‘La prima notte di quiete‘, the 1972 film by Valerio Zurlini , has three different titles. It was released on the English speaking market as ‘Indian Summer‘, a title that has an explanation somewhere in the film, but has little to do with what happens on screen. In France it is known as ‘Le professeur‘. The film is an Italian-French co-production, but can be considered as belonging to Italian cinema. It is the penultimate of the only nine feature films left by Zurlini, a director whose life and career have been roo short, enough to leave behind a few solid films, including this one, but no masterpiece. ‘La prima notte di quiete‘ can be described as being somewhere between a romantic social drama and existential cinema. It is an interesting film, with many qualities, even if it fails to reach the peaks of those years by Pasolini or Antonioni, the masters of the respective genres in the Italian cinema of the time.
The film opens with a very beautifully filmed scene (like the whole film) on kind of a ‘Quai des Brumes‘. The lonely man by the sea is the literature teacher Daniele Dominici (Alain Delon), who has just arrived in the city of Rimini, which in this film looks more like a port city at the North Sea than on the Adriatic Sea. We are in the early ’70s, in the midst of a sexual revolution, and the teacher has been in a relationship sprinkled with infidelity on both sides and routinely threatened by boredom for several years with Monica (Lea Massari), a woman his age (30+). He tries to balance his life with a passion for card games, which gets him in touch with the libertine underworld environment of the city. Daniele notices in his class Vanina (Sonia Petrovna), a 19-year-old young woman. The interest for the girl, who is beautiful and different from her colleagues, turns into attraction, and then into devouring passion, despite or maybe just fuelled by differences in age, class and culture, and by the dangerous environment and dubious entourage of the girl.
https://www.youtube.com/watch?v=xVZV_1_4qso
Zurlini planned to make out of this film a first episode in a more complex social and family saga, covering several decades of post-war Italian history. There are some clues in the film about the teacher’s father, a venerated hero who fell in the war, and the ending broadens the context by alluding to the family that does not play another role in the plot. As this film remained the only one in the planned cycle, it remains rather a snapshot of a specific moment in the history of Italy – the early 70s – and of a well-defined social environment, that of provincial cities touched by a modernity with mixed consequences while facing a conservatism of another era that is struggling to maintain its influence. Alain Delon creates a role specific to this peak period of his career, that of the man who internalises his feelings in an inner boil. Sonia Petrovna is a fascinating partner, with a look foretelling Monica Bellucci, in the role of a brutally grown-up young woman. In addition to Lea Massari, Alida Valli, another legend of Italian film, also appears in an episodic role. Dario Di Palma‘s cinematography brings to life the image of a coastal Italy very different from that of tourist postcards. Some frames are anthological, such as that of the sea and the sky captured in the same grey colour and separated only by a restless horizon line. Mario Nascimbene‘s soundtrack uses copiously jazz music with saxophone and trumpet solos. There are many good reasons to see ‘La prima notte di quiete‘ and just as many reasons to regret that this film remained just a building block of an unfinished edifice.
In 1954, when ‘Sabrina‘ was made, the film’s director, Billy Wilder, and the three actors who played the lead roles (Audrey Hepburn, Humphrey Bogart and William Holden) had each won at least one Oscar. ‘Sabrina‘, an entertainment movie, a romantic comedy of sorts that would have no chance at such awards nowadays, was also nominated for six awards. In the end, it won just one, for the best costumes, the film marking the beginning of Audrey Hepburn‘s collaboration with the fashion house of Givenchy. This is probably the only award that the film would have deserved. ‘Sabrina‘, seen 67 years after its premiere, has some interesting qualities, but these are not necessarily the ones that were appreciated at the time.
Wilder‘s ‘Sabrina‘ belongs to the genre of escapist films set in the world of the rich, a genre that enjoyed great success in the United States in the 1930s – the years of the economic crisis and the long period of recovery that followed. The war brought other topics to focus in the next decade, but the genre reappeared in the early 1950s. Success was not the same an America that had changed a lot, much more prosperous and socially dynamic. The Cinderella story we are wittnessing, set in the luxurious East Coast mansion belonging to the Larrabees, a tycoons family, and their sumptuous Manhattan offices, is as unbelievable as the fairy tale that inspired it. It is proof that the gap between some of the products of the Hollywood film industry and reality is not something new, but rather a permanence in the history of American cinema.
Films of this kind largely relied on the personal talent and charm of their stars, and ‘Sabrina‘ was no exception. The problem could have been that when the film was made, the couple to fall in love was played by Bogart who was 55 and Audrey who was 25. The writers tried to alleviate this difference by creating for Bogart a role of ‘corporate beast’, a workaholic aging man whose life was dedicated to the family business, but the change of affection of the girl embodied by Audrey Hepburn is still not convincing. Like in the legend and the movies about ‘Beauty and the Beast’, to use another comparison with the world of fairy tales and fairy tale-inspired movies. Instead, in the perspective of the 67 years since its making, another unexpected effect appears. Humphrey Bogart‘s Linus Larrabee, a rather atypical role in the actor’s filmography, looks unexpectedly contemporary, a corporate capitalist that today, if a remake was made, the screenwriters would put at the top of the pyramid of a global hi-tech corporation and not many other things should be changed. Audrey Hepburn is a charming and out-of-this-word, as in all her appearances on screen. Charles Lang‘s cinematography offers a few unexpected glimpses of beauty, and so does the music with a few songs composed by Friedrich Hollaender that play an important role in the story. ‘Sabrina‘ looks obsolete in many ways, but re-viewing it today we can understand many of the reasons why it was successful at its time.
Poeta, prozatoarea, critica literară și profesoara de filosofie Marta Petreu ne oferă un volum compact și incitant de eseuri cu titlul puțin misterios ‘Domni și Doamne’ apărut în 2020 în colecția Plural a Editurii Polirom. Titlul cărții mi-a adus imediat în minte una dintre ‘inițiativele ideologice’ cele mai ridicole ale partidului comunist din anii ’70, câțiva ani după Tezele din Iulie, și anume încercarea de a descuraja folosirea cuvintelor ‘Domn’ și ‘Doamnă’ în favoarea apelativelor ‘tovarăș’ și ‘tovarășă’ (sau ‘cetățean’ și ‘cetățeană’, dacă ‘nu putem fi tovarăși’!). Încercarea aceasta de siluire a limbii romane a eșuat, desigur, și a fost uitată imediat după decembrie 1989, dar sensurile cuvantelor au rămas, și ele sunt puțin diferite în spațiile românești din cele două părți ale Carpatilor. La București ‘ești un domn / o doamnă’ poate avea și un sens ironic. Marta Petreu este însă ardeleancă și cu domiciliul și cu spiritul, și sensul nobil al cuvântului, implicând un statut câștigat pe merit și respectul acordat calităților morale este cel care trebuie luat în considerație. Eroii celor șapte eseuri care compun această carte, pe cât sunt de diverși și chiar dacă unii dintre ei pot fi controversați, sunt Domni și Doamne în sensul cultural și literar, rezultatul unor afinități de lectură în perioada de relativă libertate a unei vacanțe îndelungate a autoarei. Fară a forța căutarea punctelor comune, putem aprecia că titlul implică o calitate valorică a selecției.
Doua dintre eseurile cele mai pasionante ale cărții se ocupă de personalitățile unor Doamne care și-au dedicat viețile și au sacrificat cariere personale semnificative pentru a susține și promova operele bărbaților de lângă ele. Lectura eseului care deschide cartea – care o are ca eroină pe Cornelia Blaga (născută Brediceanu) – și apoi al celui dedicat Dorinei (Doti) Ghibu Stanca m-au făcut să mă întreb daca Marta Petreu nu ar putea scrie, plecând de la aceste două cazuri excepționale o carte care să recupereze și să pună în valoare rolul femeilor din viețile marilor bărbați din cultura română, cu devotamentul, contribuția, sprijinul, și sacrificiile acestora. Un fel de versiune românească a ‘Intelectualilor’ lui Paul Johnson, însă scrisă dintr-o perspectivă feminină și pozitivă.
‘Lucian Blaga este cel mai complex creator pe care l-a avut Romania în secolul al XX-lea și autorul celui mai valoros sistem filosofic creat vreodată în limba română. M-am întrebat, mereu, cum a putut avea el o creativitate atât de nestăvilită, cum a putut el să scrie, la un nivel atât de înalt, o operă de-o asemenea colosală dimensiune și complexitate … Ce-ar fi fost Lucian Blaga fără Cornelia și cum ar fi arătat opera lui, superba lui operă, daca nu ar fi fost iubit de Cornelia Flavia?‘ (pag. 30-31)
În viziunea Martei Petreu, Cornelia, născută într-o familie de ‘nobilime intelectuală’ românească din Banat, a fost nu numai soția, iubita și muza lui Lucian, a doua persoană din ființa sa, cum o numea în tinerețe poetul, ci și, într-o mare măsură, creatoarea acestuia, parte integrantă din ființa sa intelectuală. Devotamentul ei depășește ajutorul moral și material din etapele dificile ale tinereții poetului și filosofului, el este completat de o contribuție semnificativă în formarea intelectuală și integrarea socială a lui Lucian, și de o infinită răbdare și toleranță față de slăbiciunile acestuia, incluzând altruism conjugal față de relațiile sale cu alte muze feminine. Renunțând la propria sa carieră și la viața intelectuală independentă, Cornelia a făcut din viață și opera lui Lucian Blaga opera vieții sale.
Descrierea personalității lui Doti, actrița Dorina Ghibu Stanca, femeia care și-a dedicat complet viața bărbatului de excepție care a iubit-o și pe care l-a iubit, regizorul și scriitorul Radu Stanca, reflectă o implicare personală. Marta Petreu nu numai că a citit și cunoaște în detalii scrierile lui Radu Stanca și corespondența acestuia cu Doti (unilaterală, ca și în cazul corespondenței dintre Lucian și Cornelia Blaga, căci scrisorile ei s-au pierdut), dar a fost legată de eroina eseului său, unul dintre cele mai complete și mai emoționante din carte, prin legături de prietenie și înrudire. Capitolul acesta reprezintă și o rectificare istorică, aducând informații noi și argumentate care clarifică disputele dintre Horia Stancu (fratele lui Radu) și Doti, legate de ultimul an al vieții lui Radu Stanca, de soarta manuscriselor sale și de cei care au contribuit la publicarea postumă a operei poetului și dramaturgului care nu a apucat să-și vadă numele pe coperta nici unei cărți în timpul vieții.
‘Ei par o reîntrupare a cuplului Tristan și Isolda, dar între ei a stat nu regele Marc, ci pur și simplu mașinăria meschină și implacabilă a socialismului românesc, cel plin de reguli, regulamente, satrapi mari și mici care i-au ținut despărțiți lungi perioade de timp, întîi după căsătoria lor, cînd mutarea ei la Sibiu a întîrziat o vreme, apoi invers. Între Radu și Doti n-a stat un rege, ci un regim politic, care le-a scurtat timpul, de la un destin dat cu zgîrcenie, pe care l-au avut de trăit împreună. A fost un cuplu care a avut iubirea de partea lui și socialismul românesc, cu legile și regulamentele lui, împotrivă.‘ (pag.151-152)
Cititorul nu va putea rămâne indiferent la descrierea poveștii de dragoste începute în 1951 dintre Radu Stanca, cel mai tânăr și unul dintre cei mai străluciți membri ai Cercului de la Sibiu și femeia de o răpitoare frumusețe, actriță de mare talent, care ar fi putut deveni una dintre marile stele ale scenei românești, daca destinul nu ar fi întâlnit-o cu Radu. Cei unsprezece ani petrecuți împreună, și în special ultimele 16 luni ale vieții regizorului, atins de o tuberculoză contractată în copilărie, sunt descriși cu dramatismul și exactitatea unui biograf implicat dar riguros. Viața lui Doti va fi marcată de încă o lovitură, pierderea, la șase luni după dispariția lui Radu, a unicului lor fiu. De aici destinul ei ia calea devotamentului absolut pentru cel pe care l-a iubit:
‘Există oameni care pierd tot și rămîn totuși în picioare, nu pentru că ar fi nepăsători ci pentru că îi ține în viață datoria. Așa a fost, dintre cei pe care îi cunosc, Doti. … A trăit într-o severă singurătate și într-o discreție totală în apartamentul ei – același în care a locuit cu Radu Stanca, și în care nimic nu pare a fi fost schimbat din 1962, de la moartea lui, pină în 2019, la moartea ei: încăperile au rămas intacte, rafturile de cărți la locul lor, cu volumele așa cum le-a așezat Radu. Ea și-a transformat premeditat toată atenția și tot talentul de pe teatru pe editarea operei lui Radu, aflată, din cauza regimului socialist, în întregime în manuscris. Cu o răbdare de Penelopă, Doti a dactilografiat și a pus în ordine, adică în volume, toate manuscrisele lui, respectînd de fiecare dată indicațiile pe care i le dăduse Radu. De o modestie înăscută, s-a menținut în umbră și nu a așteptat nici o recunoaștere de pe urma muncii ei – nici măcar menționarea ei că alcătuitoare a volumelor; căci era interesată numai și numai să-i pună lui Radu, care murise fară să-și fi văzut vreodată numele pe-o carte, numele și opera în circulație.‘ (pag.169-170)
Implicarea personală nu lipsește nici din eseul ‘Un testament religios’ care este dedicat operei și moștenirii spirituale a controversatului scriitor care a fost Petru Dumitriu. Împreună cu Ion Vartic, Marta Petreu a primit în grijă de la prietena scriitorului exilat din ultima perioadă a vieții sale manuscrisul cărții ‘Non credo, oro’ care prin grija lor și-a găsit traducător și a văzut lumina tiparului în România, tot la editura Polirom. Marta Petreu consideră această carte ca un testament spiritual, o confirmare a regăsirii unei direcții morale în care valorile sunt ancorate în conștiința religioasa. ‘Non credo, oro’ completează o operă pe care autoarea o consideră dintre cele mai importante din literatura română și est-europeană, al cărei capodoperă ar fi ‘Incognito’, prima carte scrisa de Petru Dumitriu în limba franceză, publicată în 1962, un fel de transcriere în rezumat a unui opus al cărui manuscris rămăsese în România atunci când scriitorul a ales exilul:
‘Incognito este o capodoperă în care Petru Dumitriu, întîi de toate, a descris cu uriașa lui forță de prozator, neagra realitate a regimului comunist din România, pe care l-a diagnosticat fără greș ca totalitarism; în al doilea rînd aici el și-a făcut singur, nesilit de nimeni, procesul pentru colaborarea cu regimul totalitar din România; iar în al treilea rînd, a prezentat, prin personajul Sebastian Ionescu, rezultatul bine articulat, deși provizoriu, la care ajunsese în rezolvarea problemei metafizico-religioase.‘ (pag. 94-95)
‘Incognito are o construcție la fel de frumoasă și de complexă precum Maestrul și Margareta …, roman de care îl aproprie tema cristică în vremuri de teroare comunistă. Merita de altfel să medităm la faptul că, în fața terorii socialismului real din Uniunea Sovietica și din România, doi scriitori mari au răspuns prin soluția religioasă: la Bulgakov, soluția lui Isus și a Diavolului care face ordine și pedepsește răul; la Petru Dumitriu soluția unei noi religii, în esență cristică, o religie secretă, a solidarității celor umili și a bunătății revărsate iertător peste lume.‘ (pag.99-100)
Petru Dumitriu este un caz complex, probabil cel mai controversat dintre Domnii care sunt eroii eseurilor Martei Petreu din această carte. După ‘fuga’ sa în Occident a devenit pentru cei rămași în România un ‘trădător de țară’, a fost scos din manualele școlare, și pomenirea numelui său a fost interzisă până în 1990. Emigrația română din Occident, care, observa Marta Petreu, niciodată nu i-a judecat pe intelectualii de dreapta pentru rătăcirile extremiste din tinerețe, nu i-a iertat niciodată scriitorului creația din perioada colaboraționistă. Poate pe bună dreptate, într-un fel, căci Petru Dumitriu nu a fost un scriitor oarecare ci un mare talent pus în slujba unui sistem aflat în cel mai criminal deceniu al istoriei sale. Există cel puțin dreptul la îndoială, dar merită să fie ascultat și argumentul evoluției intelectuale și spirituale de-a lungul unei biografii care s-a întins vreme de mai mult de jumătate de secol. Eseul Martei Petreu din acest volum poate fi o etapa dintr-o analiză critică, estetică și morală, care este necesara și devine posibilă odată cu distanțarea în timp.
Alte două eseuri din volum sunt dedicate unor personalități literare remarcabile și originale, care au creat în limbile popoarelor co-locuitoare ale Ardealului care este spațiul fizic și spiritual al Martei Petreu. ‘Unde a pierit frumusețea’ analizează ‘Trilogia transilvană’ a lui Miklos Banffy, carte scrisa în limba maghiară în perioada interbelică, și apărută acum câțiva ani și în traducere românească. Trilogia descrie destrămarea unei lumi – cea a nobilimii maghiare din Ardealul Austro-Ungar al deceniului dinaintea primului război mondial. Nici aici Marta Petreu nu este zgârcită cu superlativele, asociind această carte cu capodopere ale ‘literaturii de crepuscul’, alăturând-o, de exemplu, ‘Ghepardului’ lui Lampedusa. Lumea complexă creată de Banffy vibrează pentru autoare nu numai datorită afinităților de spațiu geografic comun, dar și prin comunitatea de destine dintre cele două comunități naționale care și-au revendicat istoric acest teritoriu. Marta Petreu apreciază felul corect în care românii sunt prezentați în trilogie și menționează că nu a găsit în ea nicio urmă de xenofobie. De aici convingerea că ‘Banffy a iubit Transilvania la fel de mult cum iubesc eu ograda casei părintești’. ‘Scriind din rană ca dintr-o călimară’ este titlul eseului care ar putea fi titlul unei cărți semnate de Doamna care îi este eroină, Herta Muller. Sunt analizate cele șase romane ale sale și legătura dintre scriitoarea al cărui Premiu Nobel aparține literaturii germane și România care constituie tema, și mai mult decât tema – obsesia, unei mari părți a creației sale. Sunt trecute în revistă subiectele recurente ale cărților dedicate spațiului din care mental, poate, scriitoarea nu a plecat niciodată, căci cei care au trăit în totalitarism sunt condamnați să poarte cu ei trauma oriunde s-ar afla mai târziu în lume. Cărțile Hertei Muller nu numai că dezvăluie mecanismele și metodele represiunii și lumea terorii și a delatorilor pe care a părăsit-o fizic la un moment al biografiei sale, dar și contextul istoric complex, inclusiv sentimentele de culpabilitate moștenită și întrebările grele pe care germanii din România născuți după cel de-al doilea război mondial le-au avut de pus părinților lor. Secolul 20 a fost secolul celor două mari totalitarisme, iar populația germană din România s-a aflat la răscrucea amândorura, și de partea călăilor și de partea victimelor. Personal am putut rezona și cu paginile în care Marta Petreu analizează felul în care scriitoarea emigrantă a fost întâmpinată de noua lume în care ajunsese în anii ’80, inclusiv indiferența și lipsa de înțelegere față de ceea ce se petrecea în România acelor ani și imposibilitatea vindecării sechelelor purtate de exilați.
Volumul despre ‘Domni și Doamne’ este completat de două eseuri literare, fiecare urmat de un interviu cu eroii lor. Romanele lui Ștefan Agopian sunt analizate din perspectiva literaturii de inspirație biblică și a felului în care joaca cu timpul impune cititorului o lectură în mai multe straturi, în care este necesară recompunerea acțiunii și o punere a timpului în ordine. Caracterizat drept manierist, scriitorul propune o suspendare a legilor fizicii, poate și ale narațiunii, imersându-și cititorii într-un ocean de referințe culturale, de miracole și personaje simbol. Acest eseu suferă în opinia mea, spre deosebire de celelalte, de o lipsă de punere în context, care ar fi fost necesara celor care sunt mai puțin familiari cu proza lui Agopian, concepută și finalizată în mare parte înainte de 1990. Întrebarea care lipsește din interviu este tocmai cea despre abandonarea aparent totală de către scriitor a ficțiunii după aceasta dată. Oare face parte Agopian dintre scriitorii care pot scrie numai cu cheie, a căror proză nu are sens decât în condițiile nevoii de a crea straturi și cifruri? Eseul final se ocupă și el de o carte scrisă înainte de 1990, ‘Solenoid’ a lui Mircea Cartarescu. Eroul cărții, după ce ajunge la concluzia că dragostea este singura salvare asista la sfârșitul apocaliptic al unei lumi. Presimțire a momentului de fractură al istoriei care avea să vina? Interviul, destul de banal, apărut în 2015 și preluat aici, nu ne lămurește.
Colecția de eseuri personale a Martei Petreu oferă o lectură interesantă, o aventură intelectuală incitantă, cu câteva piscuri, mai ales acolo unde implicarea personală amplifică prin emoție cercetarea istorică și analiza literară. Câteva dintre subiectele abordate și câțiva dintre Domnii și Doamnele care sunt eroii capitolelor cărții merită să fie abordate în toată complexitatea lor în cărți viitoare. Deocamdată, Marta Petreu ne-a oferit, cu ‘Domni și Doamne’ o colecție de puncte de plecare și mai multe subiecte de reflecție.
Autorii de science-fiction au fost și de această dată primii care și-au imaginat scenariile posibile în lumile viitoare posibile. ‘Real Humans’ (‘Oameni adevărați’; în suedeză: ‘Äkta människor’) este un serial suedez lansat în 2012, care se petrece într-o versiune alternativă a viitorului apropiat al Suediei, în care oamenii sunt serviți de roboți umanoizi dotați cu sentimente și inteligență, până la a fi capabili să-și scrie și să-și rescrie propriul software. Sunt aduse în discuție frontierele dintre umanitate și lumea mașinilor inteligente și posibilitatea conflictului dintre ele. Scenariu de anticipație? Deocamdată da, însă realizări recente ale industriei de software indică faptul că momentul în care aceste situații vor fi posibile nu este departe.
Industria Inteligenței Artificiale (AI) este dominată de două companii puternice și influente, alături de un număr impresionant de firme start-up sau de departamente de cercetare și proiectare ale unor firme din domenii diverse: DeepMind, fondată în 2010, cu sediul la Londra, este un subsidiar al lui Alphabet, compania-umbrela a lui Google; OpenAI fondat în 2015 la San Francisco, printre alții de Elon Musk, este un laborator de cercetare și proiectare, având o parte din activitate non-profit. Unul dintre rezultatele cele mai semnificative ale activității lui OpenAI este GPT (prescurtare pentru Generative Pre-training Transformer) care este un model generativ de limbaj, capabil să acumuleze cunoștințe din citirea unei cantități imense de text. Cu alte cuvinte, programele bazate pe GPT citesc cu nesaț biblioteci întregi care pot fi compuse din texte din cărți, ziare, postări pe Internet sau… cod de calculator și, pe baza lor, pot genera variante de text consistent în limbile respective. Desigur, o mare parte dintre variantele create vor fi ininteligibile, lipsite de sens sau de utilitate. Capacitatea imensă de generare de text/cod și de filtrare a calculatoarelor moderne face ca printre rezultate să se afle și produse utile. Printre altele, se află poezie și proză scrise de mașini, și de-a lungul timpului am trecut în revistă câteva exemple și în rubrica CHANGE.WORLD. Artele vizuale sunt un alt domeniu de explorare în care există rezultate.
Seria de modele produse de OpenAI a ajuns la versiunea a treia, Generative – Pre-trained Transformer – 3 (GPT-3), lansată în mai 2020. GPT-3 este o rețea neuronală artificială enormă, antrenată pe cantități uriașe de text extrase de pe web. Chiar dacă nu ‘înțelege’ semnificația textelor respective, el poate capta tiparele de limbaj suficient de bine pentru a genera articole pe un anumit subiect, a rezuma succint un text sau a răspunde la întrebări despre conținutul documentelor. Accesul este controlat, deoarece o parte dintre aplicații fac posibile acțiuni nocive, cum sunt, de exemplu, generarea automată de ‘fake news’,. Este unul dintre motivele pentru care în septembrie 2020 Microsoft a primit o licență exclusivă pentru GPT-3. Printre funcțiile introduse sau extinse de această versiune se află auto-învățarea, iar unul dintre exemplele de utilizare eficientă a acestor funcții menționată în literatura este un program de traducere automată din limba engleză în limba română (și germană) și invers. Acest software a avut ca punct de plecare o bibliotecă de texte și echivalentele lor în cele trei limbi. Pornind de aici, mașinile au creat software-ul automat de traducere.
GPT-3 (pentru cei care au acces la licență) și GPT-2 (care este accesibil public) pot fi folosite de firmele care concep programe software bazate pe principiul AI-completion (completare AI). Despre ce este vorba? Limbajele de programare se bazează pe repetitivitate și reutilizarea unor tipare, chiar în măsură mai mare decât limbajele naturale. Parcurgând un număr imens de biblioteci de cod, programele AI-completion sunt capabile să prezică ce linii de cod urmează chiar în timpul scrierii programelor. Pe acest principiu se bazează TabNine, un software de programare inventat de compania israeliană cu același nume, fondată de Eran Yahav și Dror Weiss. Programul, bazat pe GPT-2, este capabil să înțeleagă modul de a funcționa, de exemplu, al unui departament de achiziții și să genereze programul care scrie ordinele de aprovizionare. Microsoft a incorporat completarea AI în versiunile recente ale programelor sale Visual Studio. Funcții similare sunt oferite de Kite, o firmă de software din San Francisco, și JetBrains, companie ceho-rusească, firme care oferă extinderi automate bazate pe AI, folosite în procesul de scriere a programelor de soft. Creșterile de eficiență raportate de aceștia se situează între 10% și aproape 50%.
Extinderea capacității de programare nu este singurul beneficiu posibil al introducerii metodelor AI. Odată scrise, testate și trimise în exploatare, programele trebuie întreținute și, după cum știu toți inginerii de software, una dintre activitățile cele mai laborioase și mai solicitante ca resurse este depanarea (‘debugging’) programelor în exploatare. Două proiecte, aflate în plină dezvoltare la Universitatea New York (NYU) și la Massachusetts Institute of Technology (MIT), vizează detectarea secvențelor eronate de cod prin inspectarea programelor și izolarea anomaliilor. Același principiu poate fi folosit și în scopuri de securitate IT, pentru detectarea fragmentelor de cod ostile injectate intenționat în programele utilizatorilor.
Modelele de explorare și programele descrise până acum aparțin unei lumi în care deciziile de generare a unor noi programe, ca și sarcina proiectării arhitecturii și a scrierii software-ului de bază sunt activități umane. Se va întâmpla însă asta totdeauna în viitor? Nu este deloc sigur. Pentru a explora acest teritoriu necunoscut să analizăm cum ia naștere un nou program de soft. El pleacă de la o necesitate socială, economică, de divertisment, tradusă într-un set de funcții exprimate în limbaj natural și scrise de obicei într-o specificație sau un caiet de sarcini. Pot fi acestea înțelese și traduse în limba mașinilor, deci în cod executabil? Cel puțin o parte dintre ele, da. Este ceea ce propune produsul firmei franceze SourceAI, un generator de cod, dotat cu capabilități AI, capabil să înțeleagă limbajul natural și să genereze cod în orice limbaj de programare. Problemele, deocamdată de complexitate redusă, pot fi exprimate în text în limbile engleză, franceză, germană sau spaniolă și rezultatele calculate de generatorul de cod bazat pe GPT-3 încep să fie furnizate în câteva secunde. Cei care au examinat codul generat au constatat că, din punctul de vedere al calității și securității, acesta este superior celui scris de programatori umani.
Există și pericole. Într-o lucrare postată online în martie, cercetătorii de la MIT au arătat că un program AI instruit pentru a verifica dacă codul vă rula în siguranță poate fi ‘păcălit’ făcând câteva modificări atente, precum înlocuirea anumitor variabile, pentru a crea un program dăunător. Dr. Dolan-Gavitt, profesor la NYU, spune că natura modelelor lingvistice utilizate pentru a genera instrumente de scris software pune, de asemenea, probleme. Bazându-se pe biblioteci de programe scrise de oameni, care, inerent, conțin greșeli, programele extinse de AI pot genera greșeli similare în cantitate mare.
Limitările actuale sunt surmontabile. Perfecționarea capacității de înțelegere a limbajelor naturale și traducerea acestora în cod sunt tehnologii perfectibile, și în momentul în care exista blocurile de bază, dezvoltarea este incrementală. Capacitatea de auto-învățare combinată cu noile generații de modele lingvistice au demonstrat că mașinile acționate de software sunt capabile să genereze software. Pe de altă parte, așa cum am văzut în articole precedente, roboții avansați acționând mașini de printare 3D pot multiplica și ei carcasele fizice ale mașinilor gânditoare. Roboții care fabrică roboți acționați de programe care scriu programe sunt deci perfect realizabili astăzi. Cu precauțiile necesare oricărei predicții, pot aprecia că tehnologia necesară apariției unei rase de roboti umanoizi capabili de auto-multiplicare nu este mai îndepărtată decât 2-3 decenii. Chimia sintezei organice și ingineria genetică adaugă promisiuni și perspective care sunt încă puțin explorate. Viitorul se aproprie cu viteză accelerată.
NOTA 1: Acest articol a fost scris de un software bazat pe Inteligență Artificială (AI), specializat în scrierea de articole pentru rubrica CHANGE.WORLD a revistei ‘Literatura de Azi’.
NOTA 2: NOTA 1 este numai în parte o glumă.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘The Loft‘ could have been a special remake. Director Erik Van Looy crossed the ocean with the idea of his successful film ‘Loft‘ made in Belgium in 2008 and directed the American version himself, which was released in 2014. I did not see the original film, but the IMDB reviews and user comments indicate that this is another Americanized adaptation that fails to reconstruct the qualities of the production that inspired it. The film looks like a combination of a Hitchcock-like ‘whodunit’ with an erotic thriller, not completely devoid of cinematic qualities, but without enough emotion and suspense to justify the crossing of the ocean.
The starting point of the story is the same as in a few other European movies – a group of men, friends, all married in this case, lead libertine lives, sprinkled with extra-marital adventures. In this case, they buy a downtown apartment to bring here their casual relationships away from the eyes of the world and especially of their wives. Vice is to be paid for sooner or later, and the punishment appears in the form of the corpse of a murdered woman. As only the five of them know the secret of the apartment and as each of them has a key, the culprit is one of them. So we are in a version of the mysteries ‘whodunit’ in a closed room, like Agatha Christie, where everybody suspects everybody else, but the social ambiance is middle class plus and the setting is one of the large American cities.
The police intrigue is quite complicated, and it is revealed to us through the police investigation, the discussions between the five men and the flashbacks all these trigger. This could have been quite interesting, but here is the main problem of this production, in my opinion. There are too many characters, and the cast and interpretations do not differentiate them in many cases. It may be that the fact that director Erik Van Looy knows his characters so well has been an obstacle in clarifying them for viewers. As the film looks, I lost interest in the story, and worse, was confused as I had the feeling that many characters have at least one double (the immoral husbands, their mistresses, their wives, the corrupt businessmen, etc.). ‘The Loft‘ is well filmed, but despite the visual qualities it failed to engage or interest me.
În 1543, anul în care începe acțiunea romanului istoric ‘Michelangelo ereticul’ al scriitorului italian Matteo Strukul, apărut în traducerea Gabrielei Lungu în colecția ‘Raftul Denisei’ a Editurii Humanitas-fiction, Michelangelo Buonarroti avea 68 de ani. Era recunoscut ca fiind un artist de geniu, creatorul frescelor de pe tavanul Capelei Sixtine, sculptor fără egal, arhitect, poet. Gloria nu se transformase însă și în avere, artistul întreținând o numeroasă familie din munca sa, nu totdeauna corespunzător recompensată. Celor care îl întâlneau și nu îl recunoșteau le-ar fi venit greu să creadă că au în față cu unul dintre cei mai mari artiști din istoria omenirii:
‘Nu se îngrijea să fie rafinat în îmbrăcăminte și comportament, dimpotrivă, un dezinteres total pentru ordinea exterioară era felul sau de a declara, ajuns acolo unde ajunsese, cât de puțin contau pentru el chestiunile lumești. Pentru el exista doar arta, Dumnezeu și puținii prieteni care-i mai rămăseseră.‘ (pag. 268)
Anii 1543-1547 reprezintă o perioadă de criză profundă pentru Roma în care trăiește Michelangelo și pentru biserica catolica în slujba căreia își pusese talentul. Cetatea eternă, ieșită din decăderea secolelor Evului Mediu, este un conglomerat de contraste, în care alături de monumentele antichității în ruină se construiesc bisericile magnifice ale Renașterii, un oraș care atrage artiști de geniu dar și răufăcători și prostituate, în care secole de corupție morală și aviditate materială erodează prestigiul bisericii, în care talentul, pasiunile, viciile și violența se combină într-un amestec pitoresc și nociv. Contestația spirituală percepută ca un pericol existențial de capii bisericii vine din partea mișcării de Reformă începută cu un sfert de secol mai devreme de Martin Luther:
‘Un vânt nou sufla dinspre nordul Europei. Cuvintele unui călugăr neamț inflamaseră atmosfera cu neașteptate focare de incendiu. Tezele lui fuseseră stigmate pe corpul ecleziastic, cuie care sfâșiau carnea luxului și a fastului unui cler care se închină de prea mult timp puterii materiale, depravării sexului și traficului de indulgențe. Cultul iubirii de sine, care pierduse semnificația inițială a cuvintelor credință, milostivire, milă, sacrificiu.‘ (pag. 11)
‘Michelangelo ereticul’ poate privit ca romanul unei crize, o criză morală prin care artistul trece la vârstă maturității târzii. Realitățile din jur și evenimentele politice care pun sub semnul întrebării autoritatea instituției în slujba căreia își pusese formidabilul talent îl fac să se îndoiască de calea urmată până atunci, să se teama că a devenit o unealtă a unui sistem corupt. Dar poate că nu este vorba despre o criză personală, poate că erezia nu este a sa, ci a lumii din jur care pierduse busola valorilor:
‘Știa perfect că face parte din mareea aceea crescândă, gata să corupă orice oraș, care își lua numele de Biserică. Iar el era arma cea mai eficientă și subtilă, în stare să ia privirea săracilor și a celor marginalizați, distrând-o, încețoșând-o prin măreția operelor sale atât de dorite. Bolta Capelei Sixtine, Judecata de Apoi, Pieta, aflată la Vatican, știau să încânte și să cucerească, și tocmai de aceea ascundeau în splendoarea lor adevărata esență a puterii și a dominației. Era un iluzionist și nimic altceva, primea bani de la papi și-și punea arta în serviciul lor. Slăvea puterea amplificându-i astfel ecoul. În timp ce privea zăpadă cazând pe acoperișurile murdare, înțelese că succesul sculpturilor sale, al frescelor, al înseși vieții sale nu era altceva decât o crimă, umbra neagră a unui rău pe care-l hrănea el însuși.‘ (pag. 10)
Cât ar trebui să fie adevăr istoric și cât să fie lăsat pe seama imaginației într-un roman al genului? Există oare o proporție de aur? Probabil că nu, și probabil că nici nu trebuie să căutăm răspunsuri exacte la aceste întrebări, care au fost puse încă de la primele lucrări ale genului, în istoria mai veche a literaturii. În definitiv, există epoci istorice și personalități pe care le cunoaștem din lucrări literare mai degrabă decât din lecțiile sau tratatele de istorie, și romanele lui Alexandre Dumas, unul dintre modelele declarate ale lui Matteo Strukul, reprezintă unul dintre exemplele cele celebre. Născut în 1973 la Padova, scriitorul italian care este și doctor în științe juridice, și-a câștigat notorietatea printr-o serie de romane dintre care cele mai cunoscute sunt cele din ciclul dedicat casei de Medici, urmate de o trilogie de cărți de benzi desenate care îl are ca erou principal pe Vlad Țepeș. Personaj pitoresc și simpatic, își petrece o parte din timp în Transilvania, lucrează în prezent la scenariul unui joc pe calculator și predă arta narațiunii la Roma. Din postfața lui ‘Michelangelo ereticul’ înțelegem că acest roman l-a pus în fața unei provocări duble. Viața marelui artist este destul de bine documentată, atât în studii biografice și monografii de istorie a artei, cât și în ficțiune, unde ‘Agonie și extaz’ reprezintă un reper foarte cunoscut, literar și cinematografic. Abordarea deceniilor târzii din viața lui Michelangelo i-a solicitat eforturile nu numai pentru a crea un personaj și o acțiune credibile din punct de vedere istoric, dar și prin confruntarea artistică cu fazele târzii ale operei artistului, care a trăit până la 90 de ani și a creat până aproape de sfârșitul trecerii sale prin lume. Reușita lui Strukul consta din faptul că Michelangelo al său este mai mult decât un artist genial, este un om complex, cu crizele și dubiile sale, cu pasiunile și slăbiciunile omenești amplificate de forța sa creatoare.
În jurul lui Michelangelo autorul construiește o lume complexă de personaje, o parte inspirate de personalități istorice reale, altele imaginare, și o intrigă complicată dar interesantă, narată în capitole succesive de câteva pagini fiecare, majoritatea terminate în suspans, în așa fel încât cititorilor le este greu să lase cartea din mână. Artistul trăiește o poveste de dragoste târzie (și contrară tendințelor sale sexuale) cu Vittoria Colonna, marchiză de Pescara, personaj real, poetă cunoscută în epocă. Aceasta îl atrage spre grupul numit Spirituali, format în cercurile moderate ale catolicismului conduse de cardinalul englez Reginald Pole. Aceștia adoptaseră o linie conciliantă față de Reforma în vederea Conciliului de la Trent, care avea însă să eșueze în încercarea de a evita schisma din biserica apuseană. Acestui grup i se opune cardinalul Gian Petro Carafa, conducătorul nou înființatului Sfânt Oficiu al Inchiziției, care îi urmărește pe Spirituali prin intermediul lui Vittorio Corsini, căpitanul gărzilor Inchiziției, al curtezanei Imperia, și al tinerei Dizgrația, o copila a străzii crescută în a deveni hoață și spioană, și sortită unui destin tragic, demn de numele ei nenorocos. Bătrânul papă Paul al III-lea, patron al artelor, îl protejează până la un anumit punct pe Michelangelo, dar vârsta și confruntarea dificilă cu situația complexă a instituției papale nu-i permit să evite conflictul dintre cele două tabere.
O mare parte din acțiune reprezintă o extrapolare a unor informații indirecte și se bazează și pe interpretări ale felului în care a evoluat creația lui Michelangelo în acea perioadă. Nu exista informații scrise care să ateste că ideile Reformei îl vor fi atras sau influențat pe artist. Aceste aspecte ale personalității eroului romanului sunt doar posibile și credibile, așa cum este și atașamentul său față de credință și față de puterea artei.
‘Cuvintele acestea îi atinseră conștiința. Michelangelo percepu forța lor explozivă, le simți încărcătura constructivă și în același timp înțelese că gândirea aceea nu face altceva decât să aducă din nou credința în Cristos la esențialitatea din trecut … Înțelese că viața e ca și sculptura. Ca să-i înțelegi adevărat frumusețea era necesar să dai la o parte, nu să adaugi. Să descoperi minunea care se ascunde în esență, exact așa cum ciocanul de lemn și dalta, dacă erau folosite cu pricepere, puteau dezvălui perfecțiunea unei forme mai înalte, modelată prin goluri și plinuri indicate de liniile invizibile care străbăteau că niște vene tainice și misterioase materia pură a marmurei albe … cardinalul Pole și Vittoria îi demostrasera, în sfârșit, că arta lui era artă nu pentru că era slăvita de papi, ci pentru că era o expresie a iubirii lui pentru Dumnezeu și totodată felul special în care Domnul îi vorbea.‘ (pag. 110)
Matteo Strukul reconstituie cu elocință pentru cititorii săi Roma secolului 16, cu oamenii și străzile sale, cu miresmele și miasmele din aer, cu palate și temnițe, cu rugurile Inchiziției și cu gloata însetată de sânge. Bisericile cresc în vecinătatea ruinelor templelor antice, și însăși Bazilica Sfântul Petru este un șantier a ceea ce avea să devină gloria catolicismului, cu ruinele vechii bazilici dar și a templului lui Constantin încă vizibile. Michelangelo se confruntă cu propria sa creație. Nopțile îi sunt bântuite încă de coșmarurile anilor petrecuți pe schelele deasupra cărora se năștea bolta Capelei Sixtine, iar Judecata de Apoi și Pieta ale sale sunt pictate cum nimeni altul nu îndrăznise să o facă înainte. Artistul este ghidat de imensul său har și de lumina credinței, și atunci când revizuiește lucrarea sa mai veche, statuia lui Moise care veghea asupra monumentului patronului său, papa Julius al II-lea, din biserica San Pietro in Vincoli, confruntarea sa cu eroul Bibliei devine directă și personală:
‘Dar el cât se sacrificase pentru poporul său, susținut de credință în Cristos? La gândul acesta, Michelangelo se simți meschin și slab. Nu făcea decât să se îngrijoreze pentru el însuși, se supăra pentru jignirile aduse artei lui și pentru că Biserica îl spiona. Cum putea doar să se gândească și să-și piardă timpul cu asemenea prostii? Nu făcuse oare Moise față unor încercări mult mai grele? Și nu avusese întotdeauna încredere în Domnul lui? Și Dumnezeu îl trădase vreodată? Nu-i despărțise Dumnezeu apele Mării Roșii ca să-i salveze poporul? Și nu le închisese apoi la loc, înghițindu-l pe faraon și carele sale de luptă? Și oare Dumnezeu nu făcuse să coboare mana din cer atunci când poporul lui Israel nu mai avusese nimic de mâncare? În credința se afla răspunsul la toate întrebările. Mânia care-l ardea ca un foc trebuia să se transforme în gheață și să devina o energie liniștită pusă în slujba artei. Propria lui muncă îl va lăuda pe Dumnezeu și-i vă slavi măreția. Îl privi pe Moise în ochi și simți că trebuia să facă ceva.‘ (pag. 148)
Ediția românească a cărții, publicată de Editura Humanitas fiction, aduce cu promptitudine acest roman pasionant în atenția cititorilor români. Cartea, al cărei titlu original este ‘Inquisizione Michelangelo’ nu a apărut încă în traducere în limba engleză, dar cred că atunci când vă apărea se va bucura de un binemeritat succes internațional. Traducerea Gabrielei Lungu mi s-a părut impecabilă. Am remarcat un repetat artificiu de exprimare, folosirea lui ‘voi’ ca plural al politeții în loc de ‘dumneavoastră’ cel din limba română moderna. Nu stiu cât de răspândit este acest mod lingvistic, dar el dă eleganță și o tonalitate de epocă dialogurilor, cizelând retorica exprimărilor.
‘Michelangelo ereticul’ este o carte care îi va face fericiți pe amatorii de romane istorice, pe iubitorii de artă, și pe cei fascinați de perioada Renașterii cu marii săi artiști. Roma secolului 16, peisajele și oamenii peninsulei italice și ai Europei din acea perioadă de răscruce a istoriei, vremuri încărcate de violență dar și generatoare de frumusețe, prind viață în paginile cărții. Nu este ușor de creat un personaj pe măsura reprezentărilor existente, cele literare dar și cele formate în mințile fiecăruia dintre nou, ale lui Michelangelo Buonarroti, dar Matteo Strukul a reușit să o facă. Michelangelo al său este un om care crede în Dumnezeu și în artă, un om care prețuiește viață, dragostea și prietenia, și care este gata să se sacrifice total pentru a-și împlini idealurile. Intriga cărții și traseul vieții sale îl confruntă cu înfrângerile, el nu reușește să-și protejeze iubirile și prietenii, iar idealurile sale sunt erodate de valurile istoriei. Victoria și împlinirea sa se vor concretiza însă minunat în creația sa artistică.
Dacă Nae Ionescu ar fi trăit în secolul 21 atunci există șanse bune ca Internetul să fi fost media sa preferată de comunicație. Activitatea sa academică și publicistică s-a desfășurat între anii 1910 și 1940, și majoritatea covârșitoare a operei sale a rămas consemnată nu în cărți sau manuale, ci în articolele de presă, multe publicate în ziarul ‘Cuvântul’ al cărui întemeietor și director a fost între 1926 și 1934 (când publicarea a fost suspendată) și apoi în 1938. Radioul pătrunsese în România la sfârșitul acelei perioade, dar nu și jurnalistica radiofonică, așa încât presa era vehicolul informațional cel mai eficient. Astăzi echivalentul ar fi Internetul, și pe Nae Ionescu (chiar și numele Nae cu care prefera să fie apelat sună ca un alias internetic) cred că ar fi categorisit ca un ‘influencer’ de opinie. Aceasta este și una dintre concluziile finale ale biografiei cu titlul ‘Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu’ pe care a publicat-o în 2020 Tatiana Niculescu în seria ‘memorii / jurnale / biografii’ a Editurii Humanitas:
‘Prietenii lui Nae îi transcriu cursurile stenografiate cu pietate de copiști medievali, fără să știe, poate, că singura, adevărata lui operă sunt ei înșiși, cei “atinși” de fascinația personalității Profesorului. Opera lui se va întrupa în aventura intelectuală a fiecăruia dintre ei: Mircea Eliade va urma calea filozofiei indiene și a istoriei religiilor. Mircea Vulcănescu va merge pe drumul ortodoxiei și al filozofiei creștine. Emil Cioran va desăvârși răfuiala cu ideile și cu filozofia. Constantin Noica va prelua și va duce mai departe proiectul unei filozofii naționale și visul unei pedagogii socratice. Toți la un loc, în scrierile lor și unii chiar și în viețile lor, vor configura periodic, ca într-un caleidoscop al memoriei intelectuale și afective, portretul unui singur om: seducătorul minților și al inimilor, viforosul și tulburătorul domn Nae.‘ (pag. 241-242)
Toată lumea are opinii despre Nae Ionescu. De obicei aceste opinii sunt cu atât mai tranșante – într-un sens sau altul – cu cât cunoașterea personajului și a operei sale este mai superficială. Opiniile Tatianei Niculescu nu prea le aflăm însă din această biografie, și această opțiune a autoarei este metodologică. Când scrie biografii – și acest lucru este valabil și în alte cărți scrise de ea -, Tatiana Niculescu se străduiește să ne prezinte eroii-subiect ai cărților sale din perspectivă neutră și în principal având la bază și citând surse contemporane lor, evitând pe cât posibil judecățile după criterii morale și politice contemporane nouă, ca și polemicile din perspectivă istorică. Voi reveni însă ceva mai târziu la unele pericole implicate de această metodologie.
Talentul de povestitoare al Tatianei Niculescu este pus în evidență atunci când descrie locurile prin care a trecut și unde a trăit etapele importante ale vieții sale Nae Ionescu. Brăila natală este un oraș cosmopolit și deschis, prosper și în expansiune economică în a doua jumătate a secolului 19, odată cu deschiderea Principatelor și apoi a Regatului României spre lume. Bucurestiul îl copleșește la prima întâlnire pe tânărul de 19 ani venit să-și facă studiile în Capitală:
‘Călătorul care scrutează câmpia Bărăganului de la fereastra compartimentului de tren așteptând, ca un beduin în deșert, să-i apară la orizont vreo fata morgana coboară în Gara de Nord cu gândul că a găsit, în fine, ce caută. Bucurestiul e un amestec de arhitectură occidentală și de nepăsare orientală, cu străzi întortocheate și pline de gropi, care nu duc nicăieri, cu peste o sută de biserici – cele mai înalte clădiri ale orașului – ițindu-și cupolele unde te aștepți mai puțin, cu parcuri și grădini concepute într-o combinație amețitoare de stiluri, cu mahalale insalubre din care răzbate până departe râncezeala mizeriei, dar și cu vile somptuoase al căror contur alb tremură în aburul de căldură al verii târzii. În orașul cu 300.000 de locuitori, tânărul Nicu Ionescu va fi împărtășit impresii de călător străin: Bucurestiul e un loc aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de oarecare prețiozitate, dar și de un dram de nebunie’. (pag. 30)
Traiectoria vieții și cariera academică, publicistică și politică îl vor duce în continuare la Munchen, Paris, și apoi din nou la București. Anii copilăriei și ai adolescenței au însă o mare influență în dezvoltarea sa intelectuală. Nae Ionescu nu provenea dintr-o familie săracă. Bunicul său, Stroe Ivașcu, clăcaș împropietărit de Cuza, își crescuse bine și își trimisese la școli copiii, iar tatăl lui Nae devenise șeful poliției orașului. Moartea prematură a tatălui arunca însă familia în constrângeri financiare, și acestea îl vor urmări din adolescență la Brăila, și în perioadele studiilor la București și la Munchen. Consecința va fi că va urmări propășirea materiala ca pe unul dintre mijloacele de a-și depăși condiția socială. O va atinge pe la mijlocul anilor ’20, dar originile reușitei financiare sunt destul de obscure. Din punct de vedere ideologic, precaritatea materială din tinerețe îl va impinde spre radicalism, însă spre deosebire de o mare parte din tineretul brăilean al vremii nu este vorba despre idei social-democrate sau marxiste ci despre concepții anarhiste propagate în cărți scrise de autori ca Piotr Kropotkin sau post-hegeliene ca în scrierile lui Max Stirner. La București, în studenție, începe să colaboreze la ‘Noua revistă română’ a profesorului său Constantin Rădulescu-Motru și face cunoștință cu opera moralistului, istoricului și filosofului scoțian Thomas Carlyle, care îi cristalizează și concepțiile sociale, dar și atitudinea fata de modul de exprimare și acțiune al gânditorilor:
‘Provincialul sărac dar de o scapatoare inteligență, provenit dintr-o familie mic burgheză scăpătată, dar cu aspirații boierești, își găsește îndreptățirea și calea de afirmare: democrația, scrie la 19 ani Nae Ionescu pe urmele lui Carlyle, nu poate fi decât un mijloc pentru a ajunge la adevărata aristocrație, “care singură trebuie să conducă lumea. Nu însă o aristocrație de sânge sau de titluri ci o aristocrație de capacitate de valoare […] De aceea, adevăratul nobil este și trebuie să fie un supraom, un erou”‘ (pag.35)
Aceste rânduri, scrise pe la 20 de ani, rezonează cu Nietzsche, și anticipează fascismul mesianic. Lor avea să li se adauge în deceniile următoare doctrina creștin-ortodoxă pentru a completa în creuzetul ideologic componentele esențiale ale unei ideologii nocive. Peste câțiva ani, în timpul studiilor de doctorat în Germania, la Munchen, Nae Ionescu avea să-și găsească un alt idol în filosoful și naturalistul englez Houston Stewart Chamberlain, unul dintre părinții mișcării etno-naționaliste germane Volkisch. În mare măsură orientarea sa ideologică avea să devină o adaptare a acestei ideologii germanice la contextul cultural și spiritual românesc.
Multe dintre ideile și concepțiile lui Nae Ionescu aveau să evolueze de-a lungul vieții sale, dar dacă ar trebui să identificam o constantă aceasta ar fi filo-germanismul. Este una dintre pasiunile comune care îl aproprie de prima mare iubire a vieții sale, de cea care avea să-i devina soție, Elena-Margareta Fotino. Tatiana Niculescu a avut la dispoziție un material bogat și de prima calitate în scrisorile pe care cei doi le-au schimbat de-a lungul relației lor care a durat aproape trei decenii, până la moartea lui Nae, și în jurnalele lor personale. Partea aceasta din carte este poate cea mai profundă și cea care ne aproprie cel mai mult de înțelegerea omului care a fost Nae Ionescu. Legătura dintre cei doi pleacă de la pasiuni comune și se întețește pe măsură ce se aproprie sfârșitul studiilor la București când devine clar că el vă pleca pentru continuarea lor în Germania. Schimburile de scrisori reflectă o pasiune autentică, dar cu nuanțe retorice care autoarei îi amintesc de tiradele lui Rica Venturiano.
‘“Nu am făcut din trupurile noastre instrumente de placeri perverse, iar jertfa trupului tău a fost, după cuviința Bisericii noastre, o taină sfântă și curată, ca însăși sufletul tău neîntinat de murdăriile vieții.”‘ (pag. 93)
Cei doi își păstrează castitatea până la nuntă, ceea ce este consistent cu moravurile societății burgheze românești de atunci, care presupunea fecioria la căsătorie (cel puțin de partea feminină) dar era liberală în continuare. Infidelitățile au apărut după câțiva ani, și ele se pare că nu s-au petrecut doar de partea lui Nae. Până atunci însă cuplul Nae-Elena-Margareta avea să treacă prin încercările anilor de război, a perioadei de încarcerare în Germania ca prizonier de război, și a lipsurilor materiale pe care le înfruntă până în primii ani ai deceniului următor tânărul cuplu, deja binecuvântat cu doi copii (un al treilea murise la o vârstă fragedă). Consolidarea situației materiale avea să coincidă cu destrămarea relațiilor conjugale, deși cei doi nu au divorțat niciodată. Alte două femei aveau să joace un rol important în viața sa: Maria (Măruca) Cantacuzino cu care avea să întrețină o relație deschisa mai bine de un deceniu, într-un triunghi amoros completat de George Enescu, viitorul soț al Mărucăi, și care îl introduce în cercurile societății înalte și în special cele din jurul lui Carol al II-lea; și mai tânăra Lucia Popovici-Lupa prin care se va apropia de protipendada legionară. Chiar daca Tatiana Niculescu nu o scrie explicit, nu poate fi ignorată coincidența dintre perioadele evoluției intelectuale și a ideologiilor promovate de Nae Ionescu: conservatorism pro-german și apropierea de ortodoxie în timpul căsniciei; angajare în cauza restaurației și pro-carlism în perioada relației cu Maria Cantacuzino; legionarism în ultimii ani ai vieții când conviețuia cu Lucia Popovici-Lupa. ‘Influencer’-ul pare să fi fost puternic influențat de femeile din viața lui.
Felul în care Nae Ionescu s-a raportat la iudaism și la evrei rămâne unul dintre punctele neclare ale biografiei sale, și cartea Tatianei Niculescu nu risipește acest mister. Mihail Sebastian (brăilean și el la origine) este citat dar nu și explicat. Nu exista relatări despre conflicte personale cu evrei în timpul copilăriei sau tinereții sale, singurul episod despre care se bănuiește că ar fi putut fi conflictual, cel al legăturii cu bancherul Aristide Blank, patron și partener de afaceri, este menționat doar în treacăt. La origine, antisemitismul său pare să fi fost mai mult ideologic, achiziționat în perioada studiilor în Germania și a prezenței sale la Munchen în anii imediat de după război, în locul în care fermentau ideile și grupările care au dat naștere nazismului, loc infestat și de ‘Protocoalele Înțelepților Sionului’, un fals antisemit adus cu ei în Occident de emigranții ruși albi. Elementele de darwinism social asimilate în acea perioadă aveau să se combine cu conceptele arianismului și să fie traduse într-o ideologie în care țăranul român devenea pilonul renașterii naționale. Daca în anii ’20 Nae Ionescu se distanțează relativ de extremismul lui A.C. Cuza, el se va agrena complet în deceniul următor în promovarea doctrinei legionare, în care vede întruchiparea în practica politică a concepțiilor sale. Tatiana Niculescu consideră, oarecum speculativ, că este plauzibil ca filosoful să fi dorit în sinea să devină lider al Mișcării. Este greu de confirmat aceasta presupunere, dar fapt este că asocierea sa cu Corneliu Zelea Codreanu și alți lideri ai Mișcării Legionare care ajunseseră să-l considere ca pe unul dintre ideologii lor de frunte a fost evidentă până la capăt, și s-a concretizat și în activitatea să publicistică. Este și perioada în care s-au răcit legăturile cu Carol al II-lea după ce Nae își adusese o contribuție importanta la crearea cultului carlist al personalității, despărțirea de rege culminând cu doua arestări și perioade de detenție în timpul dictaturii regale. Este vorba despre o abandonare a oportunismului politic care îl ghidase în deceniile precedente? Mai degrabă, se pare, este un calcul pe termen mai lung, dincolo de evenimentele imediate, care coincidea cu filogermanismul său. Nu însă, așa cum avea să arate istoria, cu interesele naționale ale României.
sursa imaginii https://alchetron.com/Nae-Ionescu
Cum se explică fascinația pe care a exercitat-o Nae Ionescu în epocă? Tatiana Niculescu presară de-a lungul cărții multe informații interesante dar nu încearcă o sinteza, așa cum mă așteptam, cel puțin din titlul cărții. Lipsește, cred, în special o analiză a felului în care profesorul de la Universitatea din București își alegea discipolii, relațiile lui intelectuale dar și personale cu aceștia. Era un descoperitor înăscut de talente? Căutările sale vizau calitățile intelectuale sau afinitățile ideologice? Care erau relațiile cu studenții și cu colaboratorii la ‘Cuvântul’: guru – discipol? patron – angajat? prietenii intelectuale dicolo de diferențele de vârstă? Cum administra Nae Ionescu conflictele? Era capabil de respect față de inamicii de idei? Toate aceste întrebări rămân fară răspunsuri. Găsim în schimb o foarte plastică și elocventă descriere a felului în care preda profesorul Nae Ionescu la Universitate. Originalitatea conținutului cursurilor sale a fost contestată de numeroși intelectuali care l-au întâlnit, de la Rădulescu-Motru la Tudor Vianu. În pofida afinităților familiale cu teatrul nu recurgea la efecte importate din lumea scenei. Ședea, vorbea, și doar mâinile îi erau mobile într-o coregrafie sincronizată cu ideile:
‘Mâna dreapta se oprește câteodată din zbaterea ei de aripă în aer ca să ia între degete una dintre fișele de pe masă, pe care Profesorul obișnuiește să-și noteze firul, numai de el cunoscut, al prelegerii. Cursurile lui Nae Ionescu par o continuă improvizație, vrajă și miracol, o vorbire cu sine însuși, presărată cu îndoieli și treceri de la o idee la alta, de la un autor la altul, întrerupte de mici observații cotidiene, ca o irumpere a palpitației vieții în câmpul gândirii speculative.’ (pag. 140-141)
Elocința era totuși, se pare, principala sa calitate de comunicare, dar nu era vorba despre o elocință teatrală ci despre una intelectuală, despre o pasiune a ideilor mai degrabă decât despre un patos exteriorizat:
‘Contradicția dintre ceea ce știa el că este (un provincial sărac, timid, negricios, strălucind doar grație unei inteligențe mult peste medie) și ceea ce ar vrea să fie (un aristocrat al gândirii eliberat de problema banilor, integru, dedicat Bisericii, regelui și patriei, iubit și adorat în înalta societate) se traduce în lupta “corp la corp” între realitate și fantasmă, între eul lăuntric și masca lui socială, între experiență autentica și reflexul ei defensiv … Nae este un iluzionist genial și un talentat prestidigitator al cuvintelor, capabil să ia în stăpânire, prin farmecul rafinat al măștilor schimbate cu gratie erotică, sufletele sensibile și mințile însetate de cunoaștere.’ (pag. 157)
Cartea Tatianei Niculescu nu reușește, în opinia mea, să elucideze multe dintre secretele genialului iluzionist. Este o carte bine scrisă și riguros organizată, lejeră la lectură dar exactă în detalii, o carte care oferă multe informații prețioase și le prezinta excelent în contextul epocii. Tatiana Niculescu evită judecățile din perspectivă contemporană, folosind ca material de ilustrare jurnalele, corespondența și mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut direct. Aceștia erau însă aliații sai ideologici, astfel încât tocmai încercarea de a evita prejudecățile riscă să ducă la un punct de vedere parțial și unilateral.
Concentrându-se asupra vieții, carierei, și relațiilor sentimentale ale profesorului și publicistului, Tatiana Niculescu lasă pe planul al doilea opera și impactul acesteia asupra epocii. Deriva lui Nae Ionescu de la un conservatorism țărănist-mistic filosofic spre activismul politic nociv al legionarismului este descrisă neutru, fară a enumera consecințele sale imediate și cele pe termen lung. Acestea din urmă sunt poate cele esențiale, căci influența lui Nae Ionescu a atras spre dreapta mistică și naționalistă un număr de intelectuali tineri de prim rang, surprinși în anii lor de formare. Prin discipoli și prin discipolii discipolilor, influența lui Nae Ionescu continuă până astăzi. Biografia pe care Tatiana Niculescu i-a dedicat-o lui Nae Ionescu este un portret posibil, dar nu unul complet și definitiv.
‘The Story of Adele H.‘ made in 1975 is one of François Truffaut‘s most beautiful films. If I had to choose one film to illustrate the second half of his career, I think I would choose this one. It is a seemingly simple film that tells an obsessive love story that could be told in many ways, that could easily slip into the grotesque or ‘horror’ but which manages to avoid all the pitfalls and remain sincere and emotional. The film is inspired by a real biography, that of the unhappy life and love story of Adele, Victor Hugo’s daughter, and although I am very cautious about films that visibly expose the label ‘authentic story’ I think this time the label fits. I don’t know how faithful the screenplay is to the historical details, to the letters exchanged by Adele with her famous father, or to the personal diary kept by the heroine, but I think that the film, beyond factual authenticity, has another much more important quality – artistic authenticity.
In many languages of the Earth we find expressions like ‘crazy love’ or ‘madness out of love’. Love and madness are close states. Adele’s story is such a case. Victor Hugo’s young and beautiful daughter (Isabelle Adjani), who lived in exile with her parents on one of the Channel Islands, traumatized by the death of her sister, drown at sea, falls in love with a young British officer, Lieutenant Albert Pinson (Bruce Robinson). The young man is handsome but a womaniser style Don Juan by nature and a games addict on top, so Adele’s family refuses their intention to get married. The officer leaves for a new garrison in Halifax, Nova Scotia, and Adele travels in his footsteps. To her despair, Albert nowrejects her, he already went on to his next adventures. Adele is not only ready to do anything (including lies, intrigue, harassment) to regain her love, but as her attempts fail one after the other, she refuses to accept reality. Love becomes obsessive and turns into a spiral of madness. The society that had protected her until then (as the relatively rich daughter of a great personality of the time) becomes hostile to her and will eventually crush her, but when that happens, psychologically, she was already lost.
Isabelle Adjani was 19 when she filmed ‘Adele H.‘ François Truffaut models her as he knew how to do with many of the formidable actresses he has cast in his films, and Adjani dominates the film with her fascinating beauty, embodying the passion that becomes obsessive over time. At a certain point the story could have slid into horror, but this doesn’t happen. The love that turns into madness destroys, but the main victim is the heroine herself, who eventually ends up not recognising her former lover. Passion, turned abstract, had devoured his very image. The cinematography, which belongs to Néstor Almendros, also focuses on the image of the heroine, emphasising the contrasts between naive beauty and inner storms, between the white of the skin, the elegance of the silhouette and the cold, wet and dark roughness of the interiors and nature around her. ‘The Story of Adele H.‘ is the film that brings François Truffaut the closest to the status of master of the art of cinema.
Prima săptămână a lunii august, cea în care scriu acest articol, ne servește în țara în care trăiesc, dar și în România, cu temperaturi mult peste medie, vreme de câteva zile consecutive. Desigur, oricine a studiat puțin evoluția datelor meteorologice știe că o succesiune de câteva zile calde într-o zonă geografică specifică nu este neapărat un semn al unei ‘încălziri globale’, la fel cum câteva zile consecutive de geruri excesive iarna în același loc sau în alte locuri pe suprafața planetei nu anunță neapărat o nouă perioadă glaciară sau mini-glaciară. Ceva se întâmplă însă cu clima pe suprafața Pământului. Aceia dintre noi care au în palmaresul vieții câteva decenii bune nu pot să uite iernile cu troiene din Bucureștiul copilăriei, ce par să fi devenit o raritate care se întâmplă acum la distanțe de ani buni sau decenii. Imaginile din satelit indică în mod clar dispariția sau diminuarea suprafețelor ghețarilor din zonele continentale și a suprafețelor calotelor glaciare la poli, aproape an de an, în ultimele patru decenii. Organizația Mondială Meteorologică (World Meteorological Organization – WMO) folosește un indice obiectiv și un punct de referință fix: temperatura medie la suprafața planetei în raport cu temperaturile înregistrate în perioada imediat premergătoare revoluției industriale – sfârșitul secolului al XVIII-lea, întâmplător și perioada din care exista primele măsurători precise, cu un grad de confidență acceptabil. Concluzia – planeta este cu plus 1,1 până la 1,3 grade Celsius mai caldă decât înaintea inventării motorului cu aburi. Ținta limitării acestei creșteri de temperatură la 2 grade Celsius, propusă de Acordurile de la Paris adoptate în 2015, este deja în pericol. Scenariul creșterii temperaturii medii la suprafața Pământului cu 3 grade Celsius nu mai poate fi exclus, iar omenirea trebuie să se pregătească. Revista ‘The Economist’ a dedicat un grupaj de articole acestei teme într-unul dintre numerele sale recente. Să studiem și noi, deci, în prezentul articol al rubricii CHANGE.WORLD, acest scenariu și ce pregătiri pot fi făcute în domeniile științei și tehnologiei, pentru ca omenirea să facă față unor asemenea situații. Surprinzător poate, dar unele activități și proiecte sunt deja sunt în curs.
Încerc să evit disputele legate de terminologie (‘schimbări climatice’ sau ‘încălzire globală’?) sau de încadrare a rezultatelor măsurătorilor într-un tipar periodic în care alternează epocile glaciare și perioadele de relativă încălzire. Mă îngrijorează și faptul că asemenea dispute au trecut din plan științific sau statistic în teritoriul politicului. Am arătat într-un articol recent că evenimentele disruptive, cum ar fi erupțiile vulcanice sau impactul asteroizilor de mari dimensiuni care pot lovi planeta la intervale probabilistice de zeci de milioane de ani, pot perturba aceste cicluri climatice. Evit aceste dispute și pentru simplul motiv că, de fapt, ele nu prea au importanță. Creșterea temperaturilor este un fapt, o informație obiectivă determinată prin măsurători și calcule matematice, și este complet nesemnificativ dacă ea se datorează unei schimbări periodice și dacă tendința se va inversa peste câteva secole sau nu. Nu are nici prea multă importanță dacă influența industrializării și a poluării atmosferice contribuie în proporție de 90% sau de 10% la această tendință. Oricare ar fi răspunsurile la aceste întrebări, omenirea trebuie să se confrunte acum și în următoarele decenii cu aceste fenomene climatice, și trebuie să facă o prioritate din a găsi căile de a încetini sau opri aceste procese cu mijloacele care sunt la îndemână sau care pot fi concepute de mințile oamenilor de știință sau ale inginerilor. Trebuie să înțelegem ceea ce se întâmplă și să ne adaptăm. Negaționismul nu este o opțiune.
Ca și altă dată în cadrul discuțiilor din rubrica CHANGE.WORLD, observ că ficțiunea literară sau cinematografică nu numai că reflectă disputele din lumea reală, dar poate fi și o sursă de idei creative, ieșite din tiparele tehnologilor. Se poate constata că și opiniile scenariștilor și ale scriitorilor sunt împărțite. Majoritatea filmelor apocaliptice sau post-apocaliptice descriu peisaje pârjolite de soare, deșerturi nesfârșite, sau planeta noastră complet acoperită de ape, ca în filmul ‘Waterworld’ (1995), regizat de Kevin Reynolds, cu Kevin Costner în rolul principal. ‘Armageddon’ (1998), cu Bruce Willis, Billy Bob Thornton și Ben Afleck în rolurile principale, sau minunatul ‘Melancholia’ (2011) al lui Lars von Trier se ocupa de impactul Terrei cu corpuri cerești distrugătoare. Există însă și creatori care pot fi considerați sceptici în ceea ce privește evoluția climei terestre și, dintre ei, cel mai celebru era nimeni altul decât Michael Chrichton, care își expunea teoriile anti-ecologiste într-unul dintre ultimele sale romane, tehno-thriller-ul ‘State of Fear’, publicat în 2004. În cinematografie, filme cum sunt ‘The Day After Tomorrow’ (2004), regizat de Roland Emmerich, unul dintre regizorii germani care a reușit la Hollywood, sau ‘Snowpiercer’ (2013) al sud-coreeanului Bon Joon Ho, care a inspirat și un serial de televiziune cu același nume, descriu scenariile unor ere glaciare care lovesc Pământul cu efecte la fel de distrugătoare.
Greu de negat însă fenomenele meteorologice pe care le trăim noi înșiși sau pe care le vedem menționate în știrile primite în flux continuu pe Internet sau la televiziuni. Teritorii imense din British Columbia, provincia de vest a Canadei, au fost în flăcări, la propriu, și orășelul Lytton a fost distrus de incendii la o zi după ce aici se înregistrase un maxim istoric al temperaturilor pentru această parte a lumii. Și Laponia, și Turcia au înregistrat cele mai mari temperaturi din istorie. Solul de sub orașul german Erfstadt s-a surpat din cauza precipitațiilor excesive și o parte din el a fost înghițit de pământ. Străzile orașului chinez Zengzhou au devenit canale și automobilele pluteau pe ele. Toate acestea s-au întâmplat în ultimele săptămâni, și suntem doar la jumătatea verii calendaristice. Prognozele pe termen lung indică faptul că frecvența fenomenelor extreme ar putea crește de șapte ori până la sfârșitul deceniului, făcând din planificarea concediilor sau chiar a vieții de zi cu zi în timpul verilor o activitate hazardată. Distribuția geografică, fie și numai dacă analizăm aceste exemple, ne face să ajungem la concluzia că nu mai există vreun loc sigur pe planetă din punct de vedere climatic. Și aici se vede clar că întreaga omenire trăiește sub un acoperiș comun.
Unde ne aflăm din punctul de vedere al controlului climei? Modelele matematice care estimează tendințele actuale folosite de organizația Climate Action Tracker (CAT), înființată după Conferința de la Paris, indică faptul că planeta este departe de fi intrat în ritmul de acțiuni și activități necesar atingerii scopului reducerii încălzirii globale cu un maxim de 2 grade Celsius la sfârșitul actualului secol. Ne îndreptăm, dacă aceste calcule sunt corecte și dacă tendințele de azi continuă, mai degrabă spre + 2,7 până la 2,9 grade Celsius în anul 2100, față de începutul erei industriale. Dacă toate programele propuse, dar amânate din motive diverse, cel mai important fiind reprezentat de reducerile de investiții ecologice în favoarea programelor de combatere a pandemiei, ar fi puse în aplicare, țelul propus de Conferința de la Paris tot nu ar putea fi atins, estimarea deviației fiind de 2,4 grade Celsius. Iar scenariul ‘Terra + 3 grade Celsius’ nu este deloc simpatic. Creșterea de temperatură fiind o medie globală, suprafețele oceanelor și emisfera sudică vor înregistra creșteri mai moderate, până la 1,8 grade Celsius, în timp ce temperaturile medii în Canada, Scandinavia și Siberia vor creste cu 4-5 grade Celsius, cele din China cu 3,5 – 4,5 grade Celsius, iar în India, cu 3,5 grade Celsius. Groenlanda va redeveni, pentru o perioadă, verde. Zonele deșertice continentale se vor extinde, ghețarii vor dispărea aproape complet, iar zonele de coastă vor înregistra o creștere a nivelului oceanului planetar de până la 1,6 metri în viitorul secol. Câteva state insulare din Oceanul Pacific sunt în pericol de dispariție prin inundare. La fel Veneția și o parte din Florida, care ar putea deveni deveni insulă. Revin aici cu un răspuns posibil la o discuție interesantă, purtată acum câteva săptămâni pe Internet cu un prieten despre creșterea nivelului oceanului planetar. Topirea zonei glaciare nu se va întâmpla peste noapte, și vor exista oscilații sezoniere și în cicluri de până la 7-14 ani. Ea pare însă ireversibila, și un salt semnificativ se va produce probabil în momentul în care în zona de gheață din vestul Antarcticii se va întâmpla un fenomen similar cu cel care se petrece acum cu căile maritime de la nordul Cercului Polar.
Ce este de făcut? În primul rând, trebuie revizuite politicile ecologice stipulate de Tratatul de la Paris, dar în special aplicate programele deja aprobate. Revenirea Statelor Unite în acest cadru global sub administrația Biden și programul net-zero-by-2050 al Agenției Internaționale a Energiei, care prevede echilibrarea emisiei globale de carbon la mijlocul secolului, sunt pași importanți. China pare să se alinieze și ea acestor scopuri și își asumă aceste ținte până în 2060. Tehnologiile noi de absorbție a carbonului emis și de reflectare a energiei solare pentru a reduce gradientul de temperatură vor juca un rol important. Se impune însă o schimbare de direcție și adoptarea unor ținte precise în domeniul adaptabilității omenirii la schimbările climatice inevitabile. Acestea trebuie să devină o țintă a politicilor și o ramură economică profitabilă. Investițiile capitalului privat în acest sector vor fi încurajate prin extinderea activităților unor organizații ne-guvernamentale cum este Global Comission on Adaptation (GCA) din care face parte și Bill Gates (da, tot el!). Aceștia își propun să identifice 1,8 trilioane de dolari pentru investiții care ar putea genera profituri de până la 1,7 trilioane de dolari până în 2030. Companiile care asigură aprovizionarea cu energie, apă, agenți termici și de răcire vor trebui să prezinte planuri de adaptabilitate pentru a primi licențele de funcționare. Se află în fază de cercetare și proiectare noi tehnologii de răcire și de condiționare a aerului, mai economice și mai puțin poluante. Una dintre acestea este propusă de firma Exergyn, cu sediul la Dublin, care înlocuiește gazele de refrigerare din instalațiile frigorifice și de aer condiționat cu agenți nepoluanți cum este Nitinol, un aliaj de nichel și titaniu, care are proprietatea de a reveni la o forma inițială când este încălzit. Schimbătoarele de căldură bazate pe acest principiu lucrează în cicluri asemănătoare celor ale motoarelor de combustie. O altă revoluție va avea loc în domeniul generării de energie eoliană, cu crearea de sisteme de turbine plutitoare capabile să reziste celor mai puternice vânturi, până la cele de nivelul uraganelor, folosind fenomenele extreme meteorologice care vor deveni din ce în ce mai dese, cum am văzut, în generare de energie nepoluantă. Provocările sunt uriașe, dar la fel sunt resursele de inventivitate ale omenirii.
Cheia succesului și, în final, a supraviețuirii speciei umane pe Terra constă în înțelegerea acestor fenomene și folosirea resurselor financiare și umane în scopul adaptării la schimbări. Aventura continuă.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Over time, spy films about the Cold War have become historical films, but they have not always been so. In 1966, when Guy Hamilton made ‘Funeral in Berlin‘, the film could have been categorised as a ‘actuality film’. Of course, actuality fiction, because it is actually the screening of a novel by Len Deighton, the second in a series of three films starring the English secret agent Harry Palmer. The first was ‘The Ipcress File‘ which had been successful. It was the decade in which the James Bond film series, which would have a much longer cinematic life, was also released. Ian Fleming and Len Deighton wrote spy novels in different manners, and the films inspired by their novels also took diverging directions. Fleming was heading for adventure and commercial entertainment where the identity of the enemies didn’t matter much, which is perhaps one of the reasons why the James Bond series continued after the fall of the Iron Curtain. Deighton was more attentive to the technical and political details of the Cold War, and the three films in this series inspired by his novels more accurately reflect the period, in a cinematic style approaching the film noir genre.
Michael Caine‘s Harry Palmer is a hero different in many ways of James Bond, who at that time was played bySean Connery. It is, if you wish, an anti-Bond. Unlike Bond, who has an impeccable record, Palmer has a dubious past, in which he was involved with the world of crime. Bond casually collects sentimental conquests, while Palmer, when he falls for a gorgeous girl, immediately smells the trap. Finally, and perhaps the most significant difference, Bond lightly uses his ‘license to kill’ while Palmer’s gun remains loaded throughout the film, even when he receives an explicit order to eliminate an opponent.
Guy Hamilton, who had previously directed ‘Goldfinger‘ in the James Bond series, changes the register with versatility and manages to create an espionage thriller in which the plot and the relationships between the characters are credible and have a greater weight than the action part (which is not completely missing either). The excellent cinematography of Otto Heller uses filming on location in the Berlin divided by the infamous wall, and those scenes have a documentary authenticity. Michael Caine, whose popularity and the success that came after owes a lot to the three films in this series, acts smarttly, with discretion and humor, the role of Palmer. I also noticed in the cast Eva Renzi as a superb Mossad agent, and Oskar Homolka, who was one of the Austrian Jewish actors who took refuge in the United States before World War II, in the role of Soviet Colonel Stok, who triggers the story, announcing his intention to defect to the West. What follows is worth watching. ‘Funeral in Berlin‘ is an interesting film for the context in which it was made, but also as entertainment for spy movie lovers and not only for them.
