‘En liberte!‘, The 2018 French comedy directed by Pierre Salvadori, opens with a scene that seems to be taken from an action movie with super-cops made in the 60s. The scene, in which a brave policeman neutralizes a large crowd of gangsters, a scene that is repeated with variations several times throughout the film, is actually the summary of the bed-time story told by the film’s heroine, police lieutenant Yvonne Santi (Adele Haenel) to her son falls to have him fall asleep, recounting the heroism of her husband, also a police officer, who fell on the line of duty two years before. It so happens that Yvonne discovers the true face of her ex-husband: not a hero, but a corrupt policeman, who also destroyed the life of a young man named Antoine (Pio Marmai), whom he had innocently imprisoned. Antoine, wrongfully convicted, is on the verge of release. Policewoman Yvonne will try to make up for some of her husband’s injustice. Is redemption possible?
‘En liberte!‘, the French title of the film, can have several meanings in French. It literally means ‘released’, as Antoine finds himself, awaited by his wife Agnes (Audrey Tautou), free to resume his life from the point where it was interrupted by injustice. However, the second meaning would have been ‘unleashed’, also fit, because in prison Antoine had both accumulated anger for the years of his youth that he had been deprived of and had also learned violent methods to express his frustrations. Yvonne, who experiences her own frustrations and faces loneliness by refusing the advances of another fellow police officer, will try to fix what her missing husband had destroyed – Antoine’s life. It is not an easy task, and the risk that the young man who went through the ‘prison school’ will be the one to draw the young police woman on the slope of mental imbalance and crime is permanently present.
The cast is blessed by the presence of Audrey Tautou in a supporting role, which she plays very well. What I found fascinating is the fact that the excellent actress Adele Haenel takes over exactly the type of heroine played by Tautou in some of the previous films – physical beauty doubled and amplified by an inner radiance and goodness, intelligence and emotional maturity that guides her in doing good to those around, sometimes in spite of themselves, risking and sacrificing a lot for others around. I had noticed first Adele Haenel in the film ‘La fille inconue‘ by the Dardenne brothers, then I admired her in Portrait of a Lady on Fire. Her role in this film confirms to me that she is one of the most talented and full of personality actresses of her generation. The story, quite improbable in fact, manages to pass the screen due to her charm and the one of her partner Pio Marmai, and to the cinematic approach that is a combination of romantic movie and comedy with cops in the good French tradition of the gendarme from Saint Tropez movies, updated to today’s realities of the cities on the French Riviera. ‘En liberte!‘ it’s a more than enjoyable movie and those looking for quality entertainment in the summer months can find it here.
I have a proposal for those who have not yet seen ‘The House That Jack Built‘, Lars von Trier‘s latest film (2018). Try to forget who the director is. I know it’s not easy, because we are dealing with a person and a personality who provokes and shocks, who seeks and attracts scandals and who knows that advertising is best when it’s bad. My opinion, after watching this film to which the 2018 Cannes Film Festival scheduled only a premiere out of competition, is that the attitudes and reactions triggered by this film are much more extreme than the film itself. It is a dissection and a psychological analysis of a serial killer, developed with effusion over two and a half hours of screening, but I did not find in this film anything that would shock me more than what I experienced for example at the screenings of ‘The Silence of the Lambs’ or ‘Zodiac’ and the graphic visual details do not exceed what we saw in the countless films in the series ‘Scream’, ‘Halloween’ or ‘Elm Street’, not to mention the violent and psychological intensity of the films of Tarantino, Lanthimos or von Trier himself. Whoever manages to separate this film from the advertising shell of the image that the director is trying to build to himself will have many reasons for cinematic satisfaction.
von Trier assumes in ‘The House That Jack Built‘ the risk of describing five episodes of the blood and corpse-laden journey of a serial killer. At one point, Jack, the hero of the film, played by Matt Dillon, confesses to his future victim that he committed 60 murders and is about to commit the 61st. One of the messages of the film may be that one should believe the statements of those who confess to criminal inclinations and bloody sins. Why is von Trier a special case? Other directors who have approached such themes and characters have not faced similar dangers, but von Trier has made enough other extreme films (but also some sublime ones) as well as shocking statements, so that when he speaks evil we may be tempted to believe him. Jack’s travel partner in the film is most of the time a voiceover borrowed from Bruno Ganz, that of a character named Verge, who receives Jack’s confessions and forces him to look for the roots of the deeds he commits. Is there any possible justification? Is there any other alternative end to this journey than in one of the hottest circles of Hell?
Matt Dillon succeeds to create in ‘The House That Jack Built‘ one of the best roles of his career confirming the statistics that make the roles of psychotic criminals career peaks for the actors who play them. Bruno Ganz – in one of his last roles, he would die less than a year after the premiere of this film – creates an excellent counter-character in Verge, and the use of off-screen dialogue between the two is in this case perfectly justified. Lars von Trier copiously uses the collage technique by inserting animation, sequences from his own films, documentary sequences (including with characters embodying the evil that Hitler and Mussolini) and musical sequences such as those with pianist Glenn Gould. The original music and the soundtrack belong to Víctor Reyes and the cinematography to Manuel Alberto Claro, the faithful director of cinematography of von Trier for more than a decade. The America described by von Trier (who has never visited the North American continent) is perfectly believable, the realism of the scenes amplifying the horror effect. The combination of sophisticated references, core dialogue, psychological analysis of the character on the one hand and his behaviour on the screen on the other hand can be confusing and shocking, but it is interesting and asks questions that seem legitimate to me about how evil can be represented on screen. Anyone who knows von Trier‘s films understands that he rarely compromises. This is not the case here either and in my opinion the balance is clearly positive.
Lectura romanului ‘Măști’ al scriitorului cuban Leonardo Padura apărut în 2021 în colecția ‘ficțiune fară frontiere’ a Editurii Paralela 45 într-o traducere din limba spaniolă care mi s-a părut fără cusur semnată de Marin Mălaicu-Hondari a fost pentru mine o revelație din multe puncte de vedere. Nu fac parte dintre cei care consideră că exista genuri literare ‘serioase’ și altele ‘minore’ și din această cauză tind să minimalizeze valoarea romanelor polițiste, a cărților de aventuri sau de spionaj. Dimpotrivă, sunt un lector avid al acestor genuri de literatură și consider că unele dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit le aparțin. Nu am fost deci deloc surprins de faptul că romanul ‘Măști’ este un excelent roman polițist de tipul ‘whodunnit’ (adică se petrece o crimă și personajele sunt ocupate în marea parte a timpului să descopere cine este autorul, identitatea acestuia fiind dezvăluită cititorilor doar în final) și în același timp o carte scrisă excelent, cu alte cuvinte literatură de calitate. Ceea ce este diferit în cartea lui Leonardo Padura este că poate fi citită la fel de bine de amatorii de literatură polițistă și de iubitorii de romane având ca tematică critica politică și socială, și cu toții vor sfârși, cred, foarte mulțumiți lectura, cu sentimentul că au citit o carte bună din genul preferat de fiecare în parte.
Eroul principal al cărții este locotenentul de poliție Mario Conde. Precum mulți dintre eroii cărților polițiste, Conde are pe cap și în suflet destule necazuri: începutul cărții îl găsește suspendat din funcția de detectiv și trimis pentru șase luni să facă muncă birocratică de rutina în urma unui conflict despre care nu aflăm prea multe amănunte. Este burlac dar nu exclude aventurile sentimentale, iar cei mai buni prieteni ai săi sunt personaje de la marginea societății între care Slabu’ Carlos, cel mai bun prieten din copilărie, transformat în invalid în urma unei răni suferite într-unul dintre războaiele internaționaliste ale Cubei, și mama acestuia capabilă să încropească o masă gustoasa în pofida penuriei de alimente. Diminețile reprezintă o rutină lipsită de speranță:
‘Când ieșea în stradă, în dimineți ca aceea, cu zăpușeală încă din zori, târând după el gustul solitar al cafelei și fară să-și fi luat la revedere de la nicio femeie, fără să întrezărească în viitor un magnet care să-l atragă, Conde se întreba care o fi ultimul motiv ce-l mai făcea să-și potrivească ceasul, să pună alarma, când timpul nu era altceva decât o manifestare obiectivă a golului. Și cum nu găsea niciun motiv întemeiat – simțul datoriei?, responsabilitatea?, nevoia de a-și căștiga viața?, inerția? – se întreba din nou ce făcea el acolo, îndreptându-se spre coada tot mai compacta și mai violenta din stația de autobuz, fumând o țigară care-i măcina măruntaiele, văzând oameni care-i erau tot mai străini, chinuit de vipia care creștea minut după minut, și și-a spus că era calea lui prevăzută către infern.’ (pag. 25)
Șansa lui Conde este prietenia și sprijinul sefului sau, maiorul Rangel, care, din lipsa de personal, îl întoarce din suspendare pentru a ancheta un asasinat bizar al unei persoane și mai bizare – un travestit care este ucis în haine de femeie și care se dovedește a fi fiul unui înalt demnitar al regimului. Ancheta îl va purta pe Conde în medii sociale foarte diferite: cel al protipentadei comuniste care trăiește în lux și beneficiază nu doar de vilele expropiate foștilor bogătași dinainte de revoluție și de călătorii în străinătate, ci și de produsele de bază care sunt o raritate pentru majoritatea populației: cafeaua sau țigările bune; în mediul intelectualilor și artiștilor, căci tânărul asasinat se rupsese de părinții săi și întreținea relații de prietenie (și mai mult decât atât) cu intelectuali cum este faimosul om de teatru Alberto Marques sau pictorul Salvador K.; mediul homosexualilor și al travestiților care trăiesc la marginea societății, tolerați în cel mai bun caz într-o societate în parte conservatoare, în parte încă sub controlul poliției și al legislației draconice comuniste. Conde însuși este un scriitor refulat, aspirase cândva să scrie dar viața îl purtase în alte direcții, și ancheta pe care o duce pare de la un moment încolo să fie mai mult motivată de curiozitatea scriitorului și fascinația față de mediile intelectuale. Nu aveți grijă însă, nici intriga polițistă nu este abandonată, și ea își vă găsi o soluție mulțumitoare și interesantă.
Acțiunea romanului este exact localizată în timp: vara anului 1989. Și anotimpul și anul au importanța lor. ‘Măști’ face parte dintr-un ciclul numit și ‘al celor patru anotimpuri’, romane polițiste care îl au ca erou principal pe Mario Conde. Acțiunea se petrece într-o vară toridă, dar nu este vorba despre orice vară ci despre vara anului de răscruce 1989. Valurile glasnostului și perestroikăi începeau să se simtă și în insula care devenise singura țară comunistă din emisfera de vest. Nici povestea cărții nu s-ar fi putut petrece cu un deceniu mai devreme, și nici cartea însăși, scrisă în 1994-1995 nu ar fi putut fi publicată mai devreme. Chiar și așa, curajul cu care sunt abordate problemele endemice ale sistemului și impactul lor asupra vieții de zi cu zi a oamenilor de rând din Cuba este cu totul remarcabil. Nu este vorba despre o critică sugerată sau insinuată, cu despre una frontală, directă, precis creionată. Iată cum suna analiza situației în care se află țara în cuvintele bătrânului dramaturg Alberto Marques:
‘… uitarea este una dintre calitățile psihice ale acestei țări. E modalitatea ei de auto-apărare și de apărare a multor cetățeni … Toată lumea uită totul și se spune mereu că o putem lua de la capăt și țac pac: exorcismul are loc. Daca nu există memorie, nu există nici vină și dacă nu există vină, atunci nu e nevoie nici de iertare: asta e logica. Eu înțeleg, firește că înțeleg, pentru că insula asta are misiunea istorică de a o lua mereu de la capăt, de a reîncepe totul odată la treizeci sau patruzeci de ani, așa că uitarea e alifia pentru toate rănile rămase deschise … Nu e vorba că eu nu vreau să iert pe nimeni și nici să acuz, nu, eu nu vreau să uit. Nu vreau. Timpul trece, oamenii se duc, istoria se schimba, și cred că deja au fost date uitării prea multe lucruri, bune și rele. Dar ale mele sunt ale mele și n-am chef să le uit.’ (pag. 106)
Exista în ‘Măști’ o permanentă dezbatere despre realitate și aparențe, despre identitate și travestire. Discuția are loc la mai multe niveluri. Unul este cel fizic, al travestirilor care camuflează sexul sau dimpotrivă, îl transformă pe cel care le practică în ceea ce simte cu adevărat că este. Padora descrie cu empatie și respect mediul homosexualilor și al travestiților, viața de noapte și pasiunile care par de la distanță bizare dar care capătă alte dimensiuni în momentul în care scriitorul și eroul său se apropie de lumea personajelor. Cu mult mai abjecte sunt măștile purtate de personajele care își deghizează violența și instinctele în spatele măștilor sociale. Când unele dintre ele cad este rezolvată și intriga polițistă, dar un act de dreptate singular nu este suficient pentru a îndrepta un sistem strâmb. Iar purtarea măștii obligatorii, cea a compromisului intelectual, devine o pedeapsă și un mijloc de represiune:
‘M-am declarat învins și am acceptat toate pedepsele: mai întâi am muncit în fabrică, apoi la bibliotecă, mi-am scos din minte teatrul și publicațiile, călătoriile și interviurile, m-am transformat în nimeni. Mi-am asumat rolul de fantomă vie, purtând tot timpul o mască, un timp atât de îndelungat încât, după cum puteți vedea și dumneavoastră, fața mea e acum o mască albă.’ (pag. 216)
Mai exista un nivel la care are loc dezbaterea despre măști și identități în roman – cel teologic. Crima are loc într-o zi cu semnificație pentru catolici – sărbătoarea schimbării la față (sau a Transfigurării). Este vorba despre o coincidență, sau despre un indiciu în intriga polițistă, mai ales că o Biblie din care lipsesc exact paginile dintr-una din Evanghelii care descriu schimbarea la față petrecuta pe Muntele Tabor va juca un rol în misterul detectivist? Este schimbarea la față o primă travestire din istorie? Sau poate că nu este vorba despre un act sau eveniment excepțional ci despre o trăsătură omenească avandu-și sorgintea în instinctele de apărare din natură și apoi din societate?
‘… problema, sau cel puțin așa înțelegea Conde, nu era să fii, ci să pari să fii, nu era actul în sine ci reprezentarea, nici măcar scopul ci mijloacele văzute drept scop: masca pentru plăcerea de-a purta mască, ascunderea văzută ca adevăr suprem. De aceea i s-a părut logică asemănarea dintre travestismul uman și camuflajul animal, nu pentru a vâna sau a se apăra, ci pentru a împlini unul dintre visurile cele mai dorite ale omului: dispariția.’ (pag. 70)
Cititorii români care au trăit ultimele decenii ale perioadei comuniste vor recunoaște multe dintre situațiile descrise în carte: penuriile alimentare, senzația de permanentă supraveghere, ședințele de excludere și înfierare a celor care nu se conformează liniei ideologice impuse de sistem. Mediul artistic, teatral și scriitoricesc, cu rivalitățile sale, cu rigiditatea doctrinară și conformismul majorității dar și cu curajul celor puțini care îndrăznesc să se opună este și el excelent caracterizat:
‘Daca ieși acum în fata Uniunii și strigi: Cine este Alberto Marques?, imediat vor apărea doua sute de inși, vor îngenunchea, vor face plecăciuni și-ți vor zice: E Dumnezeu, e Dumnezeu, și dacă le dai puțin timp o să-i organizeze o întâlnire omagiala și o să-i aducă osanale, să fiu a dracului daca nu … Dar dacă ai fi strigat acum cincisprezece ani, ar fi apărut doua sute de inși, cam tot acei două sute de acum, care ți-ar fi spus, cu pumnul ridicat și cu venele gâtului umflate că ale grăsanului ăluia: E Diavolul, e dușmanul de clasă … Dar cel mai cumplit e că individul a trebuit să îndure vreo zece ani de tacere și singurătate. Din cei două sute de admiratori de acum, doar vreo patru sau cinci au continuat să-l vadă după ce l-au mazilit, atunci când li s-a pus pata pe bulangii, pe cei nealiniați ideologic, pe idealiști, pe colportorii de idei străine, atunci când totul trebuia să aibă legătură cu realismul socialist, iar arta trebuia să fie o armă ideologică în slujba luptei politice … ‘ (pag. 59-60)
Leonardo Padura scrie liber și degajat și cartea este atractivă și lejeră la lectură. Scriitorul ne avertizează într-o notă de prefață că utilizează, printre alte tehnici literare, colajul, incluzând texte asumate, derivate și prelucrate din scrieri și scriitori diverși, de la Biblie la Dashiell Hammett. Un procedeu similar folosea, unii cititori români își vor aminti, și Eugen Barbu prin anii ’70 ai secolului trecut. Atunci procedeul a produs un imens scandal, astăzi pare a fi acceptat fără probleme mai ales că este declarat deschis iar încorporările sunt perfecte. Există în carte câteva schimbări de narator, atunci când sunt incluse mărturii, în mare parte flash-back-uri, ale personajelor care răspund întrebărilor anchetatorului. Totul este făcut cu gust, introduce contrapunct în fluxul povestirii și efectul este dinamic și expresiv.
Întâlnirea cu Leonardo Padura și romanul său a fost una dintre surprizele literare plăcute pe care le-am trăit în ultima vreme. Recomand cartea cu căldură și amatorilor de romane polițiste și celor de literatură socială precum și celor interesați de realitățile Cubei, o țară fascinantă, aflată în plina transformare. Așa cum am spus mai sus, ‘Măști’ facă parte dintr-un cvartet de cărți, fiind prima pe care o citesc eu dar a treia în ordinea apariției (nu exista elemente de continuitate, așa încât aceasta nu este o problemă). Voi căuta să citesc restul cărților din ciclu precum și alte cărți din bibliografia lui Leonardo Padura. Este fără îndoială una dintre vocile clare, curajoase, originale ale literaturii latino-americane de astăzi.
Anul acesta fiind o excepție din multe puncte de vedere, am decis să mă abat și eu de la o tradiție respectată cu rigurozitate în cei aproape opt ani de când am început rubrica CHANGE.WORLD a ‘Literaturii de Azi’ și să încerc să fac un bilanț semi-anual al principalelor evenimente legate de lumea științei și a tehnologiilor avansate. Evenimentele se desfășoară într-un ritm accelerat și schimbările și direcțiile noi sunt uneori surprinzătoare, așa încât este bine, cred, să nu așteptăm sfârșitul anului. Meseria de profet devine din ce în ce mai riscantă și chiar și oracolul din Delphi cred că ar avea de făcut față unor provocări serioase în zilele noastre. Instrumentul cel mai bun pe care îl avem la dispoziție pentru a înțelege ceea ce se întâmplă în jur și a ne pregăti pe cât putem pentru ceea ce ne așteaptă este informația, însă aceasta este copleșitoare cantitativ și extrem de diversă calitativ. Ca de obicei, voi încerca să filtrez esențialul și să fac puțină ordine.
Am folosit termenul de ‘excepție’, dar poate că ar trebui să folosesc un cuvânt, mai radical? Este pandemia cauzată de virusul COVID-19 nu doar o colecție de fenomene disruptive, o uriașă discontinuitate economică, socială, istorică, ci poate chiar factorul care a declanșat un moment de ‘singularitate’ în sensul folosit de inventatorul și expertul în viitor Raymond Kurzweil – un punct în timp din care creșterea tehnologică devine incontrolabilă și ireversibilă, rezultând schimbări imprevizibile ale civilizației umane? În opinia mea, este prea devreme pentru a da un asemenea răspuns radical. Chiar dacă ar fi adevărat, o asemenea judecată are nevoie de perspectiva timpului. În 1493, era prea devreme pentru a înțelege care vor fi consecințele uriașe ale călătoriilor lui Columb – începute în august 1492 – pentru istoria omenirii. Ne aflăm poate într-o situație asemănătoare cu cea din 1493, dar nu putem ști. Singurul lucru clar este că procesele biologice, științifice, macro-economice și consecințele sociale ale acestora dau multe semne de comportament atipic. Efortul uriaș științific și ca investiție a dus la apariția vaccinurilor în mai puțin de un an de la declanșarea pandemiei. Din cele peste 300 de centre de cercetare medicală, care au pornit la drum imediat ce a fost identificată boala, au rezultat în jur de zece variante de vaccinuri cu eficiențe demonstrate cel puțin pe termen scurt (6-9 luni). O parte dintre ele se bazează pe metoda mRNA (mesager ARN), rezultat al progreselor din ultimii câțiva ani ale ingineriei genetice și ale biotehnologiei. Capacitatea de producție este încă limitată relativ la populația planetei și au intervenit și elemente sociale legate de campaniile anti-vaccin, care au pus frâne campaniilor de vaccinare, amplificate pe fundalul unor conflicte mai vechi, cum sunt cele dintre știință și unele religii organizate, sau dintre partidele la guvernare și mișcările politice populiste. Apariția variantelor virusului era de așteptat. Răspândirea lor și ‘valurile succesive’ de îmbolnăviri sunt episoade din cursa contratimp în care populația planetei încearcă să ajungă la o rată de imunizare care să oprească răspândirea bolii și, în final, să ducă la eradicarea acesteia. Ceea ce am învățat sau învățăm în acest proces este că și în acest domeniu trebuie să considerăm întreaga planetă ca un sistem unic. Nu ajută în zilele noastre izolările, ele nu pot fi ermetice, pot doar prelungi perioada de imunizare și crește numărul de contaminări și, în final, de victime. La rău și la bine, trăim cu toții pe aceeași planetă.
Nu numai fenomenele biologice și medicale au o comportare disruptivă și atipică în contextul pandemiei. Procesele de recuperare economică și de revenire la ‘normalitate’ au și ele loc în ritmuri și direcții diferite de cele prevăzute de experți. Unele vești par bune. Indicii de recuperare economică sunt în multe locuri din lume mai buni decât era de așteptat. Statele Unite și China, primele două economii ale lumii, au revenit sau sunt pe cale să revină la producția și indicatorii de consum din 2019. Lanțurile de aprovizionare au făcut față perturbărilor temporare cauzate de pandemie și dacă ceva le influențează serios este vorba mai degrabă despre războaiele vamale care continuă, ba chiar s-au intensificat. Industriile care par cele mai afectate sunt cele ale divertismentului și ale turismului. Aici sunt concentrate și creșterile șomajului, în timp ce sectoarele productive și hi-tech recuperează aproape complet. Revoluția robotică accelerată prevăzută de unii experți ca răspuns la provocările cauzate de restricțiile sanitare se pare că nu va avea loc. Se înregistrează, în schimb, o explozie a prețurilor în piețele imobiliare. În multe dintre țările cu economii dezvoltate au fost înregistrate creșteri ale prețurilor locuințelor intre 10 și 30 de procente față de începutul anului 2020. Care este explicația? Acele categorii ale populației care au continuat să lucreze, multe dintre ele de la distanță, în perioada pandemiei au avut o sursă continuă de venit, în timp ce cheltuielile au fost reduse din cauza lipsei de investiții în turism (vacanțe anulate sau petrecute acasă sau aproape de casă) și alte forme de divertisment (restaurante, cultură). Una dintre formele cele mai sigure de investiție pare piața imobiliară. Există pericolul unei ‘bule’ de prețuri care va exploda, așa cum s-a întâmplat în 2007-2008? Nu este exclus, dar există și o mare diferență față de situația de atunci. Cererea provine nu de la pături ale populației încurajate de credite ieftine cu scopuri sociale și fără bază financiară reală, ci de la acumulări de fonduri în conturile claselor mijlocii. Acestea, la rândul lor, se bazează în parte pe creșterea piețelor financiare și ale burselor, dar cel puțin aici pericolul de implozie nu pare imediat.
Exista însă încă o forma de investiții, cu profituri potențiale promițătoare, dar și cu riscuri mult mai considerabile: criptomonedele și în special bitcoin. Cea mai faimoasă criptomonedă a început anul 2021 cu o valoare de vreo 30 de mii de dolari pentru un bitcoin, apoi în câteva luni și-a dublat valoarea, pentru a ajunge în aprilie la 65 de mii de dolari (un maxim al tuturor timpurilor până acum), pentru a scădea brusc în câteva zile cu 41% și a oscila de atunci la cursuri intre 32 și 49 de mii de dolari. Cauza principală a oscilațiilor? Restricțiile anunțate de banca centrala a Chinei în cea ce privește operațiile cu bitcoin, ceea ce a privat brusc piața monedei virtuale de o parte însemnată din cerere. Și totuși, devalorizarea nu a ajuns la 80% din valoarea maximă, cum s-a întâmplat după vârfurile speculative precedente. Motivele sunt poate istorice – nu este prima prăbușire de proporții a valorii bitcoinului și de fiecare dată au avut loc reveniri. De asemenea, tehnologia care stă la baza comerțului cu monede virtuale (blockchains – lanțurile de blocuri care autentifică și propagă tranzacțiile) este considerată sigură și garantând confidențialitatea, fiind adoptată pe scară din ce în ce mai largă în scopuri diverse. În luna iunie, statul El Salvador din America Centrală a devenit prima țară din lume care a adoptat bitcoin ca instrument de plată acceptat oficial, alături de principalele valute convertibile. Este un început, alte state (inclusiv China) studiază acțiuni similare sau emiterea de monede virtuale naționale. Un alt exemplu vine dintr-un domeniu foarte diferit. Lumea artei a fost scuturată de apariția licitațiilor de obiecte virtuale bazate pe Non-Fungible Tokens (NFT – Jetoane Nefungibile) – certificate de autenticitate ale obiectelor de artă, bazate pe aceeași tehnologie blockchain. Prețurile pentru creații virtuale, cum este colajul digital „Everydays: The First 5 000 Days”, al artistului care folosește pseudonimul Beeple, rivalizează și depășesc în unele cazuri pe cele ale capodoperelor lui Da Vinci sau Van Gogh. S-au accentuat însă și semnalele de alarmă legate de consumul intensiv de energie necesitat de această tehnologie ale cărui robustețe și siguranță depinde distribuirea execuției algoritmilor pe rețeaua globală, consumând resurse care la scară anuală au depășit deja consumul de energie al unor țări ca Olanda sau Argentina.
Am ajuns cu aceasta la problemele legate de mediul înconjurător și de starea de sănătate a planetei. Semnele nu sunt dintre cele mai încurajatoare. După o iarnă care din nou nu a fost iarnă în diferite părți ale emisferei nordice, suntem martori în ultimele luni ai unor fenomene meteorologice extreme: arșiță care bate orice recorduri și produce incendii la scară nemaiîntâlnită în Canada și pe coasta de vest a Statelor Unite, ploi excesive și alunecări de teren înspăimântătoare în Japonia, furtuni de o violență extremă urmate de inundații mai în toată Europa, inclusiv în România. Este de presupus că reorientarea politicii americane și realinierea ei cu programele internaționale de protecție a mediului înconjurător vor duce în viitorii ani la un avânt al industriei energiilor neconvenționale, dar acesta este un proces pe termen lung, și între timp, majoritatea copleșitoare (peste 80%) a captatoarelor de energie solară este fabricată în China. Progrese remarcabile au fost înregistrate și în domeniul luptei pentru salvgardarea biodiversității planetei. Descoperiri ale ingineriei genetice din ultimii ani permit descifrarea și prezervarea codului genetic al speciilor pe cale de dispariție, dar și al celor complet dispărute, dacă există fosile păstrate în anumite condiții. Au fost înființate ‘biblioteci genetice’, cum este Wildlife Biodiversity Bank din San Diego, care păstrează material genetic conținând secvențele unor specii de rinoceri, condori californieni sau antilope oryx din peninsula Arabiei, recent extincte. Scenariul ‘Parcului Jurasic’, imaginat în romanul publicat în 1990 de Michael Chrichton și ecranizat în serialul cinematografic creat de Steven Spielberg, devine posibil. Știința este și aici în avans față de evoluțiile politice, deoarece readucerea la viață a speciilor dispărute trebuie făcută în mod controlat, exact pentru a preveni scenariile de coșmar din filmele de gen science-fiction și horror.
Sectorul tehnologiilor avansate a trecut relativ cu bine bine pandemia. Marile corporații au înregistrat profituri remarcabile, dar o parte dintre acestea s-ar putea să fie curând redirecționate spre bugetele naționale greu încercate din cauza crizelor economice și necesitații finanțării redresării economice. Una dintre cele mai vizibile inițiative din acest punct de vedere este cea de a impune un impozit minim de 15% marilor firme internaționale, indiferent unde și-ar desfășura acestea activitatea. Propunerea formulată de administrația Biden înainte de întâlnirea dintre liderii celor 7 mari puteri economice mondiale și prima vizită în Europa a președintelui american nu a fost deocamdată acceptată, dar una dintre barierele economice și psihologice a fost trecută. Problema se află acum pe masa tratativelor dintre guverne. Marile corporații nu vor mai putea folosi cu ușurință și profita de inegalitățile financiare ale sistemelor de taxare. Concurența devine pentru ele din ce în ce mai acerbă și din punct de vedere tehnologic. Activitatea companiilor start-up înregistrează și ea o neobișnuită efervescență. Anul 2020, cu izolările sale, nu a fost un impediment în creativitate, companiile mici adaptându-se cu ușurință și flexibilitate modului de lucru de la distanță. În plus, a devenit din ce în ce mai răspândit sistemul companiilor de achiziții cu destinație specială (special purpose acquisition companies – SPAC) – societăți comerciale cotate la bursă, formate cu scopul de a achiziționa o companie privată, făcând-o astfel publică fără a trece prin procesul tradițional de ofertare publică inițială. Două din cele trei companii israeliene care au ieșit la bursa cea mai prestigioasă din New York în săptămâna 28 iunie – 2 iulie, cu oferte inițiale de miliarde de dolari, au folosit fiecare sistemul SPAC. Este încă o confirmare a forței creative a acestei țări în hi-tech. Israelul, cu o populație de sub 10 milioane de locuitori, are astăzi un număr de ‘unicorni’ (adică firme start-up evaluate la peste un miliard de dolari) mai mare decât întreaga Europa. În spatele fiecăruia dintre aceste succese se află inventatori și ingineri de talent, dar și antreprenori curajoși care au crezut în ei, care i-au susținut financiar și care au știut să-i ghideze spre piață. De remarcat faptul că cele trei firme provin din trei domenii diferite. De exemplu ironSource, evaluată inițial la peste 11,1 miliarde de dolari, a plecat de la un software de instalare și distribuire de conținut digital, pentru a crea o platformă care permite ‘monetizarea aplicațiilor’ transformând fiecare program sau versiune instalată la utilizator într-o sursă de venit pentru cei care au creat-o. Payoneer (evaluată inițial la 3,3 miliarde de dolari) înlesnește sistemele de plată digitală și transferurile financiare on-line, în timp ce SentinelOne (valoare inițială 8,9 miliarde de dolari) oferă ciber-securitate adică protecția aparatelor și aplicațiilor utilizatorilor împotriva oricărui fel de amenințări și atacuri cibernetice, folosind tehnici de inteligență artificială. Aceste succese sunt spectaculoase, dar nu trebuie să uităm că, pentru fiecare firmă despre care auzim că reușește, există zece sau poate o sută altele care eșuează. Succesul înseamnă că există o nevoie reală și o cerere financiară, implică idei tehnice strălucite, dar și un moment bine ales pentru a intra pe piață și nu strică niciodată nici mult noroc.
Eu voi continua să urmăresc cea ce se va întâmpla și în a doua jumătate a anului, voi relata cititorilor rubricii despre cei care reușesc și despre cei care reușesc mai puțin. Neobișnuitul an 2021 se află abia la jumătate.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Istoria istoriografiei ar trebui să aibă rezervat un loc special în istoriografie. Timpul schimbă, desigur, perspectivele. Regimurile politice se succed și schimbările duc la deschiderea arhivelor sau la anularea restricțiilor de cenzură care îi reduseseră la tăcere sau limitaseră libertatea de exprimare a ziariștilor, politologilor și istoricilor. Ideologii și metode vechi cad în uitare, altele noi, inovate sau importate, le iau locul. Studii de politologie curentă scrise cu decenii în urmă devin, în perspectiva timpului, documente istorice și concurează cu studiile despre perioadele trecute. Sunt interesante și informațiile ‘proaspete’ la origine conservate în capsula timpului între copertele cărților și care altfel poate s-ar fi pierdut în uitare, dar mai ales punctul de vedere al epocii în comparație cu viziunea istorică. Este cazul volumului ‘România comunistă (1948 – 1985) – O analiză politică, economică și socială’ apărut în 2020 la editura Meteor Press care reprezintă o traducere, prima se pare, în limba română a unui studiu al lui Michael Shafir publicat în 1985. Pe lângă alte diferențe metodice și de abordare, republicarea unei astfel de analize comprehensive cu foarte puține intervenții editoriale și de conținut (în general note factuale legate de detalii) are un avantaj evident – evită pericolele a ceea ce autorul numește în carte ‘telescoparea istoriei’, concept care acoperă rescrierea istoriei la nivel de filtrare a informației și de metodologie în conformitate cu abordările ideologice la modă.
Cartea profesorului Michael Shafir propune o lectură pasionantă din multe puncte de vedere. Ediția originală a fost scrisă spre finalul unei perioade de aproape trei decenii în care autorul a trăit în Israel, perioadă care începe la sfârșitul adolescenței și care include cea mai mare parte a formării sale intelectuale, studiile și primele etape ale carierei sale academice, dar și experiențe de viață oarecum firești imigranților în Israel dar mai puțin obișnuite în restul lumii: adaptarea la o societate, limbă și cultură diferite, serviciul militar și participarea în doua războaie, implicarea în mișcarea politică pentru pace într-o țară amenințată permanent de războaie. Multe dintre aceste detalii sunt prezentate într-un amplu interviu pe care Shafir l-a acordat în 2019 fostului său coleg de la Europa Liberă, regretatul Victor Eskenazy, interviu accesibil pe ediția moldovenească a web site-ul postului de radio. Capitolul de mulțumiri al cărții acordă credit și recunoștință unor persoane, universități și centre de cercetare aflate în majoritate la Tel Aviv și la Ierusalim. Volumul apăruse inițial în cadrul unei colecții de monografii care avea ca obiect de studiu regimurile marxiste ale anilor 80 analizate interdisciplinar (economic, politic, social, cultural), serie care îl avea ca editor pe profesorul Bogdan Szajkowski de la University College din Cardiff. Michael Shafir semna contribuția despre Romania în această serie cu ambiția de a pune bazele unei științe a ‘românologiei’ care să rivalizeze în calitate dacă nu în cantitate cu kremlinologia. Chiar dacă aceste ambiții nu s-au realizat decât foarte parțial, acest studiu rămâne una dintre cele mai serioase și mai comprehensive cărți despre România publicate în Occident înainte de căderea comunismului. Re-editarea actuală a apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, traducerea (foarte bună, dar marcată de câteva mici scăpări editoriale) fiind semnată de Mihai-Dan Pavelescu. În anul publicării cărții autorul avea să răspundă propunerii postului de radio Europa Liberă de a deveni cercetător și colaborator permanent (lucrând la sediile de la Munchen și Praga) iar în anii ’90 se va întoarce în România pentru a continua aici activitățile de cercetare, publicistică și mai ales cea academică la Cluj.
Momentul în care era scrisă cartea era unul de cumpănă, la mijlocul deceniului care fusese martor la începutul său mișcărilor de protest din Polonia și creării sindicatului ‘Solidaritatea’ și care avea să se sfârșească prin prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Răsărit. Regimul de la București (ca să folosesc exprimarea Europei Libere din acea perioadă) părea la apogeul stabilității sau dacă vreți al stagnării sale, destul pentru a fi considerat ‘un caz de menținere cu succes al sistemului’. Voi reveni la acest aspect ceva mai târziu. Ceea ce mi se pare important de subliniat este faptul că Michael Shafir nu beneficia în perioada scrierii cărții de numeroasele contribuții apărute în anii următori și mai ales după 1990, printre care ‘Orizonturi roșii’ a lui Pacepa sau analizele politice și dezvăluirile despre protipendada comunistă – inclusiv legăturile de familie – din cărțile lui Vladimir Tismăneanu. Cu atât mai remarcabilă este diversitatea punctelor de observație, profunzimea analizelor și rigurozitatea referințelor. Sursele alternative preferate de Shafir sunt informațiile statistice (desi nu este clar dacă informațiile din surse românești sunt confirmate sau amendate când este necesar), publicațiile epocii, și cărți de analiză ale unor ‘românologi’ (ca să împrumut exprimarea sa) străini cum este politologul american Kenneth Jovitt (n. 1940) sau antropologul Steven Sampson de la Universitatea din Lund (Suedia). Cartea este însoțită de un aparat critic semnificativ incluzând Notele și Bibliografia ediției originale.
Cele patru secțiuni ale cărții se ocupa succesiv de istorie și tradiții politice, de sistemul politic, de economie, și de structura socială și consecințele sale politice. Primul capitol reprezintă în mare parte o introducere istorică și el ocupă aproape un sfert din textul cărții, dar cred că cititorul nu are motive să regrete deoarece el oferă o succintă dar foarte semnificativă trecere în revistă a unui secol de istorie a României, de la revoluția din 1848 până la preluarea puterii de către comuniști. Accentul este pus pe istoria mișcării socialiste, și această focalizare este perfect justificată deoarece o mare parte din politicile Partidului Comunist din perioada în care s-a aflat la conducerea țării își au originea în istoria convulsionată a firavei mișcări socialiste și a și mai minusculei mișcări comuniste dinainte de 1944. În condițiile în care generația pașoptistă fusese în principal motorul revoluției naționale dar mai puțin o militantă pentru revoluție socială, a revenit istoric, în aprecierea autorului, ideologiei socialiste sarcina de a umple cu conținut prăpastia dintre formele importate ale democrației liberale și fondul sub-dezvoltării și al conservatorismului social. Faptul că principalii promotori ai socialismului în România (Dobrogeanu-Gherea, Racovski) au fost refugiați de alte naționalități aduși de istoria personală sau de întâmplare în tânărul regat, a făcut ca socialismul să fie peceput încă din primii săi ani de existență ca o mișcare străină, o ideologie de import. Lui Constantin Dobrogeanu-Gherea i se dedică o analiză destul de detaliată și merite speciale și în a sesiza decalajele intre ‘pays légal’ și ‘pays réel’ dar și identificarea componentelor imperialiste ale influenței rusești, în pofida sau tocmai datorită faptului că era născut în Rusia țaristă. Această caracteristică avea să fie accentuată în perioada interbelică și mai ales după ce proaspăt formatul Partid Comunist avea să se afilieze Internaționalei a III-a și să adopte o linie anti-românească în ceea ce privește problema națională. Michael Shafir documentează cu date precise problemele componenței numerice și etnice a minusculului partid comunist dinainte de 23 August și pune în evidență cauzele datorită cărora o mare parte a tineretului radicalizat al vremii s-a îndreptat către ideologia legionară mai degrabă decât spre marxism. Trecerea istorică în revistă legată de perioada dinainte de comunism se încheie cu analiza evenimentelor de la 23 august 1944, un veritabil caz de studiu al fenomenului istoriografiei telescopate.
Michael Shafir pune fenomenele politice petrecute în România comunistă începând cu sfârșitul primului deceniu de la preluarea puterii sub semnul a două fenomene principale – reorientarea de la internaționalism spre național-comunism și schimbarea simulată. Primul este o consecință a procesului de corectare de traiectorie cu scopul ștergerii imaginii de agentură străină a partidului comunist și a necesitații dobândirii unei legitimități istorice prin alinierea politicii naționale cu liniile naționaliste tradiționale ale istoriei politice românești. Al doilea este un proces de adaptare similar celor prin care au trecut și alte partide comuniste și țări din Europa de Est afișând o aparentă democratizare și încercând să amortizeze efectele seismelor produse de schimbările violente ale ordinii sociale. În fapt, în tradiția românească este vorba despre o altă încarnare a fenomenului formelor fară fond, cu câteva inovații specifice. Pe lângă ‘conducerea colectivă’ introdusă temporar și de Gheorghiu-Dej și de Ceaușescu pentru perioade limitate de timp observăm de exemplu folosirea ‘creatoare’ a principiului ‘rotației cadrelor’ cu scopul de a preveni apariția vreunei personalități alternative care să pună sub semnul întrebării controlul la vârf al sistemului. Shafir subliniază continuitatea ideologică a perioadelor Dej și Ceaușescu și demonstrează argumentat că originea direcțiilor principale ale politicii de partid și de stat din deceniile comunismului se află în traumele istorice ale mișcării socialiste și comuniste. Diversiunea naționalistă anti-sovietică și anti-maghiară exploatează trăsături ale tradiției politice românești și conflictele istorice cu vecinii României, permițând o repozitionare care este amplificată în ultimele decenii prin transformarea partidului comunist în partid de mase (3,5 milioane de membri în 1984 când a fost scrisă cartea, 4 milioane în 1989, anul prăbușirii regimului). Anxietatea fracționismului – fenomen care lovise istoric în credibilitatea și eficiența mișcării socialiste și comuniste – este transformată în forme extreme și ridicole ale unui cult al personalității aproape fără egal în comunismul post-stalinist international. Reformismul sistemului este canalizat spre național-comunism și reformatorul simulat Ceaușescu aplica intern probabil cea mai dogmatică linie leninistă din Europa Răsăriteană, ceea ce îl făcea tolerabil liderilor sovietici de-a lungul întregii perioade cât a fost la conducere.
Istoria României comuniste este în mare parte istoria partidului conducător, dar multe dintre detaliile luptelor interne erau ascunse în spatele propagandei și a cenzurii. Atunci când este vorba despre fenomenele economice Shafir își bazează argumentațiile pe informații statistice, pentru descrierea structurilor administrative și a sistemului politic legal pe documente oficiale și legislație, atunci când se referă la viața socială pe publicațiile tipărite în presa românească dar și pe informații primite de la puținii dizidenți sau cetățeni români care reușeau să comunice cu exteriorul, iar în ceea ce privește viața culturală pe cărțile publicate în România sau în exil. În general însă sursele alternative din afara României sunt puțin folosite, iar exilul românesc – cel politic și cel intelectual – nu este studiat, fiind considerat probabil în afara scopului lucrării. Imaginea formată de cititor este complexă și comprehensivă, dar totuși, din perspectiva celui care a trăit până în 1984 timp de 31 de ani în România și a lecturilor care au urmat de atunci, mi s-a părut că lipsesc câteva capitole sau fațete importante. Analizei detaliate a compromisurilor diferitelor pături sociale și în special a intelectualității și a lipsei unei dizidențe reale (cu ilustra excepție a lui Paul Goma) îi lipsește cred menționarea influenței sistemului de supraveghere și delațiune pus la punct de Securitate care a ținut sub teroare practic intreaga populație a țării, chiar și în perioadele aparent mai relaxate. Aceasta se adaugă, cred, oportunismului, bizantinismului și corupției endemice ridicate la rang de tradiție istorică, și este posibil că Shafir, trăit vreme de decenii în afara hotarelor sistemului să nu fi fost conștient de proporțiile și amploarea fenomenului chiar și în anii ’80. (Cazul Gheorghe Ursu avea să se întâmple la câteva luni după publicarea ediției 1985 a cărții). Atunci când vorbește despre relațiile externe ale României cu Israelul și cu Republica Federală Germană și influența acestora asupra emigrărilor cetățenilor români aparținând minorităților evreiască și germană, Shafir nu menționează ‘comerțul’ cu emigranți practicat de regim. S-ar putea în acest caz ca autorul să fi evitat să includă subiecte care circulau pe atunci sub formă de zvonuri dar nu erau confirmate de documente sau publicații independente. ‘The Ransom of the Jews’ (‘Răscumpărarea evreilor’) a lui Radu Ioanid avea să apară doar în 1990. În fine, atunci când vorbește despre cultură, Shafir se referă aproape exclusiv la literatură, omițând alte ramuri și manifestările de rezistență prin cultură – timide, dar nu inexistente – din filosofie, teatru, film sau artele plastice.
Am căutat în carte semnele prevestitoare ale răsturnărilor istorice care aveau să se petreacă în România la fel ca în restul Europei la sfârșitul anilor ’80. În ce măsură sunt acestea vizibile? Michael Shafir nu este profet și nu face nicio prognoză politică în acest sens. Nu se poate spune că lipsesc indicațiile pentru cititorul atent care examinează de exemplu tabelele care arătau încetinirea creșterii economice sau deteriorarea nivelurilor de consum devenite dramatice în anii ’80, însă nimic nu indica, încă, o criză acută. Sarcina plății datoriei externe preconizată de Ceaușescu și de conducerea de partid a fost îndeplinită în 1989 cu sacrificii uriașe din partea populației și cu tensionarea și deformarea întregului sistem agro-industrial. În paralel, cultul personalității combinat cu nepotismul și dominația familiei Ceaușescu ia proporții fantasmagorice care îi fac pe observatorii străini să adopte termenul de ‘comunism dinastic’ pentru a descrie fenomenele. Proiectul megaloman care a dus la distrugerea aproape completă a centrului istoric al Bucurestiului și construcția monstruosului (sau monumentalului după unele gusturi) ‘Palat al Poporului’ (numele inițial al actualului Palat al Parlamentului) nu este acoperit în carte desi el începuse de câțiva ani. Nu sunt menționate nici câteva dintre succesele reale ale regimului – generalizarea învățământului gratuit, sistemul medical de asemenea gratuit la un bun nivel profesional deși deficitar în dotare. Influențele externe nu sunt omise, în special atunci când este vorba despre mișcarea sindicală ‘Solidaritatea’ din Polonia, dar evenimentul care a schimbat macazul istoriei s-a petrecut practic simultan cu apariția primei ediții a cărții. La 10 martie 1985 murea liderul sovietic Cernenko și în locul său era ales la conducerea PCUS și a Uniunii Sovietice Mihail Gorbaciov. Putem trage de aici concluzia indirecta că prăbușirea sistemului comunist din România a fost determinata în mare măsură de cauze externe, și probabil că nu vom greși prea mult.
Am fost puțin surprins de capitolul final al cărții, bazat pe o comunicare științifică făcută în 2017, care se întitulează ‘Schimbarea simulată: ieri, azi, mâine’. Există aici câteva completări importante și ajustări care includ o dezvoltare a rolului ortodoxiei și a temei externizării responsabilității (vinovăției). Dar și acestea par să țintească mai mult spre perioadele care ies din scopul cărții căci o mare parte a epilogului este dedicată dezvoltării tezei după care ‘schimbarea simulată’ reprezintă o constantă istorică perpetuată în evoluțiile politice de după 1990. Nu contest nici valabilitatea acestei teze și nici argumentația, observ doar că ea este în afara scopului lucrării și că analizele unor fenomene ale perioadei de tranziție cum a fost dispariția peste noapte a unui partid care număra patru milioane de membri merită un tratament detaliat în lucrări separate. ‘România comunistă (1948-1985)’ este o lucrare complexă și remarcabilă din multe puncte de vedere. Analiza comparativă a perspectivelor istorice se va scrie, poate, de către autor sau de către alții, într-o ediție viitoare.
Articolul a apărut inițial în numărul 6/2021 al Revistei Familia care apare la Oradea.
Articole precedente ale rubricii CHANGE.WORLD au menționat una dintre formele de artă digitală cele mai interesante și cele mai populare în rândul publicului larg – arta imersivă. Voi prezenta astăzi în mai multe detalii unul dintre locurile cele mai spectaculoase în care francezii și cei care vor ajunge să viziteze Franța (sper cât mai mulți și cât mai curând) pot face cunoștință cu această formă de exprimare artistică. Este vorba despre ‘Les Bassins de Lumières’ (Bazinele Luminii) de la Bordeaux, obiectiv redeschis în mai 2021 după un an de amânări și întreruperi datorate pandemiei, un centru de artă digitală situat în incinta unei foste baze de submarine italiene și germane din al Doilea Război Mondial. Un loc simbolic din mai multe puncte de vedere, un loc cu o istorie complicată și pasionantă, o întâlnire peste timp a violentei și militarismului cu frumosul și experimentarea artistică, în fine un loc în care conceptul de imersiune a artei capătă dimensiuni aproape literale.
Istoria bazei de submarine a forțelor Axei de la Bordeaux începe în 1940, după capitularea Franței. O parte din marele port francez la Atlantic este adaptat pentru a adăposti începând din luna septembrie 1940 un număr de 28 de submarine italiene (în timp s-au mai adăugat 4, numărul total fiind 32) care participau la confruntarea dintre forțele navale engleze și cele germane și italiene, rămasă în istorie sub numele de Bătălia Atlanticului. Între 1940 și 1943, submarinele italiene au scufundat 109 vapoare și ambarcațiuni aliate. Poziția strategică și caracteristicile favorabile (adâncime, curenți) ale portului francez au dus la decizia de a construi aici una din cele cinci baze de submarine pentru faimoasele U-boote germane. În acest scop a fost construită o structură speciala numita U-bunker, solidă, spațioasă, foarte bine camuflată și extrem de rezistentă. Clădirea principală este construită din beton armat, are o lungime de 245 metri, o lățime de 162 metri și o înălțime de 20 de metri. Se estimează că a fost folosită o cantitate uriașă de beton, peste 600 de mii de metri cubi. Lucrările au avut loc într-un răstimp de 19 luni, între 1941 și 1943, și au folosit în mare parte munca a 6 500 de prizonieri de război căzuți în captivitate germană – republicani spanioli, militari francezi, olandezi, belgieni. La sfârșitul lucrărilor, structura avea o capacitate de 46 de submarine. Acestea erau adăpostite în 11 alveole, fiecare dotată cu macarale capabile să ridice submarinele la uscat pentru întreținere și reparații. Grosimea zidurilor de beton este de 5-6 metri. Depozitele de muniții erau separate, pentru a evita exploziile datorate bombardamentelor sau cele accidentale. Un muzeu memorial inaugurat în 2012 documentează istoria bazei și soarta prizonierilor de război care au prestat muncă de sclavi la construcția sa.
Structura a rezistat aproape intactă bombardamentelor aliate din perioada debarcării. Majoritatea submarinelor au fost mutate de germani (italienii încheiaseră armistițiu în 1943) în alte porturi în 1944, înainte de eliberarea orașului Bordeaux, dar două dintre ele au fost scufundate în port, pentru a nu cădea în mâinile Aliaților. Abandonată de militari, baza a rămas timp de decenii ca un vestigiu cvasi-abandonat al celui de-al Doilea Război Mondial, masivitatea construcției făcând imposibilă distrugerea sa prin dinamitare. Mici ateliere navale și alte întreprinderi industriale au ocupat o parte din spațiu, un parc de distracții a apărut mai târziu într-o altă zonă a structurii. La mijlocul deceniului trecut, autoritățile regionale au decis ca patru dintre alveole să fie atribuite unui proiect cultural, care să folosească în mod creator spațiile și combinația cu apa. Din cele trei proiecte propuse în 2017, cel care a câștigat a fost cel propus de compania franceză Culturespaces, specializată în crearea de centre de artă digitală și organizarea de expoziții în Franța și în întreaga lume. Proiectul, cu o finanțare de 10 milioane de euro, a primit numele de ‘Les Bassins de Lumières’. Deschiderea sa era planificata pentru 17 aprilie 2020, în ajunul sărbătorilor de Paște ale anului trecut, dar izbucnirea pandemiei COVID-19 a dus la o amânare de câteva luni. Evenimentul inaugural a avut loc, în fine, la 10 iunie 2020, de atunci s-au succedat câteva perioade în care spațiul a fost închis, la fel ca toate instituțiile de acest gen din Franța. Redeschiderea în acest an a avut loc la 19 mai 2021, împreună cu multe alte instituții culturale franceze.
Spațiul principal de expoziții din ‘Les Bassins de Lumières’ este format din 4 bazine de apă (cele 4 foste alveole) de 110 m lungime, 22 m lățime și 12 m înălțime fiecare. 90 de proiectoare video și 80 de difuzoare vor permite proiectarea imaginilor pe o suprafață de peste 14 500 de metri pătrați. În jurul celor patru bazine imense, va fi prezentat continuu un ciclu de expoziții digitale captivante, combinând o creație cu o durată mai lungă, dedicată maeștrilor istoriei artei, și o creație mai modernă, de durată mai scurtă. Un alt punct de atracție este Cubul, un nou spațiu cu o suprafață de 220 metri pătrați și 8 m înălțime, în care vor fi prezentate creații ale unor artiști contemporani de talent din domeniul artei digitale, atât nume deja confirmate, cât și tinere talente încă necunoscute. În fine, în Cisternă, un nou spațiu cu o suprafață de de 155 metri pătrați și 7 m înălțime, vor fi detaliate legăturile dintre lucrările originale prezentate în expozițiile și muzeele lor de origine. ‘Les Bassins de Lumières’ se prezintă ca fiind cel mai mare centru de artă digitală din lume, suprafața sa de expoziție fiind de trei ori mai mare decât cea a următorului muzeu specializat în artă digitală. Numărul de vizitatori prevăzut pentru anii de după pandemie este de 350 de mii pe an. Alături de ‘La Cité du Vin’ care atrage turiștii pasionați de industria vinurilor celebre ale regiunii, se speră că ‘Les Bassins de Lumières’ va deveni principala atracție turistică a orașului în anii următori.
Ce pot vizita cei care ajung la Bassin de Lumieres în aceste zile? În timpul zilei, în spațiul principal este deschisă expoziția ‘Monet, Renoir…, Chagall, Călătorii în Mediterana’, care propune un parcurs al artei ultimelor secole de la impresioniști la modernitate, cu accent pe legătura artiștilor cu spațiul, lumina și culorile Mediteranei – leagăn al civilizației clasice și laborator al artei moderne. Într-o buclă care durează cam 40 de minute, vizitatorii sunt purtați de la un curent artistic la altul: pornind de la impresionism cu Monet și Renoir, trecând prin poantilism, cu Signac și Cross, și prin fauvism, cu Camoin, Derain, Vlaminck, Marquet… Expoziția urmărește și fascinația lui Bonnard și Dufy pentru Marea Mediterană, pentru a ajunge în cele din urmă la unul dintre cei mai mari coloriști ai artei moderne: Chagall. Din prezentarea creată de Gianfranco Iannuzzi, Renato Gatto și Massimiliani Siccardi fac parte peste 500 de lucrări, aflate în muzee și colecții particulare împrăștiate în întreaga lume. La orele serii, programul include expoziția ‘Gustav Klimt – aur și culoare’, realizată de aceiași trei autori pe o muzică compusa de Luca Longobardi. Șef al școlii Secesiunii vieneze, Klimt este astăzi considerat unul dintre deschizătorii de drumuri ai artei moderne a secolului XX. Expoziția oferă o perspectivă originală asupra lui Klimt, combinând portretele, peisajele, nudurile, coloristica și elementele decorative (inclusiv cele în aur) care au revoluționat pictura vieneză de la sfârșitul secolului al XIX-lea și au influențat arta întregului secol care a urmat. Două expoziții de mai mici dimensiuni completează experiențele vizitatorilor. Una este dedicată artistului francez Yves Klein (considerat ‘maestrul albastrului’), cealaltă, artei lui Paul Klee și legăturii acesteia cu muzica. În fine, în spațiul experimental al Cubului poate fi vizitată lucrarea ‘Ocean Data’ a colectivului turc OUCHHH, care folosește Inteligența Artificială pentru a combina milioane de elemente informaționale înregistrate în oceanele și mările lumii, pentru a forma o operă digitală unică în care formele, lumina și mișcările sunt generate printr-un algoritm. Vizitatorul se găsește în inima oceanului și călătorește printre diferite materiale, culori și reliefuri. Totul este însă creat de mașină. Artă sau… altceva?
Majoritatea reacțiilor vizitatorilor sunt entuziaste. Biletele sunt vândute în avans pe Internet și trebuie comandate cu săptămâni și luni în avans. Pereții cenușii de beton masiv prind viață sub proiecțiile de culoare, spațiile constrânse capătă noi dimensiuni, jocurile dintre apă și delimitările ortogonale sunt perfect integrate, iar experiența sonoră este balansată și calibrată și o completează în mod expresiv pe cea vizuală. Întrebarea se impune (din nou). Reprezintă arta imersivă o revoluție privind felul în care este percepută în mod tradițional arta? Personal, nu cred că ea va înlocui experiența muzeală și nici nu va face să dispară bucuria colecționarilor de obiecte de artă. Este un supliment, dar nu o înlocuire. O nouă dimensiune însă se deschide pentru un public mai larg decât cel al vizitatorilor tradiționali de muzee. Dialogul dintre cele două (sau poate mai mult de două) moduri de a trăi arta este deschis și nu cred că muzeele tradiționale, criticii de artă și curatorii de expoziții trebuie să-l respingă. Revenirea la viața culturală și artistică după regimul de austeritate impus de pandemie conține o sete de frumos și de experiențe noi, în care metodele de amplificare digitală ale artei tradiționale se adaugă noilor forme și materiale concepute special pentru mediile numerice. Se deschid, poate, noi drumuri în artă și noi feluri de a trăi și experimenta frumosul. Închiderea porților și retragerea într-o atitudine conservatoare și defensivă ar fi, în opinia mea, o eroare.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Released in 1983, ‘The Dead Zone‘ belongs to one of the two better periods of the filmography (otherwise quite unequal) of film director David Cronenberg. The film has many of the characteristics – better or worse – of the cinema of the ’80s and of the screenings after Stephen King‘s books. Nearly four decades after its making, today’s viewers can find enough reasons to criticize, for example, the lack of credibility of some dialogues and situations, the cinematography or the obsolete and exaggerated dramatic style of the actors. However, the feeling I had at the end of the viewing was of a clever horror film and an interesting cinematic experience. ‘The Dead Zone‘ looks like a ’80s movie that survived well the passage of time and is – in my opinion – one of the good screenings inspired by Stephen Kings books or even written by him, a collection of films that comprises many hundreds of titles, with some remarkable achievements but also with many resounding failures.
It takes a few minutes to realize that the actor who plays the young spectacled and in love professor Johnny Smith, is Christopher Walken, of course in a much younger version of himself, but already having in 1983 a number of great films on his record. Smith is a typical hero of Stephen King‘s books, a young man with a banal name living a quiet life as a teacher in a sleepy town, in love and close to marrying a colleague, also a teacher at the local school. An accident happens that changes the whole life of the heroes and triggers the events in the film. In ‘The Dead Zone‘ after a five-year coma, Johnny Smith wakes up not only to see that the world around him has changed but also to see that the accident has given him supernatural powers that can be a blessing or a curse. – in his case the power to read the past of those he comes in contact with but also to predict their future. The impact force of Stephen King‘s intrigues lies in the fact that he does not try to explain too much of the physical or psychological phenomena, and when he explains he does it more at the level of popularisation. Categorising King’s books and the movies that are inspired by them as science fiction is in my opinion in most cases a mistake. They belong rather to the fantasy or horror genre, descending from E.T.A. Hoffmann and E.A. Poe more than from Jules Verne.
For the scheme to work, scientific credibility must be replaced by artistic credibility. In films, this requires the consistency of the plot with the fantastic idea, a visual concept and a selection of actors who immerse the audience in the story without feeling the need to use reality as a reference. Christopher Walken dominates this film, living on screen the transformations of the hero from the trauma of the accident, through the shock of the time lag, the understanding of the powers that events endowed him with and the decision to use his forces to intervene in the lives of others. David Cronenberg had the chance of one of the most consistent screenplays in films inspired by Stephen King‘s books. Other films would later explore similar themes (the supernatural powers of heroes gained from traumatic events) including the temporal paradoxes opened up by influencing the future. Cronenberg is not interested in these complications. His hero considers the ‘gift’ of foresight more like a curse until he understands that he can use it for good. That ‘dead zone’ mentioned in the title of the film not only provides the ambiguity that makes the difference between rational and fantastic explanation, but also provides an area of freedom in which the aspiration for good of the main hero (and of the viewers who sympathise with him) can act. ‘The Dead Zone‘ is an example of the fact that the horror genre can coexist very well with positive messages when the dosage of emotions is accurate and when the artistic execution is accurate.
Se va întâmpla, probabil, cândva în anii 2030. Va fi trecut mai mult de un deceniu de când omenirea a învins pandemia COVID-19. O expediție în spațiu va deveni realitate, împlinind un vis transformat în planuri de acțiune, în uriașe investiții de resurse și de inteligență și în aventura curajoasă a unui grup de astronauți pământeni. Plecată într-o călătorie în spațiu de câteva luni, expediția va reuși o coborâre perfectă pe suprafața planetei Marte. Depinzând de poziția relativă a celor două planete, propagarea semnalului între Marte și Terra va dura intre 3 și 22 de minute. Centrul de comandă terestru va aștepta cu sufletul la gură primele cuvinte și imagini ale astronautului sau astronautei care vor avea onoarea de a face primii pași pe Marte. Dar în ce limbă vor fi rostite vorbele istorice? Cele mai multe șanse sunt ca ele să fie articulate în limba engleză cu accent american. În definitiv, americanii au fost primii și singurii până acum (în 2021) care au ajuns pe Lună, iar președintele Donald Trump a fost primul lider mondial care a inițiat și legiferat finanțarea și executarea unui program spațial având Marte ca țintă. Exista însă concurență. Ambițiile și tehnologia rusească sunt evident prezente în competiție. Națiunile Europei colaborează și ele într-un program spațial complex. Dar China? Unele dintre cele mai interesante și mai dinamice programe spațiale vin de acolo. China nu mai este de mult doar uzina de producție a planetei, ea își revendică rolul de supraputere în toate domeniile – economic, politic, militar și științific. Este adevărat acum, va fi și mai adevărat în al patrulea deceniu al secolului.
(sursa imaginii: AAxanderr, Public domain, via Wikimedia Commons, https://commons.wikimedia.org/wiki/File:The_Launch_of_Long_March_3B_Rocket.jpg)
Istoria programului spațial chinez își are și ea rădăcinile în perioada Războiului Rece. Lansarea la 4 octombrie 1957 de către Uniunea Sovietică a primului satelit artificial al Pământului a fost un semnal de alarmă pentru Republica Populară Chineză, care începea să pregătească despărțirea ideologică și politică de Uniunea Sovietică, în pofida statutului oficial de aliați. Congresul Național al Partidului Comunist Chinez adopta în mai 1958 hotărârea de a crea ceea ce s-a numit la început ‘Proiectul 581’, cu scopul de a face din China egala supraputerilor vremii în ceea ce privește activitatea în spațiu. Se poate spune deci că în cursa spațială China a fost un participant încă din primele faze, deși realizările spectaculoase au venit cu multe decenii mai târziu. Problemele economice și revoluția culturală au întârziat programele spațiale chineze, dar China comunistă nu a renunțat, devenind a patra putere care a lansat un satelit, la două luni după cel japonez. Lansarea a avut loc la 24 aprilie 1970. Numele satelitului era Dong Fang Hong, în traducere ‘Răsăritul este roșu’. Cu o masă de 173 de kilograme, rămâne până astăzi cel mai greu dintre sateliții vreunei națiuni la prima lansare. Programul spațial care avea ca scop trimiterea primilor astronauți chinezi în spațiu (‘Proiectul 714’) a fost inițiat în 1971, dar problemele din ce în ce mai acute ale economiei chineze și schimbarea de regim după moartea lui Mao au dus la încetinirea ritmului de lucru și încetarea finanțării multora dintre programele de atunci. Agenția spațială chineză (China National Space Agency – CNSA) a fost înființată în 1993. Primul astronaut chinez, Yang Liwei, a ajuns în spațiu în octombrie 2003.
Deng Xiaoping, urmașul reformator al lui Mao la cârma Chinei a avut un rol determinant și în reconstruirea programelor spațiale chineze. Pe măsură ce puterea economică și financiară a țării s-a extins, au crescut și capacitățile științifice, care au beneficiat de o finanțare generoasă. Astăzi, programul spațial chinez este amplu și sofisticat, rivalizând din multe puncte de vedere cu cel american. Printre proiectele sale putem enumera construirea unei stații permanente chineze de cercetare a spațiului de pe orbită terestră, explorarea Lunii și trimiterea unei misiuni cu astronauți spre Marte. Telecomunicațiile fac parte și ele din programul spațial chinez, la fel și aplicațiile militare, dar desigur, despre acestea există mult mai puține informații publice. Tot Deng Xiaoping a fost cel care a decis că numele folosite în programul spațial, alese anterior ca nume de cod și apoi extrase din istoria revoluționară a partidului, să fie înlocuite cu cele mistico-religioase. Astfel, rachetele ‘Marșul cel Lung’ sunt cunoscute și ca Săgeata Divină, capsula spațială a fost numită Corabia Divină, navetă spațială devenea Dragonul Divin, laserul terestru de mare putere a fost botezat Lumina Divină și supercomputerul care asista programele spațiale era numit Puterea Divină. Astfel de nume tradiționale poetice continuă să fie utilizate până astăzi. Sondele lunare chineze sunt numite Chang’e după zeița Lunii. Tiangong, numele stației spațiale înseamnă Palatul Ceresc.
De ce a inițiat China programul care are ca scop crearea unei spatii spațiale proprii? În parte deoarece a fost exclusă din proiectul Stației Spațiale Internaționale. SUA, care conduce acest proiect în parteneriat cu Rusia, Europa, Canada și Japonia, au anunțat că nu vor coopera cu națiunea asiatică în spațiu. Răspunsul a venit după câțiva ani, și programul se află acum în fază de execuție. Stația Spațială Tiangong, odată finalizată, va reprezenta aproximativ o cincime din masa Stației Spațiale Internaționale și va fi de dimensiunea stației spațiale rusești dezafectate Mir. Se așteaptă ca Tiangong să aibă o masă cuprinsă între 80 și 100 tone și să evolueze pe o orbită circumterestră la o înălțime între 340 și 450 km. Operațiunile vor fi controlate de la Centrul de comandă și control aerospațial din Beijing. Modulul de bază, Tianhe (‘Armonia Cerurilor’), a fost lansat la 29 aprilie 2021, modulul următor exact cu o lună mai târziu, iar la 17 iunie 2021 a fost trimis în spațiu primul echipaj în capsula Shenzou-12 acționată de racheta Marșul cel Lung – 2F. Aceasta s-a cuplat cu succes la modulul de bază cu câteva ore mai târziu. Echipajul este format din trei astronauți. Comandantul misiunii, Nie Haisheng, are 56 de ani și se află la cea de-al treilea său zbor în spațiu. Împreună cu el se află la bord Liu Boming, 54 de ani, și el cu o misiune la activ, misiune care a inclus o ieșire în spatiu, și Tang Hongbo, 45 de ani. Cei trei vor petrece trei luni la bordul ‘Palatului Ceresc’, la aproximativ 380 km deasupra Pământului. Va fi cea mai lungă misiune spațială cu echipaj trimisă de China până în prezent și prima din aproape cinci ani. Stilul de comunicare cu publicul, chiar dacă nu este la fel de deschis ca la programele americane, a inclus conferințe de presă cu astronauții și oamenii de știință care participă la misiune și videoconferințe cu astronauții ajunși la destinație. Obiectivul principal al comandantului Nie Haisheng și al echipei sale este de a pune în funcțiune modulul Tianhe. Deși exclusă de la proiectul Stației Internaționale, China declară că este deschisă participării străine în stația sa. În primă instanță, aceasta înseamnă găzduirea de experimente științifice. De exemplu, chiar în misiunea actuală, echipajul Shenzhou-12 va efectua investigații privind cancerul trimise de cercetători din Norvegia. Și în exteriorul stației există un spectrograf telescopic dezvoltat de India pentru a studia emisiile ultraviolete provenite din spațiul adânc, de la stelele explodate. Pe termen lung, probabil vor exista și misiuni cu astronauți care nu sunt chinezi. Chiar și Rusia, care a colaborat în domeniul tehnologiei spațiale în trecut cu China, a menționat posibilitatea de a-și trimite cosmonauții și pe stația chineză.
Explorarea lunara este din nou la modă. O parte dintre programele spațiale americane văd în Lună o stație intermediară a drumului spre Marte și apoi spre alte corpuri cerești. Alte planuri au un caracter comercial având în vedere exploatarea resurselor minerale ale satelitului natural al Pământului. Programul chinez Chang’e, al cărui nume este împrumutat din legenda frumoasei fete servitoare a Împăratului de Jad, care s-a aruncat de disperare de la fereastra palatului acestuia din ceruri devenind zeiță, a început cu lansarea în 2007 a unei sonde lunare automate care a făcut din China a treia națiune care a reușit să execute o aselenizare lină. Trei misiuni mai târziu, în ianuarie 2019 China a reușit să trimită Chang’e 4 care avea la bord un vehicul lunar și a reușit o aselenizare pe fața nevăzută a Lunii. Cel mai recent succes a fost și cel mai spectaculos până acum. Misiunea Chang’e 5 lansată la 23 noiembrie 2020 de la stația de lansare de pe insula Hainan, a aselenizat la 1 decembrie 2020, tot pe fața nevăzută a Lunii, a săpat la o adâncime de 1 metru recoltând peste 1,7 kg de sol lunar și a readus pe Pământ aceste materiale la 16 decembrie 2020. Misiunea Chang’e-5 este prima misiune lunară efectuată de omenire care aduce pe Terra astfel de eșantioane după peste patru decenii. Precedenta a fost expediția Luna 24 a Uniunii Sovietice din 1976. Prin finalizarea misiunii, China a devenit a treia țară care a adus pe Pământ probe de sol de pe Lună după Statele Unite și Uniunea Sovietică.
Misiunea ‘Tianwen-1’ care are ca țintă planeta Marte a fost lansată la 23 iulie 2020 și s-a încadrat pe o orbită în jurul planetei ‘roșii’ la 10 februarie 2021. La 14 mai 2021 o schimbare ușoară de traiectorie a pus capsula spațială pe un traseu care i-a permis intrarea în atmosfera planetei asemenea unui meteorit. Un sistem compus din motoare de încetinire și parașute a asigurat o coborâre care a păstrat intactă aparatura, astfel încât după ce a ajuns pe sol, capsula s-a deschis precum o floare uriașa și din ea a apărut vehiculul pe roți numit Zhurong. Zona în care este plasat modulul este o uriașa câmpie marțiană numita Utopia. Și în aceasta cursă China este a treia putere spațială care reușește această performanță. Două misiuni europene au eșuat în încercări similare în 2016 și 2019. Semnalele transmise de Zhurong, inclusiv imagini video dar și informații științifice de la radarul care exploră planeta în adâncime sau de la spectrometrele care analizează componența chimică a probelor de sol recoltate de aparatura automată sunt retransmise de componenta orbitala a modului care continuă să călătorească pe orbită în jurul lui Marte.
Planurile de viitor ale agenției chineze, cel puțin cele care au fost făcute publice, sunt foarte ambițioase. Printre ele se află asamblarea completă și transformarea în entitate operațională a stației spațiale în viitorii ani, trimiterea spre Marte a unei expediții automate care să revină spre Terra până la sfârșitul deceniului și o expediție cu astronauți spre această planetă în următorul deceniu. În condițiile competiției geopolitice dintre Statele Unite și China, explorarea spațială devine una dintre componentele strategice. Precedenta cursă spațială dintre cele două supraputeri, SUA și URSS, din a doua jumătate a secolului 20 a cerut investiții uriașe de ambele părți, dar a și avut ca rezultat invenții tehnologice excepționale, de care au beneficiat cu ani și decenii mai târziu întreaga industrie și toată omenirea. Cred că acest fenomen se va repeta. Un exemplu din competiția actuală este utilizarea energiei solare, inclusiv pentru propulsia navelor spațiale, un domeniu în care se pare că Republica Populară Chineză are realizări deosebite și poate chiar o poziție de lider. Alte aspecte ale activității spațiale chineze ridică însă semne de întrebare sau sunt motive de îngrijorare. Tot programul spațial chinez este subordonat activităților politice și armatei unui stat cu ideologie comunistă și cu ambiții declarate la scară planetară. Unele aspecte tehnice sunt și ele discutabile – de exemplu faptul că rachetele model ‘Marșul cel Lung’ 5 nu au dispozitive de reintrare controlată în atmosfera Terrei și unele dintre ele, dacă nu ard complet, riscă să cadă în zone populate, cu un potențial de victime și pagube materiale. Un astfel de incident de reintrare necontrolată s-a petrecut în luna mai, din fericire ceea ce a rămas din rachetă a căzut în ocean. Și în domeniul explorării spațiale ca și în multe alte domenii ale științei și tehnologiei, China devine un concurent formidabil, cu ambiții și deja chiar și realizări de lider. Felul în care se va desfășura explorarea spațială chineză va fi în secolul 21 și în continuare o componentă esențială nu numai a aventurii spațiale a omenirii dar și a jocurilor de putere ale căror arenă nu vă mai fi limitată la planeta noastră, ci se va extinde în spațiul infinit de dincolo de atmosfera ei.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Who is Therese Desqueyroux? This question remains open after watching the film made in 2012 by Claude Miller, a film bearing the name of the heroine (or simply ‘Therese‘ on the English market and in other countries where the heroine’s last name is difficult to pronounce, not to mention write). This is a film that in my opinion did not enjoy the deserved reception, neither from the public nor from the critics. Some of the objections I read are related to the fact that there is no clear explanation of the reasons that push the heroine of the film to extreme deeds and especially there is no moral or moralizing judgment of them. However, actually the character played by Audrey Tautou is consistent with the mystery surrounding the female characters that dominate Claude Miller‘s films and fits perfectly with the ambiguity of the woman imagined by Francois Mauriac in the novel of the same title, one of the best left behind by this writer who was very popular in the first half of the 20th century, a writer who was awarded the Nobel Prize for literature in 1952. There is also is another aspect that gives value and meaning to ‘Therese Desqueyroux‘. Much of the story in the film takes place under the sign of death. Claude Miller does not turn the plot, as he could have done, into a horror story, but death or its threat are almost always present. This was Miller’s last film. The director was ill with leukemia during its making. I don’t know if it should be called a testament film, but it is clear that death was a theme that had become personal and actual for the author.
The story takes place in the late 1920s and early 1930s in the properties of two wealthy families in the French countryside. Young Therese marries Bernard, the brother of her good friend Anne. It is a marriage of convenience, devoid of passion, but through which Therese hopes to ensure to herself the quiet and secure life for the realisation of some vague intellectual ambitions. In a short time, however, she finds herself suffocated by the lack of horizon of the life of a provincial woman, she does not find fulfilment in maternity either, and even Anne’s unhappy love story with a Jewish young man, terminated by her family, seems to be a luckier alternative. Can an assassination attempt be the way to liberation? Who can judge her? Justice? The family? Spectators?
The cinematography is exquisite, with several scenes of beautiful and expressive framing that remind some the landscapes of the Impressionists, other the interior paintings of the Flemish masters. The plot is built with attention to detail and psychological delicacy. The lead roles are interpreted by three actors that I like a lot, even if their casting in this film is not ideal. Audrey Tautou is exceptional, in a much darker role than others who have marked her career. (I hope that the rumours about her intentions to give up her acting career will prove to be untrie). Anaïs Demoustier is another very talented actress, but I found her role here less convincing, especially when it comes to erasing the age difference between the two women. Gilles Lellouche has a difficult role as the rude husband, but he creates a character that makes viewers avoid harsh judgments. ‘Therese Desqueyroux‘ is a feminist film in a discreet way, and the moral judgment, if any, is more of a social nature and related to the institution of the family whose stability and appearances becomes the purpose instead of a frame for life. As for understanding Therese’s character, I suggest you wait until the closing scene of the film.
Dintre cărțile Doinei Ruști, cele dedicate Bucureștiului secolelor de mult trecute ocupă un loc important pentru mine. La fel ca ‘Manuscrisul fanariot’, romanul precedent din ceea ce poate se va construi într-o serie pasionantă, și ‘Homeric’ apărut în 2019 în colecția ‘fiction-Ltd’ a Editurii Polirom, este însoțit de o hartă care ne poartă cu peste două secole în urmă, într-o zonă din centrul orașului. De data aceasta lupa care ne apropie detaliile reale sau imaginate ale orașului este plasată la vest de zona în care avea loc acțiunea primei cărți, într-un poligon care în topologia de astăzi ar include bulevardul cu multe nume pe care eu îl numesc Bulevardul Cinematografelor, strada Brezoianu, Dâmbovița și ceea ce este astăzi gradina botanică și Palatul Cotrocenilor. Acest perimetru, numit cândva cartierul sau mahalaua Gorgani se află nu departe de strada copilăriei mele, și prin cărțile Doinei Rusti pot străbate straturile istoriei, până în parfumatul și coloratul secol al 18-lea, perioada fanariotă, timpul unui București cosmopolit, margine ambiguă de imperiu, o vreme în care se contopesc istoria și legendele. Cuvântul ‘mahala’ importat din turcescu ‘mahalle’ nu căpătase încă o conotație negativa (căreia am bănuiala că mult i se datorează lui Caragiale) ci doar indica amplasarea cartierului la periferia orașului.
‘… de Gorgan nu s-a atins nimeni, n-a scormonit nimeni să vadă ce e în el. De sute de ani stă acolo ca un pepene copt. Neclintit, mut, înconjurat de alte gorgane mai mici, amintind de niște vremuri care-au rămas fără martori, de pe când pădurile ajungeau până la buza Dâmbovitei, împotmolite în dospeala nămolurilor. Cartierul Gorgani a crescut intre albia râului și marea baltă a neguțătorului Dura, într-un loc mlăștinos, întrerupt de ochiuri de apă și întărit de cele șapte movile pietroase, neatinse de târnăcop. Încă din vechime, bucureștenii le-au privit cu respect, iar în moțul Gorganului au ridicat o biserica, închinată lui Ilie, prigonitorul tuturor dracilor. Dar nici așa nu i s-a stins numele, căci biserica a devenit cu timpul Sfântul Ilie-Gorgani, ducând mai departe gloria acelei coline, în care poate chiar zac ciolane de uriași.‘ (pag. 27-28)
Cadrul istoric este definit destul de vag. Suntem cândva în vremea fanarioților dar localizarea exacta în timp este neimportantă, niciunul dintre personajele cărții nu este real istoric, și chiar daca numele (dinastia Băleanu, Scarlat Filipache, familia Iorga) par autentice ele sunt totuși inventate și bine potrivite. Structura narativă a cărții este una dintre cele mai interesante construcții de acest fel pe care le-am citit în ultima vreme. Începe în stilul romanelor clasice cu o prezentare a câtorva dintre personajele principale ale cărții: frumoasa Despina – fiica sau poate bastarda boierului Băleanu; Mărmănjica – un fel de ucenică de vrăjitor (sau de Doctor), a carei statură și importanță va crește pe măsură ce avansăm în lectură; Pantelimon Lambru – ‘zugravul’, adică pictorul de calești și de ziduri, de biserici și de portrete, al cărui destin va fi legat de cel al Despinei printr-o poveste de iubire pasională și cu multe meandre. Secțiunile următoare prezintă faptele dintr-o perspectivă oarecum obiectivă, pentru ca gradul de fantastic să se accentueze pe măsură ce cititorul avansează în lectură. De la o relatare istorică ne aflăm, pe măsură ce avansăm în lectură, într-un roman de capă și spada (sau de caftan și pumnal), un fel de ‘Misterele Bucureștiului’ fanariot, apoi într-un roman gotic cu arome orientale, pentru a ajunge la final în teritoriul literaturii de fantezie:
‘Orașul colcăia de mistere, iar între acestea, oamenii dispăruți ridicau stoluri de întrebări. În visele mahalalei Gorgani, toate relele se aflau în pădure, la Cotroceni, unde mulți nu întraseră vreodată, deși o vedeau aproape la fel, ca pe țesătura de ghimpi, locuita de pitici cu gheare înveninate, care ieșeau în special noaptea, împânzind toate străzile, omuleți minusculi, cât șchioapa, neînduplecați și perfizi, gata să-și înfigă dinții într-o pulpă de om. Pe acești monștri îi ține în viață doar o dorință – să distrugă Gorganii, toată plasa cu mahalalele ei, considerându-se stăpânii de drept ai apelor Dâmbovitei, într-un fel datori să-și ia în primire ținutul. Prin restul Bucureștiului, nu erau așa de temuți, nu se vorbea prea des despre ei, cu toate că pentru toți pădurea rămânea un loc diabolic.‘ (pag. 192-193)
Legătura dintre locuitorii Bucurestiului de acum câteva secole și pădurile din jur, care vor cădea una după cealaltă sub secure pentru a face loc metropolei care avea să ia ființă, este una dintre temele principale ale cărții. Solul orașului este încă mlăștinos, lacul lui Dura care avea să devină în viitor Cișmigiul încă se mai poate numi ‘cel mare’ și mai poate înghiți personaje mai puțin norocoase și molimile decimează populația târgului-capitală. Influența cea mai puternică asupra orașului și eroilor o are însă pădurea Cotrocenilor, spațiu al magiei, locul în care trăiesc uriașii și piticii cu puteri supra-naturale și unde își au rădăcinile arborii seculari dar și plantele cu puteri supra-naturale, și în special cea numita ‘sângele dracului’ care joacă un rol cheie în poveste.
‘ … în tenebrele Cotrocenilor trăiau feriți de ochii lumii căpcăuni și alte făpturi de la începuturile istoriei, câini vorbitori și femei cu trupuri de șarpe. Iar ghicitoarea, care stăpânea toate dormitoarele din oraș, intrase cumva și în vizuinile acestor năluci. De aici îi venea și darul previziunii, căpătat cu licori și vrăjitorii, pe care numai căpcăunii din Cotroceni știau să le facă.‘ (pag. 184)
‘Mărmănjica ieși pe coate și-și ținu răsuflarea. Își scutură hainele și se sprijini în baston. În jur vibrau frunzele, iar din apropiere i se păru că se aude o bătaie de aripi, apoi se gândi că putea să fie un oftat, lucru puțin probabil. Nu se vedea nimeni, nu se mișca nicio creanga. Deasupra foșneau leneș alunii, iar printre ramuri cerul părea stins și indepărtat. Roti ochii până când descoperi stejarul cu semn. În scoarța bătrână se vedea crestătură, cu vopseaua spălată de ploi. De la el trebuia să numere vreo 200 de pași. Ocoli socul, ca să nu se trezească vreo viperă, și șopti pentru sine Sambucus nigra. Exact asta ar fi spus Doctorul, daca acum ar fi fost pe lângă ea. Sambucus nigra! Ferește-te, Elencu, să nu te prindă vreo zână. Sub tufa de soc, vipera și zânele trăiesc împreună, oblojind izma și mânătărcile. Și câte alte ierburi n-o învățase. Gladișul, cu trunchiul său pitic, e bun să-ți ia durerile de ochi, mătruna te fereste de rele, iar prințul odolean – câine viclean – e bun de cules vara și de pus în casă alaturi de antonică și de mutătoare, ca să nu te atingă vreun demon. Daca te dor dinții culegi călin, iar pe lângă el precis e și vreun arțar – îi jupoi coaja ca să faci vopsea fumurie pentru căciuli. Studenița iți face picioare frumoase, iar hrenoasa e moartea holerei.‘ (pag. 41)
Putem vedea și din citatele de mai sus că scriitoarea este nu numai o bună cunoscătoare a istoriei și a tradițiilor folclorice, dar s-a și documentat temeinic pentru a furniza autenticitate descrierilor și soliditate cadrului povestirilor. Una dintre legile genului este că fantasticul are cu atât mai mult efect cu cât decorul este mai apropiat de ceea ce cititorul percepe a fi realitatea. Viziunea pe care Doina Ruști o construiește despre Bucurestiul secolului 18 este fantastică dar sumbră. Viețile oamenilor par fragile și dominate de violență, când nu ucid molimele se întâmplă omoruri care devin subiect de anchete detectiviste care nu duc la nimic, corupția și violenta arnăuților par a prevesti politicile secolelor următoare, iar bărbații își alina pasiunile în lupanare sau fumând ierburile și prafurile care amorțesc simțurile și amplifică dorințele. Dragostea pare și ea un izvor de întâmplări tragice și fantastice.
‘În realitate, de vină era dragostea, care, pe lângă toate, e crudă. În numele ei s-au comis crime și răutăți cu mult mai mari decât îmbrâncirea unei femei. Un bărbier din București și-a îngropat nevasta de vie ca să-și aducă în casă amanta, fapta care în acel moment a cutremurat orașul, iar gândurile oamenilor miloși, adunate unul peste altul, au făcut că moarta să se transforme într-un șarpe. În mai puțin de o săptămână, criminalul a murit cu spume la gura, mușcat, otrăvit. Iar atrocitățile începute din dragoste nu au luat sfârșit. Șarpele s-a plimbat prin oraș mai multe zile, lăsând în urma șiruri de morți, iar când a fost prins, fiind o zi de vineri, se spune că inima lui, care era inima femeii îngropate de vie, a făcut aripi și a zburat către cer, iar de acolo în cine știe ce țări și în ce alte trupuri de șarpe, continuând să omoare oameni mai mult sau mai puțin vinovați.’ (pag. 85)
Când apare o poveste de dragoste, cum este cea dintre Despina, moștenitoarea averii Bălenilor, și pictorul Pantelimon Iorga, ea nu numai că fascinează târgul și trezește invidia celor din jur, dar pare a avea puține șanse de a se termina altfel decât tragic în acea lume. ‘Zugravul’ cum este poreclit personajul descins din vremuri în care artele nu se desprinseseră încă de meșteșuguri este o combinație a unui personaj cu ambiții renascentiste cu un îndrăgostit din acele legende populare în care iubirea este cea mai grea dintre boli.
‘Dar săruturile aduc după ele alte săruturi. Printre sărbătorile lunii decembrie, Pantelimon și Despina s-au căutat incontinuu. El își făcuse obiceiul să vina la măcelărie, iar peste portretul popii, cam șters de chiciura iernii, a făcut un câmp alb, apoi a pictat piața, cu toate prăvăliile dimprejur, cu măcelăria, cu târgoveții obișnuiți. Se apropria Crăciunul, iar în abator era multă treabă, dar toată lumea care se vânzolea pe acolo căsca puțin gura la peretele lui Pantelimon, ca să descopere figuri cunoscute, să vadă cine a mai apărut, pe cine-a mai desenat, ce fețe noi au ajuns pe peretele mahalalei. Într-o parte trona cafegiuul, răsturnat în scaunul său, iar în partea opusă cobora trăsura Despinei. Iar între ele se îngrămădeau prăvăliile, cu mătăsuri fâlfâitoare, șopronul lumânărarului, a cărui pălărie, spre marea lui mâhnire, îi acoperea toată fata, în fine, mușterii obișnuiți, măcelarii și chiar zidul pe care picta, cu el însuși urcat pe scară, ceva mai înalt, cu un pic de zeflemea pe obraz. Iar într-un plan mai îndepărtat se vedeau Casa Morților, Gorganul, biserica și coșmelia Doctorului, cu Mărmănjica în poartă. Nu lipsea nimeni, iar pentru cine era atent, la fereastra trăsurii care cobora de la casele lui Băleanu se putea distinge fața Despinei, care, cel puțin în imaginația lui, era îndreptată spre pictorul de pe scară. Era un tablou fără bani, era nebunia lui de îndrăgostit, dar chiar și-așa tot mai prindea câte ceva de pe la mahalagii, care se simțeau bine să-i lase lângă zid câte o para sau câte o litra de țuică. Pantelimon picta pe la prânz, o oră, două, iar restul timpului căra butoaiele cu slănină sub un șopron, ceea ce-i dădea libertatea de a se uita spre fereastra Despinei, urmându-i toate mișcările, toate ieșirile.’ (pg. 87-88)
Titlul cărții conține în opinia mea o cheie dublă a citirilor posibile. O ediție tipărită a ‘Iliadei’ joacă un rol important în intrigă, transferând de la un personaj la altul una dintre acele flori magice, presate intre filele cărții, care dă celui sau celei care ia cartea în mână și o răsfoiește puterea de a citit gândurile, trecutul, prezentul și viitorul celor care cu care își va încrucișa privirile. Controlul destinelor este un privilegiu al zeilor, așa cum credea și cum a transmis Homer. Cititorii cărții Doinei Rusti vor fi expuși, pe măsură ce lectura avansează, dezvăluirii a doua universuri paralele. Într-unul dintre ele se desfășoară istoria aparent obiectiva a lumii pe care o cunoaștem, presărată însă cu fenomene pe care nu ni le putem explica și cu întâmplări pe care obișnuim să le punem pe seama magiei sau a unor forțe dincolo de puterile naturii cunoscute, în care credem sau împotriva cărora uneori ne răzvrătim. Rolul Olimpului zeilor este jucat în ‘Homeric’ de pădurea adâncă, misterioasă, populată de ființe care seamănă dar nu sunt pe deplin la fel cu oamenii, dotate cu puteri magice care influențează viețile oamenilor. Cele două lumi sunt incompatibile, ciocnirile dintre ele aduc moarte. Structura narativă se dezvoltă în ultimele două capitole ale cărții în așa fel încât povestitorul care ne relatase din culise faptele istoriei obiective devine mult mai mult decât combinatorul cuvintelor din care este construită povestea, devine personajul principal, magistru și regizor al lumii descrise în carte. Actul final, revolta ‘pricăjiților’, adică a oamenilor, care acționează conform iluziei că distrugând pădurea vor putea anula și forțele ei magice, poate fi interpretată în sens ecologic sau în continuarea uneia dintre principalele teme homerice – încercările omului de a pune stăpânire pe propriul destin. Într-un fel sau altul însă, magie sau lucru al naturii, rezultatul final este tot un pumn de țărână.
‘Homeric’ este al zecelea roman al Doinei Ruști și al doilea care exploră trecutul învăluit în legende al Bucureștiului. Este o carte captivantă, care, precum florile magice presate între paginile cărții din poveste, deschide cititorului o fereastră spre istoria locului și spre sufletele oamenilor care au trăit aici. Lumile paralele imaginate de scriitoare amintesc uneori de atmosfera romanelor gotice, alteori de universul lui Tolkien, dar totul este învăluit în fumul narghilelor și dulceața șerbeturilor turcești. Atenție însă, în spatele acestora se ascund capcane și otrăvuri și mai ales pericolul adicției la literatura bună și la poveștile pline de vrăji. Lectură recomandată!
