Nicolas Roeg‘s 1976 film ‘The Man Who Fell to Earth‘ is probably one of the highlights of David Bowie‘s acting career, but it’s not the only reason this film deserves to be seen 45 years after its release. The English director was a special figure in the film-making landscape of the time and his film brings together the science fiction genre with the pop culture (love and rock’n’roll included) of the 70’s. With a solid training in the industry, Roeg was part of the technical team and cameraman in movies like ‘Doctor Zhivago‘, ‘Lawrence of Arabia‘ and ‘Casino Royale ‘ and later embark on a career as a film director during which he made a few films that can be defined as unusual, each in its own way. In ‘The Man Who Fell to Earth‘ he casts David Bowie, another science fiction enthusiast, but it is not the first film in which Roeg cast a rock star. It was preceded by ‘Performance‘ from 1970 in which Mick Jagger appeared. ‘The Man Who Fell to Earth‘ seen today is much more than an aliens movie, it is also a reflection of the culture and cultural landscape of the time, a film which is a little anarchist, a little strange and very interesting.
Thomas Jerome Newton (David Bowie) is an alien who arrives after a forced landing on Earth in New Mexico. His civilisation is advanced enough to have already visited Earth (‘we have all been visited’) and to have observed it well enough to speak English with a British accent. Several patents of some fundamental technological inventions quickly turn him into a great tycoon, but his real goal is to build a spaceship to transport water to his planet and species that are suffering because a terrible drought. Despite being technologically savvy and able to watch ten television screens with different programming simultaneously (aliens are passionate about television, as we know from other movies) Newton is naive about the earthly secrets of sex and alcohol. The meeting with Mary-Lou (Candy Clark) will fix these gaps in education, but will also give birth to a troubled inter-galactic relationship. Contact with a few large corporate sharks and shadowish government agents will make his stay on Earth a culture shock and an experience with unexpected consequences for everyone.
https://www.youtube.com/watch?v=KTyCWXWW8dM
Fans of rigorous science fiction have plenty of reasons for dissatisfaction with the story of this film. It has dozens of ‘holes’ and the continuity does not seem to have been at all in the attention of the screenwriter and the director. There is no indication of the passage of time in the film, although the aging of those around Newton indicates a different rhythm of time for the two civilizations. The point of view of the story is that of the alien, strong in knowledge and later rich in wealth, but vulnerable because of the fate of his race and especially because of loneliness. However, the scientific pretext should not be scrutinised more than we do with a rock music video. The charm and intensity of the film are based on its visual qualities and on the acting of David Bowie to whom the role fits perfectly physically and psychologically. (Bowie doesn’t sing, but the soundtrack enjoys the participation of musicians like John Phillips and Mick Taylor). Years later, the mega-star singer and actor would confess that he was under the influence of drugs most of the time this film was shot – quite a short time, by the way, three months of filming in New Mexico and in studios in England, followed however by nine months of editing. The culture shock in the story (which is based on a novel with autobiographical elements by Walter Tevis) was doubled by the culture shock between the fantasy world filled with excesses of the ’70s pop art and the technological fantasies of the science-fiction genre. The result is a fascinating and unusual film, as the experience of the meeting of two worlds may be.
În prefața volumului ‘Nu sunt eu’ apărut în 2020 la Editura Litera, Maia Morgenstern ne avertizează că avem în față un volum cu conținut secret, unul dintre acele jurnale personale sau oracole cândva la modă în care sunt înregistrate gânduri intime și opinii împărtășite prietenilor apropiați cu sinceritatea și cu candoarea tinereții. Actrița apreciată și iubită ne recomanda să-i punem la păstrare cartea și să o citim poate mai târziu, iar daca o facem să fie lectura una pe sărite, căci ordinea cronologică a punerii pe hârtie a gândurilor nu contează. Mărturisesc că nu am fost capabil să respect prima rugăminte a autoarei și am început să citesc cartea la scurtă vreme după ce pachetul trimis din România spre Israel a traversat mările și a ajuns la mine. Dorința de a pătrunde cât mai repede în universul artistei pe care o admir și curiozitatea de a-i citi scrisele amplificată de cele câteva fragmente apărute în avanpremiera pe Facebook au fost prea puternice. În schimb, dacă lectura mea nu a fost chiar pe sărite, pot încerca să scriu de această dată o recenzie mai nestructurată. Parafrazând-o pe autoare, puteți citi și paragrafele acestei recenzii în ce ordine doriți, sunt mai degrabă note și impresii de lectură, poate și reacții emoționale mai degrabă decât o analiză detaliată, cum încerc să fac de obicei.
Este vorba despre un jurnal personal, majoritatea însemnărilor acoperind perioada dintre 2016 și 2019. Nu este un jurnal complet și detaliat. Poate că însemnările înseși au fost făcute cu intermitențe, poate că au fost selectate doar unele dintre ele. Lipsesc aproape cu desăvârșire însemnările cu caracter intim și amatorii de cancanuri riscă să fie dezamăgiți. Nici activitățile de zi cu zi nu sunt consemnate cu rigurozitate – de exemplu vizita în Israel din aprilie 2019 și întâlnirea memorabilă cu publicul israelian cu ocazia evenimentului dedicat Pesah-ului la care am asistat la filiala din Tel Aviv a Institutului Cultural Român nu sunt menționate de loc. În schimb cartea este presărată cu numeroase amintiri, populată de figurile unor oameni care au fost dragi și importanți autoarei. Prezentul este un trecut continuu.
Nestructurat deci, iată câteva subiecte și repere importante care revin în carte:
Evreitatea. Numele cărții este inspirat dintr-un incident, unul dintre cele care apar în biografia aproape a oricărui copil evreu născut și școlit în România. Propoziția ‘Nu sunt eu’ era o reacție de apărare a unei fetițe confruntate cu hidoșenia antisemitismului venit tocmai din partea unei persoane care ar fi trebui să o educe și să o protejeze, cu cuvintele grele și injurioase pe care nu le auzise niciodată acasă, cu ura și discriminarea pentru o vină imaginară despre care nu avea cum să fie conștientă. Tot ceea ce a făcut mai târziu Maia Morgenstern însă respinge disimularea și negarea identității, este dimpotrivă atitudinea unui cetățean și artist demn, care a ales un drum și un loc în care să-și exprime evreitatea.
Holocaustul. Evenimentul abisal al istoriei secolului 20 și al istoriei în general este pentru mulți dintre noi și istorie de familie. Maia îi evocă în jurnal pe bunicul Aaron Morgenstern, dispărut într-o zi fară urmă, pe care bunica l-a așteptat până în ultima zi a vieții ei și pe unchiul dispărut și el timp de doi ani în lagărele din Ucraina fară ca familia să știe ceva despre soarta lui (ceva asemănător s-a întâmplat și în familia mea, chiar cu tatăl meu), relatează despre filmările intre gardurile cu sârmă ghimpată de la Auschwitz, scrie despre Holocaustul care se repetă la teatru pentru ca Holocaustul să nu se repete.
Politica românească. Nu pare să o preocupe prea mult. Doar doua bobârnace bine țintite în toată cartea (unul dintre ele prin intermediul lui Cehov).
Crezul personal și profesional. Aici prefer să-i dau cuvântul:
‘… nu mai vreau să fiu soldat. Am îmbătrânit, desigur. Cred că nu mai vreau să mă înregimentez niciunde. Cred că nu mai vreau să fiu soldat căci nu vreau să primesc solda. Asta înseamnă, de fapt, a fi soldat. Cineva care se aliniază, se înregimentează, se luptă, acceptă niste reguli pe care nu le discută. Crede sau nu, treaba lui. În orice caz, primește solda. Ei bine, nu vreau să mă înrolez în nici o armată. Nu vreau să fiu soldat, să devin soldat, să primesc soldă de la nimeni. Deloc. Vreau să-mi căștig existența ca un profesionsit, căci acesta este profesionistul, unul care trăiește din munca lui, din ceea ce face. Așa m-au învățat pe mine școlile astea înalte la care am fost.’ (pag. 14-15)
Părinții. Aș putea spune că ei, alături de Maia, desigur, sunt eroii acestei cărți și eroi principali ai vieții Maiei. Ajungem, cred, la sfârșitul lecturii să-i cunoaștem pe Dusea – Usher Morgenstern și pe Ara – Sara Morgenstern născută Rappaport, să-i respectăm și să-i iubim pentru că au crescut-o pe Maia Morgenstern așa cum o știm. S-a despărțit de ei de un număr de ani, dar ei revin, îi vorbesc, o sfătuiesc, uneori îi răspund la întrebări. Tatăl, comunist din convingere și om drept, exclus din partid și din profesie, internat și persecutat toată viață pentru că nu a renunțat la a spune adevărul, ateu dar educându-și copilul în cele mai frumoase pilde ale tradiției și eticii evreiești.. Mama, matematiciană care ar fi putut face o carieră strălucită, reprofilată spre noile tehnologii ale informaticii la vârsta când alte colege de generație începeau să se gândească la pensionare, spulberând teama de matematică din mintea fetiței ‘umaniste’, dar mai ales fiind alături de ea oricând. Supraviețuitori ai unei generații a căror copilărie și tinerețe au fost traumatizate de Holocaust, ajunși părinți dintr-o generație în care numărul de copii din majoritatea familiilor se subțiase la unul sau una, încercând să-i crească fericiți și buni în pofida presiunilor și a urâțeniei din jur.
Bucurestiul. Et în Arcadia … Și eu îmi amintesc zgomotul castanelor cazând din copaci în Cișmigiu.
Sărbătorile. Viață evreiasca este marcată de sărbători, la fel și cartea Maiei. Pentru cei care trăim în Israel sărbătorile sunt momente de sincronizare cu societatea, cu familia, cu întreaga lume din jur. Maia mi-a amintit cum sunt ele trăite, altfel, în Diaspora, cum asocierile senzitive se împletesc cu semnificațiile și cu definirea identitară. Și din nou, nostalgie, multa nostalgie.
Israelul. În familia Maiei, în generația părinților ei a avut loc o scindare care era frecventă în majoritatea familiilor evreiești intre cei care ‘plecaseră’ și cei care ‘rămăseseră’, deocamdată sau pentru totdeauna. În familia Maiei cei care au plecat au fost bunicii materni și o mătușă. Discutau părinții despre ‘plecare’? Daca da, Maia nu ne povestește. Bunica revenea din când în când în vizite. Dar mai ales veneau pachetele, scrisorile și fotografiile, cele prin care ceva din lumina, căldura și dulceața Israelului ajungea și la ea:
‘Ei au plecat în Israel pe când eram doar un copil de cinci ani. Mi-era dor de ei. Pentru că mă iubeau și mă alintau. Ne scriau adesea. Așteptam cu emoție și bucurie vești de la bunici … Priveam plicurile subțiri – par avion – și încercam să ghicesc ce vești-povești ascund paginile și mai subțiri, aproape ca foita de țigară (zicea mama!) acoperite cu scris mărunt și îngrijit … Dar mai ales, așteptam cu sufletul la gură fotografiile. Fotografiile bunicilor, lumina ce se desprindea parcă din poze și inunda întreaga noastră casă. Așa o lumină caldă, pură, parfum de iubire și fructe coapte. O lumină cu gust de miere și speranță. Scrisorile bunicilor se terminau întotdeauna cu urarea “Pace! Pace vouă! Shalom Alehem!”. Și începeau tot așa: “Fiți binecuvântați!” Și mai așteptam, tot cu sufletul la gură – gura căscată de curiozitate și de poftă -, pachetele. … Printre ramurile de măslini sau jurnale, eu căutam curmalele. Curmale dulci, și bune, și uriașe. Ca mierea, sub o crustă sfărâmicioasă. Cu sâmbure, ca o corabie. Cel mai mult îmi plăceau curmalele. Mi se părea că au strâns tot soarele, și toată căldura, și toată speranța, și toată dragostea, și toată dulceață din lume. Curmalele din Israel. Le lăsam să se topească în gură … Și mi se părea că toată spaima, și grija, și frica au dispărut pentru totdeauna. Curmale din Israel. Pace și dragoste.’ (pag. 162-163)
Teatrul. Profesie, pasiune, viață. Împărtășirea bucuriei că Teatrului Evreiesc de Stat, teatrul în care și-a început cariera și pe care îl conduce de câțiva ani a fost omagiat cu o înaltă distincție sau și-a serbat o frumoasă aniversare. Relatări despre spectacole dragi (‘Lola Blau’, ‘La ordin, Fuhrer!’, ‘Empire’). Experiența germana. Clădirea TES în mijlocul unui cartier care dispare, rămas ca o bornă a amintirilor. Și o discuție care nu s-a încheiat, desigur, despre vitalitatea teatrului evreiesc, despre locul său în cultura româna și cea evreiasca, întrebarea dacă teatru evreiesc egal (sau nu) teatru idiș. O discuție pe care dacă am purta-o în cuvinte nu am fi probabil complet de acord, dar în care argumentul vitalității este însăși TES și spectacolele sale.
Oare spectacolul bazat pe ‘Iuda’ lui Amos Oz, ultima sa carte, o dramatizare trimisă spre citire autorului dar care nu a apucat să revină, a văzut lumina scenei? Sau o va vedea în curând?
Idiș. O alta discuție pe care daca am purta-o în cuvinte nu am fi probabil de acord. Emoționantul punct de vedere al Maiei Morgenstern nu poate să nu fie menționat:
‘Limba cu sunet de cântec de leagăn și aroma de honeileicheh. Turta cu miere. Limba șoaptelor. Să nu înțeleagă copiii când se ceartă părinții. Limba cu gust de sare: Lacrimile ce însoțeau fiecare scrisoare trimisă de departe. Limba foșnitoare ca paginile – multe – de scrisori scrise mărunt, de la dreapta spre stânga. Și fotografii, să nu uitați să trimiteți fotografii, kinderlech!’(pag. 128-129)
Caragiale. Pe la 11-12 ani seriosul ei tată îi impune Maiei lectura pieselor de teatru ale lui Caragiale. După două săptămâni verdictul – Maia citise piesa ca pe o tragedie avându-l ca erou și victimă pe bietul Cațavencu, înșelat, umilit și mințit. Eu aștept versiunea scenică în regia Maiei.
Patimile. Poate cel mai controversat episod din cariera Maiei Morgenstern. Film controversat, regizor controversat, identitate și identificare controversată. Multe întrebări, unele acuzatoare, altele malițioase. Și un răspuns superb.
‘Odată, în timpul unei conferințe de presă, un jurnalist, o persoană de culoare, m-a întrebat:
– Crezi că Iisus e fiul lui Dumnezeu?
Știam ce va urma. Daca voi răspunde “Da. Cred” e rău. Pentru că sunt evreică. Daca răspund “Nu. Nu cred” e rău. Pentru că jucasem în filmul “The Passion of Christ”. Atunci, m-am uitat și eu așa, în ochii jurnalistului, și i-am zis:
– Oare nu suntem cu toții copiii lui Dumnezeu?’ (pag. 69)
Mai am și eu multe întrebări. Nu stiu dacă voi ajunge vreodată să o cunosc personal pe Maia Morgenstern, nu știu dacă voi avea îndrăzneala să-i pun întrebări, nu știu daca îmi vă răspunde. Deocamdată mă mulțumesc cu portretul ei așa cum mi-l pot imagina din cartea aceasta și din spectacolele și filmele în care am văzut-o jucând. Ceea ce primim ca cititori din această carte este un portret parțial, în care multe detalii rămân în umbră. Nici jurnalele cele mai intime nu pot cuprinde toate secretele. Daca ar fi să aleg ilustrația coperții acestei cărți, aș fi folosit tot aceeași frumoasa fotografie a Maiei la 18 ani ca volumul editurii Litera, dar aș fi descompus-o în piese de puzzle și aș fi recompus-o, însă parțial. Poate că într-o viitoare carte se vor adăuga piese. A o însoți și a o cunoaște, atât cât a lăsat să se dezvăluie în lectura acestui jurnal, a fost o delectare.
It is impossible to judge a film like ‘The Glorias‘ (2020) by director Julie Taymor outside its political context. I think that neither the heroine of this biopic – journalist, editor and feminist activist Gloria Steinem – nor the film’s director would enjoy an apolitical assessment, because the film, the book that inspired it, and the biography on screen are all imbued with politics. And yet ‘The Glorias‘ has many cinematic qualities, it has an interesting structure based on an original idea, it is also a well-made film from a visual point of view, which probably does not surprise those who remember that one of Julie Taymor‘s previous films it was ‘Frida‘. In addition, the film has a few surprises in store for viewers.
Director and co-writer (along with Sarah Ruhl) Julie Taymor manages to avoid the linearity and banalities that often dominate biographical films by bringing the four actresses who play Gloria Steinem in four different phases of life (childhood, adolescence, youth, maturity) in a metaphorical Greyhound bus that crosses the endless roads of America or maybe the roads of the heroine’s life. The permanent on the road state is inherited by the heroine from her father played by Timothy Hutton in an emotional composition role, of a wandering salesman, permanent combiner and eternal dreamer. I liked the idea of the bus that turns the movie into a symbolic road movie. How many of us have wondered in childhood or youth what we will achieve and what we will look like in the future? How many of us later wished not to rebuke our younger selves for the mistakes of youth or advise how to avoid them? The formula worked well in my opinion, and emphasised without moralising the various stages of the heroine’s journey, from the economically insecure childhood, through the adolescence in which she was confronted with her mother’s illness and the first encounters with racial and gender injustices and inequalities, the youth and finding the way to the journalistic profession, until the maturity with the political commitment to the gender equality movement and the founding the “Ms.” magazine. Gloria Steinem‘s life was sprinkled with questions, hesitations and mistakes, but melodrama or the use of off-screen text are avoided by the use of dialogues between the four actresses or through simple gestures of solidarity over time. However, the impression of running away from controversy could not be avoided. Some publicly questioned episodes of Gloria Steinem‘s career are skipped, while aspects of her personal life are mentioned only discreetly.
‘The Glorias‘ looks good visually as well. Docu-drama style dominates but there are also seamlessly inserted documentary sequences, as well as short fantasy inserts using music and animation, which break the rhythm and give the impression of interesting and diverse film making. The two actresses who play Gloria Steinem at an older age – Alicia Vikander and Julianne Moore – manage solid creations. Among the many supporting roles, it is worth mentioning the appearances of Bette Midler and Lorraine Toussaint in juicy and inspired interpretations of real characters from the history of the feminist movement. ‘The Glorias‘ is a feminist film that describes the biography of an engaged personality, but manages to do so in a way that avoids rhetorics. Gloria Steinem had the chance for the ideas she campaigned for to become mainstream, at least for one side of the American political class. The same thing happens with the movie. As the film’s heroine found in the magazine she founded the means of commercial expression of her ideas, director Julie Taymor transposed on the screen the memoir of the journalist and political activist into an almost mainstream film, with the participation of several well-known Hollywood stars. Let’s see how the public responds.
Deşi au trecut mai puțin de 80 de ani de la moartea sa, numele și personalitatea lui Nikola Tesla sunt învăluite în legendă. Pe de-o parte, Tesla este adoptat de cultura populară (una dintre cele 100 de personalități ale secolului 20 după revista ‘Life’, timbre dedicate de serviciul poștal american, erou național în Serbia, personaj în filme întruchipat intre alții de David Bowie, figură de joc electronic în Dark Void Saga), este recunoscut de comunitatea științifică (unitatea de măsură a intensității câmpului magnetic este ‘tesla’) și desigur de firma și marca de automobile electrice ale lui Elon Musk (acționate de altfel de motoare de curent alternativ, derivate din invențiile sale) care îi poartă numele. Pe de altă parte, viața și activitatea lui Nikola Tesla continuă să fie controversate, discutate și disputate cu aceeași intensitate ca și atunci când era în viață. S-au scris nu puține biografii despre el. Cea mai recentă dintre ele, apărută în 2018 și publicată de W.W. Norton & Company, a fost una dintre primele mele lecturi ale anului 2021. Este un bun prilej pentru a reveni și în rubrica noastră CHANGE.WORLD asupra parcursului vieții și carierei excentricului inventator, unul dintre primii oameni care au visat și au adus la cunoștința semenilor săi multe dintre viziunile pe care se bazează tehnologiile prezentului și ale viitorului.
Cartea este scrisă de Richard Munson, născut în 1950, scriitor american, promotor al energiilor ‘curate’ și autor de cărți în domeniul politicii energetice, ca și de biografii ale unor personalități din istoria științei, între care cea mai cunoscuta în afară de Tesla este aceea dedicată lui Jacques Cousteau, exploratorul francez al oceanelor. Cele 13 capitole ale cărții urmăresc biografia inventatorului născut la cumpăna nopții dintre 9 și 10 iulie 1856, a cărui viață avea să fie marcată de o permanentă oscilare între azi și mâine, între prezentul cu necesitățile și constrângerile sale și viitorul ale căror viziuni și direcții de evoluție Nikola Tesla le-a imaginat și uneori trasat pentru cei din jurul lui, dar mai ales pentru cei care au urmat și vor urma după el. Locurile nașterii și copilăriei sale aveau să influențeze biografia sa ulterioară și să-i modeleze personalitatea, ele aflându-se în zona sârbă a Croației încorporate în imperiul austro-ungar, imperiu multi-etnic și poliglot pe de-o parte, dar marcat de conflicte naționale și scindări pe linii etnice și religioase. Toată viața sa, Tesla avea să se simță minoritar și va fi un excentric prin idei și prin modul de viață. Va deveni un american mândru, dar vă rămâne și un aprig patriot sârb. Tatăl său, Milutin Tesla, era preot ortodox, un om destul de cultivat și descendent dintr-o familie de luptători ai unei națiuni care trecuse prin secole de opresiune, lipsită de identitate statală și independență culturală. Paradoxal poate, mama sa Djuka, deși neștiutoare de carte, este cea care i-a insuflat și cultivat curiozitatea și dorința de a cerceta lumea din jur, și cea care a încurajat inventivitatea băiatului. Era de altfel o inventatoare nativă din necesitate, într-o lume care era limitată la satele și micile orașe unde familia Tesla își ducea viața. Nikola a fost inspirat în copilărie mai mult de studiul naturii și până la vârsta adolescenței nu văzuse nicio mașinărie industrială, nici măcar o locomotivă cu aburi. Studiile de inginerie, descurajate inițial de tatăl său, au fost acceptate doar ca mod de a evita serviciul militar în armata imperiului. Călătorind, locuind și învățând la Graz, Budapesta și Praga, Tesla a devenit stăpân pe mai multe limbi (moderne și clasice) și s-a dovedit un student dotat, dar a și dobândit sau a manifestat pentru prima dată multe dintre excentricitățile care aveau să-i însoțească viața: pasiunea pentru pariuri și jocuri de noroc, ipohondria extremă datorată contractării în adolescență a holerei, celibatul și singurătatea după singurul episod romantic cunoscut al biografiei sale, cu o tânără din Graz pe nume Anna, care până la urma s-a măritat cu altcineva.
Cariera europeană a lui Tesla, la începutul anilor 1880, a fost scurtă, dar marcată de câteva evenimente și realizări remarcabile. Angajat de firma fraților Puskas, reprezentanții în Europa ai lui Thomas Edison, Tesla și-a început cariera de inventator contribuind la instalarea iluminării și a transportului electric la Berlin, Strasbourg, în Bavaria, dar mai ales la Paris. A contribuit, alături de alții, la numele și renumele de Oraș al Luminilor, acordat capitalei Franței iluminate de becurile lui Edison. Contribuția sa intelectuală cea mai marcantă în această perioadă a fost însă conceperea motorului electric de curent alternativ multifazic și fără comutatoare. Tradiția plasează declanșarea acestei invenții revoluționare într-o plimbare printr-un parc din Budapesta, împreună cu prietenul sau Anthony Szigeti, în timp ce cei doi recitau din Goethe. Cert este că provocarea fusese mai timpurie, într-o dispută din vremea studenției cu profesorul său din Graz, care îl introdusese în secretele electricității. Aceste activități și invenții aveau să fie biletul său de călătorie spre America. Ajuns în Lumea Nouă, în iunie 1884, după relatările sale cu doar patru cenți în buzunar, Tesla îl întâlnește a doua zi după sosire pe Edison, care îl angajează imediat și pentru care avea să lucreze la început. Colaborarea s-a transformat după nu prea multă vreme în concurență și rivalitate, primul dintre cele câteva mari dueluri științifice și intelectuale care aveau să-i marcheze cariera. Subiectul a rămas în istoria tehnicii sub numele de ‘războiul curentelor’, disputa dintre curentul continuu (DC) promovat de Edison și curentul alternativ (AC) susținut de Tesla ca sursă pentru iluminație publică, pentru acționarea motoarelor, dar mai ales pentru transportul la distanță al energiei. Disputele au avut loc în paginile revistelor științifice și ale presei de mare circulație, în conferințe publice, în evenimente de mare anvergură (cum a fost Expoziția Columbiană de la Chicago, din 1893) și în sălile tribunalelor care au dezbătut uneori vreme de decenii dispute legate de patente și prioritățile acestora.
Retrospectiv, se poate spune că Tesla a câștigat cam toate aceste dispute, și chiar dacă au mai rămas câteva nedecise sunt șanse ca viitorul să dovedească faptul că tot el a fost vizionarul. Revizionismul istoric nu mai poate schimba cele petrecute în timpul vieții, și Tesla s-a confruntat cu dificultăți materiale și mai ales de finanțare și de implementare a proiectelor sale. Au contribuit la aceasta și inabilitatea de a negocia termeni favorabili pentru multele sale patente și faptul că a renunțat în numeroase cazuri la avantajele comerciale care i-ar fi revenit pe drept. Ultimul deceniu al secolului 19 și începutul secolului 20 au reprezentat în Statele Unite ale Americii și în Europa o perioadă fascinantă în istoria industriei bazate pe tehnologiile nou descoperite (electricitatea, magnetismul, comunicațiile fără fir, radioactivitatea) și pe invențiile bazate pe acestea. Inventau, conferențiau, se concurau unii pe ceilalți alături de Tesla personalități gigantice ca Bell, Edison, Marconi, Ferrari, Herz, Westinghouse, Thompson. Dintre toți aceștia, Nikola Tesla pare să fi fost cel mai puțin priceput sau poate și cel mai puțin interesat în a-și transforma ideile în capital și mijloace financiare, el fiind, se pare, cel mai inadaptat modelului economic capitalist. A contribuit la aceasta și neliniștea sa creatoare care îl făcea să fie în permanență nu cu câțiva pași, ci uneori cu câteva decenii înainte de concurenți și de timpul său. Viziunea sa de viitor a fost întotdeauna din punctul său de vedere mai importantă decât perfecționarea și punerea în aplicare a invențiilor de ieri. Poate că avea și prea multă încredere în oameni. Asociat pentru o perioadă cu George Westinghouse, Tesla l-a ajutat pe acesta și compania sa să câștige ‘războaiele curentului’ și să impună metoda de distribuire a curentului alternativ la o frecventa de 60 Hz (în America de Nord), care a transformat electricitatea dintr-un lux într-o comoditate. Împreună au realizat unul dintre visurile din adolescență ale lui Tesla, construirea unei centrale hidroelectrice la cascada Niagara care alimenta cu electricitate New York-ul. Neglijent în afaceri, Tesla i-a cedat lui Westinghouse comisioanele rezultate din patente, și acesta, după câțiva ani, a sistat stipendiile mensuale care susțineau stilul de viață și lucrările de laborator ale savantului născut în Balcani și devenit cetățean american. Alți finanțatori, cum au fost cei din familia Morgan, l-au dezamăgit în mod similar. Mintea sa însă era deja angajată în alte viziuni și dispute, dintre care cea mai celebră a fost cea legată de transmisiile fără fir la distanță și de tehnologia radio în care marele său adversar a fost inventatorul și inginerul italian Giuglielmo Marconi. Istoria din nou i-a dat dreptate lui Tesla, căci ideile sale sunt cele care stau la baza emisiei și recepției informației radio, a sincronizării și alternării frecvențelor, și a protecției informației personale în comunicațiile fără fir. Și totuși, în timpul vieților lor, Marconi a fost cel care s-a bucurat de un succes de public mai mare și de reușită economică. Tesla s-a mulțumit să continue să joace rolul de descoperitor de principii, lăsându-i pe alții să proiecteze aplicațiile și să culeagă roadele materiale.
Poliglot, iubitor de literatură, om de o cultură enciclopedică, Tesla a dus un stil de viață recluziv și excentric. Toată viața sa matură a locuit în hoteluri și a mâncat la restaurante. După ce primele sale invenții au fost puse în aplicare și a dobândit faimă, nu a trăit niciodată strâmtorat, dar a trebuit de multe ori să se adapteze la hoteluri mai puțin luxoase sau la restaurante mai puțin scumpe și exclusiviste. Un incendiu devastator i-a distrus laboratorul din Manhattan într-o vreme în care asigurările nu erau încă o industrie stabilă și, deși l-a reconstruit și mutat de câteva ori, lipsa de fonduri a limitat aparatura pe care a avut-o la dispoziție pentru a-și verifica ipotezele și a-și confirma ideile. Stilul său de lucru era individualist, a avut putini asistenți, concepea în minte și făcea multe experimente virtuale, înainte de a-și pune pe hârtie schițele și a le dezvolta în planuri detaliate. Nu a fost scutit desigur de erori, și multe dintre ele l-au purtat în direcții greșite, care au dus la consum de resurse financiare și mai ales de timp, uneori în cantități enorme. Una dintre marile sale erori a fost, de exemplu, încercarea de a transmite undele radio și energia prin intermediul masei planetare, și nu prin atmosferă, cum o făceau concurenții săi Marconi și Hertz. Încrezător în existența civilizațiilor extraterestre, a interpretat greșit pulsațiile stelare, considerându-le semnale transmise de aceste civilizații. Personalitate publică de prestigiu la mijlocul vieții și considerată excentrică spre final, Tesla își serba ziua de naștere prin conferințe urmate de sesiuni de întrebări și răspunsuri care se întindeau de-a lungul a multe ore. În cadrul acestora, își expunea ideile și viziunile cele mai recente, dar și opiniile despre descoperirile altor oameni de știință și inventatori. Surprinzătoare a fost neînțelegerea și respingerea multor avansuri științifice și tehnologice ale primei jumătăți a secolului 20, inclusiv fizica nucleară și cuantică și teoria relativității. Format în secolul 19 și lipsit de o profundă educație matematică, Tesla a rămas un savant al secolului 19, probabil ultima mare personalitate tehnică a acelui secol.
(sursa imaginii: teslasociety.com/portugal.htm)
Lista invențiilor și ideilor patentate sau doar exprimate în diferite ocazii este extrem de lungă. Ea include, printre altele, motorul cu inducție și motorul polifazic, roboții (pe care îi numea cu două decenii înainte de Karel Capek ‘teleautomate’), telecomanda, dronele, telefoanele mobile, Internetul, armamentul bazat pe laser, radarul, propulsia solara, transmisia energiei fără fire prin aer, captarea energiei solare. Nikola Tesla este un erou al inventatorilor și al antreprenorilor care au început de la zero, dar probabil și ultimul dintre marii inventatori care au înregistrat succese lucrând practic singuri. El încheie din acest punct de vedere o epocă în istoria științei și a ingineriei. Încă din timpul vieții sale, cercetarea științifică și tehnologică s-a reorientat spre centre de cercetare și lucrul în echipă. Tesla și-a putut imagina Internetul, dar nu și lucrul în colaborare, activitățile științifice, sociale și comerciale pe care acesta le deschide. Credința care îl călăuzea în viață, conform căreia tehnologia poate face abstracție de piețele economice, iar invențiile nu ar trebui să fie legate de profit, s-a dovedit la fel de nerealistă ca viziunile lui Don Quijote. În schimb, din punctul de vedere al inventivității și anticipării direcțiilor de dezvoltare ale tehnologiei, Tesla a fost un vizionar, uneori în avans cu câteva decenii sau chiar cu un secol față de timpurile în care a trăit. Dacă există un savant care merită titlul de inventator al modernității, acesta a fost într-adevăr Nikola Tesla.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
1966, the year Arthur Penn made ‘The Chase‘, belongs to the period in the second half of the 1960s that transformed American cinema. These are the years in which the French New Wave reached the shores of Hollywood, in which the producers left to the directors the responsibilities of being the lead authors and principal influencers in the making of films, and in which the golden generations of established actors from the 50s or even before began to collaborate with the new generations of young actors, extremely talented but educated in a different style of acting, natural and devoid of rhetoric and theatricality. ‘The Chase‘ captures this transition by combining elements of a classic movie, a contemporary western if you wish (with the lone sheriff fighting for truth and justice in a small Texan town) with a social drama with surprising resonances in reality. The cast brings to screen Marlon Brando, a mega-star who had gained fame in the previous decade together with some of the younger actors who would make, each of them, formidable and lasting careers in the following decades.
‘The Chase‘ begins with an escape that is complicated by a murder, but most of the story takes place in the mid-60s in a small Texan town. Equality in civil rights had been legislated but mentalities had not changed much. Society is stratified. The city is controlled by tycoon Val Rogers, who is the director of the bank, and the owner of oil wells and of most of the region’s farms. The rest of the inhabitants spend their time gossiping and partying on jazz music sprinkled copiously with booze. Sheriff Calder (Marlon Brando) is considered Rogers’ man. The community and the sheriff will be put to the test when news arrives in town that young Bubber (Robert Redford) has escaped from the prison where he landed after being arrested by the sheriff and charged with deeds of which he may not have been guilty. Meanwhile, his wife Anna (Jane Fonda) had found solace in the arms of young Jake Rogers (James Fox). The drunken mob wants to do justice alone, the only one trying to obey in the name of decency and the law is the sheriff. Will he succeed? At what price?
The way the story in ‘The Chase‘ is conceived (based on a novel and a play written by Horton Foote) pays tribute to the style of the big studios. The social context is well described, a whole gallery of well-sketched characters populates the story. But the real surprise appears for us viewers in the final third of the film when we understand that everything we have seen so far builds-up a dramatic confrontation with surprising turns. Under the influence of alcohol, fallen into a collective psychosis, the inhabitants of the small town with its gossip and stereotypes turn into a threatening and violent mob, ready to break the law and face the people who dare to represent it. In this final part, the acting creations also stand out. Marlon Brando manages one of the solid roles of his career here, while Robert Redford, Jane Fonda and Robert Duvall seem to be preparing the significant roles they will play in the coming years. There was need perhaps for a little more depth in defining some of the characters. Fonda‘s Anna is mostly decorative and the reasons of her infidelity is too little explored. About Bubber, we understand that he had been a victim of circumstances, a marginalised young man, who had not had many chances, but this emerges from the stories of other characters, not from the time allotted to Redford on screen. Director Arthur Penn honourably deals with the conventional parts of the film, gradually increasing the tension towards the final confrontations. Looking at his filmography we can see that this ascent continued. The following year he would make ‘Bonnie and Clyde‘.
Pier Paolo Pasolini‘s ‘The Hawks and the Sparrows‘ (the Italian title is ‘Uccellacci e uccellini‘) is a film that is difficult to decipher. In 1966 the Italian director had not yet produced his most controversial works, but this film already shows him as a radical creator, both in terms of the load of ideas he tries to convey in less than the 90 minutes that the film lasts and by the metaphorical way in which he chooses to do it. We are dealing with a parabola allegory including many interesting and innovative cinematic elements, some of them quite funny, but it is not an entertainment film. The problem with this film as with others of Pasolini is that much of the ideological wars that the Italian director and intellectual waged in his time have since been either won or forgotten by history. The result is that looking at this film today, viewers judge it by its cinematic and entertaining qualities, ie exactly those components that for Pasolini were just tools to transmit ideas from the creator of films to his viewers.
The story takes place on an endless road. The road of life? The path that Charlie Chaplin takes at the end of his films? The two characters could actually be the Vagabond and the kid who accompanies Charlot, as seen many years later. Here they are father and son, and on their way they meet landscapes and people who belong to the immediate reality or to pure fantasy. Neo-realism mixes in the world of Pasolini‘s film with fantasy. People live their lives on the margins of society, women have nothing to put in the pot to feed their families, tenants are threatened with eviction from their homes because they have not paid their rents, prostitutes work in the cornfield. The two heroes, father and son, eternal vagabonds, meet a talking raven who declaims the ideology of the left and travel back in time seven centuries to convert to Catholicism the birds (the hawks and the sparrows in the title) at the urging of St. Francis. Their universe is cruel, an era is coming to an end (symbolised by the funeral of a communist leader), and hawks eat sparrows despite all the efforts of Catholicism. The world is incoherent and ideologies are dying.
The message of the film also translates into an unconventional demonstrative cinematic treatment, rejecting canons, narrative rules, or aesthetics. The film begins with a generic sung to the music of Ennio Morricone. The following scenes seem to be under the influence of neo-realism, even when a group of young people improvise a dance number that would also find its place in the films of Jacques Demy, Pasolini‘s French contemporary. What follows, however, belongs rather to surrealism combined with the absurd. The acting performances are extraordinary. The only professional actor is Totò, a famous comedian and clown, in one of the great roles of his career. The young Ninetto Davoli, a discovery of Pasolini, at his second film, was quite anonymous and uncorrupted by acting schools to fit perfectly into the style of the film. The rest of the cast is made up of non-professionals and they are the ones who give authenticity to this mixture of social and religious criticism imbued with a dreamlike nihilism that only Pasolini was capable of. ‘The Hawks and the Sparrows‘ is an atypical film even for Pasolini‘s creation, unequal, but which offers many moments of cinematic pleasure.
If you are looking for an entertainment with heroes that you can identify with, especially if you have reached retirement age or if you have parents or grandparents at this age, then ‘Lontano Lontano‘, the 2019 film by Italian director Gianni di Gregorio can be exactly what you need. Di Gregorio, who is also the author of the screenplay and plays one of the lead roles, has created a story that seems to belong, like its heroes, to another era – an era in which people were not only more decent, but also able to plan. to travel or even settle in another country, to be, as the English title of the film says – ‘Citizens of the World‘.
The heroes of the film are three Italian retirees who have lived most or perhaps their entire lives in Rome or around this city. All three are lonely, their pensions, if they have them, are close to the minimum, they hardly meet ends and their knowledge about the rest of the world and even about the laws of the country and society in which they live is very limited. Corona is still just a brand of beer that the three have probably not heard of, so Europe and the whole world is open to them, and theoretically they could move to another country, somewhere where their precarious pensions in Italy are worth a lot so that their lives would be much more comfortable. Within a week we will watch the three heroes debating with each other and with themselves the idea of leaving the country they had lived in until then and the familiar environment in which they had lived all their lives to embark on the adventure of relocating to another country at old age. The mirage is strong but venturing into the unknown is not an easy decision.
The film has an indisputable charm due primarily to the warmth with which the director films the environment in which their heroes live their lives. The three retirees live in a world that tells them almost bluntly that they are no longer needed, the laws and the ways the capitalist economy and digital society function are increasingly hard to understand to them, but at least some of the people around have not changed much for the worse and the fabric of social relations added to the familiarity of the landscape with its bars, restaurants, market booths, even their neglected homes function as the best social safety net. The three actors, Ennio Fantastichini, Giorgio Colangeli, and film director Gianni Di Gregorio play with talent and empathy the roles of the three heroes, with their doubts and hard to take decisions, with their old age and their difficulties, dreams and disappointments. They are in fact the generation of children in the neo-realistic Italian films of the ’50s and’ 60s who have now reached the age of old age and are facing what Italy has become tourist and consumer. Based largely on the charm of the actors and the empathy between the audience, the characters and the world in which they live, the film does not develop, unfortunately more intrigue, and therefore the demonstration seems a bit simplistic and rhetorical and at the end of the week described in the film, we, spectators, risk being a little disappointed. ‘Lontano Lontano‘ is a nice and human film, which could have been a very good one if it had been more daring.
If the numbers mentioned by wikipedia are accurate then ‘Postcards with wildflowers‘ (the Romanian title is ‘Ilustrate cu flori de câmp’), the 1975 film by director Andrei Blaier, was seen in cinema halls by 2.1 million viewers. Today, I believe that even Hollywood productions in pandemic-free periods fail to reach even one-tenth of that figure in Romania. How can we explain this formidable audience success? The film addresses, discretely and from an official perspective, a very controversial issue – that of clandestine abortions resulting from the demographic policy of the communist regime that forbade and criminalised abortions. From a historical perspective, it can be said that ‘Postcards with wildflowers‘ precedes ‘4 months, 3 weeks and 2 days‘ made in 2007 by Cristian Mungiu, of course from a very different point of view and cinematic style. However, it was not only the theme but also the presence in the cast of several first-rank actors, the contribution of an excellent technical team, and of course, the name of the director Andrei Blaier that contributed to its success. How does the film survive the 45 years after its making?
The story takes place in a town on the shores of the Danube. The opening scene of the film is a frame of everyday life seen through binoculars of a sailor on a ship. The cinematography director Dinu Tãnase creates a ‘limited vision’ effect, as if warning the viewers that what they will see is a constrained and limited version of reality. In one of the following scenes, two young women meet in a train station. Laura (Carmen Galin) comes from Bucharest, Irina (Elena Albu) is waiting for her with a bouquet of flowers. Other flowers come down from the train, it’s a funeral wreath. The film begins with flowers and death. We shall soon find out that Laura came to town to have a clandestine abortion, a deed severely punished by law. Irina’s mother is an accomplice. The word ‘abortion’ is never uttered however, the characters use double-speak, they are afraid, all their actions take place under the pressure of fear. A wedding is taking place in parallel. A wedding with hopeful young brides, with corrupt and ridiculous older participants, with loud and vulgar music. New lives begin, others are cut short.
The story sounds better than it looks on the screen today, more than 45 years after the film was made. In order to overcome the barriers of censorship, screenwriter and director Andrei Blaier was forced to insert in the film a clear ideological message on the line of the official anti-abortion policy of the period, and also to thicken the negative characters to the point of ridicule. And yet, interpretations like those of Draga Olteanu Matei, Eliza Petrachescu or Gheorghe Dinica catch our attention and give human dimensions to their characters who live in an environment and a period of social and political pressure. The solidarity of the two young women played by the beautiful and talented Carmen Galin and Elena Albu predicts the friendship of the two heroines in Mungiu‘s film made three decades later. The conflict between the generations is accentuated by the presentation of the provincial sub-culture, which provides colour and authenticity and partially balances some of the exaggerated melodrama that accompanies the propagandistic message. Dan Nutu and George Mihaita complete the cast with the portraits of two young men belonging to a generation that tries to detach itself from the mediocrity and corruption around it, but whose attempt, at least in the film, fails tragically. Of course, Blaier could not go all the way to point the finger at the responsibility of the system, but the lack of chances and alternatives of the heroes is striking. The film has many cinematic qualities, I have already mentioned the cinematography, I would add the music of Radu Serban, a popular composer of the period, but not everything crosses the screen and the test of time. ‘Postcards with wildflowers‘ is an exemplary product of a period in which the ideological line imposed in Romanian cinema required the creation of films that reflected ‘the present’ but did not give the film-makers the freedom to mirror the truth.
It was only a matter of time before the first films inspired by the lockdown periods imposed by COVID-19 appeared. ‘Host‘ (2020) by British director Rob Savage is not only one of the first horror films made during the pandemic, but it is a film that uses the collective experience of what we have lived through and are living through in the last year. Zoom teleconferencing software with which at least half of humanity has become familiar is one of the main technical means that define the film both visually and thematically. It can be said that ‘Host‘ has the ambition to become something similar to what was ‘The Blair Witch Project‘ over 20 years ago, only that the role of the video camera is taken over by Zoom teleconferencing. Remarkably, the ambitions of the director and the producers are largely achieved.
Six friends (five women and one man) meet in a Zoom conference, one of those that have become familiar for many people during long and repeated periods of lockdown. Everyone is at home, in the environment in which they feel best. For entertainment, they decide to invite a medium who will organise a spiritualism seance on Zoom. The guest warns them that although it takes place online, the seance can summon the spirits, that there may be signs of the presence of those who have left this world and that the spirits must be respected. The friends don’t really take the warnings or the session in general very seriously. The man leaves the conference after a few minutes, one of the girls allows herself a prank of those that can arouse spirits, the internet connection of the medium moderator is interrupted, and from here things start to get complicated. We slip into the world of internet spiritism, which turns out to be a nightmare. Lockdown can protect against viruses, but not from the actions of spirits.
Rob Savage makes excellent use of Zoom conferencing conventions to build the visual concept of the film and to create the feeling of fantastic. One of the laws of the genre says that the horror effect is amplified when dangers appear unexpectedly in an environment that is familiar and that normally suggests protection. Zoom conferences have become a psychological comfort for us by connecting with the world, family, friends. In the film, they do represent a socialising framework between friends at first, but as things get more complicated the temporary virtual community created by the conference turns into a space gradually invaded by horror. The familiar Zoom grid is used to create the split screen effect in which some of the participants are spectators, only to become actors or even victims. The effect is effective and shocking. The film lasts a little less than an hour, which would be too little for a commercial distribution but works perfectly in screening. I think Rob Savage did very well not to add time, and in addition the duration of the movie falls within a standard duration for many Zoom conferences. The actors’ performances are all excellent and the remote interaction works just as well as in any conference. ‘Host‘ is a minimalist and efficient film, intelligently using convention and transforming the computing environment limitations into qualities and means of expression. I read that director Rob Savage is preparing a new film that could be considered a sequel. I just hope that it will include enough new and independent material. The precedent exists, as the sequel films of ‘The Blair Witch Project‘, although much more generously funded, were far from equaling the success of the original. The expectations created by ‘Host‘ are high.
Despre mecanica cuantică unii dintre noi își amintesc mai mult sau mai puțin vag din ultimele lecții de fizică din liceu. Fiind vorba despre o disciplină relativ nouă, apărută în prima parte a secolului 20 și bazată pe o matematică depășind cu mult ceea ce era predat în scoală, trecerea acesteia în revistă era destul de succintă. În ultimii ani, am început să auzim despre calculul cuantic. Am menționat această tehnologie și în articole precedente ale rubricii CHANGE.WORLD și voi dezvolta subiectul în viitor, pe măsură ce această ramura a tehnicii de calcul va deveni mai ‘fierbinte’. Ne aflăm deocamdată în etapa în care cercetătorii și experții IT concurează cu autorii de literatură și filme de anticipație în ceea ce privește prelucrarea și promovarea noțiunilor legate de cuantică. În articolul de astăzi, voi trece deci pe scurt în revistă stadiul cercetării științifice și proiectele tehnologice cele mai importante din domeniu, și voi discuta unul dintre filmele lansate în ciudatul an 2020, care pleacă de la calculul cuantic pentru a explora universul science-fiction.
De ce este nevoie de calcul cuantic? Tehnicile de calcul moderne se dezvoltă deja într-un ritm exponențial. Aplicații și probleme ale căror soluții erau posibile acum un deceniu doar utilizând super-calculatoare sunt acum executate de telefoanele noastre ‘inteligente’ sau de calculatoarele personale cele mai performante. Și totuși există probleme care nu vor putea fi rezolvate și aplicații care știm deja că nu vor putea fi executate niciodată prin intermediul tehnologiilor existente. Unde se află limita expansiunii capacităților de calcul, așa cum le cunoaștem astăzi? În primul rând, în logica binară folosită de toate sistemele de calcul concepute până acum. Întreg universul IT al lumii și aplicațiile sale se descompune până la urma în combinații și operații cu 0 și 1. Pentru a descrie un procentaj în întregi avem nevoie de opt astfel de stări. Pentru a cobori la precizii mai avansate trebuie să multiplicam cu ordine de mărime, iar soluția, oricât de multe stări binare am folosi, va fi tot aproximativă, deci incompletă. Exista însă o stare în natură care este și la limita miniaturizării (structura atomică) și are și proprietăți ne-binare. Calculatoarele cuantice folosesc fenomenele suprapunerii și combinărilor din mecanica cuantică pentru a crea stări nebinare care se extind exponențial cu numărul de qubiți sau biți cuantici. Qubitul este unitatea de bază a informațiilor cuantice – versiunea cuantică a bitului binar clasic. Două exemple din mecanica cuantică: rotirea electronului în care cele două niveluri pot fi luate ca rotire în sus și rotire în jos; sau polarizarea unui singur foton în care cele două stări pot fi luate ca polarizare verticală și polarizare orizontală. Într-un sistem clasic binar, realizat fizic cu un dispozitiv cu două stări, un bit ar trebui să fie într-o stare sau alta. Mecanica cuantică permite qubitului să se afle într-o suprapunere coerentă a ambelor stări simultan, o proprietate care este fundamentală pentru mecanica cuantică și calculul cuantic.
Nu toate problemele pot fi rezolvate folosind calculul cuantic, și dacă soluții există, ele nu sunt optimale din punctul de vedere al resurselor de calcul și al memoriei. Unele afirmații făcute prin 2017 de Google privind superioritatea sistemelor cuantice s-au dovedit a fi eronate, bazându-se pe teste (benchmark) concepute greșit. Acolo însă unde calculul cuantic se potrivește, avantajele sunt spectaculoase. Aplicațiile posibile includ chimia cuantică și studiul structurii moleculelor complexe, criptografia (atacuri cibernetice și metode de protecție), predicții legate de interacțiunile dintre medicamente și pacienți în industria farmaceutică, simulări și generare de date pentru mașini cu auto-învățare (machine learning). Puterea de calcul depinde însă de numărul de qubits care poate fi realizat fizic, și aici se poate aprecia că tehnologia se află în faze incipiente, deși sunt deja implicate firme cu renume cum sunt IBM, Intel, Google sau Fujitsu. Trebuie înțeles faptul că implementările qubits folosesc fenomene cuantice diverse și acesta este un domeniu de cercetare activă în care nu există soluții mature. Diferite computere cuantice utilizează diferite implementări qubit. Câteva dintre exemplele sistemelor cele mai complexe aflate în dezvoltare folosesc tehnologii de implementare bazate pe supraconductivitate, capcane de ioni, matrice optice, magneți moleculari. Nu fiți intimidați dacă unii sau toți acești termeni vă sunt străini, este vorba despre domenii de frontieră ale fizicii și a ingineriilor derivate.
(sursa imaginii: imdb.com/title/tt11540272/)
Știința inspiră literatura și cinematografia de anticipație și de multe ori interacțiunea acționează și invers, așa cum se poate observa din istoria unor ramuri ale științei și tehnicii cum este robotica. Începe să se petreacă un fenomen similar și în ceea ce privește domeniul calculului și calculatoarelor cuantice. Desigur, imaginația artiștilor nu este supusă limitelor logicii științifice și ale realizabilității practice a ideilor, așa încât imaginația poate da rezultate diferite de realitățile prezentului sau ale viitorului. Uneori tehnologia este doar un pretext sau un punct de plecare pentru a dezbate alte probleme, unele acute, dar nu neapărat în legătură cu respectiva ramură științifică. Este cazul filmului ‘Lapsis’, scris și regizat de Noah Hutton, unul dintre acele filme ale cărui drum spre spectatori a fost deviat de pandemia COVID-19. Premiera era planificată la un festival programat pentru martie 2020 care a fost amânat în ultimul moment. Ca urmare, prima întâlnire cu publicul a avut loc cu câteva luni mai târziu, la Festivalul de Filme Fantastice de la Bucheon, din Coreea de Sud, urmată de proiecția la festivalul nord-american Fantasia și de distribuirea streaming. Autorul filmului este născut în 1987 și este fiul actorilor Thomas Hutton și Debra Winger. ‘Lapsis’ este al doilea său film de ficțiune de lung metraj, primul se numea ‘Mosaic’ și aparținea tot genului anticipației. Foarte interesant este și un alt film din cinematografia sa care are titlul ‘In Silico’, un documentar de lung metraj la care Hutton a lucrat zece ani, având ca erou un specialist în neurologie care și-a propus simularea creierului omenesc cu ajutorul super-computerelor. Nu am văzut încă acest documentar care a avut premiera doar în noiembrie 2020, dar primele reacții pe care le-am citit sunt și ele entuziaste.
(sursa imaginii: imdb.com/title/tt11540272/)
‘Lapsis’ se petrece într-un viitor apropiat sau poate că este vorba despre un viitor alternativ. În lumea în care se petrece filmul, calculatoarele cuantice au fost introduse pe scară largă, și cine nu are un asemenea calculator sau nu a devenit destul de priceput în manevrarea sa se află cam în aceeași situație cu cei care astăzi nu au telefoane ‘inteligente’ și acces la Internet. De exemplu, mesajele de la primărie ajung la cetățeni doar prin rețeaua cuantică. Este vorba desigur despre o licență pe care scenaristul Noah Hutton și-o permite legată de stadiul real al dezvoltării tehnologiei, căci așa cum am văzut, nu orice aplicație se potrivește calculului cuantic și înlocuirea calculatoarelor binare generice cu calculatoare cuantice nu este realistă, cel puțin în prezentul nostru. Pentru generalizarea rețelei cuantice, în lumea imaginată de Hutton, trebuie instalată o rețea de imense noduri de comunicații, cuburi gigantice, între care trebuie trase cabluri. Am descris într-unul dintre articolele mai vechi ale rubricii topologia ‘mesh’ în care cât mai multe noduri de comunicații sunt legate cu toate celelalte – în film, avem de-a face cu un ‘mesh’ uriaș, realizat peste mediul natural, inclusiv păduri. Realizarea acestor cablaje este făcută în film de lucrători temporari, angajați ai marilor companii de cablaj (opt la număr în lumea lui ‘Lapsis’) care sunt plătiți generos după numărul de trasee executate. Eroul filmului, Ray (jucat de actorul Dean Imperial), are motivele sale personale pentru a se angaja în aceasta activitate – un frate bolnav de o boală cronică, pentru tratamentul căreia într-o clinică particulară trebuie plătite sume exorbitante. Concurența este acerbă, nu numai între cablatori, dar și între aceștia și roboții care în principiu ar trebui să-i ajute în zonele dificile, dar care în realitate preiau uneori activitățile operatorilor umani și le anulează efortul și remunerațiile condiționate de finalizarea traseelor. Ceea ce începe ca o activitate de sfârșit de săptămână, care combină drumețiile în natură cu un profit material aparent ușor de realizat, devine pe măsură ce povestea se dezvoltă o competiție acerbă și fără menajamente între lucrători și propriile lor capacități fizice, și mai ales între lucrători și roboti.
(sursa imaginii: imdb.com/title/tt11540272/)
Scenariul inteligent scris de Noah Hutton abordează câteva subiecte critice ale dezvoltării tehnologice. Oricât de abstracte și de sofisticate ar fi aplicațiile unei noi ramuri științifice, ele au totdeauna la bază o infrastructură fizică, reprezentată în ‘Lapsis’ de imensele cuburi și de cablajul care le interconectează. Alta temă: noile stadii de dezvoltare a tehnologiilor de comunicații vor lăsa întotdeauna în urmă un procentaj din populație, este ceea ce i se întâmplă lui Ray, eroul filmului. În fine, metoda folosită de corporațiile cablajului este similară cu cea a ramurilor economice care fac parte din așa numita ‘gig economy’, în care locurile de muncă temporare și flexibile sunt norma și companiile tind să angajeze antreprenori independenți și freelanceri, în loc de angajați cu normă întreagă. Este ceea ce se întâmplă în viața reala cu șoferii lui Uber sau cu tinerii care transportă comenzi la domiciliu, dar și cu alte activități mai speciale sau mai sofisticate, de la gătit până la consultanțe de tot felul. Câștigurile sunt rapide, programele sunt flexibile, dar asigurările și programele de pensii rămân în responsabilitatea salariatului și nu există rețeaua de protecție socială. În ‘Lapsis’ avem desigur de-a face cu o formă extremă și competitivă, dar metafora este clară. Și mai evidentă este tema concurenței roboților care îl va determina pe eroul filmului să recurgă la acțiuni care amintesc revoltele contra mașinilor ale mișcării luddiste din a doua jumătate a secolului 18 și din prima jumătate a secolului 19.
‘Lapsis’, una dintre primele experiențe cinematografice ale anului 2021 pentru mine, pleacă de la o temă clasică de science-fiction și reușește să lărgească cercul de probleme abordând câteva aspecte critice ale confruntării cu explozia de tehnologie pe care o trăim. Este un film bun, un film neliniștitor, care își merită vizionarea și discuțiile pe care aceasta o generează.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
