Romantic fantasies are not exactly my favorite genre of film, but when they succeed, they have a good chance of being very enjoyable. I had quite a few expectations from ‘A Big Bold Beautiful Journey‘. I liked the title a lot first of all. I was attracted by the cinematic idea that I glimpsed when watching the trailer. I didn’t know the director Kogonada, but IMDB told me that he is a connoisseur of cinema and that he has made video essays about many of the directors for whom I have immense admiration. Finally, the lead roles are played by Colin Farrell and Margot Robbie. The disappointment, however, was more or less in line with expectations.
‘A Big Bold Beautiful Journey‘ starts as a romantic story. David and Sarah meet at the wedding of a mutual friend, a few hundred kilometers from the city where they live in different neighborhoods. They probably have good jobs and relatively comfortable lives, but the script intentionally doesn’t provide any information about anything other than their romantic aspirations or counter-aspirations. They’re around their 40s (he might be a little older, she might be a little younger) and they’re both single and pretty convinced, for different reasons, that they’ll never get married. From the second scene we can already guess what’s going to happen in their relationship, but how it happens is what matters. A torrential downpour breaks out and the two are forced to rent cars from a car rental company like no other, which may even have other business goals than just renting cars. The GPS device that the strange rental agents convince them to include in the rental works like a kind of ChatGPT from Stanley Kubrick’s time (the one with HAL 9000) and they will soon be guided to open doors to … I’ll stop here to avoid spoilers. I’ll just mention that from here we enter together with the heroes into a fantastic universe, where time is relative and nostalgia for the past overwhelms reality.
The source of inspiration for screenwriter Seth Reiss seems to have been the films written by Charlie Kaufman. However, the wealth of ideas, the multitude of cultural references and the poetic vein of the films written by Kaufman are missing. After we understand the motivations of the two’s reluctance to comit in the relationship, and this happens before half the screening time, the story slows down and there is no more significant development, all being reduced to the banal questions ‘when will they kiss?’ and ‘will they get back together before the end?’. There are many beautiful things along the way, for example Benjamin Loeb‘s cinematography (sometimes perhaps intentionally excessively sweet) and the presence of the two excellent actors Colin Farrell and Margot Robbie, even if the chemistry between them doesn’t work perfectly on screen. Starting from an interesting idea, ‘A Big Bold Beautiful Journey‘ manages to be only beautiful, but is also boring and leaves the impression of lasting too long.
Festivalul Internațional George Enescu a ajuns în acest an la a XXVII-a ediție. Am fost la București pentru aproape întreaga durată a evenimentului care transformă orașul în capitală culturală a Europei o dată la fiecare doi ani, fără a avea nevoie de vreo proclamare oficială. Din nou s-au întâlnit aici, în splendida sală a Ateneului Român (în opinia mea, cea mai frumoasă sală de muzică din lume), în imensa și discutabila Sală a Palatului, în alte săli de concerte, dar și în spatii mai puțin convenționale – muzee, săli de conferințe, teatre și piețe publice –, mulți dintre cei mai buni muzicieni din lume și publicul lor cald și entuziast, dar nu de puține ori și critic, ba uneori chiar enervat. Copilăria eu mi-am petrecut-o cam la o sută de metri de cele două săli principale de concerte ale Capitalei. Eram prea mic pentru a-mi aminti prima ediție, aveam doar cinci ani în 1958, așa încât faptul că parcă am asistat la întâlnirea dintre Yehudi Menuhin și David Oistrach pentru interpretarea Concertului pentru două viori în re minor de Bach (reluat la această ediție) probabil că se datorează unor înregistrări filmate amplificate de imaginație. Edițiile următoare însă încep să mi le amintesc suficient de bine pentru a putea astăzi, după experiența unei vieți de meloman, să compar festivalurile de acum 60 de ani cu cele de astăzi. Cum arată, deci, din perspectiva unui meloman pasionat, Festivalul Enescu în epoca rețelelor sociale, a telefoanelor inteligente, a spectacolelor multimedia și a inteligenței artificiale (IA)?
(sursa imaginii – autorul)
Directorul artistic al Festivalului, dirijorul Cristian Măcelaru, și-a declarat încă din momentul preluării formidabilei responsabilități a conducerii și organizării evenimentului intenția de a deschide programele în direcții multiple, păstrând în același timp nucleul valoric format din colaborarea cu unele dintre cele mai prestigioase instituții muzicale, orchestre, soliști și dirijori de prim rang pe scena muzicală contemporană. Deschiderea este vizibilă și în diversificarea formatelor, și în structura programelor, și în metodele de popularizare și acces ale evenimentelor. Festivalul a durat 29 de zile și fiecare dintre acestea a oferit programe multiple, în genuri și stiluri diverse. Biletele au fost puse în vânzare cu peste șase luni în avans, a existat și un sistem de abonamente (cam rigid și scump în opinia mea), și cei care au dorit să se asigure de locuri la concertele cele mai solicitate au trebuit să fie prezenți în fața calculatoarelor pe 15 februarie, ora 12 fix, și nici atunci succesul nu le era asigurat. Festivalul a colaborat în acest scop cu agenții de bilete din România, iar cei care aveau deja conturi create erau în evident avantaj. Nu toate programele erau definitive în momentul punerii în vânzare a biletelor (de exemplu, pentru concertele Orchestrei Naționale a Franței dirijate chiar de Măcelaru nu se cunoșteau soliștii și programele) și au mai intervenit și schimbări în program, cum a fost cea cauzata de starea sănătății Marthei Argerich, care nu au fost administrate prea elegant de organizatori. Celor care cumpăraseră bilete la datele anunțate inițial (30 și 31 august) nu li s-a trimis niciun mesaj despre schimbare, beneficiarii fiind cei care cumpăraseră bilete pe 15-16 septembrie la cu totul alte concerte. De partea plusurilor, menționez că multe dintre concerte au fost transmise și în direct de pe pagina de Web a Festivalului și au rămas accesibile pe streaming timp de 24 de ore după încheierea înregistrărilor.
(sursa imaginii – autorul)
Dacă lărgirea bazei de iubitori ai muzicii era un scop declarat al Festivalului, au fost imposibil de evitat discuțiile devenite deja ‘clasice’ despre normele de conduită și despre ținuta vestimentară a spectatorilor în sălile de concerte. Am observat un progres remarcabil în comparație cu edițiile din anii precedenți în ceea ce privește înțelegerea structurii lucrărilor din programe și inoportunitatea aplauzelor între părți. În schimb, s-au înmulțit supărător telefoanele care fotografiază, filmează, înregistrează în timpul concertelor. Stând în lojă la unul dintre concertele de la Ateneu am putut vedea aproape în fiecare rând câte un telefon care încălca brutal și fățiș regulile pe care vocile politicoase înregistrate le reaminteau la începutul concertelor. Există soluții? Desigur. Și tehnice și legale. Nimic nu ar ajuta mai mult decât o amendă de o mie (în moneda dumneavoastră preferată) pentru oricine deschide un telefon înainte de aplauzele finale ale concertului (sau ale spectacolului de teatru, problema este comună). Cealaltă problemă aprig dezbătută este însă, în opinia mea, o falsă problemă. Este vorba despre ținuta la concerte. Este un păcat, în ochii unor persoane și personalități pentru care am mare respect, să nu te încadrezi ca spectator în norma ținutei de sărbătoare. Subiectului i-a fost dedicată o emisiune la TVR Cultural, moderată de Marius Constantinescu, iar maestrul Dan Grigore i-a dedicat un episod din minunata serie de podcasturi muzicale ale dânsului. Opinia mea este diferita. Eleganta și chiar și decenta sunt relative, țin de moda, vârstă, generație. Respectul față de muzică se manifestă în multe moduri, dar nu neapărat în stilul de îmbrăcăminte, care depinde, printre altele, și de gust, de posibilitățile financiare, de programul zilei fiecăruia dintre spectatori. În fine, sala de concert este un spațiu de întâlnire între artiști și iubitorii artei numite muzică, însă nu neapărat un spațiu sacru. Metaforele nu trebuie luate ad literam.
Câteva dintre concertele cele mai solicitate ale acestei ediții a Festivalului s-au bucurat de o amplificare multimedia care a devenit imediat subiect de controverse și reacții diverse, nu de puține ori extreme, și în presă, și pe rețelele sociale. Pentru concertele din 13 și 14 septembrie de la Sala Palatului, a fost solicitată colaborarea regizoarei de teatru și de multimedia Carmen Lidia Vidu. Pentru fiecare dintre aceste spectacole, reputata regizoare a recurs la o combinație de imagini filmate și create, folosind tehnici diverse, inclusiv recurgând la IA. Componentele multimedia au însoțit ‘Șeherezada’ lui Rimski-Korsakov, interpretată sâmbăta 13 septembrie de Orchestra Filarmonicii Regale din Londra (cea mai bună orchestră din actuala ediție în opinia mea), dirijată de Vasily Petrenko, și opera în concert ‘Lady Macbeth din Mțensk’ de Șostakovici, cu Orchestra Națională și Corul Academic Radio. Ceea ce spectatorii prezenți la evenimente și cei care au văzut înregistrările au experimentat a fost foarte diferit de un concert obișnuit. Carmen Lidia Vidu a dat formă și a transpus în imagini viziuni care pot fi foarte diferite de cele pe care gândurile noastre le creează la audierea muzicii. Opera lui Șostakovici țintește deja un spectacol încărcat de semnificații legate de putere și erotism, în timp ce ‘Șeherezada’ conține nuclee narative și permite imaginației să creeze personaje și legende. Reacțiile pe care le-am citit au fost diverse și diferite. În bula mea internetică, aproximativ trei sferturi dintre aprecieri au fost negative. Mulți dintre iubitorii muzicii pure au negat necesitatea sau oportunitatea unei transcrieri vizuale, alții au mărturisit că pur și simplu au închis ochii și s-au lăsat transportați de muzică în lumea propriilor fantezii și imagini. Alții, o minoritate, au fost însă vrăjiți, au apreciat spectacolul, au trăit o nouă dimensiune a creațiilor familiare lor din înregistrări sau pe scenele sălilor de concerte sau de operă. Voi adăuga doar o observație: cred că componenta multimedia a acestor spectacole trebuia mai bine pusă în evidență încă din faza de promovare și de vânzare a biletelor. Poate că se pierdeau câțiva spectatori din categoria amatorilor de muzică clasică pură, dar alții ar fi fost atrași. Aș mai menționa că nu este prima încercare de a crea astfel de spectacole la București. Cu un an în urmă, la aniversarea nașterii lui Enescu, Poema Română a fost prezentată într-o experiență imersivă la MINA – Muzeul Noii Arte Imersive. Dirijorul Cristian Măcelaru aprecia acel eveniment ca fiind ‘o nouă modalitate de a explora şi de a trăi această lucrare extraordinară, combinând sunetul, vizualul şi inovația tehnologică pentru a aduce publicului o experiență artistică interdisciplinară fără precedent’.
Carmen Lidia Vidu este și autoarea unei alte forme de exprimare vizuală care s-a proiectat pe 20 septembrie pe ceea ce este considerată cea mai mare suprafață destinată unei astfel de creații în lume – clădirea Parlamentului. Este vorba despre o lucrare de video-mapping inspirată din muzica lui George Enescu, rod al colaborării Festivalului cu iMapp (eveniment care adună creatori ai artelor luminilor din toată lumea) și cu celebrarea Zilelor Bucurestiului la a 566-a aniversare a primei atestări documentare a Capitalei. Un alt spectacol imersiv, accesibil virtual pe toată durata Festivalului, a fost „LUV s LUV” care îmbină limbajul coregrafic tradițional cu realitatea virtuală, aducând spectatorii într-o experiență multimedia interactivă. Publicul nu mai este doar martor la spectacol, ci participă imersiv la poveste, datorită tehnologiei de realitate virtuală (VR). Pe scenă și în universul digital apăreau patru personaje interpretate de dans – actorii companiei Gigi Căciuleanu, Romania Dance Company.
Cei care au răsfoit broșurile Festivalului (apărute zilnic, pe întreaga durată a evenimentului) au remarcat că printre marii muzicieni apare și numele lui Prateek Verma, cercetător în Inteligență Artificială la Universitatea Stanford în Departamentul de Inginerie Electrică, unde lucrează în domeniile modelelor mari de limbaj, Învățarea Mașinilor și a modelelor generative pentru muzică și sinteză de sunet. Este unul dintre semnele unui proces. Inteligența Artificială, tehnologiile multimedia, metodele electronice de creație, programare, organizare și comercializare își cuceresc treptat locul în acest eveniment. Nu este un proces simplu, controversele sunt firești. Muzica rămâne în centru, compozitorii, orchestrele, soliștii și dirijorii nu pot fi înlocuiți, dar miracolul este trăit și abordat din unghiuri noi. Să fim deschiși schimbărilor, să le urmărim cu atenție și să le apreciem după emoția pe care acestea le adaugă (sau dimpotrivă) experiențelor noastre de spectatori.
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’
‘One Battle After Another‘ is the first serious candidate for the next Academy Awards. I couldn’t have expected anything else from Paul Thomas Anderson, a film maker who has already demonstrated his talent for bringing complex stories to the screen that are relevant to the epochs in which his movies take place. Many will say that ‘One Battle After Another‘ is relevant to the immediate current events, to the chaos and polarization of the world we live in. And yet, in fact, the film is inspired by a novel by Thomas Pynchon (whose works Anderson also adapted into the screen with ‘Inherent Vice’) published in 2009, whose story takes place in the 1970s. The script metaphorically exposes the clash between two worlds and the lack of direct mention of contemporary political events gives the film an air of timelessness, probably intentional. This does not mean that most viewers of ‘One Battle After Another‘ will not also think politically about this film. The result will be exciting to some and annoying to others. There will be many viewers who will be enthusiastic about some scenes and bored or angry about others. This was my case as well.
The film depicts a polarized world, in which law enforcement equipped with all possible military technologies confronts a violent protest movement that organizes not only demonstrations but also guerrilla actions, freeing illegal immigrants from prisons near the southern border, robbing banks and bombing buildings in urban centers considered ‘symbols of capitalism’. The conflict is personalized by the confrontation between the violent Colonel Steven J. Lockshaw and the beautiful protester Perfidia, who, together with her lover Bob, are among the leaders of the anarchist-terrorist network that uses its own technologies to fight the system. When Perfidia gives birth to a baby girl (not before continuing to train in machine gun shooting even in the ninth month of pregnancy) the two parents must separate and melt in hiding. Perfidia, suspected of having betrayed her comrades in battle, disappears. 16 years later, an aging Bob, worn out not only by perpetual flight but also by drug use, will have to return to the arena to save his daughter – a rebel in her own way and the one of her generation – who is being pursued by Colonel Lockshaw for his own very personal reasons.
As an action movie, ‘One Battle After Another‘ works perfectly and engages the audience as they witness the constant confrontation between the anarchist rebels and the government forces that are on their trail. A secondary plot line associates the racist and obsessed colonel with a group of oligarchs who manipulate the world according to the model of the purest conspiracy theories. Paul Thomas Anderson seems to have intended to position this film at the intersection of political satire à la Kubrick and films with eccentric and violent heroes à la Tarantino, without losing the mainstream action movie fans. The caricature built by Sean Penn seemed to me too extreme to be effective, but that will probably not prevent him from being nominated for a Best Actor Academy Award and maybe even winning it. Leonardo DiCaprio is much more interesting in the role of the worn-out rebel and his relationship with his daughter (played by newcomer Chase Infiniti) is one of the most human and believable facets of the film. Other formidable actors appear including Benicio Del Toro, Regina Hall or Alana Haim about whom I can only say that I would have liked more consistent roles for each of them. The soundtrack created by Jonny Greenwood is exceptional, with long passages that emphasize the action scenes with silent cinema-style accompaniments. ‘One Battle After Another‘ tries to be too much at once and fails in some places. It’s like a firework that explodes with noise and color but quickly goes out and the smoke remains. It will probably be successful with the audiences and at the Academy Awards, but it will faint out, I think, in time, remaining mainly as a document of the way Hollywood tried to say something about the world, from a certain point of view, through a film that also did well at the box office.
Melodrama has not always had a negative or ironic connotation. In fact, in the 19th century this theatrical genre was closer to what the etymology of the word indicates, that is, a drama (usually set in a family environment) with music. Alain Resnais, the French director whose name is associated with the New Wave, although his films are very different from those of other famous directors of the movement, knew the art of theater well and explored the links between theater and film in the last decades of his life and career. ‘Mélo‘, his 1986 film is a melo-drama in the classic sense of the term and even more than that, since the heroes of the film are musicians and music plays an important role in the story. It is a very faithful adaptation of a 1929 play by Henri Bernstein, an almost forgotten playwright today, an interesting and picturesque character. Resnais‘s bet seems to have been to give life, with a combination of cinematographic and theatrical means, to a text that was not a literary masterpiece to start with, to which he nevertheless remained faithful. The dialogues from the play are preserved, only shortened and edited by Resnais. It is, actually one of the few films in which he intervened as a screenwriter, but without being credited for it. It can be said that Alain Resnais almost completely won the bet.
‘Mélo‘ is modeled as a filmed play. The credits look like a hall program and the sets are ostentatiously theatrical. We even have the raising and lowering of curtains that mark the three parts of the film (or three acts of the play, if you like). Pierre and Marcel are violinists and friends. In the first act, Marcel is invited to dinner by Pierre and his young wife, Romaine. While Marcel describes his love affairs, Romaine seems to fall under his spell. The next day she will visit him under the pretext of a musical audition that will mark the beginning of a relationship between the two. The story becomes complicated when Pierre falls ill, and his illness is possibly not unrelated to Romaine’s potion treatments. Just when the plot had taken a turn reminiscent of Hitchcock’s films, something unexpected happens. The integrity of the love triangle is in danger, and Romaine’s passion for one or the other of the two men ends up competing with their friendship.
Alain Resnais‘ films have often been appreciated for their cinematic qualities and technical inventiveness, but criticized for their apparent lack of emotion. Cinematographically, ‘Mélo‘ is interesting precisely for its theatricality, amplified by the image and the music. André Dussollier, the actor undertaking the role of Marcel, has a monologue of about six minutes in which he reveals all the hidden corners of his character, but I think that even if we had the best places at a theater performance, we would not be able to perceive all the acting nuances as in the close-up frame created by the director and his cinematographer. The confined spaces of the emphatically theatrical sets are expanded by games of mirrors. Two violin sonatas (one by Bach and the other by Brahms) will play important roles in the plot, but in this melo-drama, music is talked about more than music is performed or listened to. In addition to Dussollier, Pierre Arditi and Sabine Azéma appear in the other two roles of the love triangle, and Fanny Ardant in a supporting role. They all make up a small team of faithful actors who accompanied Resnais in his films of that period. They all know each other very well and interact wonderfully. It is from here, from within, that emotion erupts, and this minimalist and stylish film manages not only to rehabilitate theater in film but also to convey a message about friendship being stronger than passion.
‘Almost Famous‘ is a phenomenon movie. The screenwriter and director is Cameron Crowe, who between 1996 and 2001 wrote and directed several splendid feature movies (for this one he won an Academy Award for best original screenplay) and then practically … disappeared. We are in 2025, the film was made in 2000 and most of the story takes place in 1973. The distance of two generations allows us to appreciate the perspective. ‘Almost Famous‘ is one of the best feature films about the rock music world of the ’70s. At the same time it is a formidable ‘road movie’ and a film full of sensitivity about rebellion and coming of age in adolescence. The combination works very well. Even though it did not enjoy an initial success with the public, ‘Almost Famous‘ seems to have grown over time and today we can see it not only as a docu-drama about rock and rockers but also as a case study for the way the history of rock has been treated in films.
The main character is a kind of alter-ego of the director-screenwriter, whose passion for music led him to becoming a correspondent for specialized magazines in his teens. William Miller is a precocious kid. His mother is a widowed teacher, who wants all the best in the world for him and his sister, who is a few years older, but stifles them with her ambitions (she sends the boy to school two years early) and with conceptions that some would call rigid and others normal (daily phone calls when they are far away, total rejection of rock culture, music and especially drugs). The LPs collection that his sister, Anita, leaves him as a secret legacy when she leaves home on the day she turns 18 awakens his passion for music. His talent as a journalist earns him an assignment from the renowned magazine ‘Rolling Stone’ – to accompany on tour and write a report on a rock band called ‘Stillwater’. But the magazine doesn’t know about the age of their correspondent – 15 years old. The journey together with the band members and their female admirers will mean an initiation into music, love and life. Not only for William, but also for those around him – the beautiful girl who hides behind the pseudonym Penny Lane, the rock musicians who become his friends, even his mother who is apparently locked in the mentality of the previous generation.
‘Almost Famous‘ – although made in 2000 – is so well written, acted and produced that I had a feeling of immersion in the world of young Americans in 1973, even now, watching the film in 2025. The young people in this film were my generation, except that I lived thousands of miles away and behind an Iron Curtain. And yet, absolutely all the records in Anita’s collection were familiar to me. The role of William is played by Patrick Fugit, and that of rocker (and love rival) Russell Hammond is played by Billy Crudup. Both were in 2000 young actors, who have since developed decent careers, but ‘Almost Famous‘ remained a peak in their paths. Kate Hudson is fascinating in the role of the girl with whom the film’s heroes, but probably also many in the audiences fall in love. Frances McDormand is William’s mother, a role a little different from that of the other characters in the film and different from other roles in a career that has many other peaks. Finally, I couldn’t help but shed a tear for Philip Seymour Hoffman who plays another journalist and music critic, William’s mentor. It’s been more than ten incredible years since Hoffman is no more, and such a role, which was unknown to me, seemed to bring him back among us. If only for him, this film was worth seeing. But there were many other good reasons.
Colum McCann s-a născut în 1965 în Irlanda. Tatăl său era scriitor și jurnalist, așa încât Colum și-a petrecut o parte din copilărie în redacțiile ziarelor. În pofida sfaturilor și avertismentelor paternale, a decis să calce pe urmele tatălui său, a studiat jurnalistica și la 17 ani a câștigat la Dublin premiul ‘tânărului jurnalist al anului’. Trăiește din 1986 în Statele Unite unde s-a relocat pentru a deveni scriitor de ficțiune. Și a reușit. Fiecare dintre cărțile sale, care includ opt romane, este altfel, este interesantă, invită la lectură și la dezbatere. Stilul său combină talentul de a crea personaje și de a construi narațiuni coerente cu o documentare minuțioasă. Fiecare dintre cărțile sale este inspirată din realitate sau istorie trăita, multe dintre personajele sale amplifică în ficțiune eroi care au existat sau care încă trăiesc printre noi. Acesta este cazul și cu ‘Apeirogon’, al șaptelea roman al său, apărut în 2020 și publicat cu promptitudine în România în traducerea lui Bogdan Perdivară la Editura Litera. Cartea a fost un bookseller international și a fost selectată pentru listele de candidați ale unor premii de prestigiu în Statele Unite și în Franța.
Colum McCann abordează în ‘Apeirogon’ unul dintre cele mai complicate conflicte care incendiază în prezent planeta. Este unul dintre puținii scriitori care nu are legătură directă cu vreuna dintre părțile implicate și îndrăzneala lui cred că are legătură și cu originea sa irlandeză. Scriitorul a cunoscut de aproape un alt conflict la fel de complicat, cel dintre comunitățile catolică și protestantă din Irlanda de Nord, și acela având adânci rădăcini istorice, și acela considerat multă vreme de nerezolvat, și care totuși și-a găsit la sfârșitul secolului trecut o soluție pașnică prin acordul semnat în Vinerea Mare a anului 1998, o înțelegere care încă rezistă și menține pacea și coexistența în Ulster. Pentru a aborda conflictul dintre evrei și arabi din zona lumii numita Eretz Israel de unii, Palestina de ceilalți, el a luat ca filon central un caz real, bine cunoscut și intens mediatizat în Israel și Europa. Este vorba despre întâlnirea a doi părinți îndoliați – un israelian și un palestinian – ale căror fiice au murit în conflict. Rami Elhanan, un designer grafic israelian, și-a pierdut fiica, Smadar, asasinată într-un atentat terorist sinucigaș palestinian. Bassam Aramin, un funcționar palestinian și fost prizonier politic, și-a pierdut fiica, Abir, din cauza unui glonț de cauciuc tras de un soldat israelian. Cei doi s-au întâlnit în cadrul Cercului Părinților, un grup unde părinții ai căror copii au murit din cauza conflictului se pot reuni și își pot împărtăși poveștile. Contrar tuturor șanselor și așteptărilor, cei doi bărbați devin prieteni și călătoresc împreună în zonele conflictului și în toată lumea pentru a-și povesti experiențele, pentru a menține vii figurile fiicelor lor, pentru a pleda pentru o soluție de coexistență dintre cele doua tabere aflate într-un conflict violent și aparent fără sfârșit.
Intenția autorului a fost, cred, de a scrie o carte plina de speranță. Reușita este însă doar parțială.
Cum au ajuns cei doi bărbați, cei doi tați îndoliați, să poată ierta fără să uite, să recunoască, fiecare, în celălalt, un om care a suferit și el o pierdere irecuperabila și să-l accepte pe celălalt nu ca pe un dușman ci ca pe un semen alături de care poate fi construit un viitor pașnic comun? Mediile familiale și istoriile personale ale celor doi joacă un rol important în aceste decizii. Ei nu sunt neapărat ‘reprezentativi’ pentru cele două părți ale conflictului, fiind doar două figuri din mozaicul uman divers care alcătuiește cele două tabere. Rami trecuse fără înflăcărate prin serviciul militar, încearcă să fie un creator de conținut grafic care servește cu același talent profesional orice mișcare politică israeliană, și ajunge să se confrunte cu realitatea doar după ce tragedia lovește familia sa. Soția sa, dimpotrivă, este fiica lui Moti Peled, un general în retragere care a adoptat spre finalul vieții sale poziții la extrema stângă în tabăra păcii.
‘Îi venea să le răspundă, să le scrie că bunicul ei fusese semnatar al Declarației de Independență a Israelului, că tatăl ei luptase ca general în Războiul de Şase Zile, că soţul ei luptase în trei războaie israeliene, că fiii ei deciseseră singuri în privința serviciului militar, că şi fiica ei ar fi ajuns în armată dacă i s-ar fi dat ocazia, doar că nu i se dăduse. sau poate, dacă era să spună adevărul adevărat, era vina guvernului israelian, ei erau adevărații ucigaşi, şi, cu toate că aceste lucruri n-o umpleau neapărat de mândrie – era de fapt sigură că fiica ei ar fi refuzat milităria sau, cel puțin, ar fi intrat într-o brigadă medicală -, se petrecuseră de-a lungul istoriei patriei sale, în al cărei viitor nu-și mai punea mari speranțe, deşi cândva, în tinereţe, se visase parte a unui mozaic vast, Evreu Creştin Musulman Ateu Altceva Budist, n-avea a face numele, o țară care să fie complicată, nuanțată, democratică, vizionară, un loc unde ideea unor scrisori îmbibate de ură precum cele care continuau să-i apară pe birou să fie izgonită din imaginația patriotică, unde ideea însăşi de patriotism să nu se aplice neapărat unei țări ori naţiuni, ci unui fel de a exista care să poată fi numit pe drept uman, deşi era gata să recunoască, dată fiind istoria în general şi mai ales cea a statului Israel, că dorința însăşi aproape devenise ridicolă, și totuși singura cale de a lupta cu absurdul era să ridice vocea contra lui cu speranța deșartă că cineva ar putea-o auzi, mai ales în instituțiile de educație, unde mințile erau încă maleabile și otrava nu pătrunsese, sau nu pătrunsese încă, în conștiințe.’
Pentru Rami însă, trezirea începe doar atunci când, devenit din israelian apolitic un părinte îndoliat, cunoaște părinții altor victime nevinovate ale conflictului, copii sau tineri uciși înainte de a-și împlini sau chiar de a-și visa visele:
‘În Israel, să fii îndoliat înseamnă să faci parte din tradiție, din ceva groaznic, dar și sacru totodată. Și nu mă gândisem că într-o zi aveam să mă număr printre jeluitori.
Veneau şi tot veneau, erau o mulțime. Apoi însă am văzut altceva, un lucru cu totul nou pentru mine, pentru ochii, mintea, inima şi creierul meu. În timp ce stăteam proțăpit acolo am văzut apropiindu-se un autobuz cu palestinieni. Ascultaţi-mă… am rămas tablou. Știam că asta urma să se întâmple, dar tot nu-mi venea a crede ochilor. Arabi? Pe bune? În aceeași adunare cu israelienii ăştia? Cum era cu putinţă? Un palestinian care gândea, simțea, respira? Ţin minte că am văzut o doamnă în negru, cu veșmânt palestinian tradițional, cu capul acoperit – vă dați seama, genul de femeie care ar fi putut să fie mama vreunuia dintre atentatorii care-mi luaseră copilul. A coborât lent şi elegant din autobuz şi a păşit în direcţia mea. Apoi am văzut că strângea la piept o fotografie a fiicei ei. A trecut pe lângă mine. Nu mă puteam mişca. A fost ca un cutremur interior: femeia asta îşi pierduse copila. Poate că sună simplu, dar nu a fost. Fusesem închis într-un soi de cosciug. A fost de parcă aş fi deschis brusc ochii. Durerea mea și ai ei, aceeași durere.’
Pentru palestinianul Bassam, trezirea are loc în închisoare. La 17 ani este arestat pentru participarea într-un atac terorist. Ca tânăr palestinian, i se păruse firesc să participe în protestele violente ale primei Intifade (anii 1987 – 1993) care includeau ‘nevinovate’ aruncări cu pietre asupra civililor sau soldaților israelieni și uneori degenerau în atacuri armate cum este cel în care participase. El și prietenii săi găsiseră grenade abandonate din vreunul dintre războaiele precedente și le folosiseră împotrivă militarilor israelieni. Fusese arestat, judecat și condamnat. Semnificativă este descrierea închisorilor israeliene. Sunt relatate pe larg un șir de incidente și torturi pe care le consider în mare parte neverosimile. Nu este negat însă faptul că prizonierii, chiar cei condamnați pentru acte de terorism cum era Bassam, aveau la dispoziție televizoare și își puteau continua și termina studiile in perioada detenției. În cei șase ani petrecuți în închisoare, tânărul palestinian urmează nu doar ceea ce metaforic este numită ‘universitatea pușcăriilor’ ci urmează studii academice, absolvă o universitate și începe un doctorat. Tema acestui doctorat este cea care stârnește uimirea: este Holocaustul! La o emisiune de televiziune dintr-o zi memorială, Bassam are revelația umanității celeilalte părți tocmai prin suferința și persecuțiile trăite de părinții și bunicii celor care-i sunt temniceri, în care poate începe să vadă altceva decât dușmani.
‘În seara de dinaintea Zilei Amintirii Holocaustului a deschis televizorul și s-a uitat la un documentar. Nu i s-a părut surprinzător. Bassam era obişnuit cu propaganda lor. S-ar fi uitat oricum.
Voia să vadă evrei murind. Unul după altul. Să-i vadă cum se prăbușesc. Cum flămânzesc. Cum cad secerați în şanţuri. Voia să vadă cum se înalță gazul spre tavan. Voia să li se plătească cu aceeași monedă. Să fie de față la anihilarea lor.
La douăzeci de ani, acolo, pe pat, Bassam aştepta un moment în care să aplaude.
…
A început să lucreze la dizertația sa de master intitulată ‘Holocaustul: Uzul și abuzul de istorie și memorie. Scria de mână. Gândea în arabă, dar scria în engleză. Era conștient că acestea nu erau idei noi, ci doar noi pentru el. Se simțea totuși în pielea unui explorator. Pornise în larg. De cele mai multe ori sfârșea naufragiat la loc, pe țărm, însă când și când i se părea că zărește un petic nou de pământ. Însă, de cum dădea să pună piciorul pe uscat, se făcea nevăzut. Asta e adevărata teroare, își spunea. Îi revenea o responsabilitate pe care n-o putea trata superficial. Voia să vorbească despre folosirea trecutului ca justificare pentru prezent. Despre spirala istoriei, cu fiecare moment înlănțuit de următorul moment. Despre locul în care trecutul se intersectează cu viitorul.’
Colum McCann scrie frumos și interesant. Cartea este structurată piramidal. Primele 500 de capitole sunt numerotate crescător de la 1 la 500, urmează un capitol central mai consistent, și apoi alte 500 de capitole numerotate descrescător de la 500 la 1. În total 1001 de capitole, precum numărul nopților Seherezadei din capodopera narativă a literaturii arabe. Un capitol poate include un text mai scurt sau mai lung, un dialog, o singură propoziție, o imagine. Unele dintre texte sunt măiastre înșiruiri, cum este cea care enumeră numele diverse ale zidului de separare construit de Israel între 2000 și 2005 pentru a preveni atentatele teroriste ale celei de-a doua Intifade care făcuseră multe sute de victime nevinovate.
‘Zidul de separare. Numit și Bariera de Separare. Știut și drept Gardul de Separare. Zis și Zidul de Securitate, Gardul de Securitate. Numit și Zidul Apartheidului, Zidul Păcii, Zidul Izolării, Zidul Rușinii, Zidul Malului Vestic, Zidul Administrației, Zidul Anexării, Zidul Zonei Tampon, Zidul Teoriștilor, Zidul Infiltraților, Zidul Sabotorilor, Zidul Obstacol, Zidul Demografic, Zidul Teritoriilor, Zidul Colonizării, Zidul Unificării, Zidul Rasist, Zidul Sanctuar, Zidul Ștreangului, Zidul Blestemului, Zidul Reconcilierii, Zidul Fricii. Mai este știut sub nume precum Țarcul, Cotețul, Capcana, Ștreangul, Protectorul și Cușca.’
Acesta este unul dintre pasajele mai echilibrate și care permite o perspectivă multiplă a conflictului. Nu sunt însă multe ca acesta. Colum McCann trișează de multe ori în ceea ce scrie și în cea ce omite. Da, viețile lui Rami și a lui Bassam sunt diferite de o parte și de alta a Zidului, de o parte și de alta a conflictului. Dar care sunt cauzele acestor diferențe? Prezentarea este părtinitoare și lipsită de fundament istoric. Nu am recunoscut nimic din societatea israeliană, cea care este cealaltă jumătate a conflictului decât cea pe care se poziționează Colum McCann și sursele sale de informație. Exemplele sunt la tot pasul, de la folosirea permanentă a numirii palestiniene a teritoriilor în dispută și nici macar o singură dată a celei evreiești până la detalii aproape ridicole cum sunt cele despre inelele metalice pe care ornitologii israelieni le-ar pune pasărilor călătoare. (McCann iubește și utilizează extensiv metafora păsărilor). Capitolul 141 (în sens crescător) este compus din câteva cuvinte: ‘Spitalul israelian. La Ein Kerem. Cândva un străvechi cătun palestinian.’ Este un alt exemplu de dezinformare, de data asta prin ‘istorie selectivă’. Ein Karem nu a fost în istorie ‘un străvechi cătun palestinian’. Decât dacă crezi că istoria a început acum o sută de ani. A fost o așezare evreiască la periferia Ierusalimului în perioada celui de-al doilea Templu, acum două mii de ani. Aici s-a născut, conform tradiției creștine Ioan Botezătorul. Care era evreu.
Terminologia este importantă într-o carte care se ocupă de un conflict atât de încărcat de istorie. Cuvantele ‘terorist’ sau ‘terorism’ nu apar aproape deloc. Ucigașii lui Smadar sunt numiți ‘luptători’. Asta nu mai este doar terminologie ci si luare de atitudine. Este complet ignorat faptul că nici soarta celor două victime nu este simetrică. Adolescenta israeliana Smadar a fost asasinată de teroriști care au planificat cu minuțiozitate un atentat contra populației civile. Adolescenta palestiniană Abir a fost victimă colaterală, în împrejurări nu complet elucidate, a unui incident în care soldați israelieni răspundeau unui atac violent. Soldatul Y.A., bănuit că ar fi apăsat pe trăgaci a fost anchetat și judecat pentru fapta sa de două tribunale israeliene. Două capitole se ocupa de soarta posibilă în viitor a acestui tânăr care s-a găsit într-o situație imposibilă, în care niciun tânăr de 18 sau 19 ani nu ar trebui să se găsească, acționând probabil din instinct de apărare, fără nicio intenție de a ucide. Păcat că Colum McCann nu a investigat mai mult, chiar și prin ficțiune, destinul acestui soldat. Adevărata reconciliere va fi posibilă, poate, când Y.A. și tinerii palestinieni de cealaltă parte a conflictului vor fi aduși în situația de a reflecta asupra faptelor lor.
Conflictul dintre evrei și arabi în Eretz Israel este unul complex și tragic, cu ramificații istorice, politice, teritoriale și religioase, un conflict care a costat un uriaș preț uman de ambele părți. A scrie despre acest conflict cere cunoașterea profundă a trecutului și a prezentului și empatie reală pentru toate părțile implicate. Nu acesta este cazul cu această carte. Ca într-un western, autorul a decis, înainte de a scrie primul rând din carte, cine sunt ‘bad guys’ și cine sunt ‘good guys’. Se simte asta aproape în fiecare dintre cele 1001 de capitole. Ceea ce a rezultat este o imagine falsă pentru cei care nu au fost vreodată în Israel, care nu au citit destulă istorie, care nu cunosc mentalitatea, visele, dorințele de pace și liniște ale evreilor din Israel, confruntarea lor permanentă cu terorismul și cu refuzul acceptării existenței statului evreiesc. Nici palestinienilor nu cred că această carte le face un bun serviciu – societatea lor este mult mai complexă și mai plină de contradicții decât este descrisă în carte, iar sursele suferințelor lor sunt mult mai profunde decât simplista și obsesiva blamare a ocupației. ‘Apeirogon’ nu este mult mai mult decât o carte de propagandă. Nu este un poligon cu infinit de multe fațete (cum indică titlul), ci o oglindă deformată. Cartea este bine și interesant scrisă, Colum McCann are talent, dar talent aveau și Leni Riefenstahl sau Ilya Ehrenburg. Interesant de menționat este că exact în aceste zile o dramatizare a romanului este pusă în scenă la un teatru din Jaffo, în Israel. Ca cititori putem lua din această carte speranța că apropierea și reconcilierea este posibilă, dar realitatea cu care are de luptat această speranță este copleșitoare. Speranța totdeauna moare ultima, se zice. Pacea se bazează însă nu pe uitare ci pe cunoașterea adevărului și asumarea acestuia.
Unul dintre ei este cel mai bogat om din lume, sau poate ‘doar’ al doilea cel mai bogat om din lume. Celălalt este al patrulea cel mai bogat om din lume. Împreună, averile lor depășesc 630 de miliarde de dolari. Suma aceasta reprezintă mai mult decât tot ceea ce guvernul american a investit în cercetarea și explorarea spațială de la începutul erei cosmice. Comparația nu este întâmplătoare. Confruntarea dintre doi mari bogătași americani domină astăzi industria și cercetarea științifică a spațiului extraterestru. Interese imense sunt în joc. Cei doi, care au acumulat averile lor în ultimele trei decenii, ca urmare a succeselor în domenii diferite ale economiei, legate sau facilitate de tehnologii avansate, sunt hotărâți să-și investească tot restul vieții și cea mai mare parte a uriașelor lor resurse financiare pentru a transforma în realitate viziunile lor despre evoluția viitoare a omenirii. Iar aceste viziuni, care, în mare măsură, sunt legate de extinderea habitatului și a economiei omenirii dincolo de limitele planetei unde ne-am născut, sunt foarte diferite una de cealaltă. Este vorba desigur despre Elon Musk și Jeff Bezos.
Dacă viziunile sunt diferite, sursa acestora este comună. Și Musk, și Bezos sunt convinși că, dacă omenirea are vreun viitor, acesta depinde de prezența și activitatea omenească în spațiu. Musk și-a petrecut prima parte a copilăriei în Africa de Sud, în perioada destrămării regimului politic și social care asigura dominația castei din care făcea parte. Părinții săi au divorțat când Elon avea opt ani și băiețelul s-a refugiat în lecturi. Scriitori de science-fiction precum Isaac Asimov și Douglas Adams au devenit autorii săi preferați, alături de Tolkien. Dacă lumile din jurul tău se destramă sau stabilitatea acestora este sub semnul întrebării, atunci soluția poate fi găsită în lumi imaginare. Lumile imaginare nu sunt însă, în viziunea lui Musk, și imposibile. Ele pot fi construite și drumul spre ele este parcurs de cei care îndrăznesc să gândească altfel. Unul dintre idolii familiei Musk era Wernher von Braun, savantul care contribuise la programul de rachete al naziștilor în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și care fusese apoi racolat de guvernul american, aducând o contribuție semnificativă la dezvoltarea primelor programe de explorare spațială americane. Fapt mai puțin cunoscut, Von Braun scrisese în 1949 un roman de science-fiction numit ‘Project Mars’, care descria planeta Marte condusă de o nouă formă de guvernământ – o tehnocrație capabilă să înfăptuiască cele mai îndrăznețe planuri. În fruntea acesteia se afla un ‘conducător suprem’ numit Elon-ul! Nu știu dacă această carte l-a influențat direct pe Elon Musk, nici măcar dacă o fi citit-o, dar planeta Marte a ocupat un loc important în aproape tot ceea ce a realizat până acum și plănuiește să realizeze în viitor.
Bezos, cu șapte ani mai în vârstă decât Musk, a avut ocazia să vadă cu ochii săi de copil în vârstă de cinci ani primii pași ai unui om pe Lună, în 1969. Fascinația pentru explorarea spațială a existat la Bezos, însă traseul său în afaceri l-a îndepărtat de acest domeniu pentru multe decenii. În psihologia sa, nu există angoase apocaliptice precum la Musk. În schimb, aspectele ecologice îl preocupă permanent, iar calculele economice îi demonstrează că planeta va epuiza în decurs de câteva secole resursele de materii prime și de energie.
Elon Musk este probabil pământeanul care are cea mai mare influență în prezent asupra dezvoltării tehnologiilor spațiale. În 2024, 95% din totalul lansărilor de rachete a fost efectuat de firma sa SpaceX. NASA, agenția spațială americană, care a dominat primele decenii ale explorării spațiale, a fost mai degrabă pasagerul decât partenerul lui SpaceX. Schimbarea de paradigmă a politicii americane în spațiu, care pune acum accentul pe contribuția firmelor particulare în locul industriilor guvernamentale, a făcut din firma lui Musk liderul mondial necontestat în acest moment. SpaceX construiește cea mai puternică rachetă din istoria civilizației, cea care ar putea să ducă spre Marte primele misiuni în mai puțin decât un deceniu. Pentru NASA deci, SpaceX este și furnizor și partener, dar multe dintre planurile lui Elon Musk sunt independente de programul Artemis sau de alte proiecte ale guvernului american. Rachetele sale sunt permanent testate, multe teste eșuează și apoi sunt repetate, până când succesul devine rutină. Economia, adică controlul costurilor explorării spațiale, se schimbă dramatic în condițiile în care concepția reutilizării componentelor zborurilor spațiale devine dominantă. Planurile lui Musk sunt îndrăznețe și agresive. Ideea centrală este întemeierea unui oraș autosustenabil pe Marte. Această viziune include trimiterea de convoaie de roboți și apoi de oameni să trăiască în habitate închise, probabil în regiunea Arcadia de pe Marte, o câmpie mare, relativ netedă, în zonele joase nordice ale planetei, caracterizată prin fluxuri de lavă solidificată, depozite eoliene și potențială gheață de apă aproape de suprafață. Acolo, apa necesară susținerii unei astfel de colonii ar putea fi captată la mai puțin de 30 de centimetri sub suprafața planetei. Ceea ce urmărește Musk este să supună planeta Marte unui proces numit terraformare, în care oamenii fac planeta roșie mai asemănătoare Pământului, prin pomparea de gaze în atmosferă pentru a crea temperaturi mai calde și prin crearea unui ciclu al apei care-l imită pe cel al planetei noastre natale. Oamenii de știință, însă, nu sunt de acord cu privire la a fi posibilă, din punct de vedere fizic, terraformarea. Metodele de generare a acestui nou ecosistem (explozii nucleare la polii planetei?) sunt încă în stadiu de concepție și simulare.
Viziunea lui Jeff Bezos este radical diferită. Bezos, care a fondat firma Blue Origin în 2000, nu crede că oamenii trebuie să urmărească colonizarea unei alte planete. Părerea sa se aliniază cu ideile avansate de Gerard K. O’Neill (1927 – 1992), fizician, inventator și profesor la Universitatea Princeton, care afirma că oamenii ar trebui să aspire să trăiască în stații spațiale gigantice care orbitează aproape de Terra și care se rotesc pentru a simula gravitația. Denumite „colonii O’Neill”, aceste structuri ar avea dimensiuni de kilometri și fiecare ar putea găzdui până la un milion de oameni, a declarat Bezos în 2019, în timpul celei mai detaliate expuneri a ambițiilor sale spațiale de până acum. Aici vor fi concentrate în viitor toate activitățile industriale poluante și energofage. Fondatorul lui Blue Origin a fost student la Princeton în anii 1980, când O’Neill preda acolo. Bezos a mai spus că viitoarele colonii spațiale trebuie să fie susținute de resurse precum energia solară și apa înghețată care poate fi recoltată de pe Lună. El și-a exprimat preferința pentru această abordare în detrimentul încercării de a călători spre Marte și de a coloniza acea planetă, menționând că Luna este „la trei zile distanță și nu există constrângerile privind lansarea spre Marte”, care este accesată mai ușor doar o dată la doi ani, când planeta se aliniază mai bine cu Pământul, în timpul unei „ferestre de transfer”. Planurile lui Blue Origin se concentrează deci pe explorarea lunară. Printre ele se află un modul de aselenizare numit Blue Moon, care ar putea ajuta la extracția resurselor minerale și în special a apei.
Orizonturile temporale ale planurilor celor doi miliardari sunt și ele diferite. Bezos recunoaște că tehnologia necesară pentru construirea și popularea unei colonii O’Neill nu există încă și nu are nicio intenție de a supraveghea personal construcția acesteia. Între timp, Blue Origin se concentrează în mare măsură pe dezvoltarea de tehnologii precursoare care sunt eficiente din punct de vedere al costurilor și ar putea contribui la stimularea inovației. Racheta New Glenn de la Blue Origin, de exemplu, este cea mai avansată ofertă tehnologică lansată de companie, concepută în mare parte pentru a concura cu rachetele Falcon de la SpaceX, transportând sateliți și alte mărfuri pe orbita Pământului la o fracțiune din prețul tehnologiilor mai vechi. Musk, pe de altă parte, este mult mai grăbit. SpaceX se luptă în prezent cu legile fizicii, în timp ce încearcă să pună la punct Starship – cel mai mare sistem de rachete construit vreodată. Până în prezent, vehiculul cu o înălțime de aproape 121 de metri a fost lansat în 10 zboruri de testare suborbitale, cu grade diferite de succes. Componente din nava spațială au cedat sau au explodat în zbor în timpul a șase dintre aceste misiuni de testare. Musk, însă, speră că nava stelară va fi gata la timp pentru a permite instalarea inițială a unei colonii marțiene în următorii cinci ani. Într-un discurs din luna mai, Musk a trasat un plan de bază care începe cu lansarea mai multor nave spațiale transportoare de marfă spre Marte la sfârșitul anului viitor. Oamenii ar urma doar doi ani mai târziu, în 2028, iar convoaie de sute de nave spațiale ar sosi în anii următori, livrând „aproximativ un milion de tone” de infrastructură. Planurile acestea sunt mai agresive decât cele de la NASA.
Exista multe semne de întrebare, unele majore, legate de planurile celor doi miliardari și ale companiilor lor. O parte dintre ele se referă la aspectele ecologice. Musk a declarat că speră că SpaceX va ajunge să lanseze megarachete Starship de 10 până la 24 de ori pe zi, cu alte cuvinte până la o dată pe oră. Acesta ar fi un salt enorm în activitatea de lansare. În prezent, industria globală de rachete, condusă de SpaceX, are un total combinat de aproximativ cinci lansări pe săptămână. Creșterea dramatică a numărului de lansări ar avea un impact negativ asupra stratosferei și a mediului Pământului în general, accelerând efectul de seră. O altă mare necunoscută este rezistența organismelor umane la solicitările zborurilor spațiale sau ale traiului îndelungat pe Lună, Marte sau pe stații orbitale. Întrebarea principala pusă de mulți experți sau comentatori este etică și socială: este sănătoasă concentrarea deciziilor privind explorarea spațială și poate chiar viitorul omenirii în mâinile sau creierele a doi sau foarte puțini oameni? Răspunsurile simpliste trebuie evitate. Ei sunt oricum puternici economic, în urma averilor imense pe care le-au acumulat. Care ar fi alternativele? Decizii politice, ca în precedentele faze ale cursei pentru explorarea spațiului extraterestru? Sunt deciziile politicienilor mai educate sau mai orientate spre binele comun al omenirii? Viitorul va spune. Până atunci, să urmărim împreună aceasta nouă fază a războaielor stelare.
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’
Darren Aronofsky is accustomed to surprise us. Starting with his directorial debut with ‘Pi’, going through the exceptional ‘Requiem for a Dream’ and ‘Black Swan’ to ‘The Whale’, including a few failures along the way, always original and uncomfortable. His latest film, ‘Caught Stealing‘ (2025) written by Charlie Huston who adapted his own novel for the screen, surprises precisely because … it doesn’t surprise. The film seems to be inspired by the creations of the Coen brothers or Tarantino, themselves innovative and different filmmakers from one film to another, but the feeling of ‘déjà vu’ cannot be avoided.
The hero of the film is Hank Thompson, a former baseball player whose career was interrupted by a car accident that comes back to haunt him in nightmares, an accident in which he lost not only his physical abilities but also his best friend. The relationship with Yvonne, an emergency services paramedic, seems like a chance for him to recover and to get rid of alcoholism. A neighbor leaves his cat in his care during a hasty departure to London to take care of his sick father. What follows will completely change the life of the film’s hero and will end the lives of many around him. The friend’s departure was perhaps an escape, gangs of murderous criminals and corrupt police officers are at war in search of a large sum of money whose (real) key is somewhere in the neighbor’s apartment. The feline will play an important role in the story.
The script is written pacely and something surprising always happens, but the story itself is not the most successful part of the film. The characters are interesting, they evolve and offer interesting facets even when they take on stereotypes. The atmosphere of southern Manhattan in 1998 is very well rendered, a few years before it turned into a rich bohemian area and with the twin towers still dominating the landscape. Austin Butler shines in the lead role, creating a complex character, who at the end of the film is completely different from the one at the beginning. The entire cast does its job with professionalism, highlighting the story with pace and surprises, and the black humor that makes this quite violent film funny at the same time. The cat deserves the not yet defined Academy Award for the four-legged actors. The only element that was missing was the originality that we expected from a Darren Aronofsky film, but that does not mean that ‘Caught Stealing‘ is not a very successful entertainment.
‘Weapons‘ belongs to a genre of cinema that is not at all among my favorites. The story could very well have been inspired by a novel by Stephen King, but it is actually an original script written by director Zach Cregger, on his second attempt as a screenwriter and director in the ‘horror’ genre. There is also some witchcraft mixed into the story, but what I dislike the most is the fact that children are involved in the story. Movies with this kind of mixture have to be very good to like them. Well, ‘Weapons‘ is very good and I liked it.
The action of the film reminded me of several television mini-series, including the excellent French production ‘Les revenants’. In a small town in deep America, one night at 2:17, 17 children disappear. They are all from the same class, Mrs. Justine’s. Only one little boy named Alex does not disappear. Alex and Justine are investigated by the police, who fail to find any logical thread that can clarify the situation. In the absence of explanations, the suspicions of the parents and the other inhabitants of the town turn to Justine. The lonely woman has her own problems, but she does not seem to be involved. The narrative evolves non-linearly, the points of view of the narrators change, from Justine and Alex to one of the police officers investigating the case, to the school principal, to a drugged tramp who happens to be in the vicinity and to Archer, the father of one of the missing children. As the narrative progresses and the different perspectives offer new clues, the explanations become increasingly unsettling and implausible.
The narrative that is completed from different perspectives is already a classic procedure. Kurosawa, Ridley Scott or Gus Van Sant have used it. Zach Gregger uses it intelligently and builds a story that makes sense provided you accept the conventions of the cinematic genre. The introduction is excellent, it creates tension and expectations. The development introduces the main theme (which I will not reveal) and does it effectively. The last part exposes the solution, and here I was a little disappointed, as if from such an intelligent narrative I expected a slightly more complex solution. Julia Garner is excellent in the main role of the teacher, and Josh Brolin does what he does best. This film brings the psychological horror thriller back to the attention of the audience. Cell phones aside, ‘Weapons‘ could have been produced in the ’70s or ’80s. It was made now and brought back to life a genre that has not produced many quality films in recent decades.
Either I haven’t seen or I don’t remember seeing ‘The War of the Roses’, the 1989 film that was the first screen adaptation of Warren Adler‘s novel, starring Michael Douglas, Kathleen Turner and Danny DeVito, so I can’t contribute with anything to the discussions about the opportunity of the remake called ‘The Roses‘, with a script written by Tony McNamara and starring two of the best or among the best British actors today – Benedict Cumberbatch and Olivia Colman. So I will only be able to say about what I saw, which is a sparkling and witty comedy, with brilliant dialogues in many moments, about a couple in which the partners love each other so much that they end up hating each other to death, leading their marriage to a divorce extreme in every way. It is a film in which the actors and the quality of the text manage to overcome the predictability of the relationship that is exposed to us on the screen, and in which the couples who love each other and live happily ever after and those who have loved each other and broken up have a good chance of recognizing themselves to the same extent. The director is Jay Roach, with a fame built up from the Austin Powers comedies but also from the more serious ‘Bombshell’.
Theo is an architect on the rise, Ivy is a chef. Both are top-notch professionals, ambitious and passionate about their jobs. They meet in London a moment before she leaves for the United States, experience a ‘coup de foudre’ and decide to leave together. Ten years later we find them installed on the shores of California. He is already quite famous and is preparing the inauguration of the avant-garde building of a museum on the oceanfront. She runs a small seafood restaurant, which is not very successful, but which leaves her enough time to take care of her two twins, a boy and a girl. Fate decides that things will happen differently than planned. An unusually intense storm destroys the building designed by Theo, but – due to the road closures – brings ‘captive’ customers to Ivy’s restaurant. Among them is an influential food critic, who writes a laudatory article and launches the chef’s national career. Theo’s bad luck coincides with Ivy’s good luck. She will now be busy bringing money into the house, while he will dedicate time to the children, transforming them into champions of sports and healthy eating. These changes slowly crack what seemed to be a perfect marriage. The villa that Theo had designed for the family becomes the setting and the main object of discord. The intensity of hatred grows and ends up competing with that of love. Which of the two sentiments will prevail?
‘The Roses‘ will satisfy many categories of viewers. Serious themes such as the reality of gender inequality even in the most liberal professional environments in today’s world or the balance between life and profession in our hectic and competitive society are treated relaxedly and with humor. I was especially pleased by the presence of the two main protagonists, who manage to be sparkling, witty and funny both separately and especially together. I also noticed Kate McKinnon in the risky role of a hilariously annoying girl. The script can be criticized for heading towards a somewhat predictable romantic comedy ending, but I still recommend that viewers wait for very the last scene before giving a verdict in this regard. The excellent trailer was a promise that ‘The Roses‘ would be the best comedy of the summer. It wasn’t exactly like that, but it is certainly a film worth seeing.
