CHANGE.WORLD: Cum călătoresc banii?

Posted on November 22, 2021 by admin

Economia modernă conștientizează din ce în ce mai mult valoarea informației. Reciproca este însă și ea valabilă. Informația înseamnă bani. Banii înseamnă informație. Transferurile financiare se făceau acum un mileniu în cufere umplute cu monede transportate de caravane. Cu doar câteva secole în urmă au apărut băncile și titlurile financiare care reprezintă un simbol al valorilor în tranzacții. În lumea contemporană însă, tranzacțiile financiare sunt o formă de schimb de informație. Pentru specialiștii în comunicații, sistemele de plăți ale lumii globale sunt surprinzător de similare cu cele ale transferurilor de date. Există o infrastructură fizică (hardware) și, prin intermediul ei, sunt activate proceduri de schimburi de valori sau informații bancare (software). Multe dintre avantajele și pericolele caracteristice accesului și schimbului de informație pe Internet sunt aplicabile și sistemelor de plăți și transferuri monetare. Revoluția IT și a Internetului oferă alternative, deschide noi perspective, oferă oportunități celor întreprinzători și inventivi, și conține și amenințări care trebuie evaluate și pericole care se cer prevenite. Articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD le va trece în revista pe cele mai importante dintre acestea.

(sursa imaginii: international-adviser.com/uk-financial-planner-boosts-coffers-for-acquisition-spree/)

Până cu mai puțin de jumătate de secol în urmă, transferurile bancare internaționale implicau o procedură greoaie, înceată și conținând multe surse de erori. Trebuiau completate formulare care conțineau zeci de instrucțiuni și acestea erau transmise telefonic sau prin telex (vă mai amintiți de această rețea de teleprintere interconectate?). O revoluție în acest domeniu a fost, ca și în cazul telecomunicațiilor, adoptarea unui standard internațional suficient de simplu și de flexibil pentru a fi acceptat și utilizat pe scară largă. Organizația care a creat în 1977 acest sistem se numește Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunications (SWIFT), un club compus din vreo 500 dintre băncile cele mai importante din lume. Lor le place să se definească drept ‘o cooperativă globală deținută de membri și principalul furnizor mondial de servicii de mesagerie financiară securizată’. Standardul propus de SWIFT conține două componente esențiale – rețeaua de transmisie a informației și un cod (codul SWIFT). Ce este acest cod? Este o variantă a codurilor BIC (codul de identificare a băncii), un șir format din 8 până la 11 caractere, care este folosit pentru a identifica o bancă atunci când este efectuată o tranzacție internațională. Este aproape ca un cod poștal pentru bancă, asigurând faptul că banii merg la locul potrivit. Formatul acestui cod este AAAABBCCDDD, în care AAAA este o versiune prescurtată a numelui băncii, BB codul țării, CC codul locului unde se află sediul central al băncii și DDD reprezintă (opțional) codul filialei.

(sursa imaginii: perekaz24.eu/en/what-is-swift-money-transfer-and-its-disadvantages)

Ca specialist în comunicații, nu pot să nu remarc asemănările cu protocolul care face să funcționeze internetul (IP) și cu sistemul său de adresare. Ca și în cazul Internetului, este vorba despre o procedură care nu tinde să fie perfectă, ci suficient de simplă pentru a fi aplicată și utilizată în mod eficient. SWIFT era conceput în aceiași ani în care se puneau bazele rețelelor internetice, proiectanții celor doua sisteme par a fi absolvenți ai aceleiași scoli. La fel cum Internetul a devenit media dominantă a transferurilor de informații, sistemul SWIFT este lider în tranzacțiile financiare internaționale. Peste 140 de trilioane de dolari au fost transferați peste frontiere în 2020, din care aproximativ 90% au folosit rețeaua SWIFT. Astăzi, ‘cooperativa’ are peste 11 000 de membri în 200 de țări, care înregistrează în medie 42 de milioane de legături pe zi. Mesageria SWIFT este susținută de standarde internaționale validate de International Organization for Standardization (ISO), cel mai recent și mai important fiind standardul ISO 15022 din 1995.

(sursa imaginii: suitsmecard.com/blog/the-history-of-the-bank-transfer)

Criticile nu lipsesc nici ele. Una dintre cele mai semnificative este că tehnologia folosită are deja o vârstă remarcabilă pentru lumea comunicațiilor (44 de ani!), ceea ce o face să fie lentă și costisitoare. Adevărul este că timpii de procesare sunt în măsură mai mare influențați de orarele de funcționare ale băncilor și de diferențele de fusuri orare decât de tehnologie. Costurile sunt într-adevăr semnificative, orice tranzacție SWIFT fiind însoțită de obicei de comisioane de cel puțin câteva zeci de dolari și anumite transferuri implicând un lanț de tranzacții, atunci când băncile expeditorului și adresantului nu sunt legate direct. Și aceste costuri însă se datorează în parte necesitații unor validări executate de operatori umani. Securitatea este un alt motiv de critică și îngrijorare. Ca orice mijloc de transport de valori, și rețeaua SWIFT pare o pradă tentantă pentru hackerii și pirații lumii digitale. În ultimul deceniu au fost înregistrate cazuri de furturi de identitate, majoritatea neutralizate înainte de a se produce pagube semnificative, dar este de presupus că acestea vor continua și se vor intensifica în viitor. În fine, o altă critică este de natură politică. SWIFT nu mai este perceput ca o infrastructură neutră. După 2011, în urma presiunilor americane dar și a deciziilor unor foruri internaționale, băncile iraniene au fost excluse de la participare. Presiuni similare au fost exercitate în 2014 pentru a izola de sistem băncile rusești, în urma invaziei din Crimeea. Acestea din urmă nu au dat rezultate, dar multe guverne consideră că SWIFT nu mai este independentă și neutră politic.

(sursa imaginii: economist.com/finance-and-economics/the-race-to-redefine-cross-border-finance/21805736)

SWIFT însăși a luat măsuri pentru a răspunde acestor critici și manifestări de îngrijorare. Masurile de securizare a infrastructurii și programelor au fost intensificate. Neutralitatea deciziilor cheie este garantată în ultimii ani de un sistem de guvernare internațional și independent politic. În 2017 a fost lansat sistemul SWIFT Global Payments Innovation (GPI), care acordă prioritate tranzacțiilor de valoare mai mare, permite urmărirea acestora în timp real și asigură (astăzi în proporție de 92%) că ele sunt executate și confirmate în mai puțin de 24 de ore. Anunțurile cele mai recente sunt legate însă de tranzacțiile cu valori mici – este vorba despre sistemul SWIFT GO lansat cu câteva luni în urmă și care în octombrie se bucura de sprijinul a peste 100 de bănci și instituții financiare majore. Acest model permite efectuarea de operații instantanee automatizate bazate pe o pre-validare a consumatorilor individuali și a firmelor de dimensiuni mici sau medii. Din punctul de vedere al utilizatorilor, sistemul arată și se comportă similar cu plățile pe Internet cu care mulți dintre noi ne-am obișnuit. Din nou se impune o paralelă cu lumea transferului de date, în care rețeaua este constituită dintr-o parte centrală (backbone), rapidă și super-securizată, și o periferie distribuită sub controlul unor dispozitive (routere) regionale și locale. Astfel, sistemul este proiectat pentru a fi rapid, previzibil, sigur, prietenos pentru utilizator și la preturi convenabile.

(sursa imaginii: computerworld.com/article/3389678/whats-a-crypto-wallet-and-does-it-manage-digital-currency.html)

Acolo unde exista oportunități se ivește și concurența. SWIFT domină încă piața, dar amenințările apar din mai multe direcții, fiecare dintre ele reprezentând o alternativă pentru anumite categorii de clienți, sau pentru toți clienții care doresc să efectueze tranzacții financiare internaționale. O parte din acestea aparține domeniului numit ‘fintech’ – unul dintre domeniile ‘fierbinți’ pe piață – ce include noile tehnologii care urmăresc să îmbunătățească și să automatizeze furnizarea și utilizarea serviciilor financiare. Trebuie menționat însă că automatizarea completă nu este sigură și probabil nici posibilă tehnologic în acest moment, și că nu toate noile inițiative ocolesc complet SWIFT. Firma Ripple, cu sediul în San Francisco, este o companie fintech cunoscută în principal pentru o criptomonedă numită XRP. Platforma sa RippleNet concentrează tranzacțiile și folosește tehnologia blockchain pentru a trimite bani peste granițe pentru bănci și alte instituții financiare. Concurența vine însă și din alte locuri. Facebook a anunțat pe 19 octombrie lansarea unui ‘portofel de valută digitală’, care va permite tranzacții financiare între utilizatorii rețelei sociale. Marile firme de carduri de credit (VISA, MasterCard) și-au manifestat interesul de a intra și ele în joc, permițând tranzacții directe în mod ‘push’, adică inițiate de expeditorul banilor între deținătorii de carduri. Câteva dintre marile bănci, în frunte cu JPMorgan Chase, au anunțat crearea unui cartel care va folosi un sistem privat bazat tot pe blockchains. În fine, și băncile naționale vor intra probabil în arenă, folosind criptomonedele lansate de fiecare dintre ele. Prima care a anunțat un plan detaliat în acest sens este Banca Națională a Chinei, care implementează încă din 2015 sistemul Cross Border Interbank System (CIPS) și oferă servicii garantate pentru tranzacții în renmimbi firmelor chineze care operează în străinătate și cetățenilor chinezi care trăiesc în diferite părți ale lumii.

Concurența are, în general, influente pozitive. Impactul macro-economic potențial asupra tranzacțiilor financiare internaționale este evident. Ce înseamnă însă aceste evenimente și evoluții pentru noi, consumatorii de rând? Mulți dintre noi trăim în afara granițelor țării, primim uneori sau trimitem bani rudelor ori prietenilor din țară și din alte părți ale lumii. Cei mai mulți dintre noi efectuăm asemenea tranzacții prin intermediul băncilor sau agențiilor. Speranța noastră este ca prețul comisioanelor să scadă (poate chiar dramatic) în anii următori și ca unele dintre aceste operații să le putem efectua de acasă, prin intermediul laptopurilor, tabletelor sau telefoanelor noastre inteligente, folosind proceduri similare comerțului pe Internet.

Vom urmări, vom comenta, vom informa.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

De Palma between Hitchcock and Lynch (film: Sisters – Brian De Palma, 1972)

Posted on November 20, 2021 by admin

Made in 1972, ‘Sisters‘ is one of Brian De Palma‘s few ‘Hitchcockian’ films in the first stages of his long and prolific film career. Arguably the best in this category. It is interesting that De Palma had become a Hitchcock fan due to his admiration for the directors of the French New Wave, whose techniques and creative philosophy he had adopted in his first experimental underground films. If his idols Truffaut and Melville had made films in the thriller and horror genres, why would not try Brian De Palma to do the same, especially since such films were much more popular with viewers and were easier to find funding for? ‘Sisters‘ is a quote-rich reverence to Hitchcock, but is also an interesting film by itself as it develops some themes beyond the self-censored limits of the master, and expands the dream elements in a way that predicts David Lynch.

The first part of the film begins in the classic Hitchcock style. A New York young couple meet at a TV contest and start a relationship that can last one night or maybe more. Spectators will immediately notice that something strange is happening about the woman and their suspicions will be confirmed by the crime that will not be long in coming. Both the huge knife that is the murder weapon and the fact that there was a witness watching the crime through her window from the neighboring building seem familiar. From here, however, the story takes a different trajectory and, of course, I will not tell more so as not to spoil the joy of those who will be interested and will seek to watch ‘Sisters‘.

Unlike other films of the genre, the main witness in this case is a woman, an investigative reporter, who is in a rather tense relationship with the police. A little-known or forgotten actress named Jennifer Salt undertook this role. Her acting performance is excellent, reminding me of the roles that Sandra Bullock will play 20-30 years later. The other main female role is played (also very well) by Margot Kidder who in a few years will become Lois, Superman’s girlfriend. I also noticed the acting creation of character actor William Finley as a memorable bad guy. If the soundtrack also reminds of Hitchcock‘s films, it is not surprising, because its author is Bernard Herrmann, the author of the music for ‘Psycho’ but also for other well-known films from ‘Citizen Kane’ to ‘Taxi Driver’. However, the most powerful scenes of the film are the dream ones. Wait, watch and prepare to be scared. With ‘Sisters‘, Brian De Palma entered decisively the period of his box office successes and created a cinematographic link between the period of’ discreet horror ‘of the 50s-60s and the post-’70s extremes.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Contrastele sunt o sursă inepuizabilă pentru caricatură (interviu cu Andy Ceaușu)

Posted on November 19, 2021 by admin

Dialogul nostru de astăzi îl are ca interlocutor pe caricaturistul israelian născut în România Andy Ceaușu sau pe scurt ANDY. Inginer de formație, Andy este absolvent al Facultății de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Iași. Grafician și artist complex, Andy a ales limbajul universal al caricaturii ca mod preferat de exprimare a ideilor umoristice și a spiritului satiric, dar preocupările sale artistice se extind și în alte domenii cum sunt sculptura sau ilustrația de carte. Permanent activ, publică caricaturi în cotidiene și reviste, expune în expoziții cu tematică, participă la concursuri și expoziții internaționale în Israel, în România, și în alte țări din Europa. Rafturile cu premii și mențiuni obținute în toată lumea sunt în permanentă extindere. Expozițiile sale personale sunt concentrate în special pe aspectele cu care se confruntă lumea contemporană: probleme sociale, politice, culturale, ocrotirea mediului. Andy este membru al Asociației Caricaturiștilor Israelieni.

DR – Te cunosc de multă vreme mai ales în calitate de caricaturist. De fiecare dată când mă întâlnesc cu lucrările tale plastice ‘serioase’, cu cărțile și ilustrațiile tale sunt surprins de calitatea și profunzimea lor.  Tu cum te defineșți? Ce ai scrie daca ar fi constrâns să te prezinți într-un paragraf?

AC – Definirile devin mai grele când e vorba de propria-mi persoană, dar voi încerca. Cred că sunt un individ care vrea să vrea să transmită un mesaj prin intermediul creației artistice, mesaj care să stârnească privitorului un proces de gândire, un sentiment sau un zâmbet.

DR – Cum îți amintești anii copilăriei, adolescența, perioada de studii în România? Când ai început să desenezi? Ai publicat în România înainte de emigrare?

AC – Desigur. Am fost un copil pus pe șotii. Îmi plăcea să înveselesc atmosfera din preajmă. Multe ore le-am petrecut de partea cealaltă a ușii clasei în care învățam. Îmi plăcea să caut lucrurile deosebite din limbaj, în conduită, să fac asociații de cuvinte. Era un fel de joacă, mă distra și așa puteam distra și pe alții. Ajuns la Facultatea de Electrotehnică din Iași, am continuat firul umorului și am urcat de nenumărate ori pe scena Cenaclului Moldavia. Desenul a apărut destul de târziu, la vârsta de 23 de ani, după absolvirea studiilor superioare. Am simțit dorința de a-mi exprima grafic ideile umoristice. Era sfârșitul Erei Comuniste, o perioadă destul de complexă  pentru libertatea de exprimare, totuși am publicat primele caricaturi în Suplimentul de sală a Teatrului Național din Iași și în Gazeta studențească din Galați.

DR – Cum a fost confruntarea cu noua lume în care ai ajuns să trăieșți? Ce a trebuit să înveți complet nou pentru a supraviețui, a te adapta, a reuși? Ce a trebuit să uiți?

AC – Impactul a fost destul de puternic. Am aterizat într-o nouă lume, în care poți spune tot ceea ce gândești, însă mi-a lipsit pentru început limbajul de conversație/mi-au lipsit la început cuvintele! M-a ajutat limbajul grafic neto, care este o limbă universală, mai ales că nu obișnuiesc să folosesc text în caricatură. După părerea mea, caricatura trebuie să vorbească prin intermediul desenului și nu al textului. Pășind într-o lume nouă, pe primul loc a fost ingineria, însă dorința de a mă specializa în caricatură, m-a făcut să-mi petrec nopțile cu creionul în mână și așa am reușit ca în 1995 să devin membru al Asociației Caricaturiștilor Israelieni. Am încercat să nu uit cele învățate în „regimul de tristă amintire”, care a determinat caricaturistul să se exprime grafic cu mai multe înțelesuri (sau subînțelesuri), pentru a putea critica societatea, mediul. Poate că acesta este secretul succesului caricaturiștilor din fostele țări comuniste, în comparație cu ceilalți caricaturiști născuți și trăiți într-o lume în care libertatea cuvântului era la ea acasă.

DR – Ce înseamnă pentru tine caricatura? Ai putea trăi fără să desenezi?

AC – Caricatura este o modalitate de exprimare, de transmitere a mesajelor, de a „pune lumea pe gânduri”. Bineînțeles că nu e singura modalitate. În decursul anilor, formele mele de exprimare s-au ramificat, intrând în domeniul picturii, sculpturii, poeziei, epigramei, alături de prima dragoste: satira & umorul. Importantă pentru mine este creația în sine, modalitatea de exprimare este o rezultantă a dorinței de a-mi exprima ideile.  

DR – Cum se naște o caricatură? Ce este mai întâi – gluma sau desenul? (seamănă cu întrebarea cu oul și găina, poate).

AC – Caricatura se naște când vrea ea, fără vreun aviz prealabil, fără dureri, de multe ori în moment nefavorabile: când te pregătești să dormi, când faci baie sau ești la toaletă, când ești într-un trafic intens. Nu prea vine la comandă, cu toate că modul de gândire a unui caricaturist experimentat îi poate permite să creeze caricaturi pornind de la o tematică dată. Cât despre glumă/poantă, ea poate să existe sau nu. Unele caricaturi pot fi hazlii, altele „serioase”, mă refer la cele care dezbat problemele primordiale ale omenirii: mediul încojurător, pacea, educația, sănătatea, etc. Eu aleg de obicei cea de a doua categorie.

DR – Care este viața unui caricaturist în Israel? Cum reușește? Cum trăiește? Cum creează?

AC – Pentru cine își câștigă existența din caricatură, situația nu e deloc simplă. Sunt prea puține ziare pentru numărul destul de mare de caricaturiști din Israel. Pentru a ți se oferi spațiu pentru o caricatură într-un anumit ziar, trebuie să te faci frate cu dracu și job-ul este destul de nesigur – de-ajuns o caricatură care a ofensat un anumit public pentru a te trezi afară.  De aceea mulți dintre caricaturiști au trecut „granița” spre ilustrație de carte și design.

DR – Viața în Israel nu este ușoară. Este o țară cu o economie dezvoltată pe de-o parte, dar cu multe contraste sociale, etnice, religioase, o țară confruntată periodic cu războaie și terorism. Există o adevărată pasiune a dezbaterii (cum spunea Amos Oz) dar care în ultima vreme s-a polarizat spre extremele dezbinării. Cum sunt reflectate aceste contraste, uneori traumatice, în caricaturile tale?

AC – Contrastele sunt o sursă inepuizabilă pentru caricatură. Găsesc în ele enorm de multe situații și tematici: stereotipuri, probleme de conduită, sociale, politice, etc. Ai ce critica, 24/7, incluzând sărbătorile legale și ilegale. Dintre toate genurile de caricatură, încerc să evit caricatura politică. Uneori am flirtat cu ea, pentru că este foarte atrăgătoare. Caricatura politică este cea mai tăioasă și poate lăsa urme serioase. Ea transformă condeiul într-un adevărat cuțit, care trebuie mânuit cu atenție și dexteritate. Trebuie avută și mare atenție la manipulații.

DR – Există subiecte tabu? Subiecte pe care nu le vei aborda niciodată sau pe care refuzi uneori să le abordezi?

AC – Sunt convins că aproape orice subiect poate fi abordat, dar… în anumite limite. Sportul caricaturii ar trebui să se oprească la nivelul centurii și să nu lovească sub ea. Caricatura trebuie să învețe, să lupte pentru un anumit ideal, să trezească opinia publică, nu să distrugă sau să falsifice realitatea pentru a atinge un anumit țel. Caricatura care îți lasă un gust amar este o caricatură de prost gust.

DR – Poți descrie o zi de lucru tipică a ta? (dacă există așa ceva). Ai un plan de lucru? Când te trezeșți de dimineață știi dacă vei desena sau vei crea altceva?  Cum lucrezi?

AC – Dimineața ceasul biologic mă deșteaptă destul de târziu, însă cel electronic i-o ia înainte zilnic. Nici vorba de caricatură. Întâi, pâinea cea de toate zilele. Spre seară, revin acasă, muncit de fapte și de gânduri. Atunci îmi încep cea de-a 2-a existență, cea a sufletului, care mă ține treaz până după miezul nopții. La mine timpul se măsoară în… week-end-uri !

DR – Povestește-ne, te rog, mai mult despre lucrările tale plastice. Am zis deja că am fost surprins (plăcut) de ele, de profunzimea ideilor și de inventivitatea și versatilitatea confruntării cu alte materiale decât hârtia și creioanele sau penițele. Nu ai senzația că ar trebui să dedici mai mult timp acestei direcții artistice, poate chiar în detrimentul caricaturii?

AC – Pentru mine caricatura, este de fapt o modalitate de transmitere a unui mesaj, a unui stări de fapt, a unui sentiment sau chiar a unei dorințe către public. Nevoia de a mă exprima îmbrăcă diferite modalități. Mesajul poate fi transmis prin intermediul culorii (pictură), formei (sculptură) sau prin metafore (poezie). Importantă este existența mesajului, dar și conținutul său. Trecerea dintr-un domeniu artistic în altul mă pasionează din ce în ce mai mult, având grijă de a păstra amprenta gândirii caricaturale.   

DR – Poți povesti pentru cititorii Revistei Familia despre viața culturală și literară în limba română din Israel așa cum o percepi tu? Cât este de intensă? Care sunt formele de organizare și manifestare? Ai concurenți în domeniile umorului și caricaturii? Cum te încadrezi tu în această comunitate a vorbitorilor, cititorilor, scriitorilor, artiștilor originari din România?

AC – Multe întrebări, cu mult mai multe răspunsuri. Există în Israel o bogată viață culturală românească. Se publică cărți, se deschid expoziții, se practică colocvii și întâlniri literare. Personalități remarcabile a vieții culturale române viziteză Țara Sfântă și aduc cu ele crâmpeie din limba și culoarea țării natale. Sunt întâlniri cu totul deosebite. Sigur că am destui concurenți atât în domeniul caricaturii, cât și în umor. Numai că eu nu-i consider concurenți, ci colegi, fiecare cu particularitățile și deprinderile sale.    

DR – Te-ai întors de multe ori în România în ultimul deceniu. Ai expus din lucrările tale, ai participat la concursuri, ai primit premii. Cum a fost reîntâlnirea cu România? Ce impresie ți-a făcut viață artistică din România? Ce relații continui să ai cu colegii de artă și umor și cu publicul din România?

AC – În România mă reîntorc cu mare plăcere și sunt primit întotdeauna cu brațele deschise. La festivalurile de caricatură la care am participat în ultimii ani, am legat prietenii noi și am cunoscut „prieteni virtuali” de pe Facebook, cu care eram în legătură de foarte mulți ani. De fiecare dată atmosfera a fost deosebită. Viața artistică din România este prolifică, apar în permanență artiști noi, interesanți, cu viziuni noi ale spațiul cultural mioritic.

DR – Cât crezi că datorezi din umorul și stilul tău umorului evreiesc și israelian și cât datorezi tradiției românești? Unde te poziționezi în raport cu cele două sau poate trei culturi?

AC – Probabil că umorul evreiesc lucrează liniștit în subconștientul meu. Dorința de a face haz de necaz, de a mă critica pe mine însumi, de a folosi pesimismul tocmai pentru a trezi optimismul, sunt doar câteva repere care conduc spre umorul evreiesc. Pe de altă parte, subtilitatea și multi-sensurile sunt amprente românești și ale perioadei în care m-am format. Acest conglomerat de culturi face în mine un corp comun.

DR – Cum ai trecut prin perioada de pandemie?

AC – Ciudat, ca toată lumea. Teama de acest virus invizibil și necruțător, care nici nu poți ști de unde îți poate sări, m-a ținut mai tot timpul în casă. Serviciul s-a mutat acasă și așa au apărut deodată mai multe ore libere, provenite din faptul că nu mi-am pierdut timpul pe drumul înspre și dinspre servici. Am putut să îmi organizez gândurile, să-mi fac planuri și să creez, chiar dacă existența Coronei și a știrilor sumbre umbreau deseori elanul și muza. Festivalurile „on line” de caricatură s-au înmulțit parcă, toate orbitând în jurul tematicii „Corona-virus”. Am avut și clipe de bucurie, când am fost anunțat de cele 3 Premii de Excelență primite la Festivalului Umorului „Constantin Tănase” Vaslui – ediția a XXVI-a, la al-14 lea Concurs Internațional de Caricatură de la Urziceni și la Campionatul Național de caricatură de la Suceava.

Chiar dacă nu am putut ajunge în străinătate, în luna iulie 2020 am deschis o expoziție personală de artă fotografică îmbinată cu tehnică computerizată, la Florența, intitulată Ricamo in pietra (Broderie în piatră). Tot în domeniul artelor plastice, am participat la 2 expoziții de grup, la Galeria municipală de artă din Hertzlia, atât cu sculpturi, cât și cu picturi. Apropos de această perioadă, am creeat și primele sculpturi din deșeuri plastice.

DR – Poți să ne împărtășești câteva dintre planurile tale de viitor?

AC – Ar fi mai multe, dar mă voi opri doar la cel mai apropiat în timp. În luna august a. c. voi participa la o expoziție de grup, la Casa Artișilor din Rishon le Zion. Tematica „Natura umană” mi s-a părut interesantă și sper ca cele 2 tablouri și 6 sculpturi să reflecte viziunea mea despre acest subiect.

DR – Ce întrebare nu am știut să pun și ai dori să-i răspunzi?

AC – „De unde se naște dorința creației?” Dar fiindcă nu cunosc răspunsul adecvat, mă bucur că nu m-ai întrebat.

DR – Ce dorești să transmiți cititorilor Revistei Familia?

AC – Să se bucure de o energie spirituală pozitivă, să îmbine frumosul cu cotidianul, să caute să descifreze mesajele artei pentru a primi mulțumire sufletească.

Vă mulțumesc.     

Ilustratiile (C) Andy Ceaușu

Interviul a apărut inițial în ediția tipărită a Revistei Familia din Oradea, nr. 7-8 / 2021

Posted in interviews | 1 Comment

truth at all price (film: Boite Noire – Yann Gozlann, 2021)

Posted on November 18, 2021 by admin

Here is a movie that I beleive deserves a better fate than the one it has had so far. ‘Boite noire‘ (or ‘Black Box‘ in English) directed by Yann Gozlan, who is also co-author of the screenplay, got lost in France and other French-speaking countries in the avalanche of releases that have taken place in recent months, after movie theaters reopened. It’s a shame, because it is, in my opinion, the best thriller I’ve seen this year. I write this, of course, with caution, given that we still have a month and a half of movies ahead of us until the end of 2021. Techno-thriller fans will be happiest if they get a chance to see it, but I don’t think it will be only them, taking into account that the lead role is cast to Pierre Niney, an actor who dominates the films in which he appears, and who has a complex and disturbing role here, which he plays formidably.

The only category of spectators who probably will not have the opportunity to see ‘Boite noire‘ are the passengers who access the entertainment systems of the air flights. The reason is that the film begins with a plane crash in which 300 people lose their lives, and the story of the film revolves around the investigation of this case: accident due to human error? terrorist attack? technical failure maybe due to the accelerated launching of a new model of aircraft? Those in charge of such investigations in France are the experts from BEA, a real organization with the full name of the Bureau of Investigations and Analyzes for Civil Aviation Safety. The person in charge of the investigation and the main hero of the film is Mathieu Vasseur (Pierre Niney), an expert in listening to the soundtracks recorded during flights and coordinating with the information transmitted by aircraft, information that is stored in the famous black box that is installed in modern aircraft. Mathieu has an extraordinary sense of hearing, imagination in building scenarios based on accumulated data, integrity and perseverance, but all these qualities can become impediments when revealing the truth puts him in conflict with bosses, industry magnates and even his beautiful wife who it is also involved in the flight approvals of aircraft in the skies of Europe. So we are finally dealing with the rather classic scheme of the individual hero who fights with the system and endangers his professional status, his family and at extreme his life in search of the truth. An American situation in a European film.

Pierre Niney is perfectly suited to the roles in which he fights with his own demons and in which he tries to internalize his weaknesses. Mathieu Vasseur from ‘Boite noire‘ is one of these roles. Alongside him are Lou de Laage, a beautiful and intelligent actress, in the role of his wife and Andre Dussollier, a veteran of the French screen that I have seen in many supporting roles and who here gets a well-deserved more consistent role. The story is cleverly written with many twists and turns that keep the viewers’ attention permanently awake. ‘Boite noire‘ is a well-made and well-played techno-thriller, which I hope will have the opportunity to be seen and enjoyed by as many spectators as possible.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

an old story, different points of view (film: The Last Duel – Ridley Scott, 2021)

Posted on November 16, 2021 by admin

Ridley Scott is almost 84 years old, but age does not seem to diminish his ambitions or his film-making appetite. ‘The Last Duel‘ proves once again that the English-born director is one of those cinematic forces that manages to make of the films of the big studios interesting productions and that have something to say, but at the same time films spectacular enough to satisfy fans of Hollywood commercial productions. ‘The Last Duel‘ is a historical film but at the same time seems very contemporary in theme, a film that brings on the screen a few of the most famous actors and gives them the opportunity of roles different from the patterns of their previous creations. Overall, success has accompanied Ridley Scott in his career, but it has never been a comfortable success for viewers, nor has it left a feeling of compromise. The same thing will happen, I beleive, with ‘The Last Duel‘.

The story takes place in the 14th century, and yet the ‘based on true events’ warning that opens it is justified, because it is based on a famous case, recorded by historical chronicles, debated and discussed not only at the time it happened but also in the decades and the centuries that followed, in fact to the present day. Matt Damon and Adam Driver play Jean de Carrouges and Jacques Le Gris, two French knights during the reign of Charles VI and the Hundred Years’ War between the kingdoms of France and England. At the beginning, they are united by a friendship born on the battlefield that turns into time in rivalry related to a property coveted by one and acquired by the other, but also by the differences between the temperaments, education and morals of the two. The conflict turns into a deadly rivalry when Carrouges’ wife accuses Le Gris of rape. It is a case that today would seem to be taken from the news of the day, one of those in which there are no witnesses and the testimony of the woman and the man are in balance. But we are in the Middle Ages, the testimony of women is not considered equal, and such conflicts between knights can be resolved through a ‘judiciary duel’ that is a life and death fight, in which God is left to decide, sparing the winner and his honor while the defeated is punished with death. The historical truth in this case has been disputed for centuries and is still shrouded in uncertainty. Not for Ridley Scott and the film’s audience. To present the different perspectives of this case, the history of the events leading to the duel is told three times in succession, from the perspective of Carrouges, Le Gris and Marguerite de Carrouges. It is not a completely new process, it has been used in other films including ‘Rashomon‘, one of Kurosawa‘s masterpieces, which also had as its theme the story of a rape. However, the screenplays for the three stories are written here by three different authors – Matt Damon, Ben Affleck (also acting in a different role in the film) and Nicole Holofcener – and it is possible that this invention will bring an Academy Award for original script to the movie. As in many similar events, the perspectives on the case are different not only between the participants but also between those who discuss and interpret the facts, both now and in the historical perspective. But there should be only one truth.

The production has all the characteristics of a Ridley Scott film. The cinematography is by Dariusz Wolski, with whom Scott has worked on his last three films, who brings to the screen the vision of a bloody and cold Middle Ages, in which the light and heat of the sun can be perceived only in the final scene. Adam Driver seems to have been born at that time and in that role, but when does this not happen with this extraordinary actor? Scott Comer is remarkable in the role of Margeurite de Carrouges – beautiful, dignified, fighting for her own honor and justice against all odds. Matt Damon also has a consistent role, but I confess that I failed to fully understand his character – maybe because he is too far from me in time and mentality. Ben Affleck, an actor I consider more intelligent than talented, has an odd role and blond hair. An interesting role (of Jean de Carrouges’ mother), somewhat of composition, is the one acted by Harriet Walter, but I had the feeling that the dialogue between her and Marguerite could lead to something much more interesting if it was pursued deeper. The last actor I will mention is Alex Lawther who makes the role of the unstable Charles VI (called at first the Beloved and later the Mad) an appearance hard to ignore. ‘The Last Duel‘ is quality feminist cinema and a solid and interesting film, which will find its place in the list of Academy Awards nominations. I liked it at many moments. Like many other Ridley Scott‘s movies, it impressed me but it failed to move me. This barrier has not disappeared.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Dune – Acesta este doar începutul

Posted on November 15, 2021 by admin

Încep prin a-i preveni pe cititorii rubricii CHANGE.WORLD că sunt un admirator entuziast al ciclului de romane ‘Dune’ creat de Frank Herbert. Acest avertisment mi se pare necesar, deoarece perspectiva unui fan al unei cărți, sau a unui film sau serial este întotdeauna diferită. Ea include și un grad de familiaritate cu tematica și cu personajele, dar mai ales un nivel de legătură emoțională care nu poate să nu influențeze judecata valorică. Voi spune deci fără ezitare că, pentru mine, cele șase volume din saga ‘Dune’ reprezintă una dintre creațiile literare fundamentale. Consider acest ciclu una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată, nu numai în genul de science-fiction, ci în orice gen literar. Voi încerca să comentez și să evaluez obiectiv filmul ‘Dune’ al regizorului franco-canadian Denis Villeneuve, lansat pe ecrane și pe streaming HBO Max cu doar câteva săptămâni în urmă, dar sunt convins că nu voi reuși complet.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt1160419/mediaviewer/rm2910452737/)

Frank Herbert s-a născut în 1920, la Tacoma, în statul american Washington. Pe lângă Herbert, s-a născut aici și Dale Chihuly, un alt artist de excepție, care reprezintă pentru sculptura în sticlă cam ceea ce Brâncuși reprezintă pentru cea în piatră. O fi faptul că în orașul de la sud de Seattle se află marele aeroport internațional al nord-vestului american, precum și sediul și o parte din fabricile firmei de avioane Boeing o simplă coincidență? Curiozitatea pentru lume și natură i-a fost inspirată copilului de zece ani atunci când tatăl său i-a cumpărat unul dintre acele aparate de fotografiat portabile Kodak despre care am scris aici nu de mult. Angajat ca foto-reporter (după ce mințise în legătură cu vârsta sa, pentru a fi primit în redacția ziarului), Frank Herbert avea să fotografieze și în timpul serviciului militar în Pacific, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, serviciu întrerupt însă după câteva luni, din cauza unei răni serioase. După război avea să se dedice complet profesiunii de ziarist și să scrie din ce în ce mai mult science-fiction, publicând în fanzinele vremii. (fanzin = FANtastic magaZINe). Pentru primul volum din ‘Dune’ s-a documentat timp de șase ani. Romanul a fost publicat în 1965, în două numere succesive ale revistei ‘Analog’. Avea să obțină în 1966 Premiul Hugo (împărțit cu ‘This Immortal’ al lui Roger Zelazny) și prima ediție a Premiului Nebula, deci ambele premii importante anuale ale literaturii de science-fiction din acel an. Au urmat alte cinci cărți care completează ciclul: ‘Dune Messiah’, ‘Children of Dune’, ‘God Emperor of Dune’, ‘Heretics of Dune’ și ‘Chapterhouse: Dune’. După moartea lui Frank Herbert, în 1986, fiul său Brian Herbert împreună cu Kevin J. Anderson au continuat seria cu peste o duzină de romane, dar nu prea am întâlnit pe cineva care să susțină că acestea s-ar apropia de valoarea ciclului original.

(sursa imaginii: dune.fandom.com/wiki/Frank_Herbert)

Succesul seriei de cărți (considerată până astăzi un bestseller al genului) a stârnit încă de la apariția primului volum interesul cineaștilor și al marilor studiouri, dar practic, până la filmul de acum, provocarea nu a primit un răspuns adecvat. Primul proiect serios și ambițios datează din anii 1970, și aparține regizorului franco-cilian Alejandro Jodorowsky (născut în 1929), o personalitate complexă și enciclopedică, cunoscut și ca romancier, scenarist, poet, dramaturg, eseist, regizor și producător de film și teatru, actor, editor de film, autor de benzi desenate, muzician și compozitor, filosof și păpușar, mim, psiholog, pictor, sculptor și guru spiritual, ale cărui filme combină suprarealismul cu misticismul. Din planurile sale au rămas doar scenariul unui film de 14 ore și câteva probe pe peliculă, căci producția nu a găsit finanțare din cauza unui buget în continuă creștere. În 1984 a fost lansată o adaptare cinematografică regizată de David Lynch, care a fost primită cu răceală de criticii pentru care stilul excentric al regizorului american era încă prea nou și prea radical. Au urmat în 2000 o adaptare în format de miniserial la Sci-Fi Channel cu titlul ‘Frank Herbert’s Dune’ și continuarea sa din 2003, ‘Frank Herbert’s Children of Dune’ (care combină evenimentele din ‘Dune Messiah’ și ‘Children of Dune’). Și acum avem a doua adaptare cinematografică pentru marele ecran, regizată de Denis Villeneuve.

sursa imaginii: en.wikipedia.org/wiki/Dune_(novel)

‘Dune’ sau ‘Dune: Part One’ este conceput ca un proiect format din două filme, care vor acoperi primul volum al cărții lui Frank Herbert. Scenariul este scris de Villeneuve împreună cu John Spaihts și Eric Roth. Este cea mai fidelă adaptare a romanului care a văzut lumina ecranului până acum, urmărind de aproape liniile intrigii, preluând dialoguri și dând viață eroilor cărții, deși nu lipsesc inovațiile, adăugirile și schimbările de perspectivă. Acțiunea se petrece în secolul 102, pe planeta Arrakis. Sistemul politic galactic este unul imperial-feudal, în care diverse case nobiliare controlează moșiile planetare. Eroul principal este tânărul Paul Atreides (interpretat de Timothée Chalamet, junele-prim numărul 1 astăzi, la Hollywood), a cărui familie acceptă administrarea planetei. Deși Arrakis este un pustiu inospitalier și puțin populat, este singura sursă de „condiment”, un drog care prelungește viața și îmbunătățește abilitățile mentale. „Condimentul” este, de asemenea, necesar pentru navigația spațială, care necesită un fel de conștientizare și previziune multidimensionale, pe care doar drogul le oferă. Întrucât amestecul poate fi produs doar pe Arrakis, controlul planetei este o antrepriză râvnită și periculoasă. Povestea explorează interacțiunile pe mai multe straturi ale politicii, religiei, ecologiei, tehnologiei și emoțiilor umane, în timp ce facțiunile imperiului se confruntă într-o luptă violentă pentru controlul lui Arrakis. Sursele de inspirație ale lui Frank Herbert au fost realitățile geo-politice ale celei de-a doua jumătăți a secolului XX („amestecul” face aluzie și la petrol, dar și la dependența de droguri a societății occidentale, locuitorii planetei sunt ‘oamenii liberi’ asemănători triburilor berbere) și culturile și mitologiile ne-europene – islamică, a Greciei antice și iudaică. Casa Atrizilor din care face parte Paul descinde din mitologia și teatrul grec. Societatea secretă a surorilor galactice are nume și nuanțe cabalistice, iar conceptul de Messiah (care va fi dezvoltat în cărțile următoare) este preluat din iudaism. În fine, oamenii liberi ai deșertului și tehnicile lor de supraviețuire sunt inspirate din Islam. Apar însă și elemente originale și accente diferite de cele din textul cărții. În primul rând, este extins rolul femeilor în epopee, cu personalul Jessicăi (mama lui Paul, interpretată de Rebeca Fergusson) căpătând trăsături de caracter noi și influență crescută. Personajul doctorului Liet Kynes, planetologul și purtătorul mesajului ecologic al indigenilor devine în film un consistent personaj feminin (interpretat de actrița engleză de culoare Sharon Duncan-Brewster). Aspectele tehnologice joacă un rol complet secundar. Cititorii cărții știu că lumea de pe ecran este formată din supraviețuitorii ‘Jihadului Butlerian’, un război dintre oameni și mașinile gânditoare, în care omenirea a învins. Nu vom vedea însă în ‘Dune’ nici calculatoare și nici roboți sau vreo altă formă de inteligență artificială. Dimensiunea politică, deocamdată, pune în umbră elementul ecologic, dar mă aștept ca ponderea acestuia să crească semnificativ în seria următoare (el fiind dominant și în romanul lui Frank Herbert).

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt1160419/mediaviewer/rm1917886721/)

Cum a preluat și prelucrat regizorul Denis Villeneuve textul plin de conotații filosofice și de dezbateri interiorizate al lui Frank Herbert? Regizorul franco-canadian a demonstrat în fiecare dintre filmele precedente că știe să-și adapteze mijloacele de exprimare temei și dimensiunilor filmului, simțindu-se la fel de în largul său și în supra-producții de acțiune și în filme intimiste, ale căror drame au loc în spații închise și restrânse. Aducând pe ecrane mitologia din ‘Dune’, Villeneuve a rezistat în mare măsură tentației de a-și transforma filmul într-un vehicul cinematografic pentru acțiune spațială tridimensională. Nu lipsesc complet scenele de luptă, dar cea mai mare parte a efectelor speciale sunt aliniate cu mesajul și creează senzațiile de grandoare imperială sau de vibrație cu natura deșertului. Scenele din deșert au fost filmate în Iordania și Abu Dhabi, iar superpozitiile cromatice au folosit fundaluri de culoarea galbenă a nisipului deșerturilor, și nu tradiționalele ecrane verzi. Rezultatele sunt impresionante. Filmul merită a fi vizionat în 3D sau IMAX. Ca în multe alte producții, câțiva actori cunoscuți s-au încadrat și aici cu plăcere în producție și au realizat roluri secundare interesante și uneori chiar spectaculoase. I-aș remarca pe Stellan Skarsgård, Josh Brolin și Javier Bardem.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt1160419/mediaviewer/rm526840833/)

Concentrând povestea primei serii în jurul personajului lui Paul Atreides, Denis Villeneuve a amplificat în film o dimensiune care nu era evidentă în carte. ‘Dune’ este și o poveste de maturizare, cea a unui tânăr prinț care va deveni luptător pentru libertate, lider galactic, și nu mai intru în alte detalii pentru a nu-i frustra de plăcerea descoperirii pe cei care nu au citit cărțile și nu au văzut filmele precedente. Din același punct de vedere trebuie privită și relația sa cu Chani (interpretată de actrița și cântăreața Zendaya), din care avem parte în această prima serie doar de câteva secvențe de vis-promo. Probabil că aceasta va fi una dintre liniile de rezistenta ale intrigii celei de-a doua părți. Chani rostește replica de încheiere a acestei prime serii, care este: ‘Acesta este doar începutul’. Aș dori, într-adevăr, ca acesta să fie începutul unei serii de filme care să acopere întreaga sagă ‘Dune’, și nu numai primul volum. Cei care au avut îndrăzneala, dar și marea șansă să citească și volumele următoare știu deja că Frank Herbert și-a dezvoltat mult investigarea destinului omenirii în viitor, uneori în direcții și cu întorsături surprinzătoare. Întregul ciclu este o meditație despre oameni și relația lor cu natura și cosmosul, despre destin și determinare, despre cunoaștere și pasiune, despre organizarea societății și despre libertatea individuală. Este vorba despre o serie de cărți pasionante la lectură, care depășesc mult cadrul și limitările genurilor literare. Ele merită un echivalent cinematografic pe măsură, iar filmul lui Denis Villeneuve este un excelent punct de lansare.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world, movies | Tagged , , , , | Leave a comment

Încă o odisee spațială (carte: Andy Weir – Proiectul Hail Mary)

Posted on November 12, 2021 by admin

Andy Weir s-a născut în 1972 la Milpitas, în California. A fost copil unic, părinții săi, ambii având o orientare științifică (tatăl fizician, mama ingineră electrotehnistă), s-au despărțit când el avea opt ani. A crescut citind literatură de science-fiction (Asimov, Arthur Clarke) și urmat studii de calculatoare pe care nu le-a terminat. A lucrat ca programator pentru mai multe companii de software și de jocuri electronice, începând însă să dedice din ce în ce mai mult timp scrierii de literatură de science-fiction. Romanul sau de debut, ‘Marțianul’, a fost respins de mai multe edituri, și atunci a decis să-l publice în format electronic, pe Internet, pe propria sa cheltuială. Prima ediție, apărută în 2011, a fost vândută inițial pe Amazon la prețul de 99 de cenți. Cartea a atras atenția lui Matt Damon, care a achiziționat drepturile de publicare. Imediat ce acest fapt a devenit public au apărut editorii, edițiile scrise, intrarea pe lista de best-sellers, premiile. Filmul din 2015 regizat de Ridley Scott, care printre altele fusese regizorul primei serii din ‘Alien’, a fost un succes de public și de critică, primind două Globuri de Aur și șapte nominalizări la Oscaruri.

sursa imaginii https://nemira.ro/proiectul-hail-mary-andy-weir

Lui Andy Weir îi plac eroii care se confruntă cu singurătatea și o înving.  Mark Watney, eroul primului roman publicat al lui Weir și al filmului inspirat de acest roman, este abandonat pe Marte în urma unei furtuni de nisip și va trăi o poveste de supraviețuire la dimensiunile sistemului solar. Pentru Ryland Grace, profesorul de științe care este eroul celui mai recent roman al scriitorului, ‘Proiectul Hail Mary’, aventura se petrece la scară galactică. El se trezește dintr-o comă indusă, pe o navă spațială care gonește spre una dintre stelele apropiate (‘apropiat’ însemnând câțiva ani-lumină). Se află într-o stare de aproape totală amnezie, știind doar că este însărcinat cu o misiune de importanță critică despre care însă nu își amintește nimic. Autorul combină două planuri narative. Cel al prezentului în care eroul se confruntă cu singurătatea și cu încercarea de a-și aminti și apoi de a aduce la îndeplinire misiunea care îi fusese încredințată, cu cel al trecutului a cărui imagine se completează treptat, ca într-un puzzle al memoriei, și care va contribui la regăsirea propriei identități dar și la revelația misiunii unice pe care o are de îndeplinit. Publicat în mai 2021, romanul a intrat imediat în primele locuri ale topurilor de science-fiction și ficțiune în general din Statele Unite, și nu le-a părăsit de atunci, fiind considerat unul dintre succesele editoriale ale anului. În România, Editura Nemira, a preluat și publicat cu o remarcabilă promptitudine, aproape simultan, ediția românească, în traducerea Iuliei Anania, cu coperta și grafica originală.

‘Mă aflu într-o misiune sinucigașă. John, Paul, George și Ringo vor ajunge acasă, dar drumul meu lung și încâlcit se încheie aici. Trebuie să fi știut toate astea când m-am oferit voluntar. Dar pentru creierul meu înțesat de amnezie informațiile astea sunt noi. Am să mor aici. Și am să mor singur.’ (pag. 87)

Ryland Grace, eroul cărții, și probabil și Andy Weir însuși sunt fani ai Beatlesilor. Numele celor patru muzicieni sunt atribuite unor module automate (‘gândacii’) care urmează să transporte înapoi pe Pământ, de pe nava ajunsă în sistemul stelei Tau Ceti, rezultatele explorării spațiale, care, posibil, vor salva omenirea de la extincție. Grace însă este singurul supraviețuitor – dintr-un echipaj de trei astronauți – al unui zbor petrecut în condiții de comă indusă. Confruntarea sa cu propria memorie și cu povara imensă a misiunii pe care treptat descoperă că o are de îndeplinit este dublată de singurătate. Asta până când vă descoperi că nici el (și nici omenirea) nu sunt singuri, nici măcar în imensitatea Universului.

Voi dezvălui foarte puțin din acțiunea cărții, pentru a nu răpi din plăcerea lecturii celor care sper că vor urma recomandarea mea și vor citi romanul lui Andy Weird. Miza din ‘Proiectul Hail Mary’ (traducerea engleza a lui Ave Maria) este nu salvarea individuală ca în ‘Marțianul’ ci salvarea planetei noastre. În carte, Soarele (steaua Sol) începe să se stingă. ‘Ceva’ îi fura din energie, mai mult de un procent în fiecare an. Peste câțiva ani Pământul va intra într-o eră glaciară, peste câteva decenii viața nu va mai fi posibilă. Acel ‘ceva’ de dovedește a fi o formă de viață pe cât de primară pe atât de nocivă. Am învățat cu toții în ultimii ani că formele de viață relativ simple pot fi cele mai periculoase. Astrofagii, cum se numesc aceștia, pot fi la originea vieții în Univers, dar în anumite conjucturi încep să absoarbă și să înmagazineze energie în cantități uriașe. Aceasta îi face să devina un pericol pentru stelele din apropiere (cazul Soarelui în carte dar și al altor stele din Galaxie) dar și o inepuizabilă sursă de energie care ar putea rezolva problemele zborurilor interstelare și ale energiei pentru omenire, cu condiția însă ca Soarele să supraviețuiască.

sursa imaginii https://www.popularmechanics.com/culture/tv/a24808/andy-weir-the-martian-nasa-tv-pilot/

Contactul dintre omenire și alte forme de viață în Univers este una dintre temele principale ale cărții. Ryland Grace, profesorul de liceu care își abandonase cariera științifică deoarece teoriile sale despre formele de viață extraterestre fuseseră considerate prea excentrice și respinse de comunitățile academice, va deveni ambasadorul puțin verosimil al omenirii în aceste contacte premieră, care vor avea loc și la nivelul formelor primare (cum sunt miraculoșii astrofagi) dar și cu forme superioare de viață și inteligență. ‘Primul contact’ a fost descris în nenumărate cărți și filme de anticipație. Imaginarul extraterestru este populat de forme care diferă de la omuleți verzi la planetele gânditoare din ‘Solaris’ al lui Stanislaw Lem, trecând prin caracatițele ucigașe ale lui H.G. Wells. Andy Weir adaugă aici încă o reprezentare posibilă galeriei formelor imaginare ale organismelor inteligente, care, poate, descind din aceeași sursă de viață galactica la origine, dar au evoluat diferit, adaptându-se cu totul altor condiții cosmologice.

‘Rocky este mai mic decât un om. Cam cât un labrador. Are cinci picioare care radiază din ceva care arata ca o carapace centrală. Carapacea, care este aproximativ un pentagon, are 18 inchi diametru, iar grosimea e pe jumătate. Nu văd nicăieri ochi sau vreun chip.

Fiecare picior are o încheietură la mijloc – o să-i spun un cot. Fiecare picior (sau ar trebui să-i spun braț?) se termină cu o mână. Deci are cinci mâini. Fiecare mână are degetele acelea triunghiulare la care m-am uitat bine data trecută. Toate cele cinci mâini par identice. Nu bag de seama să aibă vreo “fata” sau vreun “spate”. El pare a fi simetric pentagonal.’ (pag. 198)

Capitolele care descriu întâlnirea dintre Grace și Rocky, astronautul extraterestru rămas și el singur, născut pe pe planeta 40 din sistemul stelei Eridani sunt cele mai reușite din carte, în opinia mea. Ambii fuseseră trimiși de lumile lor în misiuni similare, pentru a explora de ce steaua Tau Ceti nu suferă de aceeași diminuare a energiei în prezența astrofagilor, care pune în pericol lumile lor. Cei doi vor trebui să stabilească un mod de comunicare și de colaborare pentru a îndeplini împreună misiunea. Eridianii evoluaseră diferit de pământeni, și diferențele nu sunt doar biologice, mediile de supraviețuire ale celor două specii fiind incompatibile, ci și, sau mai ales, tehnologice și culturale. Avansați în domenii practice cum ar fi crearea de substanțe rezistente la temperaturi și presiuni foarte ridicate, eridianii nu descoperiseră în schimb radiațiile și nici relativitatea. Au o memorie și o capacitate de calcul formidabile. Sunt orbi, lumina neavand pentru ei nicio semnificație, în schimb au dezvoltate simțurile tactil și al auzului. Odată dicționarele întemeiate și puse în funcțiune, prietenia și solidaritatea dintre cei doi se consolidează. Iată o mostră de umor intergalactic:

‘Rocky se pleoștește.

– Nu știi unde sunt componente nava tu, întrebare?

– Toate informațiile astea sunt în calculator! Nu pot să-mi amintesc toate astea!

– Creier omenesc inutil!

– Oh, mai taci din gură!’  (pag. 409)

Firul narativ care reconstruiește personalitatea lui Grace reconstituie misiunea complexă pe care o are de îndeplinit și readuce treptat cititorilor, în paralel cu revenirea memoriei eroului, evenimentele care l-au adus la bordul misiunii spațiale. Găsim multe elemente și evenimente interesante, desi o parte dintre personaje sunt mai mult schițate și stereotipurile nu sunt complet evitate. Este evidentă o temeinică muncă de documentare, atât în ceea ce privește aspectele științifice, cât și cele politice și administrative, de exemplu cele legate de funcționarea agențiilor spațiale naționale ale diferitelor țări forțate de împrejurări să colaboreze în aceasta antrepriză critică. Personajul cel mai interesant este cel al conducătoarei și coordonatoarei misiunii, Eva Statt, căreia îi sunt alocate resurse și autoritate nelimitate în încercarea de a salva planeta. Mărturisesc că personajul m-a intrigat, și cred că ar fi putut fi – și poate va fi – eroina unei alte cărți, dedicate doar ei:

‘Sunt olandeză. Am fost administrator la ESA. Dar nu contează asta. Acum sunt însărcinată cu această treabă. Nu există timp pentru comitete internaționale lente. Soarele e pe moarte. Avem nevoie de o soluție. Este treaba mea s-o găsesc.’ (pag. 49)

‘Eu? Nu contează. Odată Hail Mary lansata, autoritatea mea încetează. Probabil că o să fiu dată în judecata de către o grămadă de oficiali iritați din guvern pentru abuz de putere. S-ar putea să-mi petrec restul vieții în închisoare … Dacă trebuie să fiu țapul ispășitor al omenirii ca să ne asigur salvarea, atunci asta e sacrificiul pe care trebuie să-l fac.’ (pag. 273)

‘Proiectul Hail Mary’ nu este literatură mare. Trei personaje (astronauții și șefa proiectului) au profunzime și complexitate, dar nici în caracterizarea lor nu sunt evitate locurile comune și repetițiile. Marile romane ale genului science-fiction reușesc să păstreze echilibrul dintre știință și ficțiune, iar cele mai bune dintre ele dezvoltă atât de bine partea de ficțiune încât cititorii nu simt nevoia să verifice rigurozitatea celei științifice. În definitiv, aceasta face parte din convenție, din cadru, așa cum se întâmplă în orice gen literar. Andy Weir este însă pasionat de aspectele tehnice, și cititorul cărții va avea de asimilat o serie destul de lungă de raționamente și explicații care țin de astrofizică, biologie și chimie spațială, ca să nu mai vorbim despre numeroasele experimente, căci eroul principal este, în definitiv, profesor de liceu în disciplina științelor. Rezultatul este multiplicarea pasajelor care sună așa:

‘Amoniacul nu merge, zic. Taumiba n-are nicio problema cu compușii amoniacului. Doar cu azotul elementar. Dar nu te îngrijora, sunt bine. N-am nevoie de atâta azot cât crezi. Știm că 3,5 la suta din 0,02 atmosfere o să omoare taumiba naturală. Asta-i o presiune parțială mai mică de un pascal. Compartimentele astea de combustibil au doar 37 de metri cubi fiecare. Tot ce trebuie să fac este să stropesc cu câteva grame de azot gazos înăuntru și o să omoare tot. E uimitor de letal pentru taumibe.’ (pag. 463-464)

 În principiu nu ar trebui să fie o problemă. În definitiv, în istoria literaturii de anticipație, exista o tradiție bogată a cărților în care aspectele tehnice domină. Ea începe, dacă vreți, de la Jules Verne, unde faptul că lansarea vehicolelor spre lună sau submarinele sunt descrise în detalii doar ne amplifică placerea de a urmări aventurile membrilor lui Baltimore Gun Club sau ale căpitanului Nemo. Ceea ce este excesiv însă în ‘Proiectul Hail Mary’ este lungimea textului. Ediția românească are mai bine de 500 de pagini, și cred că nu greșesc dacă spun că doar vreo 300 dintre ele sunt justificate narativ. Situațiile repetate și zig-zagurile în spațiu (uneori la propriu) nu adaugă nimic interesant, dar pot descuraja cititori potențiali. Sunt discutabile (și aprig discutate în grupurile internetice) unele aspecte științifice, tehnice, sau chiar politice prezentate în carte, dar pe mine personal acestea nu m-au deranjat prea tare. Le consider ca făcând parte din convenția pe care o accept cu bucurie când mă angajez într-o astfel de lectură. În părțile sale cele mai bune, ‘Proiectul Hail Mary’ este o carte pasionantă, care vorbește despre supraviețuirea rasei umane și despre relația dintre omenire și cosmos. Este o epopee galactică combinată cu o aventură în spațiul constrâns al unei sonde spațiale. Ideea principala a cărții este că nu numai că nu suntem singuri, dar, mai mult, supraviețuirea noastră într-un Univers ostil poate depinde de ceea ce obișnuim să numim solidaritate umana ridicata la dimensiuni galactice.

Știri recente indica faptul că studiourile Metro-Goldwyn-Mayer au cumpărat drepturile adaptării cinematografice cu un an înainte de apariția cărții. Ryan Gosling, un actor care mie îmi place enorm, urmează să producă filmul și să interpreteze rolul principal. Phil Lord și Christopher Miller vor regiza. Va fi repetat – cel puțin – succesul cu ‘Marțianul’? Am mare încredere în talentul lui Gosling care l-a interpretat și pe Neil Armstrong, primul om care a pășit pe Lună, în ‘First Man’. În filmele din subgenul ‘primului contact’ succesul și impactul depinde enorm de felul în care sunt reprezentați extratereștrii. Nu este o sarcină ușoară, chiar și cei care au reușit (‘E.T.’, ‘Alien’) pot depune mărturie că este vorba despre o provocare extremă, artistică și a imaginației. Sper că și realizatorii viitorului film vor reuși. Până atunci, citiți romanul ‘Proiectul Hail Mary’al lui Andy Weir și puneți la lucru imaginațiile voastre.

Posted in books | Tagged , , , , | Leave a comment

slightly below the expectations (film: Tendre poulet – Philippe de Broca, 1977)

Posted on November 11, 2021 by admin

I had plenty of reasons to be optimistic when I chose to see ‘Tendre poulet‘, Philippe de Broca‘s film made in 1977. It is labeled as ‘romantic and detective comedy’, two genres in which de Broca had some notable successes. Starring Philippe Noiret and Annie Girardot, two actors I really like and who were in 1977 passed beyond the age of ‘first youth’ roles but in full maturity and creative form. The adaptation and dialogues are signed (and) by Michel Audiard, who gave charm and naturalness to so many words spoken in successful French films. Even the title of the film, with the pun in which ‘poulet’ also means chicken but also a policeman promises.And yet, ‘Tendre poulet‘ somehow disappointed me, failing to meet but partially my expectations.

A (literally and figuratively) accidental meeting between the two heroes triggers a series of comic-sentimental events that inevitably include a sudden (‘coup de foudre’ as the French say) and mutual falling in love. The only problem is that in the whirlwind of events Lise (Annie Girardot) fails to mention that she is one of the most important police officers in France who is entrusted to solve a series of crimes that have as victims senators in the French Parliament, while Antoine (Philippe Noiret) dislikes the police. The woman whose job requires walking with a gun under her elegant clothes and the Greek teacher hating violence will have to solve these differences, and, of course, the police intrigue.

What I liked. The film tackles with a feminist theme long before Helen Mirren or Frances McDormand made memorable characters out of female police inspectors. Some of the comic situations are excellently sketched – for example the one in which the policewoman appears in the teacher’s classroom and the two mature people become the target of the ironies of the young students, or the dialogues between the teacher allergic to police and his girlfriend’s colleagues. In addition to the performances of Philippe Noiret and Annie Annie Girardot, some of the supporting roles (the mother and the aunt, the demagogue senator) also give the opportunity for delicious performances. The style of the film is relaxed, with one exception – a Hitchcock-like suspense scene – in which we are reminded that de Broca was also an excellent director of action films. What I liked less. The police intrigue is not only thin but also has a very predictable solution. The character of the police commissioner is insufficiently developed, we fail to realize exactly what are the skills that brought her to the position she is. The script is also thin in terms of emotions, leaving no time for the two protagonists to develop a relationship that we can take somewhat seriously. Relying too much on comedy but also keeping this part within the limits of prudence, ‘Tendre poulet‘ misses the opportunity to be a more solid film and gives the impression that the director and screenwriters did not aim higher than to make a light and superficial entertainment movie. However, at least for the two wonderful actors in the lead roles, the film is worth watching or rewatching.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

O carte zguduitoare și controversată (Jerzy Kosinski – Pasărea vopsită)

Posted on October 21, 2021 by admin

Se întâmplă mai rar să văd întâi un film și apoi să citesc cartea care l-a inspirat, dar exact asta s-a petrecut cu ‘Pasărea vopsită’. Am văzut cu un an în urmă filmul din 2019 al regizorului ceh Vaclav Marhoul și acum am citit  cartea lui Jerzy Kosinski publicată în 2021 în colecția ‘Clasici moderni’ a Editurii LITERA în traducerea (excelentă) a Elenei Malnai. Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut atunci când am luat cartea în mână a fost să caut biografia autorului. Am găsit-o la locul așteptat, pe pagina a 2-a. Eram interesat ce variantă a biografiei lui Kosinski au ales editorii să publice, deoarece știam că au existat multe controverse la apariția cărții și că ele au însoțit și edițiile următoare. Voi reveni la acest aspect și voi explica importanța lui ceva mai târziu.

https://www.litera.ro/pasarea-vopsita-afcc90

‘Pasărea vopsită’ este una dintre cele mai cutremurătoare cărți scrise despre ororile celui de-al doilea război mondial și despre Holocaust. Eroul cărții este un băiețel al cărui nume nu îl aflăm niciodată, și oricum, nu are importanță, căci identitatea sa va trebui să fie ascunsă. La izbucnirea celui de-al doilea război mondial are șase ani, vârsta pe care o avea Jerzy Kosinski în 1939. Părinții sai îl trimit într-un sat îndepărtat, la fel cum făcuseră mii de alți părinți, pentru a-l salva de distrugerile războiului și de discriminările pe care le putea suferi din cauza felului diferit în care arată. Este oacheș, cu ochii de culoare închisă, poate evreu, poate țigan, identitatea sa etnică nu este nici ea dezvăluită. Felul în care arată îl desemnează însă din start ca pe un pericol pentru cei din jur și ca pe o victimă potențială.

‘Îmi spunea Oacheșul. De la ea am aflat pentru prima oară că eram posedat de un spirit malefic, care se cuibărise în mine ca o cârtiță într-o vizuină adâncă și de a cărui prezență nu eram conștient. O asemenea persoană cum eram eu, atât de întunecată și posedată de acel spirit rău, putea fi recunoscută după ochii negri și fermecați, care nu clipeau când se uitau la ochii luminoși și deschiși la culoare. Prin urmare, spunea Olga, puteam, dintr-o singură privire aruncată asupra unui om, să-l deochi fără să-mi dau seama.’ (pag. 30)

Tema neacceptării celor diferiți și a persecuțiilor la care sunt aceștia supuși în condițiile extreme ale războiului este una dintre temele centrale ale cărții. Nu este identificată cu exactitate zona în care se petrece acțiunea, dar putem bănui că este vorba despre zona munților care se întind peste frontierele Poloniei, Slovaciei și Ucrainei. Limba pe care o vorbesc acești oameni este puțin inteligibilă copilului venit de la oraș, poate un dialect diferit, poate o alta limbă slavă. Regizorul Vaclav Marhoul a expus foarte elegant această idee a localizării vagi în ecranizarea cărții inventând pentru personajele sale, țăranii acelei zone îndepărtate a Europei în flacări, o limbă inexistentă în realitate, cu sonoritate slavă și amestecând cuvinte din limbile vorbite în zonă. Scriitorul Jerzy Kosinski folosește o metaforă foarte puternică din lumea păsărilor, care dă și numele cărții. Păsările apar de altfel și pe frumoasa copertă dublă creată de Flori Zahiu. Unul dintre oamenii pe care băiatul îi întâlnește în cale este păsărar, prinde și vinde pasări mai mult sau mai puțin rare. Unul dintre crudele sale divertismente este cel de a vopsi în culori diferite penele unei pasări și de a-i da drumul apoi între semenele lor.  

‘Când deasupra noastră se aduna un număr îndeajuns de mare de păsări, Lekh îmi făcea semn să eliberez captiva. Ea se înălța în zbor, fericită și liberă, ca un curcubeu pe fundalul norilor, și apoi se avânta spre stolul de păsări cafenii, care așteptă. Pentru o clipa, păsările erau confuze. Pasărea vopsită zbura de la un capăt al stolului la celălalt, încercând în zadar să-și convingă rudele că era de-a lor. Însă, orbite de culorile strălucitoare, păsările se învârteau în jurul ei nehotărâte. Cu cât mai zelos încerca să intre în rândurile stolului, cu atât era împinsă din ce în ce mai departe. Curând apoi, vedeam cum, una după alta, păsările o atacau sălbatic, smulgandu-i penele. În scurt timp, silueta multicoloră își pierdea locul din înaltul cerului și cădea la pământ. Când zăream pasărea vopsită, de obicei era moartă.’ (pag. 66-67)

Moartea femeii în grija căruia fusese încredințat și distrugerea casei acesteia declanșează o succesiune de episoade care par a face parte dintr-o ediție revizuită a Infernului lui Dante. Băiatul de șase ani înțelege repede că părinții săi nu vor veni curând sau poate niciodată să-l caute, și că trebuie să supraviețuiască într-o natură de cele mai multe ori ostila, ale cărei pericole sunt întrecute doar de cele pe care le reprezintă oamenii. Peste două treimi din text descriu o poveste unică de supraviețuire care se întinde pe parcursul a cinci ani de război, și de maturizare în durere și oroare. Copilul este martor, victimă și uneori părtaș la un repertoriu de grozăvii și cruzimi pe care doar oamenii le pot inventa pentru alți oameni, din care nu lipsesc crimele, violurile, perversiunile sexuale, sadismul, umilințele de tot felul. Moartea este prezentă la fiecare pas și inocența copilului este anihilată repede de instinctul primar al supraviețuirii. Băiatul va încerca să înțeleagă care sunt legile acestei lumi crude, dar absurditatea universului în care trăiește neagă orice sistem va încerca să cheme în ajutor. Nu servesc la nimic rugăciunile, căci Dumnezeu pare să închidă ochii la tot ceea ce se întâmplă. Nici pactul cu Diavolul nu reușește mai bine. Singura rațiune a existenței rămâne pentru copil supraviețuirea, și poate, în plus, dorința de a nu uita nimic și de a fi, cândva în viitor, martor.

‘Mă întrebam daca odată cu pierderea vederii, se pierdea și amintirea tuturor imaginilor văzute înainte. Căci atunci, bărbatul acesta nu va mai putea vedea nici măcar în vis. Dacă nu, dacă orbii puteau totuși vedea prin amintiri, atunci nu era chiar așa de rău. Lumea pare să fie la fel cam peste tot, și chiar dacă oamenii se deosebesc între ei, așa cum și animalele și copacii se deosebesc, știi destul de bine cum arată toate acestea după ce le-ai văzut ani la rând. Eu nu trăisem decât șapte ani, dar îmi aminteam o grămadă de lucruri. Am închis ochii și multe detalii mi-au năvălit în minte, încă și mai vii. Cine știe, poate că fără ochi, flăcăul va începe să vadă o lume absolut nouă, cu mult mai fascinantă….Mi-am făcut o promisiune mie însumi să-mi amintesc tot ce vedeam; dacă cineva avea să-mi scoată vreodată ochii, aș fi rămas măcar cu amintirea a tot ceea ce voi fi văzut până atunci.’ (pag. 54-55)

Lumea pe care o crează Kosinski în paginile cărții sale amestecă într-un creuzet cu miasme otrăvitoare coșmarurile și superstițiile, prejudecățile și violența. Solidaritatea umană pare să fie anulată și la nivel individual și la nivel colectiv. Puțini sunt oamenii care în acești cinci ani descriși în carte manifestă vreo compasiune pentru băiețelul rătăcit într-o lume nebună. Desigur, excepțiile sunt remarcabile: un preot îl salvează de furia mulțimii și îi caută un adăpost printre enoriașii sai; un soldat german ignoră ordinul de a-l împușca, simulează execuția și îl lasă să fugă. La nivel colectiv, întreaga comunitate privește însă cu o pasivitate complice cum deportații evrei și țigani sunt transportați în trenurile morții spre lagărele de exterminare. Unii văd în ceea ce se întâmplă o pedeapsă justificată:

‘Apoi un nou tip de tren a apărut pe linie. Oameni vii erau înghesuiți în vagoane pentru vite, încuiate. Unii dintre bărbații care lucrau la gară aduceau vești noi în sat. Trenurile acestea transportau evrei și țigani, care fuseseră capturați și condamnați la moarte. În fiecare vagon erau câte două sute de oameni, înghesuiți ca niște strujeni de porumb, cu mâinile sus, ca să ocupe mai puțin spațiu. Bătrâni și tineri, bărbați, femei și copii, chiar și bebeluși. Uneori, țăranii din satele învecinate erau angajați temporar la construirea unui lagăr de concentare și, la întoarcere, aduceau cu ei povești stranii. Spuneau că, după ce coborau din trenuri, evreii erau sortați în grupuri diferite, apoi dezbrăcați în pielea goală, și li se lua tot ce aveau. Li se tăia parul, aparent pentru a-l folosi la saltele. Nemții le mai inspectau și dinții și, dacă găseau vreunul din aur, îl smulgeau imediat. Camerele de gazare și cuptoarele nu făceau față volumului mare de oameni aduși; mii de oameni uciși de gaz nu erau arși, ci doar îngropați în jurul lagărelor.

Țăranii ascultau gânditori poveștile. Spuneau că pedeapsa Domnului i-a ajuns până la urmă pe evrei. O meritau de mult timp, de când Îl răstigniseră pe Iisus. Dumnezeu nu uita niciodată. Daca a trecut atât timp cu vederea păcatele evreilor, nu înseamnă că i-a și iertat. Acum Dumnezeu îi folosea pe germani ca pe un instrument al dreptății. Evreilor li s-a luat privilegiul unei morți naturale. Trebuiau să moară de foc, să sufere chinurile iadului aici, pe pământ. Erau pedepsiți pe drept pentru crimele rușinoase ale strămoșilor lor, pentru că au respins credința adevărată, pentru că au ucis fară milă bebeluși creștinați și le-au băut sângele.’ (pag. 122-123)

Partea finala a cărții descrie soarta băiatului, ajuns acum la vârsta de 11 ani, în lunile de după ce Armata Roșie îi alunga pe germani. Salvarea vieților și recuperarea demnității îl aruncă în brațele propagandei staliniste ateiste, dar fenomenul este perfect credibil și justificat ținând cont de anii de suferință prin care trecuse. Pot cei care au supraviețuit iadului să se întoarcă spre o viață normală? Va reuși băiatul maturizat mult înainte de vreme să lase în urmă violența și singurătatea, să regăsească puterea de a comunica și de a se încrede în cei din jur? Pierderea vocii este simbolică din acest punct de vedere, și-o va putea el recupera vreodată? Va putea familia fracturată de război să redevină familie? Aceasta parte a cărții, mai puțin intensă decât restul, lasă multe dintre aceste întrebări fără răspuns.

sursa imaginii https://www.goodreads.com/author/show/11121.Jerzy_Kosi_ski

Fără îndoială, ‘Pasărea vopsita’ este una dintre cele mai zguduitoare opere literare dedicate războiului și Holocaustului. Jerzy Kosinski demonstrează un talent extraordinar de a sintetiza în narațiune experiențele supraviețuitorilor și în special ale celor care au fost copii în acea perioadă. Impresionează descrierile satelor și ale naturii, în care se îmbină realitatea și fantezia macabră. Descriind fără ezitare cruzimea și abuzurile, crimele și persecuțiile, literatura sa trece uneori frontierele dintre un naturalism explicit și pornografie. Nu s-a scris așa până acum despre război și Holocaust, dar și experiența conflagrației mondiale și monstruozitatea genocidului au depășit orice exces precedent din istorie.

Problematica abordării din ‘Pasărea vopsită’ este legată de contextul în care a fost publicată și de controversele pe care cartea le-a stârnit încă din momentul apariției și care au continuat mulți ani după aceea. Editura Litera a ales să publice cartea fară vreun comentariu, note sau prefață, și fără niciuna dintre cele trei postfețe diferite pe care edițiile succesive le-au avut de-a lungul timpului. Este o abordare pe care o înțeleg și pe care o consider una dintre cele corecte. Cititorul poate astfel aprecia și judeca textul însuși, ceea ce este în definitiv principalul. Cred însă că ceva esențial lipsește din biografia scriitorului, așa cum este sintetizată în aceasta ediție românească. Băiețelul evreu care a fost Kosinski în timpul războiului nu este același cu eroul cărții. Familia lui Jozef Lewinkopf – numele cu care s-a născut scriitorul – a fost adăpostită în timpul războiului cu riscul vieții și al libertății lor de locuitorii unui sat polonez, iar copilul Jozef / Jerzy a fost protejat de un preot catolic. Kosinski se refugiase în anii ’50 în Statele Unite și adoptase limba engleză ca limbă de creație. La apariția cărții în 1965 a lăsat impresia că cele relatate în carte ar fi marturii autentice, de martor direct, care reflecta o experiență personală. Nu a spus asta explicit, dar nici nu a negat, iar coincidența dintre vârsta eroului și cea a scriitorului a încurajat speculațiile. Postfețele scrise ulterior, ultima pentru ediția din 1976 care este și baza traducerii cărții de față, nu au risipit complet aceasta ambiguitate, desi au clarificat faptul că este vorba despre o lucrare de ficțiune. Au fost și alte controverse, inclusiv acuzații de plagiat și altele legate de folosirea unor scriitori din umbră care au stilizat textul unui autor care avea prea puțini ani de experiență cu limba engleză pentru a crea o carte de asemenea valoare după numai câțiva ani de emigrație. ‘Pasărea vopsita’ a fost interzisă în Polonia de la apariție până în 1989, fiind considerată anti-poloneză.

Umbrele și controversele sunt regretabile. Unul dintre motive este că în lumea în care trăim ele dau apă la moară negaționistilor și minimalizatorilor Holocaustului. Celălalt este legat de faptul că avem de-a face cu o operă literară excepțională. Revista TIME a inclus ‘Pasărea vopsită’, cred eu că pe bună dreptate, pe lista celor 100 cele mai remarcabile cărți ale secolului 20. Este o carte puternică și impresionantă, o mărturie și un avertisment. Daca ar trebui să căutam un echivalent literar al ‘Dezastrelor războiului’ lui Goya, ‘Pasărea vopsita’ a lui Jerzy Kosinski ar fi cel mai bun candidat.    

Posted in books | Tagged , , , | 1 Comment

CHANGE.WORLD: Premianții anului 2021

Posted on October 20, 2021 by admin

A venit toamna și, în afară de culesul strugurilor și de culorile mirifice ale pădurilor de foioase din emisfera nordică, ea a adus și în acest an evenimentul așteptat (mărturisit sau nemărturisit, elogiat sau ironizat) de întreaga comunitate științifică și de cea scriitoricească – anunțarea câștigătorilor Premiilor Nobel. Anul 2021, cel de-al doilea an al pandemiei (sperăm și ultimul, dar asta am scris și în 2020), a fost neobișnuit din multe puncte de vedere. Pentru al doilea an consecutiv fracurile și rochiile de seară vor rămâne în dulapuri, laureații nu vor face în decembrie călătoria la Stockholm pentru sclipitoarea ceremonie din sălile clădirii primăriei orașului, iar decernarea premiilor, cu discursurile tradiționale, va avea loc în cadrul unei ceremonii virtuale. Peste câțiva ani însă, aceste detalii vor fi uitate, laureații acestui an își vor ocupa locul în respectabila listă și vor putea să-și adauge titlurilor lor științifice și academice pe cel de ‘câștigător al Premiului Nobel’. Să facem cunoștință pe scurt cu aceia care au dobândit onorabilele distincții în acest an în domeniile legate de știință, și să încercam să întrevedem care sunt disciplinele în care au excelat aceștia și contribuțiile care au fost recompensate.

(sursa imaginii: nobelprize.org/prizes/physics/)

Premiul Nobel pentru fizică a fost decernat în acest an unui grup de trei oameni de știință. Jumătate din premiu este împărțit între japonezul Syukuro Manabe, născut în 1931, afiliat în prezent la Universitatea Princeton, și germanul Klaus Hasselmann, născut în același an, de la Institutul Max Planck pentru Meteorologie din Hamburg, fiind decernat „pentru modelarea fizică a climatului Pământului, cuantificarea variabilității și prezicerea fiabilă a încălzirii globale”. Cealaltă jumătate revine italianului Giorgio Parisi, născut în 1948, de la Universitatea Sapienza din Roma, „pentru descoperirea interacțiunii tulburărilor și fluctuațiilor din sistemele fizice de la dimensiuni atomice la cele planetare”. Contribuțiile celor trei savanți au multe elemente comune. Toți trei au la bază o solidă formație matematică, reușind să pună în ecuație baze uriașe de date, să le sistematizeze și să le prelucreze, să interpreteze și să pună ordine în rezultatele procesării matematice. Ei au studiat sisteme complexe, haotice și aparent aleatorii și au dezvoltat modalități de a prezice comportamentul lor pe termen lung. Syukuro Manabe a creat, începând cu anii ’60 ai secolului trecut, primele modele fizice ale climatului terestru, punând bazele modelelor climatice complexe utilizate astăzi. Înțelegerea dinamicii și termodinamicii atmosferei Pământului a rezultat în prima predicție a fenomenului creșterii nivelului de bioxid de carbon, care duce la creșterea temperaturii pe suprafața planetei. Klaus Hasselmann a demonstrat în anii ’70 că, deși fenomenele meteorologice sunt haotice și imprevizibile pe termen scurt, pot fi create modele fiabile pentru a prevedea clima Pământului pe perioade mult mai lungi. Giorgio Parisi a descoperit în jurul anului 1980 unele dintre legile care guvernează fenomene aparent întâmplătoare (numite aleatorii). Cercetările sale au plecat de la studierea proprietăților magnetice ale unor amestecuri de substanțe la nivel atomic, dar generalizarea acestora este aplicabilă fenomenelor aleatorii din domenii diverse, inclusiv cele care generează tiparele meteorologice. Preocupările celor trei fizicieni se întâlnesc deci din punct de vedere aplicativ în studiul climei și al fenomenelor de schimbare prin care trece atmosfera și mediul ambiant al planetei. Realizările lor demonstrează că modelarea fenomenelor climatice și noțiunea de încălzire globală se bazează pe știință, pe fizică și matematică solidă. Omenirea nu mai poate susține că nu se știe cum sau de ce Pământul se încălzește.

(sursa imaginii: nobelprize.org/prizes/chemistry/)

Premiul Nobel pentru chimie a fost împărțit de Benjamin List, născut în 1948, de la Institutul Max Planck pentru cercetarea cărbunelui, din Mülheim an der Ruhr, și de David MacMillan, născut în același an, de la Universitatea Princeton „pentru dezvoltarea organo-catalizei asimetrice”. Cei doi, lucrând independent, au ajuns în anul 2000 la aceeași soluție a unei probleme cu impact semnificativ în chimia industrială – generarea de catalizatori (substanțe care fac posibile sau măresc eficienta reacțiilor chimice) anorganici, bazați pe principiile de comportament și organizare ale metalelor din mijlocul tabelei elementelor (cupru, nichel și fier), dar fără a le include direct pe acestea în compoziție, ceea ce evită efecte nedorite cum este toxicitatea.

(sursa imaginii: nobelprize.org/prizes/medicine/)

Laureații Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină sunt David Julius, născut în 1955, de la Universitatea din California, filiala San Francisco, și Ardem Patapoutian, născut la Beirut în 1967, asociat în prezent cu Institutul Medical Howard Hughes din La Jolla, California. Motivarea juriului menționează că premiul le-a fost atribuit „pentru descoperirile receptorilor pentru temperatură și atingere”. Este vorba în fapt despre mecanismele moleculare pe baza cărora acționează simțul sau simțurile care nu pot fi asociate cu un singur organ din corpul omenesc, cele care ne ajută să percepem temperatura mediului exterior, dar și poziția corpului nostru în spațiu și starea sa de echilibru. Doctorul Julius a pornit în cercetările sale din anii ’90 de la capsaicină, ingredientul activ din ardeii iuți, care creează un stimul senzorial puternic mecanic și de temperatură, legat de o proteina numita TRPV1. De aici, lucrând în mare măsură independent unul de celălalt, doctorii Julius și Patapoutian au identificat proteina PIEZO1, responsabilă de senzația de rece, și au descris o serie de mecanisme asemănătoare la nivelul terminațiilor nervoase care identifică, prelucrează și transmit senzațiile de temperatură ca și pe cele tactile. Ramura științei moderne ai cărei pionieri sunt cei doi savanți și care se ocupă de simțurile distribuite în corp și percepute inconștient se numește propriocepție.

(sursa imaginii: dailyscandinavian.com/the-city-hall-in-stockholm/)

La fel ca în alți ani, nu au lipsit întrebările și criticile. Unul dintre comentariile frecvente, pe care îl împărtășesc, este legat de faptul că multă lume se aștepta ca în anul al doilea al pandemiei, ținând cont și de campania mondială de vaccinare, premiul pentru fiziologie sau medicină să fie legat într-un fel sau altul de combaterea acestui coronavirus, mai ales că mecanismele mRNA, care stau la baza vaccinurilor Pfizer și Moderna, sunt efectiv descoperiri revoluționare. Decizia de a evita sau amâna o astfel de recunoaștere este poate rezultatul unor precauții de înțeles, ținând cont că pe plan mondial războiul cu pandemia este în plină desfășurare. Am senzația însă că în anii viitori recompensarea acestei categorii de realizări va fi greu de evitat, mai ales dacă pandemia va fi eradicată sau efectele ei vor fi limitate drastic. Alte comentarii au subliniat faptul că toate cele trei premii din domeniile științelor au recompensat în acest an în exclusivitate bărbați. Dezechilibrul acesta nu a putut fi atenuat nici măcar de faptul că ziarista filipineză Maria Ressa a fost una dintre câștigătoarele Premiului Nobel pentru Pace. Diversitatea nu este unul dintre obiectivele comisiilor Nobel, dar statisticile sunt ceea ce sunt și până în 2020 doar 57 de femei au câștigat 58 de premii Nobel (Marie Curie l-a primit de două ori, o dată pentru fizică și o dată pentru chimie). Să vedem ce se va întâmpla în viitor. Dacă exista vreo urare care ar putea fi făcută pentru premiile Nobel ale anului 2022, cred că aceasta ar fi: ‘Anul viitor, la Stockholm!’.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment