luate de oricine se aventurează într-o căutare cu un scop final foarte ademenitor și spectaculos. Sondele spațiale precum Perseverance sunt în căutare de microbi fosilizați în rocile care vor fi prelevate de pe suprafața lui Marte și trimise pentru analiză spre Pământ. Chiar și locul ales pentru explorare, craterul Jezero, se afla pe fundul posibil al unei foste mări, unde ar fi putut să fie îndeplinite condiții similare ‘supei primordiale’ în care a apărut viața pe Pământ. În 2023, lui Perseverance i se va alătura vehiculul misiunii Rosalind Franklin, al agenției spațiale europene, care va săpa la câțiva metri adâncime în solul marțian, pentru a detecta microbi sau fosilele acestora. Numele acestei misiuni este familiar cititorilor rubricii CHANGE.WORLD. Rosalind Franklin (1920 – 1958) a fost chimista engleză a cărei contribuție la înțelegerea structurilor moleculare ale ADN-ului (acid dezoxiribonucleic), ARN (acid ribonucleic), virușilor, cărbunelui și grafitului a fost hotărâtoare în anii ’50, dar care a murit prea tânără și premiul Nobel a fost atribuit altor cercetători, bărbați, care lucraseră în aceleași domenii.
Și dacă rezultatele vor fi pozitive? Dacă structurile biochimice ale organismelor vii sau fosilelor lor, chiar și de dimensiuni microscopice, se vor dovedi similare, atunci ele ar putea indica o origine comună a vieții pe diferitele corpuri cerești ale sistemului solar. Una dintre teoriile care câștigă teren este panspermia, după care apariția vieții nu s-a produs în mod independent pe diverse corpuri cerești, ci a fost transmisă de la unul la celălalt, prin diferite mijloace precum impactul meteoriților. O asemenea descoperire ar răsturna o mare parte dintre teoriile existente legate de apariția și evoluția vieții pe Pământ, ar răspunde multor întrebări și ar genera altele noi. Vizitele formelor de viață și ale civilizațiilor extra-terestre ar putea însă fi un fenomen mai curent, care s-a întâmplat în trecut și se petrece și în vremurile noastre. Cea mai recentă carte care susține aceste teorii nu aparține unui autor de science-fiction, ci fizicianului american Avi Loeb, născut în Israel în 1962, profesor la Universitatea Harvard. Adept al panspermiei, Loeb descrie în cartea sa ‘Extraterrestrial’, apărută în luna ianuarie în editura Houghton Mifflin Harcourt, detectarea în 2017 a lui ʻOumuamua, primul obiect interstelar cunoscut care a trecut prin sistemul solar. Inițial astronomii au crezut că este vorba despre un asteroid sau despre o cometă, dar pe măsură ce obiectul s-a apropiat de Soare au început să apară informații care i-au uimit și cărora nu le-au găsit explicații complete. ‘Oumuamua (care în limba havaiană înseamnă ‘cercetaș’) era relativ mic ca dimensiuni (în jur de 400 de metri lungime), avea forma unei țigări de foi sau a unui disc văzut dintr-o parte (de cel puțin zece ori mai mare în lungime decât în grosime) și era de zece ori mai strălucitor decât orice asteroid sau cometă observate până acum. Traseul său a fost de asemenea ciudat, obiectul accelerând la început sub influența gravitației masei solare, pentru a-și schimba aparent traiectoria și a se îndepărta apoi, în cursul anului 2020, spre constelația Pegasus. Una dintre explicațiile posibile susținute de Loeb este folosirea energiei vânturilor solare. Raționamentele expuse în ‘Extraterrestrial’ sunt disputabile și disputate, mai ales că în cartea sa el atacă și stabilimentul științific, și felul în care se face finanțarea cercetării științifice spre proiecte cu teme și metodologii conservatoare, cu nivel mic de risc. Adversarii săi susțin că ‘Oumuamua ar putea aparține unei categorii de corpuri cerești naturale, care nu era observabilă până acum de instrumentația pământească, dar nu reușesc să explice toate datele culese. În susținerea tezelor sale îndrăznețe, Loeb îl citează pe Carl Sagan, afirmând că ‘abordările extraordinar de conservatoare ne țin într-o extraordinară ignoranță’. Așa să stea lucrurile? Așa cum astronomia a permis descoperirea cu mai puțin de trei decenii în urmă a exoplanetelor, așa cum astrobiologia ne va ajuta să detectăm amprentele biologice din univers, s-ar putea ca descoperirile științifice și tehnologiile de investigare să permită peste nu multă vreme verificarea naturii acestor obiecte și a teoriilor legate de originea și de propagarea vieții. Timpul pare să se comprime.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Aici, Radio Eros’, cel de-al doilea roman din tripticul publicat de Alexander Hausvater în colecția Galaxia H a Editurii Integral, are câteva linii comune evidente cu ‘Penumbra’, prima carte pe care am citit-o și despre care am scris cu câteva zile în urmă. În ambele romane este vorba despre două perechi între care se dezvolta relații de dragoste. Unul dintre cupluri trăiește în realitate, celalalt în trecut (în ‘Penumbra’) sau într-o lume virtuală, imaginară (în ‘Aici, Radio Eros’). În ambele cărți cele două perechi se confruntă cu zbuciumurile istoriei secolului 20 și împotrivă mașinăriilor dictaturilor au de opus doar cea mai fragilă sau și cea mai omenească forță: iubirea. Alternanța planurilor narative între destinele paralele apare în ambele cărți, lecturile sunt interesante și incită la gândire și la identificare cu personajele. Și subiectele, și personajele, și calitatea scrierii atrag cititorul în experiențe literare de calitate.
Acțiunea cărții ‘Aici, Radio Eros’ este precis localizată în timp. Începe în toamna anului 1939, la câteva săptămâni după declanșarea celui de-al doilea război mondial, și se termină cu un an și ceva mai tărziu, spre iarna anului 1940, când noaptea fascismului se așternuse apăsător peste întreaga Europă. Locul este un oraș transilvănean fără nume, și probabil că este inutil să încercam să-l localizăm exact. Ar părea descins dintr-un roman sau o piesă de teatru a lui Mihail Sebastian, dacă i-am adăuga amestecul etnic atât de caracteristic României interbelice, dar mai ales zonei de Vest a țării.
‘ Undeva în vestul țării, între munți, într‐o câmpie, se întinde orășelul nostru. O încrengătură de străzi în jurul aleii principale care duce de la gară la biserică. Unii spun că distanța este de 1 kilometru și 300 de metri la dus și de 1 kilometru și 200 de metri la întors. Parcă gara și biserica s‐ar muta, când una spre alta, când în direcții opuse. Din spatele bisericii, o alee cu flori duce spre faleză și lac. Acolo este amenajat un mic ștrand. La est se află epava unei bărci de pescari, distrusă de o furtună misterioasă, iar la vest este un mic golf, din care pleacă pescarii la pescuit dimineața și în care revin seara. Peștele este vândut la prăvălia lui Nae Pescarul, dis‐de‐dimineață.
Strada Principală a avut atât de multe denumiri, că nimeni nu‐și mai amintește cum se numea de fapt, așa că îi spun toți „Strada Principală”. Centrul tuturor activităților este aici, deoarece toate instituțiile sunt situate de‐a lungul ei: Poliția, Poșta, Primăria, pompierii, spitalul și, în cele din urmă, biblioteca orașului, mândria unui fost primar analfabet. Paralel și perpendicular cu Strada Principală, o mână de străduțe strâmte. Ele reprezintă cartierele orașului: al bogătașilor, al ungurilor, al șvabilor, al evreilor și al turcilor. În cartierele astea locuiește burghezimea orașului. Locuitorii își permit să dea șpagă la Primărie, așa că în fața fiecărei case este plantat un pom. În cartierele mai sărăcăcioase, de la marginea orașului, nu există niciun copac care să te ferească de soare vara și să blocheze vântul iarna.
…
Se fabrică multe produse în oraș, dar produsul cel mai de preț e bârfa. Zvonurile sunt extrem de apreciate, așa că, pentru un moment sau două, unul sau altul devine centrul atenției generale. Cum? Simplu: bârfitorul știe care bărbat i‐a dat o palmă soției, ce copil a furat mere, pere sau căpșune, cine spune ce și cui, detaliile exacte de la un botez sau de la o înmormântare, ce s‐a spus în timpul unei convorbiri interurbane la Poștă. Știe cu câte grame a înșelat Șvarț la cântar, câte pahare a băut fiecare client al Jovanei într‐o seară obișnuită.
Dar bârfa cea mai apreciată, cea care‐l plasează pe bârfitor în vârful‐vârfului interesului general, trebuie să aibă de‐a face cu un singur lucru: să fie ceva legat de sex. Cine se culcă cu cine? Cine nu s‐a mai culcat de mult cu soțul sau soția. Cine se uită la – ba, mai rău, chiar atinge – anumite părți anatomice ale câte unei doamne respectabile. Ce tânăr a fost văzut mână‐n mână cu o tânără sau, Doamne ferește, chiar sărutând‐o. Astea sunt bârfele de lux răsplătite cu o ploaie de complimente și, poate, cu câte un pahar de vin.’ (pag. 15-18)
Alexander Hausvater are un talent special în creionarea în câteva propoziții a unor portrete excelent caracterizate tipologic și precis plasate din punct de vedere social. Ajungem să-i cunoaștem bine pe îndemânaticul mecanic Nea Toni cu pasiunile sale secrete, pe bătrâna ghicitoare țigancă Orhideea care desi oarbă ‘vede’ toate secretele prezentului și viitorului, pe cârciumărița Jovana, pe postaș, medic, șeful de gară, primarul, polițistul și încă multe alte personaje dintr-o galerie pestriță aparținând tuturor profesiilor, păturilor sociale și națiilor care populau pământul Transilvaniei din acea vreme. Desigur, cei mai bine ne vor fi revelați bibliotecara Iolanda și arhitectul Remus, vizitator al orașului cu ocazia proiectului unei noi clădiri pentru Primărie, care pun la cale împreună cu inventivul Nea Toni o idee originală și fantastică: un post de radio pirat care să emită odată pe săptămână, transmițând emisiuni cu tematică neobișnuită: un fel de serial radiofonic al cărui eroi, Otilia și Sebastian, sunt locuitori ai orașului, și trăiesc împreună o pasională poveste de dragoste cu o puternică încărcătură erotică.
Suntem în 1939, perioada pe care Woody Allen o numește într-un film al sau ‘Radio Days’. Cu doar un an în urma Orson Welles stupefiase și paralizase un sfert din America cu adaptarea sa radiofonică la ‘Războiul Lumilor’. Aparatele de radio erau cele mai moderne și mai influente mijloace de comunicație. Cei mai înstăriți aveau deja un aparat de radio în casele lor, ceilalți se grupau pentru audieri colective în locurile publice. Emisiunea imaginată de Iolanda, căreia i se alătură Remus și Nea Toni, va capta interesul locuitorilor orașului cu mult dincolo de așteptări. Alexander Hausvater, a cărui carieră regizorală include și colaborări cu teatrul radiofonic, cunoaște bine secretele și puterea mediului și înserează în carte capitole care sunt de fapt scenarii ale episoadelor serialului radiofonic transmis de Radio Eros. Cealaltă invenție dominantă a primei jumătăți a secolului 20, cinematograful va juca și el un rol important în povestea imaginată de scriitor. Se poate spune că alături de cârciumă, sala de cinematograf este celălalt punct de întâlnire și socializare între locuitorii orașului, decor și mai mult decât atât pentru câteva secvențe cheie ale dramei.
Dacă cinematograful aduce prin filmele importate produsele industriei de vise de la Hollywood, fantezia radiofonică difuzată de Radio Eros are și o rezonanță locală, dar și atinge resoarte secrete la care pudibundele filme americane ale epocii nu se puteau referi decât eventual prin aluzii discrete și codificate. Emisiunea are un succes mult peste așteptări. Într-un răstimp de două săptămâni ea devine subiectul principal de discuție, evenimentul pe care îl așteaptă cu toții și care le influențează viața de zi și mai ales cea de noapte. Europa arde în jur, războiul nu a ajuns încă în România dar efectele sale se fac simțite deja, este perioada reorientării regelui Carol II și a guvernanților spre Germania și fascism, dar locuitorii orașului trăiesc o primăvară erotică declanșată de emisiunile care le trezesc simțurile, pasiunile, amintirile. Eros se confruntă cu Thanatos cum menționează academicianul Răzvan Theodorescu în postfața ediției. Probabil că mai exact ar fi să spunem că Eros se confruntă cu surorile Keres, Thanatos fiind zeul morții ne-violente, atingerea sa fiind asemănătoare cu cea a fratelui său Hypnos, zeul somnului, în timp ce răspunzătoare pentru morțile care bântuiau Europa în flacări și care aveau să ajungă curând și în România erau surorile Keres, demonicele spirite ale morții violente. Când faima evenimentelor care aveau loc în oraș va ajunge la București și chiar va trece de hotarele țării, forțele răului vor sesiza pericolul. Eros este o amenințare prea mare, și trupele germane împreună cu forțele locale de ordine vor apare pentru a readuce orașul în rândurile ‘noii ordini’ impuse de fascism.
‘După șapte săptămâni și șapte emisiuni, orașul nu mai e de recunoscut. Lumea parcă a uitat de Hitler, de Mussolini, de rege și de probabilitatea izbucnirii unui război european. Peste tot se vorbește despre Otilia și Sebastian. În fiecare zi vin cu trenul de dimineață o grămadă de aparate de radio, comandate din Capitală. Jovana și‐a instalat unul în cafenea. Șvarț a cumpărat unul pentru magazinul lui. Doctorul Osganian are unul la spital, iar Mehmet a pus unul în holul Hotelului Victoria. Chiar și Lavinia a instalat unul în salon, ca să cunoască mișcările inamicului. La Poștă, Mihnea l‐a expus chiar în ghișeul central, numai că în timpul emisiunii cenzurează părțile mai intime, dând volumul mai jos. La fel face și șeful gării, care a pus ultima emisiune pe megafoanele gării – cu cenzura menționată când se înfierbântau lucrurile.
Judecătorul Stelian, după ce a ascultat șase emisiuni cu mare atenție, a semnat un ordin de arestare pentru participanții la emisiunea cu pricina. Șeful Poliției, Domnul Matache, a semnat un mandat de percheziție, așa că Lungu și Traian merg din casă în casă, să verifice dacă nu cumva în vreuna dintre ele este montat vreun studio de radio sau, mai grav, se ascund cele două persoane suspecte numite Otilia Mirea și Sebastian Ignat. Preotul Terente își avertizează enoriașii în fiecare duminică că nu le va boteza niciun prunc cu aceste nume blestemate. Așa că are să apară o generație întreagă de Ion și Nicolae. La școală, directoarea Roxana Trandafir a emis un ordin prin care elevii care ascultă emisiunea să fie exmatriculați. Inspectorul Miklós Kocsis l‐a informat pe profesorul de istorie, Andrei Olaru, că fusese denunțat de un alt profesor că ascultă emisiunea. Pedeapsa era că i se vor tăia 30% din salariul lunar. ‘ (pag. 91-92)
Amplificarea alegoriei are loc treptat dar ireversibil. Dacă tot l-am menționat pe Mihail Sebastian am putea spune că trecem din lumea ‘Stelei fără nume’ și a ‘Jocului de-a vacanța’ în cea a ‘Jurnalului’ cu paginile sale cutremurătoare scrise în timpul războiului. În paralel cu povestea imaginară a Otiliei și a lui Sebastian se desfășoară și apropierea dintre Iolanda și Remus, până la a se aprinde la intensitatea unei povesti care îmbină erotismul și eroismul, și care transcende hotarele geografiei și pe cele ale realității:
‘Așa, deodată, Otilia și Sebastian s‐au dezbrăcat fără rușine. Acum, se iubeau în fața unui public ocupat cu războiul și omorurile. Peste Polonia, peste Cehia și peste toate locurile în care oamenii le făceau rău altor oameni, cuplul trecea ca un nor. Plutea peste o Europă urâtă, supărată, unde nu mai era loc de alt sentiment decât de ură. Ăștia doi nu aveau astâmpăr. Nu oboseau de atâtea mângâieri, săruturi și îmbrățișări. Dragostea lor părea să nu se epuizeze vreodată.
Ascultătorii râdeau și plângeau. Plângeau și râdeau. Cum asta, să‐i știi pe cei doi înlănțuiți într‐un singur corp când tu nu te așteptai la altceva decât un glonte, un obuz, o mină sau o bombă! Și, uite‐așa, soldații pe câmpurile de bătaie s‐au atins acolo, jos. Au descoperit că mai erau încă bărbați. În buzunarele uniformelor țineau câte o fotografie a iubitei, a logodnicei, a soției. Deodată, fotografiile s‐au animat. Femeile au apărut chiar acolo și își ajutau bărbații să‐și dea jos uniformele, să le dezbrace și pe ele și să se iubească. S‐au oprit tunurile, tancurile și avioanele de luptă ca să se audă doar respirația amanților, oftatul, sunetele corpurilor și țipetele de satisfacție. ‘ (pag. 171-172)
Structura narativă a cărții este alcătuită din perechi de planuri paralele. Planul realității istorice se oglindește în cel al realității virtuale create prin emisiunile radiofonice de la Radio Eros. Poveștile de dragoste ale perechilor Iolanda – Remus și Otilia – Sebastian avansează în paralel. Istoria și cotidianul sunt punctate de prevestirile ghicitoarei Orhideea care prin cunoașterea viitorului adaugă povestirii o doză de fatalism fantastic. Artele surori îmbogățesc scrierea și dau senzația trăirii unei experiențe poli-artistice. Sunt menționate filmele epocii, și muzica însoțește episoadele în dezvoltarea lor jucând mai mult decât un rol de fundal. Conceput în stil cinematografic, ‘Aici, Radio Eros’ este și un scenariu care își așteaptă transpunerea pe ecran.
Finalul conține câteva scene memorabile. Cititorii sunt martori ai unui ospăț la o nuntă țigănească, un ospăț tragic și metaforic aducându-i la aceleași mese dispuse în forma de cruce pe toți eroii cărții și pe toți locuitorii orașului. Nu voi spune mai multe despre final căci el conține alte imagini puternice care merita să fie păstrate ca surprize pentru – sper mulți – cei care vor fi îndemnați de cele scrise de mine spre lectura cărții. Este un final care îmbină metafora cu o alternativă a istoriei, un final poate prea conciliant față de cele petrecute în realitate. Sau poate că este mai bine așa. Poate că ceea ce trebuie să păstram din aceasta carte frumoasă este mesajul fraternității între oamenii cumsecade și al iubirii, inclusiv sub forma ei erotică, putând macar pentru un moment efemer să învingă răul:
‘ Hitler și Antonescu le‐au interzis oamenilor să iasă din oraș, dar nu au putut să‐i oprească să iasă dintr‐o realitate și s‐o descopere pe alta. De când și‐au redescoperit trupul, vecinii mei, cunoștințele mele și majoritatea concetățenilor mei parcă au devenit mai spirituali, mai puși pe glume, mai imaginativi. Când vorbeau despre filme, parcă vorbeau despre viața lor. Își povesteau visele cu candoarea unui copil care se mândrește cu capacitățile sale în somn. Dacă puteai zbura în vis, cu siguranță că vei putea zbura și în realitate. Nu ți‐au crescut aripi, dar ți‐a crescut încrederea de sine.
Nimeni nu trebuie să devină un pion pe harta politică. Toți suntem oameni care, sub orice formă de guvernământ, își păstrează simțul aspirației la dragoste, la realizări care să ne redefinească, să ne surprindă și să ne reflecte ca ființe umane pe care nu poți să le pui în umbră, să le închizi într‐o cameră și apoi să arunci cheia în lac.’ (pag. 137-138)
Cei care sunt familiari cu creația teatrală a lui Alexander Hausvater se pot aștepta ca și lecturile cărților sale să fie experiențe deosebite. Spectacolele regizate de el sunt experiențe imersive, care își absorb spectatorii într-o lume reorganizată și colorată de imaginația sa, și care în același timp caută esență și semnificație în textele autorilor pe care îi aduce pe scenă. Senzații similare mi-au lăsat lectura romanului sau ‘Penumbra’, apărut în colecția Galaxia H a Editurii Integral în 2020. Spirit neliniștit, posibil speriat de inactivitate, Alexander Hausvater a folosit recluziunile forțate ale primului an al pandemiei pentru a reveni asupra unor texte începute probabil cu ani în urmă și le-a dat forma a trei cărți care sunt acum lansate simultan spre delectarea cititorilor și a admiratorilor săi, deocamdată privați de trăirea teatrală în sălile de spectacole. Cu ‘Penumbra’ Alexander Hausvater dovedește că stăpânește bine și uneltele scrisului, oferindu-ne o carte pasionantă, dintre acelea pe care odată începute nu le mai lași din mână până la ultima pagină, o carte neobișnuită, inventivă, care te absoarbe și ea în universul ei și alaturi de personajele sale.
‘Penumbra’ este povestea paralelă a două cupluri. Marian și Ellen se întâlnesc la București în zilele dinaintea eclipsei de soare din august 1999, ultimul eveniment astronomic de acest fel din secolul 20. Sunt a doua generație de emigranți, și întâlnirea lor este rezultatul descoperirii corespondenței dintre George, tatăl lui Marian și Irina, mama lui Ellen, care părăsiseră Romania cu multe decenii în urmă. Marian și Ellen duc existențe normative, sigure și lipsite de dragoste în Germania, respectiv Canada. Cei doi se întâlnesc la București pentru a pleca într-o călătorie în timp, descoperindu-și părinții așa cum nu-i cunoscuseră și povestea lor de dragoste care despre care nu știuseră nimic până la găsirea unor scrisori păstrate secrete în timpul vieților acestora. George și Irina trăiseră o poveste cu totul diferită, în timpuri complet diferite. Al doilea plan al povestirii reconstituie acea poveste, o iubire imposibilă care avusese loc în zilele revoluției anti-comuniste din Ungaria din octombrie 1956. Dacă temporal narațiunea alternează intre aceste două perioade diferite, spațial ea se petrece în cea mai mare parte în același loc, centrul Bucureștilor, zona dintre Calea Griviței și Lipscani cu epicentrul în hotelul Continental. Este și cartierul copilăriei mele, și aproape orice loc descris în carte, orice clădire, stradă sau colț de stradă din cele descrise în roman îmi sunt familiare.
‘ Dragi cititori, aici e Autorul. Așa cum o voi face pe tot parcursul romanului, mă adresez vouă ca să vă prezint dilemele, gândurile mele și dificultățile în realizarea acestei povești. Vă consider tovarăși de drum, parteneri de creație, care vor fi informați de evoluția narativă concomitent cu desfășurarea acțiunii. În acest moment, Marian și Ellen sunt concentrați pe tot ce e legat de relația Irinei Stein cu George Rotariu, protagoniștii mei. Mă tot întreb de unde să încep povestea lor? De la prima întâlnire banală, accidentală, total nememorabilă pe coridorul universității, când ochii lor s-au încrucișat pentru un moment? Poate în troleibuzul 21, între prima stație și ultima, apoi din nou pe același traseu, apoi din nou și din nou? Meciul de scrimă România-Polonia de la Sala Floreasca? Sticla cu Cotnari pe Dealul Mitropoliei? Cu motocicleta la Balotești? Duminica la cules de pere la țară? Jocurile de șah, bridge, rummy, poker, table? Primul dans, Platters cântau Only You? Picnicul la lac, primul sărut? Ei bine, sunt un autor care nu se poate decide cu ușurință. Odată ce mă decid pentru o anumită scenă, mă ia un val de regrete, mă tot întreb de ce nu iau celelalte opțiuni în considerare. Cum poate acea situație singulară să cântărească mai mult pe cântarul valorilor decât multe altele?’ (pag. 31-32)
Tehnica narativă propusă de autor este originala și interesantă. Ca într-un spectacol de teatru în care decoruri sumare nu maschează mașinăriile din fundul scenei, Alexander Hausvater ne invită în atelierul său de creație, ba chiar ne este amfitrion căci scriitorul este și el personaj. Cam două treimi din text este compus ca o pseudo-documentare în care Autorul caută marturii și descrie întâlnirile eroilor prin intermediul martorilor. Aceștia pot fi oricine, orice și oriunde: peștișorul de aur într-un acvariu, copacul vechi de secole din Cișmigiu, un câine, actorul dintr-un film neorealist italian, un nor, un trandafir, un securist, un tablou, morții din Cimitirul Evreiesc sau Giacomo Puccini. La fel cum fiecare piesă din decor are rolul său într-un spectacol de teatru, fiecare martor al întâlnirilor celor două perechi adaugă informație, forme și culori povestirii. Martorii sunt mai mulți chiar decât cei care au încăput în text, iar cei ramași pe dinafară amenință să se revolte într-un capitol de un umor oniric. Chiar când în ultima treime a cărții Autorul pare a încerca să recapete controlul și să revină la o structură narativă clasică, numerotându-și chiar capitolele, personajele decid spre final să se răzvrătească. Frumosul exercițiu de independență al eroilor cărții funcționează excelent, adăugând interes unui text care și are multe de spus dar le și spune într-un mod interesant, care face lectura captivantă.
‘Penumbra’ aduce în discuție un moment despre care s-a scris puțin în literatura română, mai ales daca ținem cont de faptul că a reprezentat un punct istoric de cotitură în traseul intelectual al generației care se maturiza în timpul ‘obsedantului deceniu’. S-ar putea să-mi lipsească lecturi, dar romanul lui Alexander Hausvater este primul pe care l-am citit în beletristica româna și în care am găsit abordate evenimentele din Ungaria din octombrie 1956 și felul în care au reacționat, printr-o solidarizare aproape spontană și cu un început de cristalizare a propriilor lor revendicări, cu eroism și cu naivitate, studenții din principalele centre universitare ale țării. Irina și George se află în acest conflict de părți diferite ale baricadei care avea să fie curând strivite de intervenția brutala a regimului și a aparatului său de represiune. Este vorba despre mai mult decât o poveste de dragoste a la Romeo și Julieta în care se întâlnesc un băiat și o fata și își trăiesc acea iubire care este unică în viețile celor mai norocoși. Este vorba și despre cunoașterea dintre două lumi care erau separate social și cultural, și pe care doar o relație sincera că aceasta și nu ordonanțele politice și sociale putea să le aproprie. Hausvater nu idealizează și nu demonizează nici una dintre cele două categorii. George vine în relație cu balastul condiției sociale inferioare dar și cu voința și capacitatea de a avansa, chiar și profitând de schimbările politice, chiar și inrolându-se în aparatul de apărare și represiune al regimului. Irina aduce cu ea traumele familiei de origine evreiască, amintirea Holocaustului urmat de teroarea politica care îi distruge fizic și moral pe părinții ei. Și totuși, cei doi tineri sunt uniți de legătura de dragoste dintre ei, care aduce din fiecare pentru celălalt ceea ce este mai bun.
Este întâlnirea dintre Ellen și Marian în 1999 o a doua poveste de dragoste, care o oglindește, poate o continuă pe cea pe care o avuseseră părinții lor? Exista similitudini în poveștile lor: jocurile căutărilor și ne-comunicările dintre ea și el, hotelul Continental din centrul Bucurestilor care devine un spatiu comun peste timp și izolat de lume al perechilor. Spre deosebire de tatăl lui și de mama ei, însă, Ellen și Marian se întâlnesc la vârstă maturității, după ce trăiseră tinereți comode similare într-o lume foarte diferită de cea în care părinții lor se întâlniseră în tinerețe. Aparțin unei generații în care sentimentele au mai putina importanță? Sau poate ceea ce determină relativa lor lipsă de profunzime în sentimente este faptul că dragostea nu juca un rol important nici în căsătoriile separate ale părinților? Oricum, legătura târzie care se înfiripă intre cei doi pare o pastișă sau în orice caz pălește fata de romanul furtunos trăit de părinții lor în vremea aceea plină de primejdii.
‘Marian. Soția mea e o parteneră minunată, o mamă bună. Cam tot ce face e de aplaudat. Numai că acum, că urmărim romanul părinților noștri, parcă mi-aș dori și eu altceva. Totul în viața mea e programat. Cinci zile pe săptămână, mă scol la șase, exerciții, mă bărbieresc, micul dejun, biroul până la ora cinci, apoi mă întorc acasă, beau un martini, luăm masa în familie, apoi în fața televizorului cu Colombo, Îngerii lui Charlie și știrile la ora 23. Sâmbăta, cu prietenii în oraș și, duminică, la restaurantul chinezesc cu familia. De două ori pe săptămână, sex cu soția, întotdeauna în aceeași poziție, întotdeauna așteptând ca ea să termine, asta mă face să mă simt un soț grijuliu.
Ellen: Dacă te aștepți ca mărturisirea ta să ducă la a mea, greșești. Nu am fost niciodată capabilă să vorbesc despre mine și mai ales să împărtășesc intimități. Pot să-ți dezvălui un singur lucru: nu i-am fost fidelă soțului meu. De fiecare dată când făceam dragoste, îi sărutam cu pasiune pe Hemingway, Șostakovici, Marlon Brando, JFK, Pierre Elliot Trudeau și mulți, mulți alții. Ei erau iubiții mei.
Marian: Ellen, noi doi avem ceva în comun. Trăim o viață aparent perfectă, pentru că am reușit să acceptăm că marea dragoste nu există. Ce e important este viața de zi cu zi, cu micile detalii, rutine, obiceiuri. Până ce am ajuns la București, m-am considerat un om fericit.
Ellen: Dacă ești așa de fericit, de ce ești acum la București? De ce urmărești cu atâta stăruință iubirea acestor doi oameni care nu mai trăiesc, care nu mai pot schimba nimic din viața lor sau a ta?
Marian: Cam ai dreptate, Ellen. Acum îmi dau seama că venirea mea aici a fost o greșeală…’ (pag. 53-54)
Numărătoarea inversă a zilelor până la eclipsă capătă o semnificație simbolică pentru cei doi eroi care se întâlnesc în acel august 1999. Bucureștii sunt un oraș diferit de cel pe care-l cunoscuseră din relatările părinților și din schimburile lor de scrisori. Teroarea politică, urmăririle și informatorii securității au rămas doar ca sechele în amintirile și sufletele oamenilor care trecuseră prin aceea perioadă. O nouă generație petrece pe străzi și în restaurante, aparent liberă și lipsită de complexele și de fricile trecutului. Totuși, și deasupra lor apasă o amenințare, reală sau imaginată, așa cum se întâmplă înaintea oricărui eveniment cu tente apocaliptice. Titlul cărții ar fi putut fi și ‘Eclipsa’ dacă Antonioni nu l-ar fi acaparat cu filmul său cu mai bine de jumătate de secol în urma. Penumbra are și semnificația ambiguității, a ștergerii contururilor dintre bine și rău, a abținerii de la concluzii definitive moralizatoare sau de viață. Întunericul care urmează este un moment de cumpănă dar și de maximă simțire și de decizie, un moment care marchează destine și care nu poate fi șters de lumina care urmează.
‘Numai evenimente ca o eclipsă pot să-i facă pe oameni, indiferent dacă sunt tineri, bătrâni, bogați sau săraci, să trăiască experiența întunericului absolut, când simțurile, subconștientul, creativitatea și necesitatea iubirii se trezesc. Prin acea trăire se confirmă faptul că niciun om nu e doar o simplă creatură, prinsă în pânza unui păianjen. În acel întuneric, au transcens fiecare pentru el și cu toții împreună într-o sferă a sublimului. În acel moment, fiecare și-a creat forma luminii sale. Un foc care arde mocnit în noi, dar se aprinde cu adevărat numai în momentul unei eclipse în cosmos sau al unei revolte pe pământ.’ (pag. 187-188)
Scriind și publicând ‘Penumbra’, Alexander Hausvater demonstrează că face parte nu numai din galeria celor mai valoroși regizori de teatru de astăzi, dar și din grupul select al scriitorilor care dau viață personajelor și crează o lume în jurul acestora. La fel ca în spectacolele sale de teatru, el experimentează elegant și fară ostentație. Cartea este o combinație fericită de roman de dragoste și roman politic, de erotică și de istorie recentă, o poveste despre sentimente și despre lipsa lor, despre generații și despre penumbrele istoriei și ale sufletelor. Lectură recomandată!
Albert Einstein a publicat prima sa comunicare în care expunea teoria relativității în 1905, și apoi a dezvoltat-o, între 1907 și 1915, în teoria relativității generalizate. Cu toate acestea, a trebuit să aștepte Premiul Nobel pentru fizică până în anul 1921 și, de fapt, premiul i-a fost decernat abia în anul 1922. Nu, nu este vorba despre vreo exemplificare a paradoxurilor temporale legate de relativitate, ci despre obtuzitatea și invidia colegilor săi de generație, și în special a unui personaj pe nume Allvar Gullstrand (1862-1930). Oftalmologul și opticianul suedez câștigase în 1911 Premiul Nobel pentru medicină sau fiziologie, pentru cercetări legate de aplicarea metodelor fizicii matematice în studiului imaginilor optice și al refracției luminii în ochi, ceea ce îi adusese un loc în comisia de atribuire a Premiilor Nobel pentru fizică. Numele său ar fi fost uitat astăzi dacă nu și-ar fi câștigat dubioasa glorie de a fi pus un veto vreme de mulți ani atribuirii premiului Nobel lui Einstein. Gullstrand, pur și simplu, considera că teoria relativității este greșită. Când, în fine, premiul i-a fost atribuit lui Einstein, nu a fost pentru relativitate, ci pentru contribuțiile sale în explicarea efectului fotoelectric, adică generarea de electricitate pe bază de lumină. Disputele au fost atât de aprige, încât în 1921 premiul nu a fost atribuit, în schimb în 1922 au fost atribuite două premii pentru cei doi ani – un fel de compromis pentru ca Einstein să nu se bucure singur de glorie. Retrospectiv, episodul poate părea amuzant, dar există și o răzbunare a istoriei. Dintre toate descoperirile și invențiile lui Einstein, cele legate de natura luminii sunt cele care au o aplicabilitate imediată. Domeniul este în plin avânt, și revista ‘The Economist’ a decis să dedice suplimentul său tehnologic trimestrial progreselor legate de lumina. Voi trece și eu în revistă câteva dintre ele, în acest articol al rubricii noastre CHANGE.WORLD.
Contribuția lui Albert Einstein la explicarea naturii luminii a fost descrisă de el însuși ca ‘revoluționară’. Modelele precedente reușiseră să explice, fiecare parțial, aspecte ale fenomenelor luminoase, dar nu reușeau să ofere o înțelegere a ansamblului fenomenelor. Teoria câmpurilor electric și magnetic, enunțată în 1864 de fizicianul și matematicianul scoțian James Clark Maxwell (1831-1879), fusese extinsă pentru a descrie lumina ca o formă a acestor radiații, dar undele electromagnetice sunt fenomene continue, în timp ce anumite particularități ale luminii aveau o natură discontinuă. Einstein formulează (tot în anul său mirific 1905) teoria particulelor de energie, care, ceva mai târziu, vor primi denumirea de fotoni, și să o completeze cu o strălucită demonstrație matematică a legii care avea să-i aducă Premiul Nobel peste 17 ani: cantitatea de energie a fiecărei particule determină culoarea (sau ‘lungimea de undă’) a luminii produse. Cu cât particula are mai multă energie, cu atât lungimea de undă este mai scurtă. Această strălucită sinteză nu numai că furniza o explicație completă a fenomenelor cunoscute în acel moment, dar și lega diferitele forme de energie – electrică, magnetică, luminoasă și termică, într-un ansamblu coerent. Trebuie menționat însă că Einstein nu a fost în acea perioadă complet împăcat cu propria sa teorie – îi lipsea ceva pentru a explica până la capăt această dualitate undă-particulă a luminii. Elementul de legătură avea să fie furnizat la sfârșitul anilor ’40, de teoria completă a luminii și materiei, numită electrodinamica cuantică (QED), enunțată de fizicianul american Richard Feynman (1918 – 1988). Conform acestei teorii, atât materia, cât și radiațiile sunt descrise ca stări energetice de natură cuantică. De la publicarea acestei teorii și până astăzi nu a apărut nicio altă demonstrație teoretică, fenomen observabil sau măsurătoare cantitativă care să o contrazică.
Inginerii nu i-au așteptat pe matematicieni și pe fizicieni, nici măcar pe Einstein, pentru a experimenta generarea de curent electric. Werner von Siemens (1816 – 1892), strălucitul inginer și inventator german și întemeietorul firmei care îi poartă numele până în zilele noastre, a deschis calea producției industriale de panouri de seleniu generatoare de curent electric. Asta se petrecea prin deceniul al 9-lea al secolului al 19-lea, cu vreo 20 de ani înainte de explicațiile teoretice ale fenomenelor de către Einstein. Care sunt motivele pentru care această sursă de energie curată și practic inepuizabilă (cel puțin cât timp va străluci Soarele) nu a devenit încă sursa principală de energie a pământenilor? Bateriile solare fuseseră lansate pe scară industrială încă din 1954, de Laboratoarele Bell ale firmei americane AT&T, și ele produceau energie electrică oricând panourile cu celule fotoelectrice erau expuse luminii solare. Problema a fost însă, în cele aproape șapte decenii care au trecut de atunci, costurile instalațiilor și modelul economic. Energia solară cere o investiție inițială care este departe de a fi neglijabilă, iar randamentul producției de energie electrică din surse solare este dependent de ciclurile zi-noapte și, în multe părți locuite ale planetei, de fenomenele meteorologice. Costul redus al combustibililor care produc energie prin ardere a determinat ca, în diferite perioade de timp, unul sau altul dintre aceștia să fie preferați energiei solare (și din alte surse ‘verzi’). Cu alte cuvinte, omenirea dă atenție surselor neconvenționale doar în perioade de criză: așa s-a întâmplat când a avut loc boicotul țărilor producătoare de petrol în 1973 și anii care au urmat, așa se întâmplă de la începutul noului mileniu încoace, de când alerta ecologică a devenit o prioritate mondială. Rolul intervenției guvernamentale este determinant și se pot vedea diferențele în cazurile unor țări industrializate care au politici energetice diferite cum sunt Germania și Statele Unite. Subsidiile oferite de guvernele germane reflectă influența ecologiștilor și a social-democraților, dar ele încep să aibă și un impact economic sesizabil, prin vânzarea excesului de energie produsă de surse particulare spre rețea, care, paradoxal, reduce prețurile energiei din surse convenționale și prelungește viața acestora. Rezultatul este că avem mai multe șanse să vedem ferme de panouri solare sau captatori pe acoperișurile caselor în noroasele și ploioasele zone ale munților Bavariei sau Pădurea Neagră decât în însoritele deșerturi din Arizona sau California. Pentru a complica și mai mult peisajul, piața de panouri solare este în momentul de față dominată de producători din China (care se bucură de puternic sprijin guvernamental), iar conflictele comerciale și barierele vamale între China, pe de-o parte, și Statele Unite și alte țări occidentale, de cealaltă parte, cresc costurile acestor utilaje, esențiale în instalarea globală a generatoarelor solare.
Competiția produce inovație. Forța industriei și a cercetării tehnologice din țări ca Statele Unite sau Israel constă în libertatea de a inventa și de a furniza soluții la cele mai dificile și mai complexe probleme în momentul când există motivațiile economice. Este și ceea ce cred că începe să se întâmple și în domeniul generării de energie electrică din lumină. După multe decenii de stagnare, tehnologia panourilor solare a înregistrat în ultimul deceniu progrese spectaculoase în ceea ce privește reducerea dimensiunilor panourilor, creșterea eficientei acestora, stocarea energiei și returnarea ei înspre rețea. Cea mai mare uzină americană care transferă fotonii în energie electrică se află în deșertul Mojave din California, cam la 100 km la nord de Los Angeles. Se numește Solar Star și este compusă din 1,7 milioane de module solare, dispuse pe o suprafață de 13 km pătrați, generând peste o jumătate de terawatt. Tehnologia folosită se numește cea a cristalelor de siliciu. O altă tehnologie bazată pe o peliculă de cadmiu și teluriu (CdTe) este folosită de fermele solare Desert Sunlight și Topaz, care necesită 9 milioane de celule fiecare pentru a genera cantități aproape similare de energie. Ceea ce este esențial, aceste tehnologii și echipamentele aferente sunt ‘made în USA’. În Israel, țară binecuvântată cu peste 300 de zile însorite anual, energia solară este prezentă în majoritatea caselor, legea obligând instalarea de captatori solari și de instalații de încălzire a apei pentru consum casnic oriunde este posibil. Ca rezultat, peste 1,3 milioane de locuințe sunt dotate cu astfel de instalații. Este vorba încă despre doar câteva procente din totalul producției de electricitate. Tendința însă este clară.
Telecomunicațiile sunt un alt domeniu în care lumina joacă un rol esențial. Transmisia informației prin intermediul diodelor emițătoare de lumină (LED) și a amplificatoarelor de lumină prin emisie stimulată de radiație (LASER) în fibre optice a fost demonstrată teoretic și apoi experimentată încă din anii ’60 ai secolului trecut. Charles Kao (Hong Kong, 1933-2018) a demonstrat posibilitatea folosirii laserelor în fibre optice, iar americanul Donald Keck (n. 1941), de la firma Corning Glass, a demonstrat practic, la începutul anilor ’70, posibilitatea transmisiei informației în fibre optice, cu pierderi suficient de mici pentru a putea fi folosită eficient la distanțe mari. A mai durat un deceniu până când cablurile optice au devenit suficient de flexibile și de robuste pentru a fi produse industrial. Dar și comutatoarele (switch) care direcționează informația pe magistralele Internetului sunt din ce în ce mai mult bazate pe principii optice, locul releelor electronice fiind luat de trasee optice de frecvențe variabile. Conceptual, în loc de fire, traseele de semnal pot fi reprezentate ca fiind formate din raze luminoase de culori diferite. Infrastructura internetului este alcătuită astăzi dintr-o rețea de magistrale și intersecții care transmit informația sub formă de lumină între țări și continente. Primul cablu optic transoceanic, TAT-8, instalat în 1988 între Statele Unite, Marea Britanie și Franța, avea o capacitate de 280 de megabiți pe secundă (Mbps). Cel mai recent cablu transatlantic, Dunant, dat în funcțiune în 2020, are o capacitate de peste un milion de ori mai mare. În 1988, beneficiarii erau companiile de telefoane. În 2020, este Google.
Cu doar câteva săptămâni în urmă, în articolul dedicat lui Nikola Tesla, am menționat faptul că inventatorul și vizionarul american născut în Serbia s-a ocupat vreme de mulți ani de proiectarea unei ‘raze a morții’, o armă ultimativă care, pusa în slujba forțelor binelui, ar fi putut pune capăt războaielor. Viziunea i-a fost preluată mai întâi de Hollywood, pentru filmele despre războaiele spațiale, și nu este întâmplător, poate, că președintele american Ronald Reagan, fost actor la Hollywood, a fost cel care a inițiat în anii ’80 ai secolului trecut programul ‘Războiului stelelor’. Un alt președinte, Donald Trump, a pus la 20 decembrie 2019 bazele Forțelor Spațiale (Space Force) americane, echivalentul spațial al Forțelor Aeriene (Air Force). Inginerul și fizicianul Theodor Maiman, creditat ca inventator al laserului, menționase, de altfel, potențialul folosirii acestuia ca armă. Viziunile acestora ar putea deveni realitate în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat. Nu știu dacă ar trebui să consemnăm aceste progrese de tehnologie militară ca progrese ale omenirii, știind că există întotdeauna și riscul ca armele să ajungă în mâini nedorite. Până atunci însă, putem să trecem în revistă alte aplicații benefice ale laserelor, cum sunt transferul optic de informații menționat mai sus, prelucrarea precisă a materialelor, intervențiile chirurgicale de mare precizie și citirea informației optice de pe medii de mare densitate. Și în spațiu se petrec evoluții semnificative ale tehnologiilor legate de lumină. Una dintre cele mai interesante și mai promițătoare este propulsia solară. Vor fi navele spațiale ale viitorului împinse de vânturile solare? Imaginea aceasta are șanse să devină mai mult decât o metaforă și să ofere soluții pentru depășirea unuia dintre obstacolele principale ale călătoriilor spațiale de durată între planete. Deja însă intrăm într-un domeniu pe care merită să-l abordam în detaliu, într-un articol viitor. Până atunci, să urmărim evenimentele, să le explicăm și să le înțelegem. Să fie lumină.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘L’ivresse du pouvoir‘, the title of Claude Chabrol‘s 2006 film, was translated for the English-language market in ‘Comedy of Power‘. Is it just another uninspired translation like many others or a fundamental misunderstanding of what this film meant? The French title meaning ‘Drunkenness of Power’ describes exactly the phenomenon that takes over the film’s heroine, investigating judge Jeanne Charmant-Killman (Isabelle Huppert) who is investigating a complicated corruption case in a large French company, with obscure political ramifications at the highest level of corporate management but also with the French and international politics. The translated title implies a nuance of comedy that does not exist in explicit form and blurs the fact that the story focuses on the character of the judge, her courage but also her obsession in fighting strong adversaries and the system that supports them, and the personal price that she is forced to pay. Such a film succeeds or fails as the main role is played. In this case, the fact that the film holds water and is not easy to forget is, of course, due to Isabelle Huppert. It is one of the most successful collaborations between the great actress and Claude Chabrol from a list of nine films made together in almost three decades.
Two of the film’s heroes, judges, jokingly exchange a line stating that ‘investigative judges are the strongest people in France’. Judging by this film, there is a good deal of truth in this statement. In fact, investigative judges seem to combine in France the functions and powers of investigators and prosecutors for complicated cases. They can arrest suspects and put them under pressure for lengthy investigations. This is what the heroine of the film does when she investigates a complex case, inspired by a famous real case, which it seems that French viewers immediately identified despite or perhaps with the help of an ambiguous ‘disclaimer’ that opens the film. The investigation and the case itself do not seem to have particularly interested co-writer and director Claude Chabrol. His attention is focused on the judge, who apparently has the law and almost discretionary powers upon those under investigation, but against whom there is immense pressure, from friendly phones, fine meals and promotions to threats and attacks on her personal safety and even life. Her private life is also beginning to fall apart, but the obsession with justice and the drunkenness of the power with which she is invested are slowly taking over her person. For how long? Where are the limits?
Not much happens in this movie and what happens is not surprising. The investigation is progressing slowly and even if we do not know the details of the case it is clear that those investigated are guilty, but it is also clear that they are not exceptions in the social landscape but the norm in a corrupt system in which justice leads an unequal struggle against big financial and political interests. Even if in that case the judge will eventually get a trial and convictions, a few culprits will be sacrificed but the system remains standing. The quality of the film consists in the precision of the procedural details and the description of the daily life of the people working in the justice system. The judge’s character, ready to go very far, even too far, to reach significant convictions, and who has the courage to tell her boss that she is interested in justice and not in the public image of justice, is masterfully played by Isabelle Huppert in one of her many roles that can only be characterised as memorable. The actors around her have fewer opportunities to develop their characters, they are more sketches than complete characters. Claude Chabrol, of course, knows how to describe an investigation on screen and he does it with precision and detachment, but also with dry humor. The above-mentioned conspirators stubbornly smoke long, thick cigars. The main heroine is called Jeanne (as Jeanne d’Arc) Charmant (charming) Killman. ‘L’ivresse du pouvoir‘ is not one of Chabrol‘s best films, but the judge in red gloves played by Isabelle Huppert will be remembered by viewers for a long time.
‘After the Sunset‘ (in Japanese ‘Yuhi No Ato‘) directed in 2019 by Michio Koshikawa offers a sincere and direct cinematic experience, which managed to capture my attention and make me feel the emotions and sympathise with the problems of the heroes despite all the geographical, cultural and social distances. The story is about motherhood and adoption, it is a little melodramatic and easily predictable, but it succeeds from a cinematic point of view precisely because it never tries to camouflage itself in something else, using with professionalism simple movie-making tools – narration, image, and acting.
The story takes place in a small village on an island where the main occupation of the inhabitants is fishing. Yuichi Hino is a fisherman, living with his mother and his wife, Satsuki, in what is probably a typical home of a typical family on the island. The two did not succeed to have a child despite intensive fertility treatments, and adopted a little boy, Towa, a charming child like almost any child on screen and in reality, talented at beating drums (a folk attraction and the hobby on the island), protected, loving and loved by those he considers to be his parents and by everyone else around him. The couple plans to legally adopt Towa near the age of seven, but the laws require the consent of the biological mother, even if she abandoned him three months after birth. To their surprise, the mother leaves nearby, she came to the island to be close to the boy and is looking to get back the motherhood she had given up in a moment of despair. Japanese law seems to favour the biological parents in such cases, and the movie sounds also as a critique of the situations created by these regulations. The confrontation between the two women who claim, each with her own arguments, each justified from a personal perspective, is inevitable.
Melodrama? I am not one of those who consider melodrama a minor genre. I don’t think, actually, that there are any minor genres. There are only good movies and bad movies, and ‘After the Sunset‘ is a movie I liked. Towa, the boy around whom the whole story revolves and the passions of the mature heroes is played wonderfully by a child actor named Towa Matsubara. The two women are very different in typology and characters. Satsuki (Maho Yamada) is a local woman devoted to her husband and adopted child whose existence is threatened by the danger of losing the child who has become an integral part of her family and life. Akane (Shihori Kanjiya) is a city girl who has gone through poverty and violence, who, after serving time for abandoning her child, asks for a second chance. Both actresses, like the rest of the cast, do a great job. The film has authenticity and sincerity and even if the ending is a little predictable and leaves the feeling that it is artificially lengthened, it brings to screen discreetly and delicately an interesting story and emotional issues.
Memorialistica este unul dintre genurile literare care mă fascinează. Decizia de transforma bilanțul vieții, activității publice, creației literare, artistice sau publicistice într-o carte nu cred că este una ușoară. Cele ce urmează după această carte, dacă urmează, riscă să fie citite și considerate ca un fel de capitole anexă. Și totuși din ce în ce mai multe personalități aleg să o facă, și nu neapărat la vârstele bilanțului, daca ținem seama de prelungirea mediei de vârstă biologică. O fac și persoane și personalități care nu aparțin lumii literaturii și publicisticii, și ca urmare apare un sub-gen relativ nou – cartea de memorii ca debut. Rezultatele sunt amestecate, căci meseria de autor de carte are și ea o fază de ucenicie care este marcată de erori specifice debutanților. ‘Evreu fără frontiere’, cartea lui Tiberiu Roth, a cărui prim volum publicat în 2019 de editura Libris EDITORIAL din Brașov l-am citit este o astfel de operă de memorialistică și o carte de debut în același timp, dar una specială din multe puncte de vedere. În primul rând nu are aproape nicio tară a cărților debutanților. Este interesantă, bine scrisă, captivează de la prima până la ultima pagină, ceea ce nu este ușor ținând cont că este vorba despre un volum de 530 de pagini plus ilustrații, în format mare. Și încă cititorul cucerit de stil și conținut va dori să citească și volumul doi (apărut și el, dar care nu a ajuns la mine încă). Ceea ce însă atrage atenția asupra acestei cărți este originalitatea formulei folosite de autor. Tiberiu Roth abandonează de la bun început formula pur memorialistică. Folosind articolele publicare intre 2013 și 2019 în revista internetica ‘Baabel’ el formatează cartea ca pe o originala colecție de note de călătorie. Subtitlul cărții – ‘Călătorie prin țări, idei și ere’ – este foarte ilustrativ pentru voiajele imaginare propuse pe urma perindărilor sale în lume. Avem de-a face cu relatări geografice, cu incursiuni istorice legate de locurile în care a avut șansa să ajungă, și cu idei și subiecte de discuție propuse în legătură cu țările vizitate și istoria lor, legate însă și de istoria sa personala și de cea a poporului său.
Cei care nu-l cunosc pe Tiberiu Roth personal sau prin intermediul prezenței internetice (articolele din Baabel sau postările pe Facebook) beneficiază de un scurt CV la începutul cărții: născut la mijlocul celui de-al doilea deceniu al perioadei interbelice, copilăria i-a fost marcată de originea sa evreiască și prima tinerețe de originea socială ‘nesănătoasă’ care l-au făcut să aparțină categoriilor discriminate de cele două dictaturi succesive care s-au succedat în România. Renunțând la visele de a ajunge să trăiască în țara renăscută a evreilor care luase ființă în 1948, și-a contruit o solidă carieră profesională care a inclus, la apogeu, poziția de inginer-sef al uneia dintre fabricile model ale României comuniste. Finalul acestei cariere a inclus activitate didactică, și apoi activitate publica, fiind timp de trei decenii președintele Comunității Evreilor din Brașov. Cele trei decenii au coincis cu marile schimbări în România, începând cu anii finali ai dictaturii urmați de lunga și sinuoasa tranziție. Conținutul cărții și felul în care scrie Tiberiu Roth au fost influențate de biografie, dar vom reveni la ea în continuare.
Cei care parcurg cartea vor detecta rapid formula folosită de autor, care este repetată destul de consecvent în diferitele capitole ale cărții. Parcursul vieții și pozițiile ocupate i-au înlesnit călătorii începând chiar din perioada comunistă, continuate în vremea când avea responsabilități publice în comunitatea evreiască și mișcarea sionistă renăscută în România după 1990. Tiberiu Roth ajunge într-un loc din lume, să zicem San Remo (un exemplu mai mult sau mai puțin întâmplător). Menționează rezonanța locului în conștiința publică (festivalurile de muzică ușoară), apoi furnizează informații de felul celor pe care cititorii se așteaptă să le găsească în cărțile de călătorie. Una dintre preocupările sale permanente (pe care o împărtășesc și eu în călătoriile mele) este căutarea reperelor evreiești din țara sau orașul în care a ajuns, legate de prezentul și de istoria vieții evreiești în locul respectiv. În cazul orașului San Remo este vorba despre un eveniment istoric petrecut cu un secol în urmă, conferința care a stabilit condițiile Mandatului Britanic, care consfințea aplicarea în practică a principiilor Declarației Balfour din 1917 care promitea stabilirea unui ‘Cămin Evreiesc’ în Palestina eliberată la sfârșitul primului război mondial de sub ocupația de jumătate de mileniu a Imperiului Otoman. Secțiunile istorice ale capitolelor sunt în general bine scrise și atent documentate, și lectura lor constituie o bună introducere pentru cei care sunt mai puțin familiari cu subiectele și un prilej de consolidare și comparație a informațiilor pentru cei care au deja cunoștinte despre locul respectiv și istoria sa. Personal am apreciat relatări din locuri în care eu nu am ajuns (Peru, Corsica) dar și completarea cunoștințelor despre locuri pe care le-am cunoscut cum sunt Irlanda, Portugalia, Insulele Canare. Am găsit numeroase detalii pasionante despre istoria evreiască a Brasovului în care trăiește Tiberiu Roth, dar și despre istoria evreilor din Viena și din Imperiul Austro-Ungar și raporturile lor cu dinastia habsburgică.
Iată-l de exemplu pe călătorul nostru prin țări și ere ajuns în insula Creta și relatând un emoționant episod de istorie evreiască:
‘Nu se știe exact când și cum a început marea istorie a micii comunități evreiești din Hania, dar există o scrisoare circulară emisă de Senatul Roman în anul 142 î.Ch. la cererea regelui Simon Hasmoneanul, adresata evreilor din Creta. Exact se știe doar când și cum s-a sfârșit istoria lor. În 20 mai 1944, cei 264 de evrei din Hania au fost adunați de trupele germane de ocupație (nu era greu, căci ei toți locuiau în micul cartier evreiesc din orașul vechi!), încărcați într-un vas, transportați în aceeași zi la Heraklion – capitala insulei și portul cel mai mare. În 9 iunie, evreii din Hania au fost îmbarcați cu destinația Auschwitz, pe vasul Dania, care urma să-i transporte până la Atena. Pe același vapor au mai fost îmbarcați 400 de ostateci greci și 800 de prizonieri de război italieni (Italia întorsese armele împotriva Germaniei). După ce vaporul a ieșit în larg, un avion britanic a bombardat vasul, necunoscând ce fel de încărcătură transporta. Echipajul german a părăsit vasul avariat, care s-a scufundat cu proscrișii închiși în cala vasului. Greci, italieni și evrei. Un cinic ar putea spune că evreii au scapăt de Auschwitz …’ (pag. 127)
Tiberiu Roth este sionist activist, și își declară pe față poziția fară pretenții de falsă obiectivitate atunci când vorbește despre trecutul sau prezentul Statului Israel. Admirația fata de realizările acestei țări în scurta sa istorie este explicită. De câte ori are prilejul, și prilejurile i se ivesc des, leagă locurile vizitate de istoria poporului evreu, de perioada istorică de coșmar a Holocaustului, de renașterea națională și reîntoarcerea evreilor în patria renăscută și reconstruită din temelii. Unele dintre capitole se transformă în scurte prelegeri de istorie a comunităților evreiești sau ale evenimentelor care au dus la nașterea și la consolidarea Statului Israel. Ele sunt foarte instructive, cred, pentru o parte din publicul cititor de limba română care a avut rar ocazia să citească istorii bine concepute ale unei țări care este tot timpul în centrul atenției mediei dar care este puțin cunoscută de cei care nu au vizitat-o sau studiat-o. Atunci când exprimă opinii politice ele nu au pretenție de echilibru (vezi capitolul ‘Scrisoare către “văru’ meu”‘) dar se mențin pe linia moderației pacifiste. Și totuși, atât atitudinea politicoasă și deferentă atunci când evocă personalitățile israeliene cu care s-a întâlnit cât și evitarea consecventă a criticilor sau a luării de poziții în legătură cu disputele interne israeliene reprezintă și ele o luare de poziție:
‘Două curente majore au coagulat (mai mult sau mai puțin) politicile privind statalitatea, ele dominând și astăzi scena politică evreiască din Israel și din diaspora, cu toate că în multe aspecte exista deja un consens tacit: intrasingentii și concilianții. Intransigenții, ale căror personalități majore au fost Jabotinsky, Beghin, Șamir, consideră că Iudeea și Samaria sunt teritorii istorice evreiești inalienabile și, chiar dacă prin avatarurile și inechitățile istoriei au ajuns să fie dominate demografic sau atribuite politic arabilor palestinieni, nimeni nu este în drept să interzică stabilirea unor așezări evreiești pe aceste teritorii. Concilianții, care se consideră executori ai viziunii unor lideri că Sokolov, Arlosoroff, Ben Gurion, susțin renunțarea la continuarea dezvoltării de așezări evreiești în Cisiordania și chiar desființarea unora dintre așezările existente. Și unii, și alții, intrasigenti și concilianți, doresc pacea, recunoașterea Statului Israel ca stat evreiesc și a Statului Palestina ca stat arab, frontiere negociate, asigurarea drepturilor și libertăților democratice pentru cetățenii și rezidenții din statele proprii, garanții strategice pentru securitatea Statului Israel (înconjurat de o superioritate disproporționată a statelor arabe din jur). Unul dintre cei mai importanți lideri israelieni concilianți, care a întruchipat speranța păcii, a fost Ițhac Rabin. El a fost ucis de un intrasigent în ziua de 4 noiembrie 1995.’ (pag. 203)
Viziunea sionistă este frumos expusă în capitolul care (pornind de la arhipelagul Bikini unde au avut loc experiențele nucleare americane după cel de-al doilea război mondial) descrie istoria organizațiilor care au luptat pentru independența Israelului:
‘Sionismul s-a născut dintr-o Disperare, o Dorință, și un Vis. Disperare pentru viața evreilor amenințată de antisemitism, pogromuri, discriminare și persecuții; dorința de păstrare a culturii, tradițiilor și sufletului poporului evreu; visul de reclădire a statului evreu după doua mii de ani în exil. Mișcarea sionistă, a carei vârstă venerabilă de 120 de ani o vom aniversa în anul viitor, nu a fost, de-a lungul anilor, o oază de liniște și concordie. Idei, pasiuni și interese s-au combătut reciproc, servind idealurile și scopurile fundamentale ale Mișcării pe cai diferite. Declarația Balfour și apoi Mandatul încredințat Marii Britanii prin Tratatul de Pace de la Sevres, au generat o ambiguitate păguboasă în Proiectul sionist prin acceptarea formulei de “Cămin National Evreiesc”, care avea să genereze conflictul – devenit cu timpul ireconciliabil – intre evrei și arabi în Palestina. Dar și între evrei și evrei, între cei de dreapta (“ulii”) și cei de stânga (“porumbeii”). (pag. 355-356)
Multe dintre lecțiile de istorie presărate de Tiberiu Roth sunt informative și bine structurate. În unele locuri aș fi dorit parcă o abordare mai personală, mai implicată. În definitiv, la ora când cartea a fost publicată și când cititorii au ajuns să o țină în mână, autorul nu mai deținea nicio funcție oficiala, nu mai era obligat să-și păstreze părerile ‘pe linie’, să elogieze demnitarii și să le menționeze titlurile, eventual adăugând inițiale de gen ‘E.S. ‘. Câteodată abandonează tonul oficial și atunci avem parte de mărturii mult mai interesante și de perspectiva autorului martor al evenimentelor, care sunt singur că există și în alte cazuri dar a fost estompată de auto-cenzură:
‘Șef Rabinul Moses Rosen era un om aspru, nu foarte prietenos, dar era “șeful” meu direct, fiind și președinte al F.C.E.R., iar eu eram prea proaspăt numit în funcție ca să fi avut vreo controversă. Venea destul de des la Brasv, se interesa de mersul comunității, de enoriași, de tineret, lua masa la “cantina cașer”, o plătea și lăsa contribuții pentru sinagogă. Stătea totdeauna la Hotelul “Alpin” din Poiana, avea apartamentul “lui”, știa că acolo erau toate instalațiile de ascultare montate de Securitate, dar avea grijă și își prevenea invitații să vorbească doar ceea ce nu stârnea interesul “ascultătorilor”. (pag. 102)
Tiberiu Roth se dovedește a fi și un excelent portretist, fie că este vorba despre personalități istorice și impactul lor asupra epocilor în care au trăit și până în prezent (Napoleon Bonaparte cu contribuția sa la emanciparea și egalitatea în drepturi a evreilor, inclusiv declarația proto-sionistă de la Akko) sau despre personalități contemporane. Când dedică un capitol lui George Soros în care îi descrie biografia și influența sa asupra evenimentelor contemporane, Tiberiu Roth nu fuge de controversa și abordează frontal:
‘ Să încep cu declarația fermă că nu sunt un sorosist și nici măcar un fan al domnului Soros, și am motive întemeiate să nu fiu. Nu sunt nici măcar un adept al viziunii sale politice și nici măcar faptul că este “analizat” ca fiind un evreu-ungur (doua “păcate” de neiertat) nu mă face să-mi schimb părerea. Dar asta nu înseamnă că nu îi apreciez marile sale calități, faptul că este una dintre personalitățile care au configurat epoca în care trăim, că este un om cu totul deosebit și, din multe puncte de vedere, un exempu remarcabil de cetățean al planetei pe care ne-a fost dat să trăim. Și că mă supară profund când toate relele lumii i se atribuie lui de către niste amărâți, care în viața lor nu au mișcat nici un deget pentru omenire sau pentru tărișoara pe care o deplâng cu lacrimi de crocodil.’ (pag. 422)
‘Circulă pe internet (această fascinantă conexiune a creierelor lumii!) texte grotești, pline de stupidități, de ură, de antisemitism, pe care de multe ori, în bonomia sau naivitatea noastră le “dăm mai departe”. Trebuie să oprim defăimarea lui Nobel, a lui Rothchild sau a lui Soros și a multor altor capitaliști, care au făcut bani din propria lor muncă, inventivitate, perseverență și au dedicat, cu cu generozitate, o parte însemnată a averii lor altor oameni, după merite și criterii, fapt care mă obligă să subliniez că e timpul să învățam că termenul de “capitalism” nu e peiorativ și nici nu e echivalent cu necinstea și hoția. Faptul că în România, și în aproape toate țările fost comuniste, foarte mulți oameni necinstiți s-au îmbogățit, nu este decât o problemă a legislației și justiției, și nu o consecință a capitalismului!’ (pag. 308)
Este fascinant felul în care Tiberiu Roth abordează problemele identitare, plecând de la întrebări legate de propria sa biografie, persoană și identitate. Nu este simplu, el fiind evreu cu limba maternă maghiara, crescut și trăit în România, ezitând în legătură cu emigrarea și decizând să rămână să trăiască în România, dar legat ideologic și sentimental de Israel. Desigur, nu lipsesc contradicțiile, și nu pot spune că Tiberiu Roth le-a explicat până la capăt. Am menționat CV-ul de la începutul cărții. Spre finalul volumului el revine asupra propriei sale biografii, evocă familia, pe tatăl și mama sa, bunicii și mătușile, inclusiv acea parte a familiei pierită în Holocaust. Capitolul despre ‘Viața la țară’ este unul dintre cele mai frumos scrise și mai emoționante din carte. Dilemele sale identitare (pe care le împărtășesc și eu în parte) sunt mai complexe. Cultura maghiară este puternic înrădăcinată în familia sa. La fel ca majoritatea evreilor de la vest de Carpați, o parte din familia sa a pierit în Holocaust, găsindu-se în timpul războiului pe teritoriul Ardeaului de Nord. De câteva ori menționează ‘schizofrenia identitară’ a evreilor unguri și nu-și explică decizia lor de a continua să trăiască în țara care i-a trădat așa de cumplit în timpul celui de-al doilea război mondial, cu toate că rădăcinile istorice ale evreilor în Ungaria sunt cu un mileniu mai vechi decât ale maghiarilor. Dar atunci care sunt motivele care au făcut ca Tiberiu Roth să-și asume dedublarea și să fie dintre putinii evrei rămași în România, în pofida convingerilor sale sioniste? Atașamentul față de cultura evreiasca și față de viața comunitara sunt ireproșabile, în ciuda faptului că nu este un evreu religios și nici macar limba ebraică nu și-a însușit-o vreodată. Poate că dilemele identitare sunt mai bine enunțate (dar nu și explicate) când recurge la un citat din Norman Manea, un scriitor care s-a ocupat mult în opera sa de aceste probleme:
‘Se întreba Norman Manea, reluând cinica și chinuitoarea întrebare cu iz freudian: “Ce rămâne dintr-un evreu care nu este religios, nu este naționalist (sionist) și nu cunoaște limba Bibliei?” Această interogație dureroasă, dar des ignorată, este de o stringentă actualitate, îndeosebi pentru diaspora evreiască. … Deci, ce se poate pastra din identitatea evreiasca dacă pilonii ei esențiali se surpă? Cum, de altfel, se întâmplă în mod concret în realitatea pe care o trăim! Nu doar în România, ci aproape în toate țările europene, în care mai trăiesc, fragmentați, probabil în jur de 1,5 milioane de persoane, dintre care unii se consideră, iar alții sunt considerați evrei. Dincolo de răspunsurile zeflemiste de tipul “mâncarea și umorul evreiești”, sau sumbre, cum ar fi “amintirea holocaustului”, exista trăsături fundamentale care pot caracteriza specificul evreitatii.” (pag. 177)
Câteva cuvinte despre structura cărții. Capitolele fiind independente cartea poate fi începută, citită cu pauze, intercalată cu alte lecturi. Este un avantaj pentru o carte de asemenea dimensiuni pe care mulți alti autori ar fi împărțit-o în cel puțin două cărți, și reamintesc, am citit deocamdată și recenzez aici doar primul dintre cele două volume. Exista însă și un dezavantaj, legat de faptul că sunt preluate, în fapt, articolele publicate de-a lungul câtorva ani în revista ‘Baabel’. Unele articole sau fragmente din ele se referă la evenimente de actualitate pentru momentul în care au fost scrise, altele descriu stări de fapt sau situații politice care au evoluat în direcții diferite. Un exemplu: capitolul despre Hong Kong, scris în 2015 și publicat în 2019 pare la lectura mea din februarie 2021 foarte depășit de evoluția evenimentelor politice în fosta colonie britanică care cade din ce în ce mai dramatic sub controlul aproape complet al Chinei comuniste. Cartea ar fi câștigat, cred eu, dacă la fiecare capitol / articol ar fi fost menționată data primei publicări a textului în ‘Baabel’. Nu este singura problema editorială. O alta destul de vizibila este titrarea greșită a paginilor unei părți a capitolelor din prima jumătate a cărții, cu un decalaj care face ca multe pagini să primească titluri de pagină ale capitolelor precedente. În plus, sunt câteva corecturi de conținut ale unor erori care nu ar fi trebuit să treacă o verificare editorială atentă. Exemple: Place du Tertre din Paris se află în Montmartre și nu în Montparnasse. Constantinopolul a căzut în 1453 și nu în 1451. Coloniștii de pe Mayflower nu au fost olandezi ci englezi., etc.
Toate aceste observații sunt, desigur, detalii care pot fi cu ușurință remediate la o viitoare ediție și care nu scad din valoarea documentară, emoțională, umană a cărții lui Tiberiu Roth. Călător inteligent prin lume și prin viață, autorul ne împărtășește din trăirile sale și ne cucerește prin franchețea stilului său, prin erudiția și claritatea prezentărilor, prin atitudinea angajata dar lipsită de retorică dogmatică și de extremisme în sprijinul cauzelor pe care le consideră juste. Aștept să ajung să citesc cât de curând și al doilea volum, continuarea călătoriei interesante și îmbogățitoare prin țări, idei și ere.
