‘Almost Famous‘ is a phenomenon movie. The screenwriter and director is Cameron Crowe, who between 1996 and 2001 wrote and directed several splendid feature movies (for this one he won an Academy Award for best original screenplay) and then practically … disappeared. We are in 2025, the film was made in 2000 and most of the story takes place in 1973. The distance of two generations allows us to appreciate the perspective. ‘Almost Famous‘ is one of the best feature films about the rock music world of the ’70s. At the same time it is a formidable ‘road movie’ and a film full of sensitivity about rebellion and coming of age in adolescence. The combination works very well. Even though it did not enjoy an initial success with the public, ‘Almost Famous‘ seems to have grown over time and today we can see it not only as a docu-drama about rock and rockers but also as a case study for the way the history of rock has been treated in films.
The main character is a kind of alter-ego of the director-screenwriter, whose passion for music led him to becoming a correspondent for specialized magazines in his teens. William Miller is a precocious kid. His mother is a widowed teacher, who wants all the best in the world for him and his sister, who is a few years older, but stifles them with her ambitions (she sends the boy to school two years early) and with conceptions that some would call rigid and others normal (daily phone calls when they are far away, total rejection of rock culture, music and especially drugs). The LPs collection that his sister, Anita, leaves him as a secret legacy when she leaves home on the day she turns 18 awakens his passion for music. His talent as a journalist earns him an assignment from the renowned magazine ‘Rolling Stone’ – to accompany on tour and write a report on a rock band called ‘Stillwater’. But the magazine doesn’t know about the age of their correspondent – 15 years old. The journey together with the band members and their female admirers will mean an initiation into music, love and life. Not only for William, but also for those around him – the beautiful girl who hides behind the pseudonym Penny Lane, the rock musicians who become his friends, even his mother who is apparently locked in the mentality of the previous generation.
‘Almost Famous‘ – although made in 2000 – is so well written, acted and produced that I had a feeling of immersion in the world of young Americans in 1973, even now, watching the film in 2025. The young people in this film were my generation, except that I lived thousands of miles away and behind an Iron Curtain. And yet, absolutely all the records in Anita’s collection were familiar to me. The role of William is played by Patrick Fugit, and that of rocker (and love rival) Russell Hammond is played by Billy Crudup. Both were in 2000 young actors, who have since developed decent careers, but ‘Almost Famous‘ remained a peak in their paths. Kate Hudson is fascinating in the role of the girl with whom the film’s heroes, but probably also many in the audiences fall in love. Frances McDormand is William’s mother, a role a little different from that of the other characters in the film and different from other roles in a career that has many other peaks. Finally, I couldn’t help but shed a tear for Philip Seymour Hoffman who plays another journalist and music critic, William’s mentor. It’s been more than ten incredible years since Hoffman is no more, and such a role, which was unknown to me, seemed to bring him back among us. If only for him, this film was worth seeing. But there were many other good reasons.
Colum McCann s-a născut în 1965 în Irlanda. Tatăl său era scriitor și jurnalist, așa încât Colum și-a petrecut o parte din copilărie în redacțiile ziarelor. În pofida sfaturilor și avertismentelor paternale, a decis să calce pe urmele tatălui său, a studiat jurnalistica și la 17 ani a câștigat la Dublin premiul ‘tânărului jurnalist al anului’. Trăiește din 1986 în Statele Unite unde s-a relocat pentru a deveni scriitor de ficțiune. Și a reușit. Fiecare dintre cărțile sale, care includ opt romane, este altfel, este interesantă, invită la lectură și la dezbatere. Stilul său combină talentul de a crea personaje și de a construi narațiuni coerente cu o documentare minuțioasă. Fiecare dintre cărțile sale este inspirată din realitate sau istorie trăita, multe dintre personajele sale amplifică în ficțiune eroi care au existat sau care încă trăiesc printre noi. Acesta este cazul și cu ‘Apeirogon’, al șaptelea roman al său, apărut în 2020 și publicat cu promptitudine în România în traducerea lui Bogdan Perdivară la Editura Litera. Cartea a fost un bookseller international și a fost selectată pentru listele de candidați ale unor premii de prestigiu în Statele Unite și în Franța.
Colum McCann abordează în ‘Apeirogon’ unul dintre cele mai complicate conflicte care incendiază în prezent planeta. Este unul dintre puținii scriitori care nu are legătură directă cu vreuna dintre părțile implicate și îndrăzneala lui cred că are legătură și cu originea sa irlandeză. Scriitorul a cunoscut de aproape un alt conflict la fel de complicat, cel dintre comunitățile catolică și protestantă din Irlanda de Nord, și acela având adânci rădăcini istorice, și acela considerat multă vreme de nerezolvat, și care totuși și-a găsit la sfârșitul secolului trecut o soluție pașnică prin acordul semnat în Vinerea Mare a anului 1998, o înțelegere care încă rezistă și menține pacea și coexistența în Ulster. Pentru a aborda conflictul dintre evrei și arabi din zona lumii numita Eretz Israel de unii, Palestina de ceilalți, el a luat ca filon central un caz real, bine cunoscut și intens mediatizat în Israel și Europa. Este vorba despre întâlnirea a doi părinți îndoliați – un israelian și un palestinian – ale căror fiice au murit în conflict. Rami Elhanan, un designer grafic israelian, și-a pierdut fiica, Smadar, asasinată într-un atentat terorist sinucigaș palestinian. Bassam Aramin, un funcționar palestinian și fost prizonier politic, și-a pierdut fiica, Abir, din cauza unui glonț de cauciuc tras de un soldat israelian. Cei doi s-au întâlnit în cadrul Cercului Părinților, un grup unde părinții ai căror copii au murit din cauza conflictului se pot reuni și își pot împărtăși poveștile. Contrar tuturor șanselor și așteptărilor, cei doi bărbați devin prieteni și călătoresc împreună în zonele conflictului și în toată lumea pentru a-și povesti experiențele, pentru a menține vii figurile fiicelor lor, pentru a pleda pentru o soluție de coexistență dintre cele doua tabere aflate într-un conflict violent și aparent fără sfârșit.
Intenția autorului a fost, cred, de a scrie o carte plina de speranță. Reușita este însă doar parțială.
Cum au ajuns cei doi bărbați, cei doi tați îndoliați, să poată ierta fără să uite, să recunoască, fiecare, în celălalt, un om care a suferit și el o pierdere irecuperabila și să-l accepte pe celălalt nu ca pe un dușman ci ca pe un semen alături de care poate fi construit un viitor pașnic comun? Mediile familiale și istoriile personale ale celor doi joacă un rol important în aceste decizii. Ei nu sunt neapărat ‘reprezentativi’ pentru cele două părți ale conflictului, fiind doar două figuri din mozaicul uman divers care alcătuiește cele două tabere. Rami trecuse fără înflăcărate prin serviciul militar, încearcă să fie un creator de conținut grafic care servește cu același talent profesional orice mișcare politică israeliană, și ajunge să se confrunte cu realitatea doar după ce tragedia lovește familia sa. Soția sa, dimpotrivă, este fiica lui Moti Peled, un general în retragere care a adoptat spre finalul vieții sale poziții la extrema stângă în tabăra păcii.
‘Îi venea să le răspundă, să le scrie că bunicul ei fusese semnatar al Declarației de Independență a Israelului, că tatăl ei luptase ca general în Războiul de Şase Zile, că soţul ei luptase în trei războaie israeliene, că fiii ei deciseseră singuri în privința serviciului militar, că şi fiica ei ar fi ajuns în armată dacă i s-ar fi dat ocazia, doar că nu i se dăduse. sau poate, dacă era să spună adevărul adevărat, era vina guvernului israelian, ei erau adevărații ucigaşi, şi, cu toate că aceste lucruri n-o umpleau neapărat de mândrie – era de fapt sigură că fiica ei ar fi refuzat milităria sau, cel puțin, ar fi intrat într-o brigadă medicală -, se petrecuseră de-a lungul istoriei patriei sale, în al cărei viitor nu-și mai punea mari speranțe, deşi cândva, în tinereţe, se visase parte a unui mozaic vast, Evreu Creştin Musulman Ateu Altceva Budist, n-avea a face numele, o țară care să fie complicată, nuanțată, democratică, vizionară, un loc unde ideea unor scrisori îmbibate de ură precum cele care continuau să-i apară pe birou să fie izgonită din imaginația patriotică, unde ideea însăşi de patriotism să nu se aplice neapărat unei țări ori naţiuni, ci unui fel de a exista care să poată fi numit pe drept uman, deşi era gata să recunoască, dată fiind istoria în general şi mai ales cea a statului Israel, că dorința însăşi aproape devenise ridicolă, și totuși singura cale de a lupta cu absurdul era să ridice vocea contra lui cu speranța deșartă că cineva ar putea-o auzi, mai ales în instituțiile de educație, unde mințile erau încă maleabile și otrava nu pătrunsese, sau nu pătrunsese încă, în conștiințe.’
Pentru Rami însă, trezirea începe doar atunci când, devenit din israelian apolitic un părinte îndoliat, cunoaște părinții altor victime nevinovate ale conflictului, copii sau tineri uciși înainte de a-și împlini sau chiar de a-și visa visele:
‘În Israel, să fii îndoliat înseamnă să faci parte din tradiție, din ceva groaznic, dar și sacru totodată. Și nu mă gândisem că într-o zi aveam să mă număr printre jeluitori.
Veneau şi tot veneau, erau o mulțime. Apoi însă am văzut altceva, un lucru cu totul nou pentru mine, pentru ochii, mintea, inima şi creierul meu. În timp ce stăteam proțăpit acolo am văzut apropiindu-se un autobuz cu palestinieni. Ascultaţi-mă… am rămas tablou. Știam că asta urma să se întâmple, dar tot nu-mi venea a crede ochilor. Arabi? Pe bune? În aceeași adunare cu israelienii ăştia? Cum era cu putinţă? Un palestinian care gândea, simțea, respira? Ţin minte că am văzut o doamnă în negru, cu veșmânt palestinian tradițional, cu capul acoperit – vă dați seama, genul de femeie care ar fi putut să fie mama vreunuia dintre atentatorii care-mi luaseră copilul. A coborât lent şi elegant din autobuz şi a păşit în direcţia mea. Apoi am văzut că strângea la piept o fotografie a fiicei ei. A trecut pe lângă mine. Nu mă puteam mişca. A fost ca un cutremur interior: femeia asta îşi pierduse copila. Poate că sună simplu, dar nu a fost. Fusesem închis într-un soi de cosciug. A fost de parcă aş fi deschis brusc ochii. Durerea mea și ai ei, aceeași durere.’
Pentru palestinianul Bassam, trezirea are loc în închisoare. La 17 ani este arestat pentru participarea într-un atac terorist. Ca tânăr palestinian, i se păruse firesc să participe în protestele violente ale primei Intifade (anii 1987 – 1993) care includeau ‘nevinovate’ aruncări cu pietre asupra civililor sau soldaților israelieni și uneori degenerau în atacuri armate cum este cel în care participase. El și prietenii săi găsiseră grenade abandonate din vreunul dintre războaiele precedente și le folosiseră împotrivă militarilor israelieni. Fusese arestat, judecat și condamnat. Semnificativă este descrierea închisorilor israeliene. Sunt relatate pe larg un șir de incidente și torturi pe care le consider în mare parte neverosimile. Nu este negat însă faptul că prizonierii, chiar cei condamnați pentru acte de terorism cum era Bassam, aveau la dispoziție televizoare și își puteau continua și termina studiile in perioada detenției. În cei șase ani petrecuți în închisoare, tânărul palestinian urmează nu doar ceea ce metaforic este numită ‘universitatea pușcăriilor’ ci urmează studii academice, absolvă o universitate și începe un doctorat. Tema acestui doctorat este cea care stârnește uimirea: este Holocaustul! La o emisiune de televiziune dintr-o zi memorială, Bassam are revelația umanității celeilalte părți tocmai prin suferința și persecuțiile trăite de părinții și bunicii celor care-i sunt temniceri, în care poate începe să vadă altceva decât dușmani.
‘În seara de dinaintea Zilei Amintirii Holocaustului a deschis televizorul și s-a uitat la un documentar. Nu i s-a părut surprinzător. Bassam era obişnuit cu propaganda lor. S-ar fi uitat oricum.
Voia să vadă evrei murind. Unul după altul. Să-i vadă cum se prăbușesc. Cum flămânzesc. Cum cad secerați în şanţuri. Voia să vadă cum se înalță gazul spre tavan. Voia să li se plătească cu aceeași monedă. Să fie de față la anihilarea lor.
La douăzeci de ani, acolo, pe pat, Bassam aştepta un moment în care să aplaude.
…
A început să lucreze la dizertația sa de master intitulată ‘Holocaustul: Uzul și abuzul de istorie și memorie. Scria de mână. Gândea în arabă, dar scria în engleză. Era conștient că acestea nu erau idei noi, ci doar noi pentru el. Se simțea totuși în pielea unui explorator. Pornise în larg. De cele mai multe ori sfârșea naufragiat la loc, pe țărm, însă când și când i se părea că zărește un petic nou de pământ. Însă, de cum dădea să pună piciorul pe uscat, se făcea nevăzut. Asta e adevărata teroare, își spunea. Îi revenea o responsabilitate pe care n-o putea trata superficial. Voia să vorbească despre folosirea trecutului ca justificare pentru prezent. Despre spirala istoriei, cu fiecare moment înlănțuit de următorul moment. Despre locul în care trecutul se intersectează cu viitorul.’
Colum McCann scrie frumos și interesant. Cartea este structurată piramidal. Primele 500 de capitole sunt numerotate crescător de la 1 la 500, urmează un capitol central mai consistent, și apoi alte 500 de capitole numerotate descrescător de la 500 la 1. În total 1001 de capitole, precum numărul nopților Seherezadei din capodopera narativă a literaturii arabe. Un capitol poate include un text mai scurt sau mai lung, un dialog, o singură propoziție, o imagine. Unele dintre texte sunt măiastre înșiruiri, cum este cea care enumeră numele diverse ale zidului de separare construit de Israel între 2000 și 2005 pentru a preveni atentatele teroriste ale celei de-a doua Intifade care făcuseră multe sute de victime nevinovate.
‘Zidul de separare. Numit și Bariera de Separare. Știut și drept Gardul de Separare. Zis și Zidul de Securitate, Gardul de Securitate. Numit și Zidul Apartheidului, Zidul Păcii, Zidul Izolării, Zidul Rușinii, Zidul Malului Vestic, Zidul Administrației, Zidul Anexării, Zidul Zonei Tampon, Zidul Teoriștilor, Zidul Infiltraților, Zidul Sabotorilor, Zidul Obstacol, Zidul Demografic, Zidul Teritoriilor, Zidul Colonizării, Zidul Unificării, Zidul Rasist, Zidul Sanctuar, Zidul Ștreangului, Zidul Blestemului, Zidul Reconcilierii, Zidul Fricii. Mai este știut sub nume precum Țarcul, Cotețul, Capcana, Ștreangul, Protectorul și Cușca.’
Acesta este unul dintre pasajele mai echilibrate și care permite o perspectivă multiplă a conflictului. Nu sunt însă multe ca acesta. Colum McCann trișează de multe ori în ceea ce scrie și în cea ce omite. Da, viețile lui Rami și a lui Bassam sunt diferite de o parte și de alta a Zidului, de o parte și de alta a conflictului. Dar care sunt cauzele acestor diferențe? Prezentarea este părtinitoare și lipsită de fundament istoric. Nu am recunoscut nimic din societatea israeliană, cea care este cealaltă jumătate a conflictului decât cea pe care se poziționează Colum McCann și sursele sale de informație. Exemplele sunt la tot pasul, de la folosirea permanentă a numirii palestiniene a teritoriilor în dispută și nici macar o singură dată a celei evreiești până la detalii aproape ridicole cum sunt cele despre inelele metalice pe care ornitologii israelieni le-ar pune pasărilor călătoare. (McCann iubește și utilizează extensiv metafora păsărilor). Capitolul 141 (în sens crescător) este compus din câteva cuvinte: ‘Spitalul israelian. La Ein Kerem. Cândva un străvechi cătun palestinian.’ Este un alt exemplu de dezinformare, de data asta prin ‘istorie selectivă’. Ein Karem nu a fost în istorie ‘un străvechi cătun palestinian’. Decât dacă crezi că istoria a început acum o sută de ani. A fost o așezare evreiască la periferia Ierusalimului în perioada celui de-al doilea Templu, acum două mii de ani. Aici s-a născut, conform tradiției creștine Ioan Botezătorul. Care era evreu.
Terminologia este importantă într-o carte care se ocupă de un conflict atât de încărcat de istorie. Cuvantele ‘terorist’ sau ‘terorism’ nu apar aproape deloc. Ucigașii lui Smadar sunt numiți ‘luptători’. Asta nu mai este doar terminologie ci si luare de atitudine. Este complet ignorat faptul că nici soarta celor două victime nu este simetrică. Adolescenta israeliana Smadar a fost asasinată de teroriști care au planificat cu minuțiozitate un atentat contra populației civile. Adolescenta palestiniană Abir a fost victimă colaterală, în împrejurări nu complet elucidate, a unui incident în care soldați israelieni răspundeau unui atac violent. Soldatul Y.A., bănuit că ar fi apăsat pe trăgaci a fost anchetat și judecat pentru fapta sa de două tribunale israeliene. Două capitole se ocupa de soarta posibilă în viitor a acestui tânăr care s-a găsit într-o situație imposibilă, în care niciun tânăr de 18 sau 19 ani nu ar trebui să se găsească, acționând probabil din instinct de apărare, fără nicio intenție de a ucide. Păcat că Colum McCann nu a investigat mai mult, chiar și prin ficțiune, destinul acestui soldat. Adevărata reconciliere va fi posibilă, poate, când Y.A. și tinerii palestinieni de cealaltă parte a conflictului vor fi aduși în situația de a reflecta asupra faptelor lor.
Conflictul dintre evrei și arabi în Eretz Israel este unul complex și tragic, cu ramificații istorice, politice, teritoriale și religioase, un conflict care a costat un uriaș preț uman de ambele părți. A scrie despre acest conflict cere cunoașterea profundă a trecutului și a prezentului și empatie reală pentru toate părțile implicate. Nu acesta este cazul cu această carte. Ca într-un western, autorul a decis, înainte de a scrie primul rând din carte, cine sunt ‘bad guys’ și cine sunt ‘good guys’. Se simte asta aproape în fiecare dintre cele 1001 de capitole. Ceea ce a rezultat este o imagine falsă pentru cei care nu au fost vreodată în Israel, care nu au citit destulă istorie, care nu cunosc mentalitatea, visele, dorințele de pace și liniște ale evreilor din Israel, confruntarea lor permanentă cu terorismul și cu refuzul acceptării existenței statului evreiesc. Nici palestinienilor nu cred că această carte le face un bun serviciu – societatea lor este mult mai complexă și mai plină de contradicții decât este descrisă în carte, iar sursele suferințelor lor sunt mult mai profunde decât simplista și obsesiva blamare a ocupației. ‘Apeirogon’ nu este mult mai mult decât o carte de propagandă. Nu este un poligon cu infinit de multe fațete (cum indică titlul), ci o oglindă deformată. Cartea este bine și interesant scrisă, Colum McCann are talent, dar talent aveau și Leni Riefenstahl sau Ilya Ehrenburg. Interesant de menționat este că exact în aceste zile o dramatizare a romanului este pusă în scenă la un teatru din Jaffo, în Israel. Ca cititori putem lua din această carte speranța că apropierea și reconcilierea este posibilă, dar realitatea cu care are de luptat această speranță este copleșitoare. Speranța totdeauna moare ultima, se zice. Pacea se bazează însă nu pe uitare ci pe cunoașterea adevărului și asumarea acestuia.
Unul dintre ei este cel mai bogat om din lume, sau poate ‘doar’ al doilea cel mai bogat om din lume. Celălalt este al patrulea cel mai bogat om din lume. Împreună, averile lor depășesc 630 de miliarde de dolari. Suma aceasta reprezintă mai mult decât tot ceea ce guvernul american a investit în cercetarea și explorarea spațială de la începutul erei cosmice. Comparația nu este întâmplătoare. Confruntarea dintre doi mari bogătași americani domină astăzi industria și cercetarea științifică a spațiului extraterestru. Interese imense sunt în joc. Cei doi, care au acumulat averile lor în ultimele trei decenii, ca urmare a succeselor în domenii diferite ale economiei, legate sau facilitate de tehnologii avansate, sunt hotărâți să-și investească tot restul vieții și cea mai mare parte a uriașelor lor resurse financiare pentru a transforma în realitate viziunile lor despre evoluția viitoare a omenirii. Iar aceste viziuni, care, în mare măsură, sunt legate de extinderea habitatului și a economiei omenirii dincolo de limitele planetei unde ne-am născut, sunt foarte diferite una de cealaltă. Este vorba desigur despre Elon Musk și Jeff Bezos.
Dacă viziunile sunt diferite, sursa acestora este comună. Și Musk, și Bezos sunt convinși că, dacă omenirea are vreun viitor, acesta depinde de prezența și activitatea omenească în spațiu. Musk și-a petrecut prima parte a copilăriei în Africa de Sud, în perioada destrămării regimului politic și social care asigura dominația castei din care făcea parte. Părinții săi au divorțat când Elon avea opt ani și băiețelul s-a refugiat în lecturi. Scriitori de science-fiction precum Isaac Asimov și Douglas Adams au devenit autorii săi preferați, alături de Tolkien. Dacă lumile din jurul tău se destramă sau stabilitatea acestora este sub semnul întrebării, atunci soluția poate fi găsită în lumi imaginare. Lumile imaginare nu sunt însă, în viziunea lui Musk, și imposibile. Ele pot fi construite și drumul spre ele este parcurs de cei care îndrăznesc să gândească altfel. Unul dintre idolii familiei Musk era Wernher von Braun, savantul care contribuise la programul de rachete al naziștilor în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și care fusese apoi racolat de guvernul american, aducând o contribuție semnificativă la dezvoltarea primelor programe de explorare spațială americane. Fapt mai puțin cunoscut, Von Braun scrisese în 1949 un roman de science-fiction numit ‘Project Mars’, care descria planeta Marte condusă de o nouă formă de guvernământ – o tehnocrație capabilă să înfăptuiască cele mai îndrăznețe planuri. În fruntea acesteia se afla un ‘conducător suprem’ numit Elon-ul! Nu știu dacă această carte l-a influențat direct pe Elon Musk, nici măcar dacă o fi citit-o, dar planeta Marte a ocupat un loc important în aproape tot ceea ce a realizat până acum și plănuiește să realizeze în viitor.
Bezos, cu șapte ani mai în vârstă decât Musk, a avut ocazia să vadă cu ochii săi de copil în vârstă de cinci ani primii pași ai unui om pe Lună, în 1969. Fascinația pentru explorarea spațială a existat la Bezos, însă traseul său în afaceri l-a îndepărtat de acest domeniu pentru multe decenii. În psihologia sa, nu există angoase apocaliptice precum la Musk. În schimb, aspectele ecologice îl preocupă permanent, iar calculele economice îi demonstrează că planeta va epuiza în decurs de câteva secole resursele de materii prime și de energie.
Elon Musk este probabil pământeanul care are cea mai mare influență în prezent asupra dezvoltării tehnologiilor spațiale. În 2024, 95% din totalul lansărilor de rachete a fost efectuat de firma sa SpaceX. NASA, agenția spațială americană, care a dominat primele decenii ale explorării spațiale, a fost mai degrabă pasagerul decât partenerul lui SpaceX. Schimbarea de paradigmă a politicii americane în spațiu, care pune acum accentul pe contribuția firmelor particulare în locul industriilor guvernamentale, a făcut din firma lui Musk liderul mondial necontestat în acest moment. SpaceX construiește cea mai puternică rachetă din istoria civilizației, cea care ar putea să ducă spre Marte primele misiuni în mai puțin decât un deceniu. Pentru NASA deci, SpaceX este și furnizor și partener, dar multe dintre planurile lui Elon Musk sunt independente de programul Artemis sau de alte proiecte ale guvernului american. Rachetele sale sunt permanent testate, multe teste eșuează și apoi sunt repetate, până când succesul devine rutină. Economia, adică controlul costurilor explorării spațiale, se schimbă dramatic în condițiile în care concepția reutilizării componentelor zborurilor spațiale devine dominantă. Planurile lui Musk sunt îndrăznețe și agresive. Ideea centrală este întemeierea unui oraș autosustenabil pe Marte. Această viziune include trimiterea de convoaie de roboți și apoi de oameni să trăiască în habitate închise, probabil în regiunea Arcadia de pe Marte, o câmpie mare, relativ netedă, în zonele joase nordice ale planetei, caracterizată prin fluxuri de lavă solidificată, depozite eoliene și potențială gheață de apă aproape de suprafață. Acolo, apa necesară susținerii unei astfel de colonii ar putea fi captată la mai puțin de 30 de centimetri sub suprafața planetei. Ceea ce urmărește Musk este să supună planeta Marte unui proces numit terraformare, în care oamenii fac planeta roșie mai asemănătoare Pământului, prin pomparea de gaze în atmosferă pentru a crea temperaturi mai calde și prin crearea unui ciclu al apei care-l imită pe cel al planetei noastre natale. Oamenii de știință, însă, nu sunt de acord cu privire la a fi posibilă, din punct de vedere fizic, terraformarea. Metodele de generare a acestui nou ecosistem (explozii nucleare la polii planetei?) sunt încă în stadiu de concepție și simulare.
Viziunea lui Jeff Bezos este radical diferită. Bezos, care a fondat firma Blue Origin în 2000, nu crede că oamenii trebuie să urmărească colonizarea unei alte planete. Părerea sa se aliniază cu ideile avansate de Gerard K. O’Neill (1927 – 1992), fizician, inventator și profesor la Universitatea Princeton, care afirma că oamenii ar trebui să aspire să trăiască în stații spațiale gigantice care orbitează aproape de Terra și care se rotesc pentru a simula gravitația. Denumite „colonii O’Neill”, aceste structuri ar avea dimensiuni de kilometri și fiecare ar putea găzdui până la un milion de oameni, a declarat Bezos în 2019, în timpul celei mai detaliate expuneri a ambițiilor sale spațiale de până acum. Aici vor fi concentrate în viitor toate activitățile industriale poluante și energofage. Fondatorul lui Blue Origin a fost student la Princeton în anii 1980, când O’Neill preda acolo. Bezos a mai spus că viitoarele colonii spațiale trebuie să fie susținute de resurse precum energia solară și apa înghețată care poate fi recoltată de pe Lună. El și-a exprimat preferința pentru această abordare în detrimentul încercării de a călători spre Marte și de a coloniza acea planetă, menționând că Luna este „la trei zile distanță și nu există constrângerile privind lansarea spre Marte”, care este accesată mai ușor doar o dată la doi ani, când planeta se aliniază mai bine cu Pământul, în timpul unei „ferestre de transfer”. Planurile lui Blue Origin se concentrează deci pe explorarea lunară. Printre ele se află un modul de aselenizare numit Blue Moon, care ar putea ajuta la extracția resurselor minerale și în special a apei.
Orizonturile temporale ale planurilor celor doi miliardari sunt și ele diferite. Bezos recunoaște că tehnologia necesară pentru construirea și popularea unei colonii O’Neill nu există încă și nu are nicio intenție de a supraveghea personal construcția acesteia. Între timp, Blue Origin se concentrează în mare măsură pe dezvoltarea de tehnologii precursoare care sunt eficiente din punct de vedere al costurilor și ar putea contribui la stimularea inovației. Racheta New Glenn de la Blue Origin, de exemplu, este cea mai avansată ofertă tehnologică lansată de companie, concepută în mare parte pentru a concura cu rachetele Falcon de la SpaceX, transportând sateliți și alte mărfuri pe orbita Pământului la o fracțiune din prețul tehnologiilor mai vechi. Musk, pe de altă parte, este mult mai grăbit. SpaceX se luptă în prezent cu legile fizicii, în timp ce încearcă să pună la punct Starship – cel mai mare sistem de rachete construit vreodată. Până în prezent, vehiculul cu o înălțime de aproape 121 de metri a fost lansat în 10 zboruri de testare suborbitale, cu grade diferite de succes. Componente din nava spațială au cedat sau au explodat în zbor în timpul a șase dintre aceste misiuni de testare. Musk, însă, speră că nava stelară va fi gata la timp pentru a permite instalarea inițială a unei colonii marțiene în următorii cinci ani. Într-un discurs din luna mai, Musk a trasat un plan de bază care începe cu lansarea mai multor nave spațiale transportoare de marfă spre Marte la sfârșitul anului viitor. Oamenii ar urma doar doi ani mai târziu, în 2028, iar convoaie de sute de nave spațiale ar sosi în anii următori, livrând „aproximativ un milion de tone” de infrastructură. Planurile acestea sunt mai agresive decât cele de la NASA.
Exista multe semne de întrebare, unele majore, legate de planurile celor doi miliardari și ale companiilor lor. O parte dintre ele se referă la aspectele ecologice. Musk a declarat că speră că SpaceX va ajunge să lanseze megarachete Starship de 10 până la 24 de ori pe zi, cu alte cuvinte până la o dată pe oră. Acesta ar fi un salt enorm în activitatea de lansare. În prezent, industria globală de rachete, condusă de SpaceX, are un total combinat de aproximativ cinci lansări pe săptămână. Creșterea dramatică a numărului de lansări ar avea un impact negativ asupra stratosferei și a mediului Pământului în general, accelerând efectul de seră. O altă mare necunoscută este rezistența organismelor umane la solicitările zborurilor spațiale sau ale traiului îndelungat pe Lună, Marte sau pe stații orbitale. Întrebarea principala pusă de mulți experți sau comentatori este etică și socială: este sănătoasă concentrarea deciziilor privind explorarea spațială și poate chiar viitorul omenirii în mâinile sau creierele a doi sau foarte puțini oameni? Răspunsurile simpliste trebuie evitate. Ei sunt oricum puternici economic, în urma averilor imense pe care le-au acumulat. Care ar fi alternativele? Decizii politice, ca în precedentele faze ale cursei pentru explorarea spațiului extraterestru? Sunt deciziile politicienilor mai educate sau mai orientate spre binele comun al omenirii? Viitorul va spune. Până atunci, să urmărim împreună aceasta nouă fază a războaielor stelare.
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’
Darren Aronofsky is accustomed to surprise us. Starting with his directorial debut with ‘Pi’, going through the exceptional ‘Requiem for a Dream’ and ‘Black Swan’ to ‘The Whale’, including a few failures along the way, always original and uncomfortable. His latest film, ‘Caught Stealing‘ (2025) written by Charlie Huston who adapted his own novel for the screen, surprises precisely because … it doesn’t surprise. The film seems to be inspired by the creations of the Coen brothers or Tarantino, themselves innovative and different filmmakers from one film to another, but the feeling of ‘déjà vu’ cannot be avoided.
The hero of the film is Hank Thompson, a former baseball player whose career was interrupted by a car accident that comes back to haunt him in nightmares, an accident in which he lost not only his physical abilities but also his best friend. The relationship with Yvonne, an emergency services paramedic, seems like a chance for him to recover and to get rid of alcoholism. A neighbor leaves his cat in his care during a hasty departure to London to take care of his sick father. What follows will completely change the life of the film’s hero and will end the lives of many around him. The friend’s departure was perhaps an escape, gangs of murderous criminals and corrupt police officers are at war in search of a large sum of money whose (real) key is somewhere in the neighbor’s apartment. The feline will play an important role in the story.
The script is written pacely and something surprising always happens, but the story itself is not the most successful part of the film. The characters are interesting, they evolve and offer interesting facets even when they take on stereotypes. The atmosphere of southern Manhattan in 1998 is very well rendered, a few years before it turned into a rich bohemian area and with the twin towers still dominating the landscape. Austin Butler shines in the lead role, creating a complex character, who at the end of the film is completely different from the one at the beginning. The entire cast does its job with professionalism, highlighting the story with pace and surprises, and the black humor that makes this quite violent film funny at the same time. The cat deserves the not yet defined Academy Award for the four-legged actors. The only element that was missing was the originality that we expected from a Darren Aronofsky film, but that does not mean that ‘Caught Stealing‘ is not a very successful entertainment.
‘Weapons‘ belongs to a genre of cinema that is not at all among my favorites. The story could very well have been inspired by a novel by Stephen King, but it is actually an original script written by director Zach Cregger, on his second attempt as a screenwriter and director in the ‘horror’ genre. There is also some witchcraft mixed into the story, but what I dislike the most is the fact that children are involved in the story. Movies with this kind of mixture have to be very good to like them. Well, ‘Weapons‘ is very good and I liked it.
The action of the film reminded me of several television mini-series, including the excellent French production ‘Les revenants’. In a small town in deep America, one night at 2:17, 17 children disappear. They are all from the same class, Mrs. Justine’s. Only one little boy named Alex does not disappear. Alex and Justine are investigated by the police, who fail to find any logical thread that can clarify the situation. In the absence of explanations, the suspicions of the parents and the other inhabitants of the town turn to Justine. The lonely woman has her own problems, but she does not seem to be involved. The narrative evolves non-linearly, the points of view of the narrators change, from Justine and Alex to one of the police officers investigating the case, to the school principal, to a drugged tramp who happens to be in the vicinity and to Archer, the father of one of the missing children. As the narrative progresses and the different perspectives offer new clues, the explanations become increasingly unsettling and implausible.
The narrative that is completed from different perspectives is already a classic procedure. Kurosawa, Ridley Scott or Gus Van Sant have used it. Zach Gregger uses it intelligently and builds a story that makes sense provided you accept the conventions of the cinematic genre. The introduction is excellent, it creates tension and expectations. The development introduces the main theme (which I will not reveal) and does it effectively. The last part exposes the solution, and here I was a little disappointed, as if from such an intelligent narrative I expected a slightly more complex solution. Julia Garner is excellent in the main role of the teacher, and Josh Brolin does what he does best. This film brings the psychological horror thriller back to the attention of the audience. Cell phones aside, ‘Weapons‘ could have been produced in the ’70s or ’80s. It was made now and brought back to life a genre that has not produced many quality films in recent decades.
Either I haven’t seen or I don’t remember seeing ‘The War of the Roses’, the 1989 film that was the first screen adaptation of Warren Adler‘s novel, starring Michael Douglas, Kathleen Turner and Danny DeVito, so I can’t contribute with anything to the discussions about the opportunity of the remake called ‘The Roses‘, with a script written by Tony McNamara and starring two of the best or among the best British actors today – Benedict Cumberbatch and Olivia Colman. So I will only be able to say about what I saw, which is a sparkling and witty comedy, with brilliant dialogues in many moments, about a couple in which the partners love each other so much that they end up hating each other to death, leading their marriage to a divorce extreme in every way. It is a film in which the actors and the quality of the text manage to overcome the predictability of the relationship that is exposed to us on the screen, and in which the couples who love each other and live happily ever after and those who have loved each other and broken up have a good chance of recognizing themselves to the same extent. The director is Jay Roach, with a fame built up from the Austin Powers comedies but also from the more serious ‘Bombshell’.
Theo is an architect on the rise, Ivy is a chef. Both are top-notch professionals, ambitious and passionate about their jobs. They meet in London a moment before she leaves for the United States, experience a ‘coup de foudre’ and decide to leave together. Ten years later we find them installed on the shores of California. He is already quite famous and is preparing the inauguration of the avant-garde building of a museum on the oceanfront. She runs a small seafood restaurant, which is not very successful, but which leaves her enough time to take care of her two twins, a boy and a girl. Fate decides that things will happen differently than planned. An unusually intense storm destroys the building designed by Theo, but – due to the road closures – brings ‘captive’ customers to Ivy’s restaurant. Among them is an influential food critic, who writes a laudatory article and launches the chef’s national career. Theo’s bad luck coincides with Ivy’s good luck. She will now be busy bringing money into the house, while he will dedicate time to the children, transforming them into champions of sports and healthy eating. These changes slowly crack what seemed to be a perfect marriage. The villa that Theo had designed for the family becomes the setting and the main object of discord. The intensity of hatred grows and ends up competing with that of love. Which of the two sentiments will prevail?
‘The Roses‘ will satisfy many categories of viewers. Serious themes such as the reality of gender inequality even in the most liberal professional environments in today’s world or the balance between life and profession in our hectic and competitive society are treated relaxedly and with humor. I was especially pleased by the presence of the two main protagonists, who manage to be sparkling, witty and funny both separately and especially together. I also noticed Kate McKinnon in the risky role of a hilariously annoying girl. The script can be criticized for heading towards a somewhat predictable romantic comedy ending, but I still recommend that viewers wait for very the last scene before giving a verdict in this regard. The excellent trailer was a promise that ‘The Roses‘ would be the best comedy of the summer. It wasn’t exactly like that, but it is certainly a film worth seeing.
Tudor Platon is part of the select club of filmmakers who seem to have spent their childhood with a camera in their hands, and who thus had the opportunity very early on to film the world and the people around them. Naturally, their families became the main characters in the filmed and accumulated materials. In a discussion with the audience, the director and cameraman, who is known today, confessed that he had over two hundred hours of filmed material at his disposal from which he selected and structured ‘O familie aproape perfecta‘ – an original documentary in which the main heroes are his parents, his girlfriend who became the mother of their first child (Carla Fotea, who is also one of the film’s producers) and the director himself. We are therefore dealing with a family documentary, a sub-genre that has recently gained popularity in world and Romanian cinema (‘Tata’ by Radu Ciorniciuc and Lina Vdovii was produced around the same time).
Among the first sequences of the film is an episode filmed with an amateur camera many years ago. Tudor’s parents are at a party. The children ask them to kiss, ‘as a memory’. They do so, with great restraint, briefly and without tenderness. Something already seems not to be working in their relationship, so the following episodes, closer to the present, which describe their decision to separate or at least to live separately after 30 years of marriage, do not come as a surprise. Tudor and Carla are then at the beginning of their relationship. They are of a different generation, communicate much more, try to discuss problems, although words are not easily spoken even between them. As the parents move away and build their separate universes, the young people get closer. We witness a marriage (or a long-term relationship) proposal. Next comes the pregnancy, the first child, the first depressions and crises that they hope to overcome and overcome differently than the generation before them.
The film is built from dialogues and silences that flow smoothly, seemingly without a script or directorial intervention. And yet, upon careful analysis, questions cannot be avoided. The very presence of the cameras changes the way those in the lens behave. How did the child’s hobby influence family life and how intimate can a filmed intimacy be? The parents’ confessions shed light on how the nature and family atmosphere in which they were raised influenced their lives and their own family relationships. Each generation has set out to be different from the previous one, to learn from the mistakes of their parents, but is this always possible? The characters are looking for alternatives, ways to escape from a closed system of relationships, self-knowledge through faith, through esoteric spiritual searches, through the experience of motherhood and fatherhood. The film flows slowly, emotionally charged scenes alternate with those with symbolic value and there is enough time for the audience to put their ideas in order, but also to formulate questions. I don’t know exactly what audience the film is aimed at, but those who choose to see it will have a unique experience.
Am făcut parte din generația a cărei copilărie a fost lipsită de LEGO. Jocul nu era importat în România comunistă. A fost, de altfel, distribuit foarte puțin în Europa de Răsărit înainte de 1989. Se oprea sau era oprit undeva la Cortina de Fier până în ultimii ani de existență a regimurilor comuniste. Am avut șansa să mă joc însă cu Meccano, concurenții britanici din metal și cu șuruburi ai lui LEGO, asta deoarece tata prinsese pe la sfârșitul anilor ’50 o călătorie de lucru (‘delegație’) în Cehoslovacia unde acel joc putea fi cumpărat. Când am trecut Cortina și copiii mei au ajuns la vârsta de joacă, seturile LEGO (și varianta DUPLO pentru cei mai mici) au fost printre primele lor jucării. S-au îndrăgostit de ele, au crescut cu ele, au continuat să se joace construind și creând, au transmis pasiunea și copiilor lor care sunt nepoții noștri atunci când aceștia au venit pe lume. Și m-au molipsit și pe mine. Trăim deci și noi în Imperiul LEGO.
‘LEGO: istoria unei afaceri de familie’, apărută în 2023 în colecția ‘Biblioteca RAO’ a editurii RAO, este o istorie oficială sau în orice caz autorizată și scrisă cu colaborarea familiei fondatoare a firmei LEGO. Autorul este Jens Andersen, născut în 1955, un autor danez specializat în biografii. Printre alte cărți ale sale găsim volume dedicate membrilor marcanți ai casei regale daneze sau scriitorilor celebri din spațiul scandinav cum ar fi Hans Christian Andersen sau Astrid Lindgren. Traducerea cărții, apărute în prima sa ediție în 2021, îi aparține Mihaelei Neacșu. Este o carte frumoasă și compactă, ilustrată copios, de o calitate editorială demnă de marca LEGO.
Fiecare dintre cele zece capitole ale cărții acoperă un deceniu din istoria micii afaceri de familie care a devenit într-un secol Imperiul LEGO. La începutul cărții, o ilustrație foarte utilă prezintă o secțiune din arborele genealogic al familiei Kirk Christiansen (ortografie schimbata în timp în Kristiansen), întemeietorii, liderii și proprietarii până astăzi ai firmei. Am revenit de multe ori în timpul lecturii la această pagina, pentru a-mi aminti numele fiecăruia dintre personajele evocate și a situa în timp cele patru generații prezente în diagramă. A cincea, care nu este prezentata grafic, se pregătește în acest deceniu să preia responsabilități în conducerea și operațiile companiei. O parte din text reproduce amintirile membrilor familiei împărtășite autorului și cititorilor, dar în special cele ale lui Kjeld Kirk Kristianen, liderul firmei în a treia generație.
Povestea familiei și a afacerii este strâns legata de localitatea Billund, un cătun care în perioada Primului Război Mondial avea cam o sută de locuitori. Aici s-au stabilit în 1916 tinerii căsătoriți Ole Kirk (1891 – 1958) și Kristine Christiansen. El a întemeiat un atelier de tâmplărie și afacerea a început să meargă destul de bine. Locația geografică era bună, atât pentru producția locală cât și pentru export, Billund fiind de vreo 150 de kilometri de granița cu Germania. Harnic și priceput, Ole Kirk și-a câștigat rapid reputație și clientelă, lucrările sale excelând prin calitatea materialelor și a execuției. În calitate se afla sursa uneia dintre constantele produselor firmei care au stat la baza succesului ei:
‘Materia primă, lemnul de fag, era de calitate superioară. Nu era tăiat înainte de a fi livrat în Billund, unde era curățat și uscat la aer, apoi spălat şi uscat în cuptor. Încă de la începuturile sale, în 1932, LEGO a produs numai jucării de înaltă calitate şi rezistente. Calitatea se vinde singură, era convingerea lui Ole Kirk. După cum suna sloganul unei companii germane, producătoare de ursuleți de pluş, „Când e vorba de copii, doar ce e mai bun este suficient de bun”. (pag. 64)
Priceperea lui Ole Kirk avea să fie reflectată și în felul în care și-a construit atelierul și casa, combinând modernitatea cu eficiența:
‘KJELD: „Într-un fel, bunicul însuşi a proiectat casa. Arhitectul doar i-a urmat instrucțiunile. Știa exact cum voia să arate, dar sigur că a sfârşit prin a fi mult prea mare, chiar şi pentru doi adulți, patru copii şi un număr variabil de meseriaşi care locuiau cu ei. Însă toate proiectele bunicului au fost aşa, întotdeauna. Totul trebuia să fie măreţ şi, mai târziu, el şi tata au avut discuții pe tema asta. Întrucât casa era prea mare, încă de la început, au închiriat primul etaj. La parter, pe lângă încăperea – expoziție, cea care dădea către stradă, mai era un birou şi, în cealaltă parte a casei, o sufragerie, un dormitor şi bucătăria. Casa există şi acum, chiar în mijlocul oraşului, peste drum, în diagonală faţă de LEGO House, şi este nu doar un monument închinat lui Ole Kirk Christiansen şi operei sale, ci şi modelului contemporan de construcție danez.” (pag. 34)
Billund a rămas până astăzi locul unde sunt concentrate sediile principale ale firmei și o parte dintre atelierele în care sunt visate și proiectate liniile de produse viitoare. Legătura dintre firmă și comunitate a fost continuă. Din acest punct de vedere, LEGO este nu doar o afacere de familie ci și un exemplu de firmă care în condițiile capitalismului liberal are o contribuție esențială la dezvoltarea localității și regiunii în care operează. Pe lângă faptul că a creat și asigură în continuare mii de locuri de munca, LEGO a făcut din Billund un reper turistic și a întemeiat aici instituții și obiective care altfel nu ar fi existat, cum ar fi al doilea aeroport ca mărime al Danemarcei după cel din Copenhaga sau Parcul LEGO. Primarul orașului de astăzi este – ca și primarii de acum o sută de ani – primul care primește raportul cu rezultatele și cifrele de afaceri anuale ale companiei. În statutul firmei de astăzi există clauze explicite prin care directorul general poate fi doar danez. În condițiile unei expansiuni globale și în limitele legislației europene, LEGO dorește să păstreze cu mândrie caracterul național danez al afacerii.
Micul atelier de tâmplărie din anii ’20 ai secolului trecut s-a dezvoltat permanent, dar a avut și perioadele sale de încercări, cauzate de condițiile politice și economice exterioare (războaiele, crizele economice) sau de evenimente catastrofale cum ar fi decese în famila Kristiansen sau incendiile care de câteva ori au devastat fabricile și depozitele. Catastrofele și crizele au găsit de fiecare dată răspuns. Inventivitatea și dârzenia de caracter i-au ajutat pe membrii dinastiei Kristiansen să găsească soluții creative și să le transforme cu muncă și pasiune în realitate. Marea criză economică din anii 1929-33 l-au determinat pe Ole Kirk să-și reprofileze afacerea pe confecționarea de jucării, iar condițiile economice nefavorabile de după Al Doilea Război Mondial l-au împins pe liderul și proprietarul firmei să caute alte materii prime și să descopere în materialul plastic destul de rezistent și ușor de fabricat în cantități mari formula ideală pentru produsele sale.
‘La începutul verii anului 1947 însă, a avut loc un eveniment decisiv în istoria LEGO. Un domn pe nume Printz, directorul executiv al companiei Hoffman & Co., cel care îi vânduse lui Ole Kirk maşina Windsor SH, a efectuat o vizită în Billund. Venea din Anglia şi aducea cu el o cutie plină cu nişte cuburi mici din plastic colorat, ca nişte cărămizi, pe care le văzuse la Târgul Industriei Britanice, la Londra. Poate, a sugerat el, LEGO încerca să producă ceva similar, odată ce maşina Windsor ajungea în Danemarca şi era instalată în fabrică?
Ole Kirk a fost vrăjit de cărămizile englezeşti, goale pe interior şi cu cepuri pe exterior. Cu o mână de asemenea piese, orice copil putea imita un zidar adevărat. Totodată, a observat pe loc calitatea superioară a materialului. Plasticul era mult mai rezis- tent decât lemnul şi mult mai igienic, pe lângă că era mai uşor şi mai rapid de produs. Spre deosebire de lemn, plasticul nu trebuia curățat, uscat, frezat, şlefuit, vopsit, lăcuit şi, în cele din urmă, asamblat cu şuruburi, cuie şi etichete. Şi, în vreme ce o bucată de lemn trebuia să treacă prin nenumărate mâini şi etape de prelucrare, plasticul părea făcut pentru producția de masă, rapidă, de către o maşină operată de un singur om.
În fabrică, angajații au băgat de seamă că şeful lor zornăia ceva în buzunar, cu prilejul vizitelor zilnice în ateliere. Orla Jørgensen, de la contabilitate, şi Bernhard Bonde, de la atelier, şi-au amintit că acesta le arătase nişte cărămizi mici, colorate, din plastic. I-a întrebat dacă le considerau potrivite pentru copiii danezi.’ (pag. 104)
Ideea pieselor modulare (‘cărămizile’ LEGO) îmbinate cu cepuri fusese preluată dintr-un brevet britanic, dar acestora li s-au adăugat tuburile interioare care asigură îmbinarea perfecta și rezistența structurală care aparțin mărcii daneze. Metoda a fost brevetată de LEGO în 1958. Cel care avea să dezvolte ideea avea să fie Godtfred, fiul lui Ole Kirk, care preluase pe la mijlocul anilor ’50 conducerea operațiilor:
‘KJELD: „Elementul inovator al Sistemului de Joc LEGO era faptul că, dintr-odată, dispuneai de o gamă largă de articole de construit. Acesta era conceptul de bază al tatei, că sistemul trebuia să fie un ansamblu coerent de elemente care se potrivesc în orice situație. Cărămizi diferite, cumpărate cu seturi diferite, se vor potrivi întotdeauna între ele. Spre bătrânețe, când eu conduceam compania, tata a început să critice faptul că adăugam prea multe elemente. Spunea că ne grăbim şi că invenția lui devenise mult prea diversificată. Voia să ne limităm la cărămidă şi nimic altceva. Aceasta a fost poziția lui încă de la început, în 1955, împreună cu convingerea conform căreia copiii își dezvoltă creativitatea prin intermediul jocurilor de construcție.’ (pag. 135-136)
Cititorii îi vor cunoaște pe rând pe cei patru bărbați care au condus firma de-a lungul a aproximativ un secol de istorie, de la Ole Kirk (1891 – 1958) întemeietorul, continuând cu Godtfred (1920 – 1995) care fusese desemnat de tatăl său drept moștenitor și care a condus firma împreună cu cei trei frați ai săi, urmat de Kjeld (n. 1947) și de fiul său Thomas (n. 1979), care au încercat cariere independente în alte domenii de activitate, revenind după o vreme pentru a contribui la progresul companiei în vremuri nu odată complicate. Studiind profilul psihologic al acestora putem vedea că este vorba despre oameni harnici și talentați, crescuți în spiritul și valorile comunitare și de familie specific protestante și scandinave, dotați cu inventivitate și deschidere față de nou. Cei din primele generații erau auto-didacți, urmașii lor au urmat studii formale, fără însă a excela sau a căuta să urmeze cursurile instituțiilor academice cele mai de prestigiu. Un rol important l-a jucat credința. Ole Kirk făcea parte din ‘Indre Mission’, o organizație creștină luterana cu orientare conservatoare. În primele decenii ziua de munca începea cu rugăciuni, și cam toți cei care dețineau funcții de răspundere aparțineau aceluiași profil religios. Aceasta monocultura religioasa a fost abandonata la un moment dat, însă credința, exprimată explicit și ca sistem moral de referință a jucat permanent un rol important. La extrem, în momente de criză, lucrurile se întâmplau așa:
‘Pe lângă toate acestea, aveau probleme cu comanda lui Olesen. Trebuia să fi fost ridicată în august, în schimb, se acoperea de praf pe rafturile atelierului. Ole Kirk crezuse că afacerea era sigură, dar a aflat că Olesen dăduse faliment. Ca întotdeauna când avea nevoie de ajutor divin, Ole Kirk a căzut în genunchi şi i-a încredințat Domnului problemele sale, iar Acesta i-a arătat calea. A doua zi s-a trezit devreme, a încărcat Fordul cu comanda neridicată a lui Olesen, le-a cerut băieților să aibă grijă unii de alții şi a plecat să încerce să vândă el însuşi jucăriile, din magazin în magazin şi din cooperativă în cooperativă.’ (pag. 52)
Începând cu mijlocul secolului 20, LEGO s-a poziționat mai întâi ca lider pe piața jucăriilor și și-a extins domeniile geografice de activitate în Europa și în Statele Unite. Globalismul nu intrase încă în vocabular când proprietarii au decis că LEGO nu trebuie să fie doar o firmă daneză care exporta în lume ci o companie internațională cu centrul în Danemarca. Concepția și ideile fundamentale au evoluat și ele de-a lungul timpului, dar totdeauna a fost vorba despre o succesiune de evoluții și nu despre revoluții. Concepția modularității și a sistemului a stimulat inventivitatea punând în centru ‘cărămizile’ care sunt baza construcțiilor LEGO. S-au adăugat de-a lungul timpului figurinele și au fost diversificate categoriile de vârstă cărora li se adresau jocurile. Ideea era de a-i păstra pe copiii care cunoscuseră jocul la vârste fragede cât mai multă vreme drept consumatori, dacă se poate pentru toată viață, pentru ca aceștia, mai târziu, devenind părinți să transmită pasiunea copiilor lor. Au fost deschise parcurile LEGO și hotelurile LEGO, iar rețeaua de magazine LEGO numără astăzi peste 1000 de locații în întreaga lume. După ce timp de multă vreme au fost evitate sau selectate cu zgârcenie colaborările și parteneriatele, LEGO a deschis în ultimele decenii porțile unor conlucrări extrem de benefice cu mărci diverse, de la Mac Donalds la Star Wars. Mai recent, parteneriatul cu Barbie a permis recuperarea unui public pe care firma multă vreme nu l-a abordat optimal, cel al fetițelor. Daca LEGO are o ideologie fermă care evoluează foarte încet, oamenii de afaceri care ghidează firma au dat dovadă totdeauna de deschidere și flexibilitate, ceea ce a permis progresul aproape continuu al afacerii. Pentru mine, care am lucrat în mediul corporatist american, este foarte interesant de comparat metodele și cultura de firmă a lui LEGO cu ceea ce am cunoscut eu în cariera mea. Danezii au avut de-a face în ultimele decenii cu piețe diverse și cu expansiune globala precum toate marile firme internaționale. Vocabularul lor corporatist este similar și procesele de consolidare, optimizare, economii și redresare în perioade de criză sunt similare. Reducerile de personal însă au fost făcute cu multă grijă, pentru păstrarea relațiilor de muncă și a atmosferei de conlucrare, chiar și atunci când LEGO nu mai era de mult o mică afacere familială în care patronii cunoșteau pe fiecare dintre salariați.
Fiecare dintre generații și-a adus contribuția sa specifică la adaptarea la schimbările externe, extinderea operațiilor și evoluția modelului de afacere. Începând cu anii ’80 ai secolului trecut viața copiilor s-a schimbat radical odată cu apariția consolelor de jocuri și cu un deceniu mai târziu a Internetului, ceea ce a dus la modificări radicale și pe piața jocurilor și a jucăriilor. LEGO s-a aflat în situația unei părți a industriei hi-tech, problema principală fiind reorientarea prin identificarea și definirea precisă a competiției. Felul în care un producător de jucării fizice se confruntă cu un public din ce în ce mai imersat în spatiu virtual internetic este o parte dintr-un dialog în care lumea copiilor, dar nu doar cea a copiilor, este implicată pentru a stabili stilul de viață și de activități al omenirii în epoca comunicațiilor rapide și a conectivității universale. Are LEGO, devenită lider comercial mondial și una dintre mărcile globale cele mai cunoscute, uneltele necesare pentru a se confrunta cu schimbările din mediul de afaceri și cu marea provocare a Inteligenței Artificiale? Viitorul o va spune. Deocamdată, din informațiile furnizate de Jens Andersen, răspunsul pare a fi pozitiv. Reorganizarea profilului corporației, incluzând separarea liniilor comerciale, operaționale și de afaceri, este un prim pas al unui plan de termen lung. Restul răspunsului va veni în anii următori, urmărind evoluțiile pe piață și tranziția dintre a patra și a cincea generație de proprietari și lideri. Cert este că intenția, deocamdată cel puțin, este ca LEGO să rămână o afacere de familie.
Dacă sunteți pasionați de LEGO, această carte nu trebuie să vă scape. Chiar dacă nu sunteți fani ai cărămizilor colorate și constructori ai fabuloaselor modele care pot fi realizate din ele, ‘LEGO: istoria unei afaceri de familie’ are potențialul să vă intereseze ca o pagina de istorie a dezvoltării unei afaceri globale întemeiate și crescute într-un secol agitat, care are ca beneficiari pe cei care au cea mai serioasă îndeletnicire: jocul.
Any new Wes Anderson film is a stylistic and visual experience that should not be missed. ‘The Phoenician Scheme‘ is no exception, even if the director changed the cinematographer who accompanied him in the previous films, choosing to collaborate this time with Bruno Delbonnel, a renowned cinematographer, but who is on his first film directed by Anderson. The director’s visual brand is very present. Beyond the aesthetic emotion, however, I must say that ‘The Phoenician Scheme‘ left me completely cold. I will make a comparison that may seem strange. My relationship with Victor Vasarely’s Op Art is about the same. I appreciate it aesthetically, I am interested in the conception, but it does not create any feeling for me.
The story (written in collaboration with Roman Coppola), to the extent that the story in the film matters, describes the end of the career and perhaps the repentance of a caid from the 1950s, an international conman, who decides to invest his entire fortune in the development of a region vaguely defined as Phoenicia. To do this, he tries to gather help and financial participation from his family and his business and crime partners, while his enemies from the underworld or from the governments of the world try without interruption to liquidate him. The attempts fail one after another, but each of them triggers a transcendental experience that brings him closer to the gods of different religions. As heir to the business, he chooses his only daughter to the detriment of any of his nine sons, the only problems being that he is possibly responsible for her mother’s death and that paternity is not too certain either. Oh, yes, there would be another problem, the daughter is about to become a nun. Will the father educate his daughter in the management of a global business financed with money from crime or will she be the one to bring the gangster to repentance? Watch, and if you can endure until the end, you will find out.
As in all of Wes Anderson‘s films of the last decade, the cast is fabulous and could feed the credits of ten great Hollywood productions. In the lead role, the extraordinary Benicio Del Toro suffers and enjoys at the same time. The female lead role, that of the heiress of the crime empire that turns into an empire of virtue while she from a nun becomes a princess heir, is played by Mia Threapleton who is practically at her debut in a consistent role in a feature film. She is Kate Winslet’s daughter and if she continues to act like she did here, we will soon be saying about Kate Winslet that she is Mia Threapleton‘s mother. As for the rest of the cast, our sole complain can be that any of the 20 or so stars who appear on screen for between a few seconds and a few minutes doesn’t have a more consistent role, but it’s probably already a status thing in Hollywood to star in a Wes Anderson film. The cinematography and sets are a constant source of visual pleasure. There are many details to notice in this film in which cabotinism and physical humor are constantly combined with cultural quotes and texts or subtexts with substance. For example, at the end, when the credits roll, we can also see a series of paintings with religious themes by Renaissance masters. I think many scenes including the hero’s transcendental dreams are inspired by those paintings. ‘The Phoenician Scheme‘ may belong to that category of films that can be deciphered and enjoyed on a second viewing, but I don’t really have the habit of rewatching films, especially ones like this that I confess didn’t make me care at all during the viewing. It’s also possible that I’m the one to blame and it’s about my personal problem with Wes Anderson and especially his latest films.
They say that to assess the skills of a director, it is good to see not only his best films, but also those that for one reason or another failed with the public or in the eyes of critics. ‘Les innocents aux mains sales‘ (English distribution title is ‘Dirty Hands’) from 1975 is not considered among Claude Chabrol‘s best films. It is a ‘film noir’, the story of a marriage in crisis and of a murder that does not go as planned, with a story that reserves many surprises for the audience throughout the two hours of screening. Apparently, Chabrol seems to have tried to make a classic passion thriller, but his ambitions and obsessions are, as usual, far beyond the crime story.
Julie, a woman as beautiful as Romy Schneider, is married to Louis, a businessman 18 years older than her. The couple lives in a villa on the Côte d’Azur, after the husband has retired from business. The two have separate rooms and do not have intimate relations. Is Louis impotent because of the heart disease that led him to retire or because of excessive alcohol consumption or maybe just because the passion, if it ever existed, has died out? The fact is that Louis is drunk most of the time, while Julie is bored enough to start a relationship with Jeff, a neighbor who is an unsuccessful writer. Julie and Jeff plan to kill Louis and camouflage the crime as an accident. Plans of this kind generally do not work out, and in this case too, many surprising events will follow, with the reappearance of characters considered missing, with love flames that die out and reignite, with a talkative lawyer who manages to get his client suspected of murder out of trouble, and with two detectives who guess pretty much everything that is happening but never have any evidence.
Julie is the only female character in the film, I have the impression that no other woman appears in any frame in ‘Les innocents aux mains sales‘ apart from her. The role of a beautiful, single woman who has to survive in a world of men, with laws written for men and enforced by men, suits Romy Schneider perfectly. At 37, she was at the peak of her beauty and already after over 20 years of career. The film is well written, the story flows smoothly and there are enough twists and turns to keep the audience’s interest constantly awake. Chabrol explores here again the mystery of female psychology and, as in many of his other films, does not serve the audience with solutions on a platter, leaving them to decide for themselves: who does Julie really love? How guilty is she? Two formidable scenes stays in my memory. One of them begins with a close-up of the heroine, who is cornered by two investigators who ask her aggressive questions and insinuate that she is an accomplice in the murder. The frame gradually widens to include the two policemen and the lone woman, confronting them, between them. The second memorable scene is that of the investigation at the examining magistrate, in which the wonderful actor who was Jean Rochefort gives a real recital. It is, I think, one of the best scenes of his career. I was less thrilled with the other male roles in the film, including that of Louis played by Rod Steiger. Chabrol seems to have been less inspired than usual in his casting this time. Even though the production is not the best, there are enough interesting moments in ‘Les innocents aux mains sales‘ for which the film is still worth seeing today.
