Materie, spirit și fantasme (carte: Victor Ieronim Stoichiță – Despre trup)

Posted on December 28, 2020 by admin

Victor Ieronim Stoichiță s-a născut la București în 1949. A studiat și s-a specializat în istoria artei, fiind asistent la Catedra de Istoria și teoria artei a Academiei de de Arte Frumoase din București până la plecarea din România în 1983. A apucat să participe la activitățile Scolii de la Păltiniș a lui Constantin Noica pe care o considera într-un interviu a fi fost pentru el ‘singura cale de supraviețuire intelectuală într-un context aberant’.  Cariera sa în Occident a inclus postul de asistent la Universitatea din Munchen și o catedră la cea din Fribourg, cursuri predate la Sorbona, College de France și Harvard, activități de cercetare în asociere cu numeroase centre de prestigiu, cărți de istorie a artei, estetică și memorialistică. În România este tradus și publicat la Editura Humanitas, unde ‘Despre trup’ apărută în 2020 este a 12-a carte într-o serie de autor. Traducerea din limba franceză este semnată de Ruxandra Demetrescu și Anca Oroveanu cu excepția unui capitol tradus de Mona Antohi, care este și redactoarea cărții.

‘Despre trup’ este o carte frumoasă însă nu și o lectura ușoară. Victor Ieronim Stoichiță a adunat în acest volum materiale bazate pe conferințe susținute în diferite ocazii și articole apărute în diverse publicații de specialitate, rezultate ale cercetărilor sale în domeniul imagisticii corpului uman și a reprezentării sale în artă. Este o treapta a unui edificiu mai complex și nu sinteza finală a cercetărilor sale în această ramură a imagisticii și a istoriei artei, scrisă în limbaj academic și nu în stil de popularizare. Cartea este organizată în trei secțiuni, fiecare incluzând un număr de capitole dedicate unor aspecte ale imagisticii trupului omenesc în diverse perioade. Faptul că această lucrare este deocamdată doar o parte dintr-un complex în construcție este ilustrată și de faptul că majoritatea exemplelor aparțin epocilor Renașterii și Barocului. Antichitatea este menționată mai mult ca referință canonică pentru arta Renașterii, imagistica Evului Mediu deschide calea Renașterii timpurii, iar artiștii secolului 20 apar doar în secțiunea finală, desi în alte cărți ale autorului ei sunt subiectul central, în toată complexitatea lor multi-disciplinara.

sursa imaginii https://carturesti.ro/carte/despre-trup-740090179

Prima secțiune se întitulează ‘Anatomii’. Ea include studii dedicate materialității corpului omenesc și reflectării sale în simbolistica artei Renașterii. Reprezentarea corpului omenesc, în special a celui feminin, în nuduri dar și în imaginile Sfintei Fecioare sunt amplificate de simboluri care sunt prezente în picturile aparent foarte diferite ale lui Leyden și Tițian – trandafirii și strugurii fiind simboluri ale sacrului și profanului, inefabilului și materialului. Școlile de pictură din Veneția și Florența sunt diferențiate prin abordările diferite ale reprezentărilor anatomice – din exterior spre esență, sau pornind de la anatomia internă (schelet, mușchi) revelată de progresele științifice ale vremii spre expresivitatea materializată de tușele de penel ale lui Tițian:

‘… tabloul lui Tițian este în același timp icoană și narațiune. Formatul concentrat este cel al portretului din trei sferturi, ceea ce nu afectează însă realizare unei narațiuni precise și convingătoare. Povestirea conține două elemente dinamice importante: cel dintâi este torsiunea corpului lui Cristos – reacția naturii sale umane la durerea martiriului. Al doilea suplinește absența personajelor secundare, rememorând zelul lor ucigaș. Sunt urme de bici. Sunt urme de penel.’ (pag. 58)

Un scurt dar frumos studiu este dedicat dificultății reprezentării dualității (corp, spirit) a naturii lui Cristos folosind ca exemple sculpturile lui Michelangelo. Capitolul final al secțiunii pornește de la altă capodoperă a lui Michelangelo, examinând detalii ale Capelei Sixtine care ilustrează confruntarea artistului cu materialitatea figurilor biblice și reprezentarea sublimării acestora spre dimensiunea spirituală. Discuția citează interpretări diferite ale textului Vechiului Testament bazate pe traduceri diferite in latină ale Cărții Sfinte. Ar fi fost interesant de comparat aceste traduceri și cu sursa în limba ebraică, cea în care Cartea Genezei care l-a inspirat pe Michelangelor a fost scrisă în original.

A doua secțiune a cărții se numește ‘Redute’ și se ocupă de fragilitatea omenească, de la cea a corpului amenințat de boli și moarte până la forța destinului. Pentru prima s-au inventat platoșele, pentru cea din urmă amuletele, animalele și personajele care incojoara pe cei mari și atrag loviturile soartei. Excepționalul eseu ‘Ochiul bun și ochiul rău’ pleacă de la capodopera lui Giotto pictată pe pereții Capelei Scrovegni din Padova, unde întâlnirea de la Poarta de Aur dintre Ioachim și Ana consfințește printr-o îmbrățișare din priviri legătura sacră ce avea să dea naștere Fecioarei Maria. Ochii reprezintă în arta Renașterii nu numai o oglindire a interiorului ci și un canal magic de comunicare cu lumea, cu oamenii și cu divinul. Chipurile voalate sau semi-acoperite ascund intenții și protejează personajele de lume și lumea de personaje. Expresivitatea ochilor este tema capitolului ‘Străjeri ai chipului’ în care autorul trece în revistă arta descrierii fizionomiilor și contrapunctul cu platoșele și elementele de protecție fizică (armurile) sau simbolică (amulete cu scorpioni) în tablourile maeștrilor Dürer, Tițian, Ghirlandaio, Rafael. O revelație interesantă o reprezintă dezvăluirea rolului reprezentării bufonilor pitici și a animalelor de companie (în special caței) în tablourile dinastice, chiar și în cele oficiale, destinația lor fiind nu numai decorativă ci mai ales protejarea eroilor tablourilor de loviturile soartei. Capitolul eseu dedicat reprezentării portretelor infanților copii ai regelui Spaniei Filip al II-lea, pictați printre alții de de Tițian și Velasquez, copii loviți unul după altul de boli și nesupraviețuind copilăriei are o valoare informativ-istorica și intensitate emitionala. În fine, descrierile armurilor și ale tatuajelor, cu imagistica lor figurativa cu putere magica, este fascinantă nu numai prin paralela trasată între rolul lor în civilizații atât de diferite, dar și prin concretizarea funcției de protecție spirituală a formelor de artă care aveau în perioada când au fost create funcții foarte diferite de delectarea muzeală pe care o oferă astăzi.

‘… tatuajul e o strategie vizuală de intervenție directă asupra pielii persoanei, care vizează distincția, protecția și imunitatea acestuia, o tehnică ce întărește sacralitatea șefului, garantându-i, prin elaborarea unei anvelope de semne, integralitatea corporală și impenetrabilitatea în fața oricărei primejdii, fie ea de ordin spiritual sau material. … El este o armură simbolică acționând – spre deosebire de tehnicile occidentale de durificare și protecție – direct asupra pielii, “călind-o”, ca să spunem așa, prin ritualuri dureroase, care crează o carapace idealmente inexpugnabilă, chiar daca ea nu e constituită decât din semne. Tatuajul tradițional investește cu o putere absolută semnele înscrise pe pielea nudă.’ (pag. 190 – 192)

Secțiunea finală, intitulată ‘Fantasme’, cuprinde câteva eseuri remarcabile, fiecare având drept de existență ca lucrare de sine stătătoare și adăugând informație și conexiuni multiple în contextul cărții. ‘Fantoma Sfântului Francisc’ pleacă de la capodopera lui Zurbaran care m-a fascinat și pe mine la Musée des Beaux-Arts din Lyon, pentru a extinde comentariile și interpretările legate de ‘stranietatea neliniștitoare’ (die Unheimliche) explicată de Freud, de puterea artei în a exprima angoasa în fața morții și a supranaturalului, de relația dintre icoană și istorie (narativul sublimat) în artă. Ciclul de picturi ale lui Vittore Carpaccio de la Scuola di San Giorgio degli Schiavoni din Veneția sunt punctul de plecare al unei discuții despre reprezentarea prezențelor invizibile și a unor fenomene de comunicare telepatică cum sunt cele dintre muribundul Sfânt Ieronim și Sfântul Augustin. Provocările reprezentării textelor evanghelice care descriu fenomene transcedentale, trăiri care pun la încercare ambiguitatea văzului, sunt examinate în capitolul ‘Apariții / dispariții’ cu exemplificări din Rembrandt și Caravaggio. Elisabeth Vigée Le Brun, în tinerețe pictorița de curte a reginei Maria Antoaneta, este eroina capitolului care tratează prezența inefabilului și a destinului care refuză pictorialul concret în portretistică. Tema este generalizată și extinsa în capitolul final ‘Fete și interfețe’ care pleacă de la Da Vinci, trece din nou pe la Rembrandt și Caravaggio pentru a ajunge în modernitatea secolului 20 și a exemplifica în lucrările lui Francis Bacon și Kazimir Malevici abstractizarea trăirilor interioare și a ideilor în portretele create în perioade diferite ale istoriei artei. Doar în acest capitol final abordarea istoricului de artă sfidează sinergetic cronologiile și ne face să regretăm ca lectori ai cărții că această metodă nu este mai larg folosită și că referințele la arta modernă nu apar mai devreme.

sursa fotografiei http://itatti.harvard.edu/people/victor-stoichita

Victor Ieronim Stoichiță este un dialectician. Hegel nu numai că patronează explicit unul dintre capitolele cărții, dar întregul discurs al autorului este presărat de exemple de instanțieri dialectice ale contrapunctului: viață și moarte, sacru și profan, inefabil și material, chip și istorie, icoană și narațiune, recto și verso, incarnare și eclipsă,  prezență și absență, aparență și esență.

Cele 328 de pagini de text netto sunt însoțite de aproape o sută de pagini de aparat critic important, care includ Note cu referire la text și Note bibliografice, indicarea surselor de la care pleacă fiecare dintre capitole, lista de ilustrații, credite, și lista de nume. Apar în Note și traducerile din original în limba româna sau invers a unora dintre textele citate în volum. Nu pot să nu remarc aici o oarecare inconsistență, căci în corpul textului unele citate apar în original, altele în traducere. Ar fi fost, cred, foarte util, să fie adăugată listei de nume și o scurta extensie care să introducă pentru cititorii care vin din afara profesiei biografiile unora dintre artiștii și autorii citați. Lipsa acestor informații de context este însă probabil intenționată. ‘Despre trup’ este din acest punct de vedere o carte paradoxală. Este o carte editată splendid, ilustrată copios și în excelente condiții grafice, una dintre acele cărți pe care cititorii le cumpără și le păstrează și pentru aspectul lor estetic. Totuși este o carte de specialitate, și cititorul neavertizat poate fi surprins. Contribuie la eventualul șoc cultural și vocabularul. Nu sunt un expert în istoria artei, dar mă consider un amator educat. Rar mi se întâmplă să am nevoie să folosesc dicționarele când citesc în limba română, la lectura acestei cărți am fost obligat să recurg de cel puțin zece ori la dicționar pentru a descifra anumiți termeni sau a înțelege utilizarea lor în text. În vreo două sau trei cazuri nici dicționarele nu au ajutat. Nu am acces la originalul în limba franceza pentru a putea compara daca este vorba despre o problemă stilistică la sursă sau mai degrabă una aparținând traducătoarelor, dar am avut impresia (repetată în mai multe locuri) că daca au existat cinci termeni sinonimi sau alternativi, a fost aleasă intenționat folosirea celui mai obscur dintre ei.

‘Despre trup’ este o carte frumoasă, interesantă și densă. Iubitorii de artă, estetică și de istorie a culturii vor avea multe motive de satisfacție la lectură, vor fi captivați de incursiuni în istoria unor capodopere ale artei legate de reprezentarea trupului omenesc și a percepției și reprezentării acestuia, și se vor îmbogăți cu interpretări și perspective noi. Cei care am citit și prefața suntem avertizați că este vorba despre un edificiu încă în construcție. Când va fi finalizat sunt multe șanse ca el să fie magnific. 

Posted in art, books | Tagged , , , | Leave a comment

the charm of Belmondo (film: L’as des as – Gerard Oury, 1982)

Posted on December 25, 2020 by admin

In 1982, when he made ‘L’as des as‘ (the English title is ‘Ace of Aces‘) Gérard Oury was a highly regarded director in France and had also gained an international reputation with action comedy films, including the best known of them ‘La Grande Vadrouille‘ and ‘Les aventures de Rabbi Jacob‘, both starring the formidable comedian Louis de Funès. ‘L’as des as‘ tried to repeat the success of these films and used the heaviest possible artillery for this purpose, casting Jean-Paul Belmondo in the lead role. However, the success was only partial. The script failed to avoid the cliches and even a dose of melodrama. There are a few good and original ideas and plenty of gags (some good, some not so good) in this film, but there also many moments when the story drags on or seems terribly obsolete, now, almost 40 years after the film was made. Belmondo is Belmondo and largely carries the film on his shoulder, but even he fails to bring ‘L’as des as‘ more than to the level of acceptable but not necessarily memorable comedy.

The story in the film takes place in 1936, in Germany, during the Olympics, an event that in that year was used by the Nazis as an opportunity for propaganda. The hero embodied by Belmondo named Jo Cavalier is the coach of the French boxing team, but also a former air force pilot during World War I. In the air battles he had befriended the German pilot Gunther von Beckmann (Frank Hoffmann) who had in the meanwhile become a general in the army , but also an opponent of Hitler. On the train carrying the French delegation to Berlin, he meets a Jewish boy, whose family is threatened by the Nazis’ policies of racial discrimination. Cavalier, together with a beautiful journalist (Marie-France Pisier) and his German friend will intervene to save the boy and his family taking them over the border to the Austria still unoccupied by fascists. Of course, not all goes as planned. The truth is that more than half of the film develops a fairly conventional story and the comedy part is not great either. The idea of ​​the lead hero protecting the orphaned child victim of the Nazis has been explored in many films from Chaplin‘s ‘The Great Dictator‘ to Benigni‘s ‘La vitta e bella‘. The final part of the film, however, holds surprises and contains the comic sequences that seemed to me the best, those that approach the satirical sarcasm of Oury‘s best films. The Fuhrer himself and … his sister (a double role played by Günter Meisner) will make an appearance, which for 1982 was a novelty, at least in the comic register, anticipating Taika Waititi, plus a little revisionist history a la Tarantino. This last part saves the film in my opinion and rewards the patience of those who get to it.

Belmondo‘s charm dominates the film. The actor was at the peak of his popularity and in a remarkable physical shape allowing him to perform many of the stunts by himself. The role of the eternal teenager with a big heart, enlisting for good causes against all adversity fits him perfectly. The team around him does its job professionally, but the script is a bit stereotypical, with a few successful jokes (especially about the Nazis) scattered from place to place. With ‘L’as des as‘ Gérard Oury targeted a great entertainment film to repeat his successes from previous decades. The success was mixed right from the moment the film was released and the passage of time did not improve the place of this film in its filmography.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

it’s never too late (film: Mr. Kaplan – Alvaro Brechner, 2014)

Posted on December 23, 2020 by admin

‘Mr. Kaplan‘ (2014) directed by Alvaro Brechner is, I think, the second Uruguayan film I’ve ever seen. It enjoyed success in Latin America and Germany, and represented Uruguay in the competition for best foreign film at the 2015 Academy Awards. The film belongs the genre of films about Holocaust survivors, a genre that evolves over time as the last survivors leave this world, and the perspective of the filmmakers becomes either that of the descendants of the survivors or of the new generations trying to understand this huge historical aberration of the 20th century and its aftermath. Director Álvaro Brechner descends from a family of Holocaust survivors settled in South America and ‘Mr. Kaplan‘ is inspired by the figure of his grandfather, but the film also deals with another broad issue bringing up old age and what gives meaning to life until the final years. The comic and slightly melodramatic register of the script and of the directorial approach does not prevent the emphasising of the message, on the contrary, it amplifies its impact.

The story takes place in Uruguay at the end of 90s. Jacobo Kaplan (Héctor Noguera) is getting old. Age catches up with him, memory and sight begin to show signs of rust, routine dominates his marriage that has lasted for over 50 years, and his life is dominated by the feeling that he failed to live up to the hopes of his parents who had sent him as a young Jewish boy to the shore of salvation in South America to escape the fate of the other Jews who perished in the Holocaust in Europe. Coincidentally, he learns about the existence of Julius Reich (Rolf Becker), an old and lonely man of German origin, with a behavior that seems to hide dark secrets. Could he be a Nazi criminal taking refuge in South America after World War II? If true, discovering his secrets and bringing him to justice would ultimately give meaning to a life that seems otherwise underachieved. Maybe it’s not too late. Together with Wilson Contreras (Néstor Guzzini), a former alcoholic cop, the archetype of the living loser from many points of view (personal, family), Jacopo Kaplan plans an operation like the one that many decades ago led to the capture of Adolph Eichmann and his transfer in Israel to be brought to justice. The reality turns out to be a little different from the one imagined by the hero, and the well-drawn plans will lead to complications and comic confusions, but also to the revelation of some truths that are not easy to reconcile.

I liked the bittersweet approach. Something of the specific Jewish humor, a mixture of sad laughter, self-persiflage and optimism without which it is impossible to get past the small and big troubles of life are mixed in the character played wonderfully by Héctor Noguera. I’ve seen quite a few movies in recent years dedicated to the problems of old age, ‘Mr. Kaplan‘ can be added, in a style that combines melodrama and comedy. I loved the performance of Néstor Guzzini in the role of a typical ‘loser’ who receives a life lesson and borrows strength from the old Jew. The social environment of Jewish families in South America is portrayed with a delicate but sarcastic humor, reminiscent of Woody Allen‘s New York movies. Without completely avoiding clichés ‘Mr. Kaplan‘ is a more than reasonable cinematic experience, a film that manages to amuse and create emotion for its viewers.

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: 2020 – Anul care a fost (partea I)

Posted on December 22, 2020 by admin

Am ajuns aproape de sfârșitul acestui an și este vremea bilanțurilor. Ca în fiecare din cei șapte ani de când această rubrică apare cu sprijinul redactorilor și patronilor ‘Literaturii de Azi’ (prilej încă odată de a le mulțumi pentru găzduire și pentru sprijin), voi parcurge în cele două articole ale acestui sfârșit de an cele mai importante evoluții științifice, tehnologice și din industria de hi-tech ale anului care a trecut, și voi încercă să anticipez câteva dintre subiectele cu care ne vom ocupa în anul care vine. 2020 a fost un an diferit de toți ceilalți pe care i-am trăit până acum, un an dintre aceia care împart istoria în perioade ‘înainte de … ‘ și ‘după …’. În mod firesc, și articolele acestea de bilanț și previziunile despre ceea ce va fi vor fi dominate de pandemia COVID-19, confruntarea cu profunda criză medicală în care se află lumea, repercusiunile ei, și felul cum ne influențează viitorul și direcțiile de evoluție ale științei și tehnologiilor avansate. Voi scrie deci în acest bilanț despre COVID-19, dar nu numai despre acest subiect, căci au fost și evenimente și evoluții care nu sunt legate direct de pandemie și care merită atenție. Viața continuă.

(sursa imagine: bioworld.com/articles/433772-officially-a-pandemic-but-covid-19-fight-far-from-over-says-who-director-general?v=preview)

Primele semne au apărut acum exact un an, poate chiar puțin mai devreme. Prima țară unde boala a dat semne că evoluează spre o epidemie a fost China. Spre sfârșitul lui ianuarie, lumea a început să înțeleagă că este vorba despre o pandemie, în februarie a devenit clar că răspândirea acesteia va fi globală, în martie deja majoritatea țărilor lumii, de la cele mai avansate la cele mai sărace, se confruntau direct nu numai cu o criză medicală de proporții, ci și cu o criză economică comparabilă cu marea recesiune care în secolul trecut a afectat întreagă planetă între 1929 și 1933. Peste o sută de milioane de oameni s-au adăugat în acest an statisticilor care indică numărul locuitorilor Pământului care trăiesc în sărăcie extremă. Numărul celor adaugați acestei triste statistici s-ar putea să crească la 150 de milioane de locuitori în 2021, depășind în total un miliard de oameni din populația Pământului. Greutățile economice au fost însă simțite în proporții diferite în toate țările lumii, produsul național brut a scăzut, în special în al doilea și al treilea trimestru al anului, numărul șomerilor a crescut, sectoare industriale și economice întregi cunosc crize de proporții fără precedent. Bugetele naționale au fost grav afectate și datoriile publice ale guvernelor au explodat în cea mai mare parte a lumii. Chiar și în țările cele mai liberale economic, intervențiile guvernamentale au devenit obligatorii pentru a susține populațiile sărace, a salva o parte din economie, a planifica ieșirea din criză și întoarcerea la normal. Ritmul, calendarul și durata refacerii sunt încă niște mari necunoscute, ele depind de factori diverși de la zona geografică și structura economică până la existența vaccinurilor, eficiența acestora și a campaniilor de vaccinare.

(sursa imaginii: sciencenews.org/article/coronavirus-outbreak-who-pandemic)

Multe dintre paradigmele vieții noastre economice și sociale dinainte de 2020 au fost afectate și au trecut prin schimbări traumatice în acest an. Frontierele deschise ale Europei și ale altor părți ale lumii s-au închis pe măsură ce fiecare țară a instituit propriile politici de confruntare cu pandemia. Lanțurile de aprovizionare care optimizau prețurile și timpii de livrare ai produselor complexe de la telefoane mobile, tablete și laptopuri până la automobile și rachete spațiale au fost întrerupte sau perturbate de întârzieri și de controale sanitare suplimentare. O mare parte dintre activitățile economice, sociale, de învățământ, culturale, și chiar și asistența medicală și socială au trecut la moduri de operare on-line. Internetul a dovedit din nou că este sistemul nervos și circulator al informației, vital întregii activități economice și sociale. Veștile bune în acest sens constau în faptul că rețeaua globală a făcut față cu brio solicitărilor crescute la care a fost supusă în acest an. Statisticile nu sunt finale, dar se apreciază că în fiecare trimestru al anului traficul internetic a crescut cu aproximativ 10%, ceea ce va aduce la finele anului un nivel total cu aproximativ 50% mai ridicat decât în anul precedent. Volumul de informație transportat de Internet la sfârșitul anului 2020 este de cinci ori mai mare decât cel de la sfârșitul anului 2015. Structura distribuită, strategia supra-dimensionării preventive a magistralelor optice dintre continente, soluțiile de reziliență bazate pe canale alternative, cum sunt comunicațiile prin sateliți, împrăștierea geografică a centrelor de date care reprezintă infrastructura ‘norilor’ informatici, s-au dovedit toate eficiente și funcționale. Activitatea inginerilor și a experților în standardizare din anii și deceniile precedente au făcut ca aceasta criză să găsească Internetul pregătit cu metode de conectare a salariaților obligați să lucreze de acasă cu firmele lor și între ei, a familiilor izolate unele de altele, a băncilor, restaurantelor, marilor magazine, editurilor cu clienții lor. Rezultatul final este intrarea în viața noastră a unor aplicații cum este cea de video-conferențiere ‘Zoom’, creșterea ponderii rețelelor sociale în inter-comunicațiile personale și comerciale, amploarea comenzilor pe Internet și a livrărilor la domiciliu executate de firme ca Amazon și competitorii sai. Cu aceeași ocazie, au apărut și dubii și contestații privind rolul excesiv jucat de unele dintre aceste firme gigantice. Impactul și consecințele vor fi evaluate în următorii ani, dar greu de conceput cum ne-am fi descurcat fără ele.

(sursa imaginii: m2mdataconnect.com/how-the-iot-can-help-control-coronavirus/)

A fost anul medicinei și al științelor din domenii vecine, cum sunt virusologia, biologia moleculară sau biologia computațională. Cei mai mulți dintre noi am învățat în acest an despre structura virusurilor mai mult decât am știut vreodată și chiar mai mult decât am fi dorit vreodată să știm. La câteva săptămâni după izbucnirea pandemiei, încă de la sfârșitul lunii ianuarie, harta genetică care definește ordinea și structura noului coronavirus a fost complet descifrată și publicată. Aceasta a permis ca cercetările legate de găsirea tratamentelor și vaccinurilor să înceapă imediat, în paralel, în câteva sute de institute și centre de cercetare din întreaga lume. La mijlocul lui decembrie 2020, 58 dintre aceste centre ajunseseră în stadii de teste clinice, și 15 dintre ele în stadii avansate, primele aprobări formale în proceduri de urgență începuseră să fie emise, și primele inoculări în masă ale populației erau planificate sau începuseră în câteva tari ale lumii. Este vorba despre o adevărată revoluție, niciodată o boală de asemenea proporții nu și-a găsit vaccinul atât de repede, dar trebuie spus că nici mijloacele materiale și stimulentele financiare nu au fost vreodată atât de mari. Din cele trei metode de sintetizare a vaccinurilor folosite, cea mai modernă, cea bazată pe ARN molecular (mRNA) se pare că a câștigat cursa, dar încă nu sunt cunoscute toate posibilele efectele secundare, iar eficiența diferitelor metode de vaccinare este doar evaluată. Alte domenii ale medicinei au făcut însă și ele progrese însemnate. Monitorizarea la distanta a pacienților și vizitele medicale virtuale înlesnite de aparatură și senzori care măsoară parametrii fiziologici ai pacienților fără a necesita deplasări și contacte fizice au intrat în repertoriul de servicii a numeroase sisteme medicale naționale sau private. Biologia computațională, inteligența artificială și modelele matematice de simulare epidemiologică au jucat un rol important în lupta împotriva pandemiei și realizările acestui an vor avea un impact important și în alte ramuri ale medicinei.

(sursa imaginii: newscientist.com/article/2236777-coronavirus-hospital-ward-staffed-entirely-by-robots-opens-in-china/)

Robotica este un alt domeniu în care au fost realizate progrese spectaculoase. Încă din primele luni ale pandemiei, robotii au apărut în prima linie a luptei contra bolii și răspândirii acesteia. Capacitatea acestora de a acționa în medii toxice, periculoase pentru activitatea umană, și-a găsit pentru prima dată în istorie o aplicabilitate la scară globală. Operațiile prestate de roboti includ dezinfectarea camerelor și a instalațiilor sanitare din spitale, sanitizarea mijloacelor de transport, inclusiv a avioanelor și a vagoanelor de metrou, controlul și monitorizarea persoanelor la intrarea în incintele instituțiilor, stațiilor de tren și a spațiilor comerciale. Roboți dotați cu capacitate de recunoaștere vizuală au fost și sunt folosiți pentru a detecta persoanele care încalcă regulile de izolare sau pentru a determina posibilele contacte ale celor contaminați. Este una dintre aplicațiile mai puțin controversate ale acestor tehnologii care ridică multe semne de întrebare legate de protecția spatiilor individuale private. Amazon urmată de alte firme care livrează mărfuri la domiciliu au introdus și extind folosirea dronelor roboți pentru transportul de medicamente și al altor produse de urgență.

(sursa imaginii: Getty Images; bbc.com/news/uk-54309603)

Știința s-a aflat în acest an în coliziune frontală cu teoriile negaționiste, fanteziile conspirative și manipulările dezinformaționale. Pe de-o parte, experții în epidemiologie, șefii serviciilor medicale naționale, medici cu reputație stabilită sau dobândită în timpul crizei au devenit vedete naționale și internaționale la posturile de televiziune, pe Internet sau în alte medii de comunicare. Pe de altă parte, aproape în fiecare țară a globului dar mai ales în spațiul internetic au apărut negaționistii, promotorii de știri false, amatorii cu pretenții, dar și cu idei improvizate, rezultate din cunoașterea superficială a domeniilor în discuție, și mai ales manipulatorii politici. Nu a ajutat faptul că opiniile experților au fost în multe cazuri împărțite și că, mai rău, ele s-au schimbat la intervale scurte de timp. Într-un fel, era previzibil, căci pandemia de proporții globale a pus medicina și diferitele științe în situații noi și necunoscute, și chiar și experții cei mai experimentați au învățat multe simptome și fenomene din mers și și-au adaptat opiniile pe măsură ce informațiile deveneau mai bogate și mai consistente. Fapt însă este că aproape în orice loc din lume există un procentaj însemnat de corona-sceptici, care determină ca o mare parte din populație să nu respecte regulile de distanțare fizică și de protecție prin igienă și prin folosirea măștilor, și să refuze vaccinările. Faptul că existența și gravitatea pandemiei și metodele de combatere și prevenire a acestora au devenit subiecte de campanii electorale și pretexte de atacuri politice este extrem de grav. Știința este ultima frontieră de apărare în condițiile pandemiei – o știință bazată pe expertiză și detașată de orice considerente politice și constrângeri economice. Progresele înregistrate în acest an sunt spectaculoase. Niciodată, poate, în istoria științei nu au fost investite asemenea resurse pentru a combate o boală, nu au fost combinate asemenea talente și inteligențe din domeniile cele mai diferite. Succesul nu depinde însă numai de oamenii de știință, de tehnologi, de lucrătorii din industrie, transporturi și sistemele medicale, ci și de pacienți, adică de fiecare dintre noi, locuitori ai acestei planete. (va urma)

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

a David Copperfield like no other (film: The Personal History of David Copperfield – Armando Iannucci, 2019)

Posted on December 21, 2020 by admin

‘The Personal History of David Copperfield‘, the 2019 version of Dickens’ famous novel, directed by  Armando Iannucci, will baffle a lot of people, and is likely to be equally criticised by those who should praise it and praised by those who do not expect to like it. What is already clear is that we are dealing with the most original film version of this story that has ever been made. Hard Dickens fans who believe that historical fiction should be as close as possible to the times and that fidelity to the letter of the book is important will probably be outraged. Fans of Dev Patel, Tilda Swinton and other great actors who are part of the cast will be happy to see them on screen in roles that they obviously played with pleasure, but may object in the end that the talent of their favorites was wasted for colourful but superficial roles. Those who have a good chance of liking the film are the spectators who are looking for original ideas, no matter how crazy, and there are enough of these in this unusual adaptation of Dickens, from the vaudeville atmosphere to the multi-ethnic cast which seems to have been built up to meet the recent Academy requirements for the Best Movie award (valid from 2024), although the distribution and execution of the film were completed before 2019. The result is a fun and chaotic film, which is likely to be disliked by some, to become cult film for others, or simply to bore the blasé.

The story is well known, at least to those who have read the novel. The more than 600 pages of the book that tell the melodramatic story of the orphaned child who is sent by his stepfather to the severe schools and then to the exploitative factories of mid-19th century England, followed by the coming of age and confrontation of young David Copperfield (Dev Patel) with a destiny full of ups and downs, are concentrated in less than two hours of screening using the pretext of a conference combined with a theatrical performance. The memories of the grown up David are transformed with the versatility of a magic wand of the illusionist who borrowed the name of Dickens’ hero in a version of comic theater, in which the stage convention is combined with the effects of cinematography, an art that would be invented only half century later. However, the stage-screen convention allows the smooth absorption of the eccentric casting proposed by  Armando Iannucci. A stage director has much more freedom than a film director in proposing his own vision of the world and of the literary work he adapts, the versions for the stage not having to obey the rules of visual that apply to movies.

The resulting comic effect consists of the permanent comparison that the spectator familiar with the book makes between the characters as we know them and their incarnations on the screen. Especially true for the supporting roles. Tilda Swinton, Hugh Laurie, Peter Capaldi, Ben Whishaw play their respective roles with visible pleasure and add nice versions (but no more) to the on-screen character galleries that preceded them (on a movie blog I saw a list of 21 screen adaptations before this one). Dev Patel is a charismatic actor that one can’t help but sympathise with, but he didn’t seem to resonate in this film with any of the young women Dickens said he was in love with. What I found less successful in this screening was the narrative flow: events follow one another at an accelerated pace but something in the passage of cinematic time does not work. The result is that we do not have enough time to grieve for the blows of fate, nor to rejoice when the wheel of fortune turns in favor of the heroes. In addition, the costumes, colourful and fancy look good on the screen, but do not always reflect the psychological and economic condition of the heroes (an example – Mr. Micawber and family to be clean and polished even when they end up living on the street). The message of social critique of the expanding English capitalism in Dickens’s novel is almost completely lost, its place is taken by the picturesque and character comedy. I think that this film will especially please those who have read the book in case that they are not outraged by the lack of adherence to the text, and the many admirers of the good actors in the cast, but for those unfamiliar with the story watching will be quite confusing. It is the most original screenplay of ‘David Copperfield’, but one that can excite or disappoint. Future spectators should consider themselves warned.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

Istorie și literatură (carte: Stefan Zweig – Magellan)

Posted on December 21, 2020 by admin

Stefan Zweig revine în atenția iubitorilor de literatură, cultură, istorie. Piesa de teatru inspirată de nuvela sa ‘Jucătorul de șah’ (‘Schachnovelle’) a cunoscut succes acum câteva ani pe scenele lumii și așteaptă să capete o versiune ecranizată în 2021. Regizorul Wes Anderson a realizat în 2014 filmul ‘The Grand Budapest Hotel’ care a fermecat publicul cu o cinematografie plină de culoare și fantezie și cu o distribuție selectă. Maria Schrader a realizat în 2016 ‘Stefan Zweig: Adio Europa’, un film excepțional despre anii săi de exil în America de Nord și America de Sud. Cărțile sale în original sunt citite și republicate în Austria natală și Germania, dar și în multe alte limbi ale Pământului, inclusiv în România. Ediția cărții sale ‘Magellan’, publicată în acest an care se încheie, 2020, de către editura Polirom este de fapt o reeditare a ediției din 1972 apărută la Editura Albatros în traducerea lui Eugen Relgis. A fost preluată aproape în întregime traducerea cărții, inclusiv cu ortografia care era normativă in1972, inclusiv, am impresia, câteva mici probleme editoriale. Nouă este doar frumoasa copertă semnată de Radu Răileanu.

Cum se explică actualitatea acestui scritor născut în 1881, a cărui activitate literară semnificativă are loc în perioada interbelică și în primii ani ai celui de-al doilea război mondial, și care era suficient de popular în anii ’30 ai secolului trecut  pentru ca multe dintre cărțile sale (în limba germană pe care, din păcate, nu o stăpânesc suficient) să figureze în biblioteca cvadriligvă moștenită de la bunica mea? În primul rând cred că este vorba despre profundul umanism, încrederea în forța binelui din oameni, combinată cu un respect deosebit față de studiu, de carte, de activitățile intelectuale care duc lumea înainte. Aceste valori perene sunt actuale până astăzi, și confruntarea cu opusul lor, cu totalitarismul și cu disprețul față de morala și față de cultură reprezintă războiul ideologic principal al zilelor noastre, așa cum era și în prima jumătate a secolului trecut. Apoi cred că este vorba despre modernismul scrierilor sale, și în special al celor care combină istoria cu literatura, biografia cu ficțiunea. Chiar dacă nu a inventat genul biografiei istorice, Ștefan Zweig a fost primul dintre marii scriitori și poate cel mai important până în zilele noastre care a investit în acest gen întregul său talent și forța expresivă a prozei sale. Alaturi de alte biografii cum sunt cele dedicate lui Mary Stuart și Marie Antoinette, ‘Magellan’ este o carte solidă, excelent documentată și o operă literară împlinită. Se mai adaugă acestei cărți încă o dimensiune. Scrisa în 1938, în perioada exilului scriitorului, biografia navigatorului care a extins frontierele cunoașterii și a schimbat sistemul de referință geografic, hărțile lumii și concepțiile despre locul planetei noastre în Univers este și o odă adusa inventivității umane și forței de caracter a liderilor autentici, dar și un omagiu adus diversității planetei. Scriitorul evreu care fusese obligat să-și părăsească țara și continentul căzute sau care urmau să cadă aproape complet sub stăpânirea forțelor sumbre ale dictaturii naziste evocă epoca descoperirilor geografice care a unit continentele planetei și pe unul dintre marii săi eroi. Nu este întâmplător că majoritatea cărților din acești ultimi ani ai vieții au ca subiect sau gravitează în jurul Americilor, continentul care îi oferise adăpost în anii de prigoana.

sursa imaginii https://www.polirom.ro/carti/-/carte/7285

Cartea se deschide cu un capitol intitulat ‘Navigare necesse est’ în care este prezentată conjunctura politică și mai ales economică la sfârșitul secolului 15 care a favorizat perioada marilor descoperiri geografice. Nu eram conștient de rolul jucat de conflictul dintre Islam și creștinism în această conjunctură istorica, de faptul că emiratele și triburile islamice din Peninsula Arabică și de pe coasta de nord-est a Africii percepeau impozite prohibitive pentru importul de mărfuri dinspre Orientul Îndepărtat. Mirodeniile, textilele, chimicalele erau toate greu impozitate. Un gram de piper se plătea în Europa cu un gram de argint. Deschiderea cailor maritime dintre Europa la un capăt, India, Indochina și China la celălalt capăt era o necesitate economică dublata și susținută de ideologia bisericii catolice. Este de asemenea prezentată în același capitol ascensiunea Portugaliei, regatul de la marginea Europei a cărui poziție geografica i-a permis neimplicarea în războaiele religioase care măcinau centrul și vestul Europei și crearea unei bune baze de plecare în călătorii pe mare.

‘În timp ce marile puteri: Franța, Germania, Italia se măcelăreau intre ele în războaie fără rost, Portugalia, aceasta cenușăreasă a Europei, și-a înfăptuit visul vieții sale, sporindu-l totodată de o mie, de zeci de mii de ori: nici o altă străduință nu mai poate întrece saltul ei, avîntul ei nemăsurat. … Timp de o oră – o oră de neuitat în istoria mondială – Portugalia a fost în fruntea națiunilor europene, conducătoarea întregii omeniri.’ (pag. 29-31)

Tratatul de la Tordesillas întărit în 1493 printr-o bulă papală a evitat un război colonial între Portugalia și Spania, stabilind o împărțire a lumii în două hemisfere de influență. În 1498 Vasco da Gama stabilește primele colonii portugheze în India, deschizând traseul dintre Portugalia și Orient susținut de porturi de reaprovizionare pe coastele Africii. Începe și comerțul de sclavi din Africa, și pentru prima dată după aproape un mileniu comerțul dintre Europa și Asia nu mai plătește tribut Turciei și emiratelor arabe. Din acest moment istoric începe de altfel declinul imperiului Otoman. Născut în 1480, Fernao de Magelhaes care avea mai tărziu să-și spaniolizeze numele în Ferdinand Magellan participa începând cu anul 1505 la câteva dintre marile expediții coloniale portugheze care extind dominația portugheză în India, ajungând în Malaezia și Indonezia de astăzi. Este vorba despre o experiență militară, de navigator și de cercetător al lumii din jur. Întors în Portugalia după câțiva ani de serviciu în slujba coroanei și nemulțumit de lipsa de recunoaștere a serviciilor sale, își dedică perioada dintre 1512 și 1517 (descrisă în capitolul ‘Magellan se eliberează’) studiului, explorării unei idei îndrăznețe, și planificării călătoriei care avea să o pună în aplicare. Ideea găsirii drumului alternativ, de la est spre vest, spre Indii nu mai era în sine revoluționară. Aceeași viziune care spărgea concepția ptolemeică și revizuia hărțile lumii pe care se bazaseră navigatorii din antichitate până în Renaștere nu mai era complet nouă – în definitiv pe baza ei pornise și Columb în 1492 în călătoria care avea să ducă la redescoperirea Americii. Ceea ce nu era încă dovedită era existența pasajului de sud care să permită ocolirea Americilor în drum spre China și spre Indii. În acea perioadă o parte dintre hărțile geografilor și navigatorilor erau secrete de stat, și unul dintre ele era harta lui Martin Behaim, pe care Magellan a studiat-o în arhivele regelui Portugaliei, și care indică, eronat, pasajul de sud că fiind estuarul fluviului La Plata. Această eroare a înlesnit însă în final obținerea aprobării și finanțării expediției, dar nu în Portugalia natală ci în Spania tânărului rege Carlos, viitorul împărat pe care istoria avea să-l numească Quinto.

‘Magellan n-ar fi putut convinge niciodată un monarh să-i încredințeze o flotă dacă n-ar fi crezut cu siguranță atît de neclintită în harta aceea inexactă a lui Behaim și în relatările fanteziste ale piloților portughezi. … Numai pentru că s-a devotat cu tot sufletul unei iluzii trecătoare, el a descoperit un adevăr nepieritor.’ (pag. 89)

Pregătirea minuțioasă a expediției a durat mai mult de un an și cred că nu diferea prea mult în complexitate de ceea ce ar fi astăzi pregătirea unei expediții spațiale spre planeta Marte. Nici riscurile asumate de echipajul de peste 250 de oameni care s-au îmbarcat cu provizii pentru doi ani nu erau mai mici. De altfel, din cei care au plecat aveau să se întoarcă doar 18, pe una singură dintre cele cinci corăbii care plecaseră. Lui Magellan nu îi era sortit să fie printre ei.

 Relatările din perioada călătoriei se bazează pe trei surse principale – jurnalul italianului Antonio Pigafetta, cronicarul care a însoțit călătoria, și scrisorile și cărțile publicate de Peter Martyr și de Maximilianus Transylvanus (originar din Țările de Jos și nu din Transilvania noastră), doi autori care au cules, transcris și publicat mărturii directe ale supraviețuitorilor. Jurnalul detaliat al căpitanului pe care l-a ținut Magellan a fost pierdut, se pare chiar în timpul călătoriei, probabil distrus de căpitanii săi care doreau să elimine informații despre conflictele și răzvrătirile la care ei înșiși participaseră. Ca cititori urmărim leghe cu leghe călătoria care a durat aproape trei ani, căutările, ezitările, erorile, disperările, revoltele, entuziasmul descoperirii, încercările extreme din care nu au lipsit furtunile, foamea și bolile, contactele cu băștinașii. Îl însoțim pe Magellan și pe tovarășii săi de călătorie de-a lungul coastelor Americii de Sud, trăim disperarea lungii ierni australe și entuziasmul descoperirii pasajului situat mult mai la sud decât indica harta secretă a lui Behaim, apoi îi însoțim pe călători în lungul periplu prin oceanul pe care Magellan l-a numit Pacific și bucuria descoperirii insulelor care aveau să-i confirme reușită. Aceste capitole sunt magistral scrise și le-am citit cu pasiunea lecturii unei bune cărți de aventuri, retrăind sentimentele lecturilor din Jules Verne din adolescență.

sursa imaginii https://www.jewage.org/wiki/en/Profile:P1620650473

Unde se sfârșește cercetarea istorica și unde începe ficțiunea? Stefan Zweig nu avea pretenția de a scrie un curs universitar sau un tratat științific. Nu avea niciun contract de cercetare și alegerea subiectelor, inclusiv a biografiei lui Magellan avea motive legate de interesul publicului dar și de rezonanța proprie cu personalitățile și epocile respective. Fară a fi un expert în istorie pot aprecia, cu cunoștințele mele, că documentația este solidă și că informațiile istorice furnizate sunt corecte, în orice caz la nivelul celor care erau cunoscute în perioada când a fost scrisă cartea. Autorul ne previne în câteva rânduri atunci când informațiile exacte lipsesc și este obligat să improvizeze sau să completeze cele știute cu presupuneri educate. Partea în care talentul de scriitor își face simțită prezența în mod evident este cea legata de descifrarea caracterului acestui om deosebit care a fost Ferdinand Magellan. Departe de a-l idealiza, Stefan Zweig îl prezintă în toată complexitatea sa, un om de viziune și de caracter, cu o ambiție imensă și cu încredere în puterea sa de a conduce și a organiza un proiect complex, dar și suspicios în relațiile cu tovarășii de expediție (pe bună dreptate de altfel), un lider care nu ezita să recurgă la acte de violență atunci când este nevoie și un imperfect comunicator, preferând comanda autoritara împărtășirii informațiilor, dezbaterilor și deciziilor luate împreună cu sfetnicii săi. Există în persoana lui Magellan și un orgoliu personal dar și cultural, specific concepțiilor superiorității creștine și despotismului colonial. Aceste tare de caracter vor fi și sursa principală a erorii de apreciere care a condus la incidentul în care Magellan și-a pierdut viața în 1521, într-un conflict minor și inutil cu regele unei insule minuscule. Apucase însă să descopere pasajul spre mările sudului și să-și confirme înconjurul Pământului. Iată cum descrie Stefan Zweig unul dintre rarele momente de triumf:

‘Aceasta este clipa cea mare a lui Magellan, clipa aceea de supremă exaltare, de beatitudine ce nu poate fi cu nimic întrecută și pe care fiecare om o trăiește numai odată în viață. Totul s-a împlinit. Și-a ținut cuvântul pe care i-l dăduse împăratului. A făcut o realitate din ceea ce mii de oameni nu cutezau decît să viseze: e cel dintîi care a găsit calea spre cealaltă mare. În clipa aceasta simte că și-a justificat rostul vieții sale; în clipa aceasta se simte sfințit cu darul nemuririi.’  (pag. 220-221)

‘Din clipa aceasta Magellan știe că țelul sau e atins, că fapta sa e împlinită. Venind dinspre răsărit, el a pătruns iarăși în cercul unde se vorbește limba malaeză, în tărîmurile pe care le părăsise în urmă cu doisprezece ani, plecind înspre apus. … ceea ce-i esențial pentru dînsul este că fapta sa este într-adevăr împlinită din momentul acesta, cînd realitatea dovedește pentru toate timpurile că acela care-și urmează cu stăruință calea, străbătînd mările fie spre apus, fie spre răsărit, trebuie să se înapoieze la locul de unde a pornit. Ceea ce presupuneau de mii de ani oamenii cei mai înțelepți, ceea ce visau învățații a devenit acum, prin curajul unui singur navigator, o covingere sigură, de nezdruncinat: pămîntul e rotund! Căci iată, un om a reușit să-l înconjoare.’ (p. 243)

Magellan nu a trăit întoarcerea în Portugalia a supraviețuitorilor expediției și nu a avut parte de recunoașterea imediată, de gloria meritată, de avuția promisă de împărat. Ar fi constatat de altfel cu durere că soția și cei doi copii ai săi pieriseră în timp ce el cutreiera mările. Posteritatea a fost însă mult mai generoasă și a început să-l onoreze destul de curând, odată cu publicarea cărții lui Pigafetta și a altor relatări mai mult sau mai puțin exacte ale călătoriei sale. Urmările nu au fost neapărat cele așteptate. Drumul spre Extremul Orient de la est la vest nu este mai scurt și mai puțin lipsit de primejdii, și ocolirea Capului Bunei Speranțe de la vest spre est a rămas calea maritimă preferată pentru secolele care aveau să vina. Navigația prin strâmtoarea care avea să-i poarte numele rămâne până în ziua de astăzi un drum lung și anevoios, iar de la inaugurarea Canalului Panama în 1914 el este parcurs aproape exclusiv de vasele de croazieră. Coasta de sud-est a Americii de Sud și Patagonia descoperite de Magellan sunt până astăzi slab populate și relativ înapoiate economic. Realizarea epocală lui Magellan se află în alt domeniu, cel al cunoașterii universului în general și al geografiei planetei în particular. Magellan a confirmat că Pământul este rotund, iar confruntarea datelor calendaristice din jurnale cu cele ale orașelor de pe uscat a indicat o zi diferență, ceea ce a confirmat și rotația Pământului în jurul axei sale. Pentru prima dată globurile pământești au început să dea o imagine exactă a planetei, a continuității oceanului planetar, a dimensiunilor Terrei. Politic expediția lui Magellan a contribuit la ridicarea Spaniei ca putere imperiala care avea să depășească în scurt timp Portugalia sa natală și să domine mările lumii în secolele următoare, creând un imperiu global care avea să dureze aproape jumătate de mileniu. Un singur om transformase, așa cum scrie Stefan Zweig în capitolul final, un vis în realitate și schimbase imaginea omenirii despre lumea în care există. Scriitorul austriac făcea de altfel parte din categoria gânditorilor care erau de opinie că personalitățile marilor oameni sunt cele care determină cursul istoriei.

Cu ‘Magellan’ și cu alte cărți din aceeași categorie Stefan Zweig a ridicat istoriografia și biografia istorică la nivel de literatură de calitate și a consolidat un gen literar care avea să contribuie la popularizarea și popularitatea istoriei universale. Pasiunea sa pentru istorie se transmite cititorilor, și cărțile sale biografice reflectă curiozitatea multidisciplinară, spiritul enciclopedic și imaginea despre lume și trecutul ei a unui scriitor care aparține galeriei de mari intelectuali umaniști ai lumii din prima jumătate a secolului 20. Precum eroul cărții sale, trecerea prin lume a lui Stefan Zweig a lăsat urme semnificative și are răsunet și importanță până în contemporaneitate.

Posted in books | Tagged , , | Leave a comment

Europe in war (film: The Painted Bird – Vaclav Marhoul, 2019)

Posted on December 18, 2020 by admin

‘The Painted Bird‘ (2019) by Czech director Václav Marhoul is a very difficult film to evaluate. On the one hand, from a cinematic point of view, it is one of the remarkable performances we have seen in recent years – impeccably technical, with many interesting innovations that serve the narrative and messages of the film. It is a film about the Holocaust, an inexhaustible historical and human theme, and more precisely about the destiny of a child in those terrible times – so a story of those with which viewers identify emotionally. Here, however, the issue of this construction also appears. The series of horrors that pervade the screen hardly coexists with the inevitable sensitivity of the spectators when it comes to children’s fates on screen. The film is an indictment against a war-torn dehumanised Europe, cruel or at best indifferent to the fate of children separated from their parents by the brutality of war, witnesses and often even victims of the most terrible torture and abuse. There is a complicated history around the film, which adds complexity to the whole edifice and makes it even more difficult to appreciate this film which is both difficult to watch and impossible to ignore as cinematic value and message.

Joska, the main hero, is a Jewish boy on the verge of adolescence, maybe 10-11 years old, who is sent by his parents to an aunt living in a distant place to be saved from deportation. The aunt dies suddenly and the boy embarks alone on a journey home through war-torn Central Europe. On the way he will meet different people, traumatised and impoverished by war. Few will help him, most will exploit, hit, humiliate him. The horrors he will witness and the trials this boy goes through are extreme – from violence and slavery to torture, rape and sexual perversions. Almost the entire repertoire of human cruelty is present in this film. Under these conditions, the boy is in danger to lose his humanity, his sense of good and evil, his appreciation of the value of life, and his identity. Is it still possible for him to recover and return to a normal life after individual traumas of such intensity and proportions? The elliptically beautiful final leaves this question open.

The Europe described by Václav Marhoul contains enough historical hints that allow to locate the story in the film in time in 1944-1945, the last years of World War II, but at the same time many of the scenes take place in a rural setting that could belong to any of the historical periods when Europe was torn apart by wars from the Middle Ages to the present day. Geographical area is treated similarly. The novel that inspired the film is written (in English) by the Polish Jerzy Kosinski, but the producers of ‘The Painted Bird‘ made efforts to avoid a precise location, up to inventing a hybrid language that is used by the villagers in the film, language which combines Czech, Slovak and Polish spoken in central Europe. The cinematography signed by Vladimír Smutný is remarkable, using aesthetically and expressively black and white and the widescreen format of some of Ingmar Bergman‘s famous films. Much of the film’s burden lies on the shoulders of child actor Petr Kotlár, who does not say a word throughout the film, but whose eyes are witnesses to the horrors outside and the suffering inside. The rest of the cast includes a consistent series of portraits, very well made, with realism and naturalism, and played mostly by Czech actors whom we do not know, but also with a few exceptions of celebrities such as Stellan Skarsgård or Harvey Keitel, excellently integrated. As in the masters’ films, ‘The Painted Bird‘ is divided into episodes, each bearing the names of some of the human or inhuman people that Joska encounters on his way. Kosinski‘s novel aroused controversy similar to that now aroused by the film, due to the accumulation of extreme scenes of violence and sex, but also because what was originally presented and promoted as an autobiographical story proved to be rather a synthesis of stories, gathered disparately from the testimonies of several survivors who lived the Holocaust in childhood. In a world where direct witnesses are almost non-existent and where deniers are making their voices heard louder and louder, even works of fiction such as the book and film ‘The Painted Bird‘ must be credible. It is not the description of the extremes that seems problematic to me, but rather their gathering in a single biography. Lack of credibility also harms the emotional involvement of viewers. The temporal and geographical generalisation introduced in the film solves, I think, only partially this problem.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

incarnations of faith (film: Corpus Christi – Jan Komasa, 2019)

Posted on December 17, 2020 by admin

The story in ‘Corpus Christi‘ (2020), the film by Polish director Jan Komasa, takes place in contemporary Poland. It belongs to a category of films coming from the former communist states in Eastern Europe, which portray in various forms the religious renaissance and the growing role that national churches play in people’s lives and in the social and spiritual structure of post-communist societies in these countries. At the same time, the film discusses universal issues about people’s ability to forgive, about the social reintegration and spiritual recovery of those who have served their sentences for past crimes, and about those who are or may be the spiritual leaders of communities. It is a film about faith and atonement, but at the same time a brutal and quite pessimistic film. In any case, in my opinion, the cinematic experience is worth a try.

The hero of the film is a character descended as if from Dostoevsky’s novels. In him are gathered simultaneously good and evil, God and the Devil, Dr. Jekyll and Mr. Hyde, the juvenile delinquent Daniel and Father Thomas. Being released from the toxic environment of the prison where he still had time to study theology and to watch if not to officiate religious services, the young Daniel (the extraordinary Bartosz Bielenia) is assigned to a remote village in Poland but instead of working in the factory of timber he was sent to, he ends up, more or less by chance, being confused with a young priest, a recent graduate of the theological seminary. He had dreamed of becoming a priest, he had the vocation and the charisma, but he had not been able to achieve his goal due to his criminal record. He does not refuse the opportunity to assume the role of the priest at the pulpit when the local priest asks him to take his place while he treats his illness. Soon the young and unconventional ‘priest’ becomes the spiritual leader of a small rural community facing the specific problems of the transition period in Eastern Europe (lack of interest and especially lack of faith from the parishioners, disoriented and futureless youth seeking refuge in alcohol and drugs) but also confronted with the trauma of a car accident in which seven inhabitants of the village perished in an instant, an accident that traumatised the families and segmented the community that ostracises the widow of the alleged culprit. Gradually gaining the trust of the villagers, ‘Father Thomas’ enters in conflict with the local baron, the holder of the political power (he is also mayor of the village) and of the economic power (as owner of the sawmill). The threat is twofold. Thomas is bitten by his own doubts, and knows that sooner or later what in the eyes of the authorities (church, legal) is an imposture will be discovered. Will the call and good done in the name of the Lord be enough to save him?

Not being a religious person or a good connoisseur of Catholic rites, it is difficult for me to appreciate how credible the details of this story are, although I am reading that it has its origin in various real facts. Beyond the so-called technical aspects, the film asks some valid questions in any other beliefs or moral systems. Can a sinner, a murderer become a source of good, a leader or mentor of a community? Can good deeds absolve those who committed grave mistakes (sins) in the past? Does the cassock make the priest or his deeds and the way he inspires his parishioners? If there is one message to resume this film that at times manages to be sublime and emotional, and at other times pessimistic and brutal, it would be that the answers given to these questions by the legal system according to the scale of social values ​​and even by the institution of the church are different than those that inspire faith in the hearts of those who believe. The film is very well written and produced, the story has rhythm and fluency, the cinematography is expressive. The success of ‘Corpus Christi‘ in places where it has been seen so far is largely due to the exceptional performance of Bartosz Bielenia, an actor of great talent and intensity, who manages to render the whole complexity of the character, with his contradictions and internal fires. The merit of director Jan Komasa is that he manages to ask important questions and lets us judge and answer ourselves, the spectators. ‘Corpus Christi‘ is full of details about church life but you don’t have to be a Catholic or a believer to resonate with the dilemmas and feelings of its hero. Same as Father Thomas’s sermons and words which are addressed to all the villagers, believers or not, Jan Komasa‘s film is addressed to all audiences.

Posted in movies | Tagged , , , , | Leave a comment

two teenagers in New York (film: Never Rarely Sometimes Always – Eliza Hittman, 2020)

Posted on December 16, 2020 by admin

While watching ‘Never Rarely Sometimes Always‘, Eliza Hittman‘s film, another production that after the premiere (and award) at the Sundance Film Festival in early 2020 had the misfortune that its launch on screens was postponed for who knows how long as the pandemic lasts, I couldn’t help but wonder if the American director and screenwriter knew ‘4 Months, 3 Weeks and 2 Days‘, the film that brought to Cristian Mungiu the ‘Palme d’Or’ award at the Cannes Film Festival in 2007. The two movies are similar not only because the topic of abortions is at their center. They take place decades away in very different political contexts but they nevertheless belong to the same debate about abortion, with moral and social impact, a debate that has been going on for more than half a century and is far from being decided. ‘Never Rarely Sometimes Always‘ and ‘4 Months, 3 Weeks and 2 Days‘ have ome more thing in common: in their narrative structure both films juxtapose the issue of abortions with the theme of the solidarity between two young women, who face an adverse world alone, and who are ready to make enormous sacrifices to help each other in extreme situations. Both films are also films about social pressure, dilemmas and traumas related to abortions, but especially films about friendship and the sacrifices made in its name.

The story. Autumn (Sidney Flanigan) is a 17-year-old girl from a small town in Pennsylvania, who works with her friend Skyler (Talia Ryder) as a cashier at a supermarket. Autumn’s family is apparently normative, with an apparently normatively indifferent father. As her name suggests, Autumn is a melancholic, who keeps inside her feelings and insecurity, experienced enough to have started her sexual life at the age of 14, and hesitant enough not to know how to deal with the fact that she is pregnant. The girl does not want to keep the baby, the reasons are not clear and do not need to be explained, maybe she is too young to face motherhood or maybe the reason is related to the person of the father who we never learn who he is (I have a suspicion, but no I will share it). The clinics in her city are quite poorly equipped and they can’t help her anyway, because in Pennsylvania, being a minor, she can’t have an abortion without her parents’ consent. The two friends leave for New York, where abortion is possible, but their journey is unexpectedly prolonged, they run out of money and live three days and two nights of insecurity, unwanted adventures and not the most pleasant experiences in the big city. It’s a film about a completely different journey than the ones we are accustomed with in the films with provincials who come to New York, it’s a film about the coming of age of two young women, it’s a film about friendship.

The issue of abortions is always present without screenwriter and director Eliza Hittman taking an explicit position to impose on viewers. I believe that what differentiates ‘Never Rarely Sometimes Always‘ from other films with similar themes is the feminist perspective. The film is written and directed by a woman, the main characters and most of the supporting ones are women, and the feelings of the young girls at the beginning of life being the main theme, they are approached with a sensitivity coming from real life experiences. That is why I believe that this film should be seen by as many men and boys as the age of the teenage heroines, in order to understand their feelings, hesitations and pains. The interpretations of the two actresses in the main roles are superb and truthful. The scene that gives the film its name is anthological. New York is filmed very differently than in other movies, with its crushing subway stations, the indifferent, hurried and not very polite human universe that populates the metropolis. The minimalist style, the attention to detail, the story told from the point of view of the heroes also reminded me of  Mungiu‘s films. But maybe Eliza Hittman didn’t even see them. However, her film stands alone as a mature and sensitive creation, a proof that good films have been released in this year 2020 as well.

Posted in movies | Tagged , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Lilieci, vampiri și mecanismele fricii

Posted on December 15, 2020 by admin

Cu aproape trei ani în urmă, când planeta noastră era mult mai mică, am făcut una dintre acele călătorii visate din totdeauna, din care, de obicei, reușim să punem în aplicare într-o viață mult mai puține decât planificăm, în care am vizitat relativ pe îndelete Australia și Noua Zeelandă. Am petrecut cu această ocazie patru zile în Sydney, metropola antipozilor, oraș care este și legat de istoria familiei mele, și care oferă multe repere semnificative, locuri și obiective memorabile. Am avut atunci parte și de o experiență neașteptată și destul de neliniștitoare, care s-a adăugat listei amintirilor de neuitat. Era începutul lui martie, ceea ce înseamnă sfârșitul verii în emisfera sudică. La orele amurgului, pomii din Sydney și mai ales cei din parcurile vaste ale orașului deveneau negri, iar aerul se umplea de țipete care nouă ni se păreau apocaliptice. Erau sute, mii, zeci de mii de lilieci, care stăteau agățați parca în ciorchini de crengile copacilor la sfârșiturile de zi și își luau zborul în stoluri amenințătoare odată cu căderea nopții. În mijlocul peisajului urban al unuia dintre cele mai civilizate orașe ale lumii, la câteva săptămâni după ce intrasem în ritmul bunăvoinței politicoase și nonșalante a vieții în emisfera mai puțin lovită de probleme (cel puțin aparent) a Pământului, trăiam un sentiment de spaimă.

(sursa imaginii: dictionaryofsydney.org/entry/bats)

Spaima în natură nu este un fenomen unic și nu este rezervat speciei umane. Animalele se tem și ele, este vorba despre instinctul de conservare, rezultat al evoluției, care le previne în legătură cu pericolele, și care este o trăsătură dobândită, dar și transmisă genetic. Aceste este și subiectul cărții recent apărute ‘The Nature of Fear: Survival Lessons from the Wild’ al cărei autor este Daniel T. Blumstein, profesor la Departamentul de Ecologie și Biologie Evolutivă, precum și profesor la Institutul de Mediu și Durabilitate, la Universitatea California din Los Angeles. ‘The Nature of Fear’ ar putea fi tradus ca ‘natura fricii’, în sensul originii și mecanismelor fricii, dar și ‘Natura fricii’ adică un studiu al fricii ca fundament al comportării animalelor și a oamenilor și ca motivație a acțiunilor acestora în natură și în societate. Blumstein explică argumentat și demonstrează cu exemple faptul că frica acționează ca un catalizator al acțiunilor de legitimă apărare ale animalelor și că mecanismele chimice și electrice, precum și reflexele musculare sunt similare unor categorii vaste de organisme, de la cele mai simple până la cele mai complexe, inclusiv oamenii. De la un prag încolo însă, frica devine un impediment comportamental care dăunează acelorași ființe. În limbaj popular spunem că ‘frica paralizează’.

(sursa imagine: theatlantic.com/magazine/archive/2020/11/daniel-blumstein-fear/616480/)

Ce facem însă când sentimentul de panică cuprinde comunități omenești întregi, sau la extrem, întreaga planetă? În cazul oamenilor, teama este generată de multe ori de ignoranță, dar în ceea ce privește pandemia cu virusul SARS-CoV-2 nu informațiile au lipsit, ci informații complete și exacte. Se știe, de exemplu, că virusul care provoacă COVID-19 este un virus zoonotic, adică un virus care a contaminat oamenii în urma contactului cu animalele. S-a spus, și informația a fost amplificată de mediile de informare, că acest virus este un descendent al unui alt tip de virus al cărui purtători erau liliecii. Ceea ce nu s-a spus, sau dacă s-a spus a fost ignorat de multă lume, este că doar strămoșii acestor viruși, cu multe generații în urmă, erau purtați de lilieci, că între timp au fost preluați de alte animale în lanțurile de contaminare, că au suferit mutații, iar contaminarea cu ceea ce numim popular Corona a avut ca intermediari alte animale. În fapt, nicio analiză efectuată în ultimul an, și au fost făcute multe, nu a indicat că liliecii ar fi purtători ai vreunui virus care infectează oamenii. Asta n-a împiedicat comunități întregi și chiar și autorități din țări aflate în zone diferite ale lumii, cum ar fi Indonezia, Ruanda sau Cuba, să declare liliecii ca potențiale surse de contaminare și să-i neutralizeze până la exterminare sistematică.

(sursa imaginii: historytoday.com/archive/natural-histories/bats-out-hell)

De ce liliecii? Frica față de aceste animale sau imaginea negativă pe care și-au câștigat-o în mod nejustificat datează din culturile antichității. Ei apar deja într-o conotație sumbră în ‘Odiseea’ lui Homer, unde sufletele convocate de Hermes ‘scârțâie ca niște lilieci’, în timp ce în ‘Pasările’ lui Aristofan liliacul se întorcea din iad pentru a suge sângele muritorilor. În Vechiul Testament, liliecii sunt definiți ca animale impure. Teologii creștinismului timpuriu (Basil din Caesarea de exemplu) amplifică imaginea negativă și asociază liliecii cu demonii. În ‘Divina Comedie’, Dante îl descrie pe Satan ca având șase aripi ‘ca ale unui liliac’ dar mult mai mari, de dimensiunile pânzelor de corăbii. Reprezentările picturale abundă în Renaștere, de la fresca ‘Triumful morții’ pictată de Buonamico Buffalmacco, între 1336 și 1341, care se afla la Pisa și până la ilustrațiile tratatelor alchimiștilor.

(sursa imaginii: historytoday.com/archive/natural-histories/bats-out-hell)

Asimilarea negativă a liliecilor cu întunericul și cu forțele răului a fost fără îndoială amplificată de asocierea liliecilor cu vampirii. Trebuie observat că acest fenomen cultural foarte răspândit astăzi este relativ nou, el avându-și originea în informațiile care încep să circule în secolul 16, în perioada marilor descoperiri geografice, despre specii necunoscute până atunci de lilieci, trăitoare în America de Sud și în Extremul Orient, care ar fi supt sânge uman. Acestea erau diferite de relativ inofensivele varietăți de ‘vespertilionidae‘ din Europa, mai mici ca dimensiuni și hrănindu-se mai ales cu insecte. Carl Linnaeus avea să amplifice componenta de ‘fake news’, incluzând în cataloagele sale celebre ‘liliecii vampiri’ pe care, de altfel, îi confunda cu o specie descoperita în Malaezia (Pteropus vampyrus) care în realitate se hrănea cu fructe. Charles Darwin avea să corecteze și această eroare istorică a naturaliștilor care l-au precedat, descoperind, observând și descriind un adevărat liliac vampir (Desmodus rotundus) care se hrănea într-adevăr cu sânge. Este drept, nu era sânge omenesc, dar era prea târziu. Cultura populară adoptase deja stereotipul. Somnul rațiunii lui Goya este populat de lilieci vampiri. Alexandre Dumas scria în 1851 piesa ‘Le Vampire’, iar în 1863 William Kingston asocia în povestirea ‘The Vampire’ caracteristicile prădătorilor nocturni cu trăsăturile feminine. Celebritatea universală a vampirilor este legată de Transilvania după ce Bram Stoker publica în 1897 romanul ‘Dracula’, bazat pe interpretarea unor surse folclorice ajunse în spațiul vorbitor de engleză datorita antologiilor transilvănene ale scriitoarei scoțiene Jane Emily Gerard și a eseului ei „Transylvania Superstitions”, publicat în 1885. Dramaturgia română însă adoptase deja termenul, vampirul (cf. Tipătescu) sau bampirul (cf. Pristanda) apărând în replicile care deschid ‘O scrisoare pierdută’, piesa a cărei premieră avusese loc în noiembrie 1884.

(sursa imaginii: historytoday.com/archive/natural-histories/bats-out-hell)

După cum am văzut, frica de lilieci este o combinație între frica transmisă genetic și cea dobândită cultural. În definitiv, foarte puțini dintre noi au avut experiențe directe cu lilieci, și acestea nu au fost neapărat negative. Pe de alta parte, asocierea cu vampirii este suficientă pentru a fi creat sub-genuri literare și cinematografice ale domeniului ‘horror’. Când m-au speriat stolurile de mii de lilieci care înnegreau copacii din Sydney și mai ales țipetele acestora, nu mă gândisem deloc la filmele cu Dracula, ci răspundeam mai degrabă unor temeri dobândite fără știrea mea. De multe ori, ne sperie simbolurile, în alte cazuri fenomene pe care nu le percepem sau care contrazic direct percepția imediată. Este cazul orientării nocturne a liliecilor, a viziunii lor de noapte care a fost observată din vechime, dar și-a găsit doar recent o explicație, legată și de undele sonore emise de aceștia, unele în gama sensibilă oamenilor, altele în afara acesteia. Generalizând, pericolele legate de pandemii sunt cauzate de virusuri ale căror dimensiuni sunt mult sub limita vizuală, și a căror structură a fost doar recent descoperită și explicată. Majoritatea dintre noi nu aveam habar de aceste detalii la începutul lui 2020 și probabil că nu ne-ar fi interesat vreodată dacă nu lovea pandemia. Cei care am înțeles măcar o parte dintre mecanismele bolii avem șanse mai bune de a ne confrunta cu ea. Sursele fricii se află în necunoaștere și aceasta este amplificată de dezinformație. Pandemia informatică este la fel de periculoasă ca și cea produsă de virusuri, și împotriva ei lupta se duce nu cu vaccinuri și cu tratamente medicale, ci prin cunoaștere, explicații, informații exacte.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | 1 Comment