Destinul în eternitate al Monicăi Lovinescu începe să devină la fel de controversat precum au fost de-a lungul vieții opera și personalitatea ei. Mulți continuă să o conteste și să o atace sub forme mai mult sau mai puțin voalate pe cea care a fost vreme de aproape jumătate de secol Vocea conștiinței anti-totalitare și a continuității culturale românești, în timp ce alții – mai ales cei care au acceptat compromisurile colaborării sau ale tăcerii în perioada comunistă – ar vrea să lase uitarea să se aștearnă peste memoria și contribuțiile ei, adunate astăzi în mare parte în volume scrise și publicate. Pentru cei care au ascultat-o în anii comunismului și au urmărit-o și susținut-o în perioada de după 1990, ea continuă să fie un reper moral și deontologic. Ce se întâmplă însă cu tinerele generații, cei născuți după 1990, cei pentru care Internetul este modul firesc de comunicare cu lumea, iar poveștile despre adevărul ascultat (uneori cu riscuri semnificative) printre șuierăturile bruiajelor par o distopie imposibilă? Nu stiu dacă despre Monica Lovinescu se predă în școlile românești de astăzi. M-aș bucura să aflu că da, dar mi-este teama că nu. Printre cei care se străduiesc să o păstreze în memoria colectivă a românilor și să-i redea locul firesc intre marile figuri ale istoriei noastre culturale se află poeta și publicista suceveană Angela Furtună. Volumul ‘Monica Lovinescu, Tezaurul secret’ publicat în 2020 de Editura Integral reprezintă cea mai recentă contribuție a ei la acest edificiu.
Cartea aceasta pare să fi avut o istorie editorială interesantă, desi nu complet dezvăluită. A fost probabil scrisă prin sau până în 2012, în orice caz acolo se opresc citatele și referințele. Introducerea menționează un al doilea volum (care poate este în pregătire) și ne previne că este vorba despre o contribuție care face parte dintr-un proces intelectual în curs de desfășurare, refuzând pretențiile de abordare sistematică. Dacă ar fi să căutăm totuși o categorisire, este vorba despre o lucrare eseistică având ca temă principală formarea intelectuală și ca om a Monicăi Lovinescu în casa, sau poate mai exact, casele părinților ei și rolul acestei formări în traiectoria ei culturală și politică, o lucrare bazată în mare parte pe scrierile ei publicate după 1990, și pe cărțile de memorii, jurnalele și documentele care îi sunt dedicate sau care o menționează, publicate în volum și în periodice. Acestea sunt de altfel listate într-o copioasă bibliografie care reprezintă cam un sfert din volumul cărții, și sunt citate în numeroase note de subsol acolo unde acestea sunt necesare în text.
În pofida refuzului abordării sistemice, cartea începe ca o monografie clasică. Primul dintre cele șapte capitole ale cărții trasează schița arborelui de familie al viitoarei scriitoare și critice literare, cu accent pe tradițiile istorice și culturale moștenite de la cei doi părinți. Tatăl, reputatul critic și istoric literar E. Lovinescu, era născut în nordul Moldovei, la Fălticeni. Mama, Ecaterina Bălăcioiu, se trăgea dintr-o familie boierească din Oltenia, părinții ei fiind înrudiți cu Tătărăștii și cu Brătienii, având în ascendență boieri turciți și reîntorsi la credință dar și latifundiari progresiști care își împărțiseră pământurile țăranilor. Monica se născuse pe strada Ion Câmpineanu, în centrul Bucureștilor. Părinții divorțaseră când ea avea 11 ani, dar au continuat amândoi să vegheze asupra educației ei, cu rigoare intelectuală și cultivându-i respectul față de istoria și de tradițiile naționale dar și față de culturile lumii, cu vacanțe fabuloase în conacele și casele bunicilor, dar și cu ceaiuri dansante și activități sociale în protipendada Capitalei interbelice. Coperta cărții (o fotografie din colecția personală a autoarei) ne-o prezintă pe viitoarea scriitoare ca pe o tânără frumoasă și gânditoare, posibil abia ieșită din adolescență. Monica Lovinescu a avut parte de cea mai buna educație pe care o putea primi o fată din elita intelectuală a României dinainte de dezastre. În primul rând ea a crescut, la propriu dar și intelectual, pe genunchii tatălui ei, în ședințele legendare ale cenaclului ‘Sburătorul’, unde vreme de peste un deceniu ascultase, citise, dezbătuse, fusese criticată precum toți participanții:
‘Exista o legătură între copilul ce păruse născut pentru un destin privilegiat și criticul aspru de mai târziu? Pot fi stabilite conexiuni între personajul principal al unei fericite copilării petrecute printre elitele intelectuale și culturale ale României interbelice, și scriitoarea de mai târziu, care avea să se dedice, confident și tranșant est-eticului? Pot fi stabilite rădăcinile subtile și nevăzute care au transformat de-a lungul timpului copilul minune cel fără griji în Monica noastră națională, devenită redută a conștiinței publice prin intermediul lucidității și al curajului de a critica un regim dictatorial?’ (pag. 24)
De la tatăl ei Monica Lovinescu învață și moștenește faptul că literatura și cultura română nu există într-un vid naționalist-centric:
‘Este foarte posibil ca fiica lui E.Lovinescu să fi preluat chiar de la tatăl ei maniera aceasta de a contextualiza transcultural și europocentric cultura românească: lecțiile luate pe viu de fiică prin participarea alături de adulți la dezbaterile culturale, literare și politice care aveau loc în cenaclul Sburătorul (până la dispariția fizica a tatălui), precum și pe de-altă parte, lecția urmată de fiică după lectura Agendelor Sburătorul ale tatălui, au format un stil riguros.’ (pag. 141)
Daca pe E. Lovinescu îl cunoaștem și din multe alte relatări și scrieri, mama, Ecaterina Bălăcioiu ni se dezvăluie ca o adevărată figură tutelară, a carei influență asupra traseului în viață al Monicăi Lovinescu s-a dovedit hotărâtoare. Cea care divorțase de criticul și istoricul literar pentru a-i permite să se dedice literaturii române, își face din educația și apoi drumul în viață al fiicei țelul restului vieții sale. Când fiica pleacă la Paris pentru a-și completa studiile cu doctoratul o încurajează, și apoi, după ce încep să se adune amenințările fizice din partea autorităților comuniste care aveau să culmineze cu întemnițarea și moartea tragică în detenție, refuză orice compromis care ar fi putut fi interpretat ca o chemare de întoarcere sau de renunțare la activitatea literară și politică anti-totalitară a Monicăi. Corespondența lor este un adevărat document acuzator la adresa terorii politice comuniste, un exemplu fiind scrisoarea citată la pagina 76 în care mama își previne fiica în legătură cu ireversibilitatea distrugerilor cauzate de politicile culturale ale ocupanților și ale complicilor lor și inutilitatea oricăror iluzii pentru o îmbunatățire rapidă a situației. Ecaterina Bălăcioiu merită o monografie a sa sau mai multe, dar până atunci cartea Angelei Furtună completează precis și argumentat portretul pe care îl trasează lectura scrisorilor lucide trimise de ea Monicăi la Paris din România comunistă. Ea nu ezita să o alăture pe Ecaterina Bălăcioiu unei galerii de figuri ilustre și selecte, puține la număr, care au reprezentat pentru Monica Lovinescu exemple de probitate și integritate intelectuală feminină:
‘… Monica Lovinescu a avut revelația faptului că nu va fi niciodată singură: Hannah Arendt, Nadejda Mandelștam, Anna Ahmatova o vor însoți peste tot, la fel ca mama sa, Ecaterina Bălăcioiu. Prin aceste nume, Europa își definea o lume feminină plină de inteligență, de curaj, de rafinament analitic și cultural, de statornică situare de partea valorii, a eticului și a patriilor lor, meditând și luptând împotrivă regimurilor totalitare.’ (pag. 174)
Desi despărțiți, cei doi părinți (care erau de altfel, ambii, și străluciți pedagogi de profesie) par să fi colaborat și să fi acționat complementar în educația fiicei lor cât timp E. Lovinescu a fost în viață. Atitudinile etice și politice ale fiicei aveau să reflecte rezultatele acestui proces.
‘Părinții Monicai Lovinescu au reușit să transmită fiicei mesajul didactic al epocii și al condiției lor sociale: educația bună produce rezistență la frustrare, demnitate, entuziasm și capacitatea de a pune existenței întrebări care dau un sens etic individului.’ (pag. 170)
‘În fond, E. Lovinescu și Ecaterina Bălăcioiu stăruiau asupra modelării și cizelării unei personalități care să reușească să se îndepărteze la timp și în stare de integritate de anxietățile fiecăruia din cei doi părinți: cei doi proiectau asupra copilului metodologii prin care sinele, eul și supraeul Monicăi Lovinescu să intre într-un contract de bună vecinătate. Că au reușit, dovadă stă capacitatea de a se opune mediului ostil de care Monica Lovinescu s-a prevalat până la moarte.’ (pag. 172)
Un capitol special cu reverberații în tot restul cărții este dedicat atitudinii Monicăi Lovinescu față de moarte. Fără a o declara explicit, Angela Furtună face aici puțină psihanaliză istorică, făcând legătura dintre mărturisirile strecurate în jurnalele personale și în corespondența care indică o preocupare legată de Thanatos și la extrem tendințe suicidare, și împrejurările morții tatălui său. Deși bolnav terminal, E. Lovinescu – în complicitate cu anturajul său – ascund situația fiicei care este trimisă în vara anului 1943 să-și petreacă vacanța de vară la Mangalia. Acolo află la radio despre decesul tatălui. Tulburările personale o vor însoți multă vreme, și probabil doar începerea unei susținute activități culturale și politice în exilul parizian va disipa orice urmă a tentațiilor de a-și lua viața. Este posibil ca și distrugerea jurnalelor personale din perioada adolescenței și tinereții, decisă în anii ’90, nu înainte însă de a extrage din ele esența a două cărți, să fie legată tot de dorința de a nu expune posterității ceea ce poate că privea retrospectiv a fi fost rătăciri prin labirinturile tinereții. Pierderea succesivă a tatălui răpus prematur de boală și a mamei exterminate în derivata românească a Gulagului au însoțit-o însă permanent:
‘Acestor(i) irizări de prospețime și de seninătate din viața Monicăi Lovinescu, li se asociază cu obstinație sindroamele de autoculpabilizare pe care le contabilizează autoarea atât după moartea tatălui cât și după moartea mamei, și care îi vor marca ființa și scrisul până la moarte. În acest sens, ne putem întoarce preț de o nouă privire contextualizantă la modelele care au marcat adolescența și tinerețea Monicăi Lovinescu. Tatăl și mama, deasupra tuturor. Tatăl și mama, adică cei care o făuriseră atât ca pe un copil frumos, dar și ca scriitoare, ca analist, ca o conștiință angajată în destinul comun, ca un critic cu discernământ.’ (pag. 161)
Angela Furtună surprinde excelent momentul maturizării, al deciziei luate la răscrucea vieții și al pornirii fără întoarcere nu numai prin alegerea exilului cât timp regimul comunist mai acapara Romania dar și a renunțării la o carieră care se anunță strălucită în literatura de ficțiune sau în regia de teatru în favoarea criticii literare și a militantismului anti-totalitar:
‘Pierduse într-un timp scurt cei trei piloni ai libertății: pe tata, țara de origine, și pe mama (rămasă ostatică în țara pierdută, și aflată sub ocupație bolșevică). Singură acum, în fața unei lumi formată numai din pământ și din cer – construită doar din tărâmul fară granițe al exilului, ca lume imponderabilă și fără piloni de susținere -, copleșită de povara de a fi doar prin ea însăși ceea ce fusese menită a fi, dar încă nu putuse cuprinde, Monica are intuiția să renunțe la bocet, la auto-compătimire, la scâncetul interior al ființei speriate,”suprimând din Jurnal orice accent de jelanie”. Din slăbiciunile omului expus reimplantării într-un mediu de cultură străin, desi nu tocmai necunoscut – căci asimilat prin educație -, Monica Lovinescu se va reinventa, după legi noi, care o opuneau sieși pe sine. … avea să-și prescrie singura rețetă psihologică a supraviețuitoarei, căreia îi vă adaugă mai tărziu, după corolar, componenta etica.’ (pag. 83-84)
În ultimele luni ale vieții, când moartea reală și inevitabila o ajunge din urmă, este vizitată de fantomele celor pe care i-a iubit. Mama este prezentă, dar nu și tatăl, ci soțul, Virgil Ierunca, sau poate că imaginea acestuia îi contopește pe cei doi bărbați ai vieții sale.
‘În sfârșit, omul, care avusese destinul și iluminarea de a iubi, în ciuda trăirii stării unice de explicitare a fiarei – ipostaziată în chip de rău politic cu care se luptase o viață -, începea să-și aparțină numai sieși, pe măsură ce bătăliile Războiului Rece și ale lumii exterioare se mutaseră în altă parte, lăsând soldatul ideilor la vatră, scoțând combatantul pentru democrație de sub lumina reflectoarelor, inchizându-i microfonul. Revenit la sine, omul se dezleagă de idealuri și de teorii, își adună cu ultimele puteri firimiturile de viață și se lasă captat numai de ființele cele mai iubite: mama și Virgil. Din păcate nu le mai poate îmbrățișa, de vreme ce ele nu se mai manifestă decât ca forme de energie a evocării.’ (pag. 65)
Angela Furtună nu face în această carte o analiză detaliată a traseului intelectual al Monicai Lovinescu, însă punctează câteva elemente esențiale, legându-le cu biografia și în special cu anii de formare spirituală în România și apoi primii ani ai exilului la Paris. Fiica esteticianului și a teoreticianului literar care dezvoltase în detaliu concepția autonomiei esteticului avea să expună la rândul său un triplet de concepte care definesc atitudinea față de literatură și cultură în general și reprezintă specific structura de referință pentru analiza operelor create în perioada comunistă în România și în Europa Răsăriteană. În concepția ei, etica, estetica și est-etica (concept preluat de la istoricul englez Timothy Garton Ash) sunt de nedespărțit. ‘Nu poți scrie cu aceeași mână delațiuni și capodopere’ este una dintre frazele ei exemplare. Modelul absolut al conștiinței scriitoricești combinate cu etica impecabilă este Soljenițîn. (Îmi amintesc clar și îmi răsună încă vocea ei în amintire citind și analizând acum aproape jumătate de secol din ‘Arhipelagul Gulag’ la microfonul ‘Tezelor și Antitezelor’). În România singurul echivalent ar fi, în concepția Monicăi Lovinescu, Paul Goma cel din perioada dizidentei. Și restul? Angela Furtună îl citează aici pe Aurel Sasu care în ‘Dicționarul limbii române de lemn’ publicat în 2008 aprecia că aportul adus de scriitorii colaboraționiști, obscuri sau importanți, la consolidarea și apoi la continuitatea comodă a regimului comunist nu este de neglijat.
Teza aceasta merita puțină discuție și nuanțare. Nu cred că se pot disputa efectele devastatoare ale abținerii de la libertate. Este însă refugiul în estetic (sub formele sale diverse – poezie modernă, arta abstractă, filosofie nepolitizată, experimentare artistică în discipline diverse) o formă condamnabilă de a evita atitudinea fermă față de cele ce se petrec în jur, sau poate o doar o manifestare a instinctului de supraviețuire ca scriitor sau artist profesionist, sau poate chiar o formă timidă de rezistență prin cultura, creând bule fragile de frumos izolate de cenușiul din jur? În plus îmi pare că detectez o lipsă de consecventa în aplicarea acelorași criterii de judecata de către Monica Lovinescu însăși, îngăduitoare sau chiar aprobatoare în tinerețe fata de scriitorii care încercau să se refugieze în estetic în scurta perioadă de iluzie a libertății dintre dictaturi (1944-1946) și atitudinea critică fata de ‘evazioniștii’ care abordaseră în esență practici similare în perioada ceaușistă, refuzând însă politizarea și înregimentarea în corul adulatorilor regimului. Poate că Goma ar fi trebuit să fie într-adevăr un Soljenițîn al romanilor, dar în definitiv nici măcar Uniunea Sovietica nu a avut mai mult decât un singur Soljenițîn. (Interesant ar fi de analizat cândva paralelismul dintre alunecările ambilor spre extremele naționaliste spre sfârșitul carierelor lor literare și publice, dar asta este deja în afara scopului cărții.) Iar daca Goma nu a devenit un Soljenițîn, oare asta se datorează doar faptului că nu a fost publicat în România (a fost în schimb citit și promovat susținut de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca de la microfoanele Europei Libere) ci și deoarece nu a scris cărți de aceeași valoare și amploare precum confratele său rus?
Mai exista câteva teme sau detalii care ar fi meritat cred să fie aprofundate. Din descrierea exilului românesc și a fărâmițării sale auto-distructive lipsește orice referință la faptul că unii dintre exponenții săi erau descendenți ai ideologiilor fasciste și legionare sau/și foști funcționari sau chiar demnitari ai regimului dictatorial de dreapta al lui Ion Antonescu, că mulți dintre ei au ascuns aceste detalii supărătoare ale biografiilor de tinerețe, și că dezavuările, dacă au venit, au venit de multe ori târziu. Este menționată prietenia cu Cioran, dar și în legătură cu el aceste aspecte de umbră al persoanei și personalității sale sunt omise. O altă omisiune aproape totală care nu mi se pare justificată în contextul analizei post-decembriste a trecutului comunist în România este menționarea doar într-o notă de subsol a comisiei Tismăneanu și a raportului citit în Parlamentul României. Acesta aproape completă ignorare din analiza Angelei Furtuna mi se pare că minimizează amploarea activității comisiei, inclusiv controversele legate de ea. În fine, afirmația că procesul cooperativizării nu ar fi fost reflectat în literatura română mi se pare de asemenea că ar necesita o actualizare.
Între paginile remarcabile ale cărții cred că trebuie menționate cele care analizează contribuțiile Monicăi Lovinescu la definirea criteriilor est-etice de evaluare a operelor literare, paralela comparativă a noțiunilor de marxism, leninism și bolșevism cu distincțiile atât de necesare și de esențiale, dar și cu trăsăturile comune ale iacobinismului perfecționat și necesitații inventării oponenților interni și a dușmanilor externi, și identificarea ingineriei sociale ca una dintre trăsăturile definitorii ale totalitarismelor secolului 20:
‘Monica Lovinescu este contemporană cu toate aceste forme, conjugate, de revoluție și de evoluție sistemică, adesea prin forțarea schemelor inginerești sociale și utopice, și care se produc simultan la nivelul limbajelor, al tehnologiei, al gândirii filosofice și politice, al creației inclusiv al creației literare; autoarea meditează adesea, într-un registru analitic și critic foarte larg și argumentativ, la teza conform căreia niciun scop nu poate justifica vreodată orice fel de mijloace. Arendt-iana, Monica Lovinescu a repudiat, cu multă convingere, orice formă de abordare utopică prin inginerie utopică și prin inginerie socială, întâlnite în sfera gândirii politice, inclusiv absolutismele estetizante, precum autonomia esteticului, întâlnite în sfera literaturii și artei.’ (pag. 129)
Câteva cuvinte despre stilul Angelei Furtună. Lectura acestei cărți nu este ușoară. În multe locuri frazele sunt lungi și complicate de o sintaxă greoaie și de folosirea de termeni rar utilizați în româna curentă (majoritatea de sorginte franceză) care au sinonime evidente mult mai uzuale. Nu stiu dacă abordarea acestui stil este intenționată, dar cred că la o viitoare ediție actualizată a cărții o revizuire editorială ar fi extrem de benefică pentru cititori. De altfel, în alte momente, Angela Furtună dovedește că știe să scrie bine. Un exemplu este descrierea cu fraze scurte și talent epic de la pagina 164 a momentului în care tânăra Monica Lovinescu află vestea morții tatălui ei.
‘Monica Lovinescu – Tezaurul secret’ este o carte care adaugă câteva contribuții importante cunoașterii personalității Monicăi Lovinescu și înțelegerii formării sale, ca și a atitudinilor etice și estetice care au ghidat-o de-a lungul întregii sale vieți și activități. Daca una dintre formele luptei cu uitarea este construirea de monumente, atunci putem spune că Angela Furtună a adăugat câteva cărămizi esențiale structurii de rezistență a proiectului. Este vorba de altfel despre un proiect în mișcare, care are drept scop și ne-uitarea și cunoașterea și citirea operei. Recuperarea Monicăi Lovinescu continuă.
