‘Mademoiselle de Joncquières‘ (or ‘Lady J.‘ as sounds the title under which it was distributed in English, avoiding the difficulties of French spelling), the film made in 2018 by Emmanuel Mouret was a pleasant surprise. I confess that I had not seen any film by this French director before and that I was a little reluctant when reading that it was a gallant-romantic story from the 18th century, a free adaptation of a novel by Diderot. The presence in the cast of Cécile de France an actress I like, as beautiful as she is intelligent, convinced me to see the film. I sat down in front of the screen for her, I got much more.
The Marquis de Arcis (Edouard Baer) is one of those men of his century who inspired the character of Don Juan, the womanizing serial conqueror of female hearts. Madame de la Pommeraye (Cécile de France) is a beautiful and intelligent widow, who gives in to the charms of the conqueror to be abandoned when he gets bored and moves on to the next target. Together with her friend and confidante Lucienne (Laure Calamy), she devises a plan of revenge involving Madame (Natalia Dontcheva) and Mademoiselle de Joncquières (Alice Isaaz), mother and daughter, impoverished women forced into prostitution. The conflicts and intrigues of the nobility cause suffering to the other people, but the consequences will be borne by all.
What are the secrets to the success of this version of the story of ‘Mademoiselle de Joncquières’? First of all, cinematography. Both the natural landscapes and the interiors are composed with style and attention to detail, reminiscent of late Baroque paintings. The color palette is superb, and the costumes fit into landscapes and interiors. Emmanuel Mouret did not necessarily pursue authenticity, the costumes and sets being more a representation of the way we imagine the 18th century France before the revolution than a historical reconstruction. He spared his characters from wearing wigs, which was a must at the time, and let Edouard Baer wear a beard that dates back the centuries before and after the 18th century. However, the characters are authentic in the way they move and especially in the way they speak. Taking over the dialogues from Diderot and other Enlightenment authors, the screenwriters managed to create an elegant and expressive atmosphere. The acting is all excellent, and the only reproach I would bring to the script and production is the weakness of the two female characters from the ‘lower classes’ – Madame and Mademoiselle de Joncquières. They should provide a realistic counterpoint to the fairytale life of the nobility, describing the economic and social chasm that was the main cause of the French Revolution. Unfortunately, they don’t have enough screen time or text of the same intensity and quality as the rest of the characters. We will surely will meet Alice Isaaz, the beautiful and talented young actress who plays Mademiselle de Joncquières, in many films in the future, and I hope that they will be at least of the quality of this production.
I’m not much of a fan of melodramas. Most movies in that genre leave me indifferent at best, and unwillingly amuse me in the worst cases. However, there are exceptions, and in those cases the effect may be the opposite. In rare cases, in quality movies, the melodramatic effect works very well for me. This is the case of ‘Chère inconnue‘, a film made in 1980 by Israeli director Moshé Mizrahi, during the French period of his career, bringing to screen a novel written by Bernice Rubens, and starring three of the most formidable actors in French cinema at the time. The very uninspired English title under which the film was distributed was ‘I Sent a Letter to My Love‘.
The story takes place somewhere near Brest, in a house on a cliff on the shores of the Atlantic Ocean, which could very well be the setting for a thriller directed by Hitchcock. By the way, I think that the master of suspense would have liked this story. Louise (Simone Signoret) and Gilles Martin (Jean Rochefort) are a sister and brother, 50+ years old, living together. He is disabled since childhood, she dedicated her life to his care. Yvette (Delphine Seyrig), who is their close friend, brings them fresh bread every morning and discusses the day’s news with them. None of the three are married, life almost passed near them, but the flames of their passions are not completely extinguished. When Louise tries to find – using an imaginary identity – a sentimental relationship, using the ads in the newspaper publicity, she is surprised that the one who answers is Gilles. An aparent idyll flourishes in the correspondence between the two, which becomes more and more dangerous, especially after Gilles wants to meet personally the mysterious stranger with whom he had begun to fall in love.
A side comment. This film, made in 1980, is one of those that highlight the huge changes brought about by mobile telephony and the Internet in the way of inter-human communication. The relationship advertising in newspapers, the letters sent in envelopes, the mailboxes (made of tin!) and the ‘post restante’ mail at the post office have almost completely disappeared from our lives in less than a generation. If it were made today, the screenwriters of this film would have to completely rethink these details.
The story works well thanks to the intelligent, sensitive and humanly credible script and the exceptional acting performances. A real storm of feelings develops between the three characters. Behind the appearances of quiet, banal and conventional lives there is friendship, true love, and carnal passion. But nothing is declarative, spoken words do not express feelings, and even the words written under the cover of anonymity do not reveal everything that happens in the depths of souls. The melodramatic part is excellently dosed, and the tension of the relations between the characters sometimes reaches the thriller genre. Simone Signoret and Delphine Seyrig create two of the best roles of the mature periods of their careers. However, they are topped by Jean Rochefort, an actor of great finesse and with a special character and culture, who did not always have the chance to be distributed in roles up to his immense talent. Here he has the opportunity to show everything he can and knows, and he does it masterfully. Director Moshé Mizrahi proves with this film that he was one of the valuable filmmakers of his generation, despite the fact that his filmography, developed on three continents, did not have many peaks. No doubt, ‘Chère inconnue‘ is one of them.
‘Kin-dza-dza!‘ is a 1986 science fiction production of the Soviet film studios Mosfilm, directed by Georgian director Georgiy Daneliya. If we didn’t know anything about this movie and if it was spoken in English we could classify it in the category of low-cost movies with a crazy script that combines the pretext of science fiction with absurd comedy and social criticism. For the informed spectator, ‘Kin-dza-dza!‘ is much more. 1986 is one of the first years of the democratization of the Soviet Union. Director Georgiy Daneliya, who had seen many of his previous films censored and other projects stopped before they were made, was one of the first to use the atmosphere of openness (‘glasnost’ in Russian) to make a satirical and critical film about the Soviet society, the inequalities between the peoples of the USSR, the deprivation suffered by the population, the ecological disasters caused by forced industrialization. In this film, he combines the science-fiction tradition of Russian literature and cinema (Arkadi and Boris Strugatzki) with the social satire practiced in the first decades of Soviet history by Ilf and Petrov. The result is an original, funny and strange film that has rightly become a legend or ‘cult’ film if you wish (I’m not a fan of this term), unforgettable for those who know it, but also ignored by many others.
The movie begins in Hollywood style. Two Soviet citizens on a Moscow street press the wrong button on a strange device and suddenly find themselves on a desert planet in another galaxy. Vladimir Nikolaevich (Stanislav Lyubshin), the elder of the two, is an engineer or team leader in a Soviet factory, the younger one, Gedevan (Levan Gabriadze), carries a violin. Attempts to contact the Soviet embassy, of course, fail, and the Soviet moral and behavioral codes are put to the test. The inhabitants of the world they have reached master telepathy and intergalactic travel, but their society is divided into classes, and those belonging to the upper classes have almost supreme rights over the destinies of those of the lower classes or races. The language is reduced to a few words and one of them (‘ku’ if you are curious) can have thousands of meanings. Matches are at a great price, and the box that Vladimir Nikolaevich has in his pocket can buy a lot, including a trip between stars, while the violin will turn them into a kind of ‘performers’ of the planet’s inhabitants, although their musical talent seriously scratches the ears of earthly spectators. Those who lived through the era and those who learned about it will recognize many aspects specific to Soviet society, from the inequalities between the Russians and the other peoples of the Union to the ecological catastrophe transforming the planet into a huge desert, strewn with rusty industrial skeletons witnesses of a past industrialization, and with ships stranded in what was once a seabed. In 1986, it took not only talent but also courage to bring such a chain of subversive metaphors to the screen.
Georgiy Daneliya and cinematographer Pavel Lebeshev manage to create a consistent and effective cinematography, turning the lack of technical means into an artistic quality. Costumes are superb, among the best in post-apocalyptic cinema. Stanislav Lyubshin is a fine actor in the tradition of Soviet film, and the young Levan Gabriadze is so expressive that I can’t help but wonder why his filmography was limited to just a few films. The whole cast is great. ‘Kin-dza-dza!‘ is a reference film for the period in which it was made, but also a strange and funny entertainment, which tells a lot about the world then and … about today, because some things have not changed much.
Prima întrebare care mi-a venit în minte când am început să citesc ‘Tovarășa. Biografia Elenei Ceaușescu’, solida carte biografică pe care istorica Lavinia Betea a publicat-o la Editura Corint, în colecția ‘Istorie – Autori români’, în tandem cu biografia (și mai solidă, dublă ca număr de pagini) lui Nicolae Ceaușescu despre care am scris cu câteva săptămâni în urmă, este dacă acest demers științific și publicistic este justificat. Nu lipsesc personalitățile feminine care s-au impus în politică și în știință de-a lungul zbuciumatului secol 20. Unele dintre ele ca Indira Ghandi, Margareth Thatcher, Golda Meir au fost personalități remarcabile, au schimbat cursul istoriei popoarelor din care s-au ridicat, au condus perioade îndelungate destinele țărilor lor. Altele au fost consoarte active și vizibile ale soților lor – împărătese (Farah a Iranului) sau Prime Doamne (Eleanor Roosevelt, Jacqueline Kennedy). În fine, cel puțin două dintre personajele feminine ale lumii politice a secolului trecut (Isabel Martinez de Peron, Imelda Marcos) au trecut pragul dintre poziția de primă doamnă spre politica, încercând să devină succesoare ale soților lor. Niciuna dintre acestea nu a reușit însă performanța Elenei Ceaușescu. Plecată dintr-un sat românesc de câmpie, înarmată cu patru clase de studii elementare, devenită ‘primă tovarășă’ după ascensiunea lui Nicolae Ceaușescu la cârma partidului comunist și apoi a statului român, Elena Ceaușescu a ajuns să ocupe a doua poziție politică a tarii și să se impună ca academiciană și ‘savantă de renume mondial’. Persoana ei, acțiunile ei politice, influența pe care a avut-o timp de un sfert de secol în politica românească au avut un impact nefast asupra tuturor celor care au trăit acea perioadă. Ascensiunea și recunoașterea ei în politica națională și internațională, dar și în știința mondială este o performanță dar și un avertisment. Istoria se repetă daca lecțiile îi sunt ignorate.
Cartea Laviniei Betea oferă o multitudine de informații despre viața și cariera Elenei Ceaușescu, evitând în același timp diagnosticele psihologice și judecățile istorice. Primul și ultimul din cele 19 capitole se ocupă de procesul care a avut loc în ziua de Crăciun a anului 1989 într-o unitate militară, la Târgoviște. Retrospectiv privind a fost un simulacru de justiție, nul din punct de vedere procedural și legislativ, dar a cărui sentință a fost în consensul din acel moment al marii majorități a românilor, sărăciți, umiliți, oprimați politic în cele patru decenii de comunism. Restul capitolelor urmăresc cronologic viață și cariera Elenei Ceaușescu, într-un format similar celui folosit în biografia lui Nicolae Ceaușescu. Aparatul critic este ceva mai redus, dar și aici notele de subsol însoțesc aproape fiecare pagină a cărții. Sursele de documentare sunt arhivele partidului comunist și ale tribunalului militar, articole din presa vremii și reconstituiri istorice publicate în cele peste trei decenii trecute de la căderea comunismului, memorii, amintiri și interviuri ale autoarei cu politicieni dar și sau mai ales cu oamenii care au lucrat în serviciul cuplului Ceaușescu, volume de analiză, alte cărți ale autoarei și colegilor istorici. Una dintre dificultățile scrierii unei astfel de biografii este vizibilă din ponderea diverselor teme în capitolele cărții. Nu întotdeauna a existat material documentar sau suficiente informații demne de menționat legate de activitatea Lenuței (în multe locuri așa o numește autoarea în carte) mai ales în perioada 1948-1965. Lavinia Betea completează textul cu informații despre modul de viață al protipendadei comuniste – pe care o numește nomenklatura și bănuiesc că ortografierea cu ‘k’ este importantă – și despre viața de familie a cuplului Ceaușescu, inclusiv evoluția copiilor săi. Din acest punct de vedere volumul în discuție completează cu succes informațiile din cartea dedicata de autoare lui Nicolae Ceaușescu.
Nu se știu prea multe detalii despre copilăria și tinerețea ‘eroinei’. Documentele sunt disparate, amintiri nu a împărtășit, iar propaganda a adăugat legende incredibile și fără valoare istorică. În perioada comunistă anul nașterii era un ridicol secret de stat, ceea ce a dus la presupunerea că ar fi fost mai în vârstă decât soțul ei. În realitate, înscrisele primăriei comunei Petrești din județul Dâmbovița arată că s-a născut în 1919, la un an după Nicolae Ceaușescu. Tatăl, țăran mijlocaș, avea un magazin în care vindea printre altele bricege, și ca urmare a fost cunoscută în tinerețe ca Lenuța lui Briceag. Studiile s-au oprit la patru clase, în clasa a V-a s-a înscris dar nu a terminat-o. Autobiografiile academicienei de mai tărziu, scrise de mâna ei și rămase în dosarele de cadre, arată că avea probleme, târziu în viață, cu ortografia și gramatica limbii române. Ajunsă la București a lucrat croitorie și apoi s-a angajat în textile, dar a fost concediata din cauza activității comuniste. L-a cunoscut pe Nicolae, cu care avea să trăiască din 1939, desi s-au căsătorit doar în 1948, cu puține luni înainte de nașterea primului lor copil, Valentin. A fost o activistă minoră și multă vreme, până ce Nicolae a ajuns în funcții importante, nici măcar nu i s-a recunoscut stagiul de ilegalistă.
Schimbarea de statut a avut loc după preluarea puterii de către comuniști. Familia Ceaușescu a locuit întâi într-un apartament în Cotroceni, și apoi s-a mutat în cartierul protipendadei, cartierul Primăverii din nordul Bucureștiului. Totul pe socoteala Gospodăriei de Partid. Lavinia Betea este o expertă a istoriei acestui cartier și a populației de conducători și activiști comuniști care l-au ocupat după 1948.
‘Vechii proprietari ai caselor din Primăverii erau, după grila cadriștilor comuniști, din categoria burghezilor și mic-burghezilor. “Dezburghezirea” lor s-a făcut mai ales fară baze legale. “Poliția” intra în casă și înștiința familia respectivă că în câteva ceasuri trebuie să-și pregătească mutarea. …
… În fața fiecărei porți campa câte un autoturism sovietic, marca Volga, mașină de serviciu, și câte o Pobeda, de aceeași proveniență, pentru trebuințele de familie. Nici de magazine, nici de biserici n-a fost nevoie. Beneficiarii acestui regim erau aproximativ 350 de familii dintre locuitorii capitalei. … Locuințele celor din Olimpul partidului se repartizau gata mobilate și decorate. Exceptând lenjeria și garderoba proprie, chiriașii găseau toate cele de trebuință. Pentru ceilalți cetățeni, cartierul era unul interzis …
Odată cu aceste case, înalții activiști au preluat și obiceiurile de a fi serviți de personal specializat. Pe când țăranii care angajaseră argați sezonieri sau permanenți erau trecuți în categoria chiaburilor destinați exterminării ori reeducării pentru că practicau exploatarea, reședințele nomenklaturistilor au fost dotate cu șoferi, paznici, bucătărese, menajere și bone. Plătiți nu din veniturile celor pe care-i slujeau, ci de Gospodăria de Partid.’ (pag.113 – 114)
La data căderii comunismului, în decembrie 1989, cuplul Ceaușescu avea în spate 41 de ani în care cei doi trăiseră în lux, fără să plătească nimic din buzunarul lor. Întâi au avut la dispoziție o vilă, după 1965 patru vile (în Primăverii, la Snagov, Neptun și Predeal) și câțiva ani mai tărziu case de oaspeți în toate județele tarii. În acest timp aveau salarii uriașe pentru acele vremuri, și li se permitea și cumulul de salarii interzis altora prin lege. Nicolae Ceaușescu avea pe statele de plata vreo 40 de mii de lei pe lună, Elena Ceaușescu vreo 20 de mii, în timp ce salariul mediu pe economie era 2700 de lei. Neînțelegerea condițiilor reale în care trăiau marea majoritate a cetățenilor României era firească.
Intre 1948 și 1951 s-au născut cei trei copii ai viitoarei perechi prezidențiale. Elena a stat mai mult acasă în această perioadă, și activitatea ei politică s-a redus considerabil. Avea să reapară pe scena politică după 1965. Se ocupa de coordonarea echipei de slujitori care avea în grija vila și mai târziu vilele pe care familia le avea la dispoziție. S-a transferat pe post de laborantă la Institutul de cercetări în chimie, viitorul ICECHIM al cărei directoare avea să devina. Precum mulți dintre liderii comuniști dar și precum multe dintre soțiile lor, Elena Ceaușescu avea să urmeze o facultate, la fară frecventa, admisa fiind fară examen și fară studii liceale sau examen bacalaureat. Cu ironie, Lavinia Betea scrie:
‘ … activiștilor de la vârful partidului și angajaților din ministere li s-a trasat sarcina înscrierii în învățământul superior, la secția fară frecvență. A apărut astfel o practică inedită în istoria învățământului romanesc – meditația la biroul studentului cu profesori universitari. Pentru cei mai de sus, meditații acasă. Meditatorii nu s-au plâns de această “activitate obștească”. În locul conferințelor populare susținute prin diferite case de cultură și cămine culturale din tara … era de preferat vizita în biroul sau în reședință unui demnitar.’ (pag. 129)
După optinerea diplomei de inginer chimist, Elena Ceaușescu a fost reîncadrată ca cercetătoare științifică. Numele ei a început să apară pe comunicări științifice și ca autoare de cărți. La început ca făcând parte din colectiv, apoi prima pe lista autorilor, în ultimele decenii doar numele ei ‘și colectivul’. Doctoratul, a fost și el o farsă. Se află aici una dintre sursele degradării prestigiului și devalorizării diplomelor universitare și a titlurilor academice care aveau să devina atât de vizibile după 1990? Întrebarea mi se pe pare legitimă.
‘Pasiuni sau hobby-uri deosebite Tovarășa n-a avut niciodată. Fără extraordinara șansă pusă de talerul marii istorii în fata lui Ceaușescu, Lenuta din Petrești ar fi rămas o oarecare femeie cicălitoare și strânsă la punga, maniacă la curățenie, certăreață și clevetitoare.’ (pag.287)
A avut câteva prietene apropiate, intre care Martha, soția lui Alexandru Drăghici și Rașela, cumnata ei, soția fratelui Gheorghe (Gogu) Petrescu. Ea este cea care s-a ocupat de educația copiilor, înfruntând revoltele celor doi copii mai mari (Valentin și Zoia) și pregătindu-l pe preferatul ei, mezinul Nicu, pentru cariera politica, eventual în calitate de succesor al tatălui sau. Capitolul dedicat soțiilor nomenclaturiștilor este dintre cele mai pasionante, se poate citi ca o telenovelă, pe care cândva, poate, cineva o va scrie sau va fi pusă pe ecrane. Este poate vorba despre ‘istorie mică’, însă departe de a fi nerelevantă. Lavinia Betea este o expertă în domeniu. Atrage atenția faptul că multe dintre soțiile membrilor conducerii PCR (sau PMR într-o perioadă) erau evreice la origine, inclusiv cumnata soților Ceaușescu. Am dubii în legătură cu afirmația din carte care le atribuie sentimente antisemite – făcută în contextul refuzului de a accepta căsătoria băiatului lor cu fiica lui Petre Borilă (mama fetei fiind evreică). Daca existau asemenea prejudecați ele nu par să fi fost virulente. Cumnata lor era evreică. Medicul personal al cuplului și arhitectul care le proiecta vilele și amenajările interioare erau evrei. Păstrarea legăturilor diplomatice cu Israelul după 1967 (dictata și de interese clare) a rupt frontul anti-israelian al țărilor blocului comunist.
Sunt pasionante și detaliile legate de educația copiilor. Până în 1965, cei trei copii ai lui Nicolae și Elena Ceaușescu au avut o soartă similară copiilor celorlalți membri ai protipendadei comuniste:
‘Educația noii generații din Primăverii s-a inspirat, de asemenea, din modelul Kremlinului. Copiii liderilor sovietici frecventau o școală speciala, cu circuit închis și cursuri în limbi străine …
Școala specială a beizadelelor din Primăverii a fost, la început, cu predare în rusă. După plecarea trupelor sovietice din țară, Scoală Medie Mixta Nr. 28 a fost redenumita Liceul “Dr. Petru Groza’. Funcționa pe baza programelor naționale de învățământ, dar mamele angajau meditatori de limba engleză și franceză. … Diferențele date de funcțiile părinților se observau și la Liceul “Dr.Petru Groza”. Unii fumau țigări Rothmans, se plimbau cu biciclete și motorete de import și își făceau uniformele la comandă. Generația a doua din Primăverii purta blugi. Pe fete le pasionau fustele mini, iar băieții își lăsau plete, unii și bărbi. ‘ (pag. 214 – 215)
Despre condițiile de viață ale prinților:
‘În reședința din Primăverii a Ceausestilor, fiecare dintre cei trei copii va avea un apartament somptuos, decorat în stil aparte. Compus din dormitor, baie și birou, oferea deplină intimitate. Nu și independență, deoarece nu puteau invita musafiri. În vremea aceasta însă, după normele spațiului locativ, o familie alcătuită din ambii părinți și doi copii era îndreptățită la un apartament de 50mp, cu două camere.’ (pag.215)
Marea schimbare în viața Lenuței lui Briceag a început în martie 1965, când Nicolae Ceaușescu ajunge secretar general al partidului. Începe brusc ascensiunea ei științifică și politică. Câteva săptămâni mai târziu este menționată ca directoare la ICECHIM. În decembrie același an, a fost aleasă membră al nou înființatului Consiliului Național al Cercetării Științifice, iar în septembrie 1966 i s-a acordat Ordinul Meritul Științific Clasa I. În martie 1974, a fost numită membră a Secției pentru Științe Chimice a Academiei Române. Primește numeroase premii pentru realizările științifice în domeniul chimiei polimerilor, publică cărți în Romania și în străinătate, este numită co-inventatoare pentru o serie de brevete. Și mai uluitoare este însă recunoașterea internațională de care începe să se bucure.
‘Conform documentelor oficiale, prima distincție a venit de la Paris, în 1970 – membru de onoare al Societății Internaționale de Chimie Industrială. Ca director la ICECHIM și soție a unui lider cu care se perfectau profitabile afaceri, un astfel de titlu onorific putea fi interpretat în parametrii unei anume normalități. Apoi, pragmatismul american s-a vădit, după aceleași documente, și în cooptarea soției lui Ceaușescu, în 1973, ca membru activ al Academiei de Științe din New York și membru de onoare al Institutului American al Chimiștilor, de la Washington.’ (pag. 253)
‘Cireașa de pe tort au fost titlurile conferite, în 1978, în Marea Britanie: membru al Institutului Regal de Chimie din Regatul Unit și profesor onorific al Politehnicii Londrei centrale.’ (pag. 261)
Au mai fost zeci de alte asemenea titluri și onoruri. Oare niciuna dintre aceste prestigioase instituții academice nu avea obiceiul de a verifica măcar nivelul de studii al laureaților? Paradoxal, ‘savanta’ devenise academiciană în Statele Unite în 1973, cu un an înainte de a deveni membră a Academiei Române! Viață științifică și academică ar trebui să fie independentă de asemenea interferențe politice. Cum o fi astăzi?
Ascensiunea politică a fost în aceeași măsură de fulgerătoare. Modelele Elenei Ceaușescu au fost Patricia Nixon și împărăteasa Farah a Iranului, pe care le-a cunoscut în timpul vizitelor reciproce la înalt nivel din anii 1969-1970, dar și Jian Qing, soția lui Mao pe care a întâlnit-o în 1971. În ultimii 20 de ani ai regimului comunist, Lenuta din Petrești a acumulat funcții la cel mai înalt nivel în conducerea partidului (inclusiv controlul cadrelor, care fusese responsabilitatea lui Nicolae în perioada lui Gheorghiu-Dej), a guvernului, a CNST și a Academiei Române. Devenise, în mod clar și în anii ’80 și explicit, numărul 2 în partid și în stat.
Dependența lui Nicolae de Elena și a Elenei de Nicolae au avut o influență malefică asupra întregii conduceri și au radiat în întreagă societate românească. Cultul ridicol al personalității s-a extins. Lavinia Betea reia în carte o teorie legată de originea acestei dependențe psihologice în presupuse experiențe homosexuale ale lui Nicolae Ceaușescu în timpul detenției la Doftana. Este greu de validat aceasta teorie, și poate nici nu contează, față de ceea ce s-a întâmplat mai tărziu:
‘Pe măsură ce copiii creșteau, părinții păreau a se apropia și mai tare unul de altul. … Mefiență și disprețul față de colaboratori au crescut în prea lunga expunere la toxicitatea puterii. Astfel că, de-a lungul vieții, soția i-a devenit unicul sfetnic și confesor. Intimitatea fizică s-a prelungit și în cea sufletească, iar conviețuirea maritală, într-o relație de conspiratori. Liantul vieții lor conjugale n-au fost copiii sau proprietățile, ci puterea. În acest sens alcătuiau o imbatabilă echipă, acționând în etica moralei proletare: pentru victoria “cauzei”, totul a fost permis. Prin “cauză”, însă, bolșevicii înțelegeau revoluția. Dar Ceausestii și-o închipuiau ca fiind puterea lor.’ (pag.225)
Propaganda comunistă a prezentat ascensiunea Elenei că pe un triumf al promovării femeii. În conducerea României în anii 70-80 figurau de altfel un număr de femei, dar toate erau alese pe criteriul fidelității față de cuplul de conducători și rolul lor nu depășea aplauzele la cuvântările Tovarășului și citirea de elogii la ședințele festive. Dacă ar fi dorit să găsească modele feminine, Elena Ceaușescu le-ar fi putut găsi în istoria României, în figurile reginelor Elisabeta sau Maria. Ea a ales să fie însă exact contrariul lor, al nobleței, culturii, al dedicației față de popor care le-a caracterizat pe acestea. Cât despre susținerea femeilor, este suficient să menționăm infamul Decret 770/1966, care criminaliza avorturile. Numărul victimelor în 23 de ani de aplicare este estimat la aproape zece mii de femei.
‘Răsfățatei de soartă nu-i va păsa nici când mamele nu vor găsi în magazine și farmacii lapte pentru hrana bebelușilor, nici țesături de bumbac pentru scutece. În anii 1980 nu vor avea nici apă caldă ca să-i îmbăieze, nici lumină ca să-i schimbe noaptea, nici căldură în apartamente.’ (pag. 201)
Capitolele care se ocupa de ultimele două decenii ale dictaturii conțin informații detaliate despre rolul jucat de Elena Ceaușescu în dezastrul economic și mai ales social creat de regim. ‘Experta’ în chimie a avut un rol determinant în decizii legate de investiții dezastruoase, combinate chimice nerentabile, bazate pe materii prime de import, distrugătoare pentru mediul ambiant. Neînțelegând mecanismele financiare internaționale și neavând nici răbdarea, nici respectul de a-și asculta consilierii, cei doi dictatori s-au angrenat în anii 60-70 în acumularea de credite investite în industrie, și apoi în anii 80 în returnarea acestora. Totul s-a făcut pe seama populației, al timpului ei liber, al puterii de munca, al capacității de consum.
‘În memoria colectivă a românilor, traiul în regimul comunist înseamnă cotidianul anilor 1980. Frig, cozi, întuneric, frica femeilor de graviditate, starea tot mai accentuată de lehamite, sufocare și revoltă. O angoasă generală în care oamenii se simțeau pierduți … Decizia de rambursare integrală a datoriei externe, luată fără a fi adusă la cunoștința cetățenilor și fără macar aprobarea formală a conducerii partidului, a generat o criză fară precedent. … În criza generala a populației, Ceausestii și-au menținut stilul de relaționare, habitatul de viață, salariul și … insațietatea de elogii. Precum faraonii care-și pregăteau nemurirea în megalomane piramide, povara au așezat-o pe umerii robilor.’ (pag. 316 – 317)
Printre sursele pe care Lavinia Betea le ignoră sau le critică explicit se afla ‘Orizonturile Roșii’ ale lui Pacepa, etichetate drept ‘ficțiune’și considerate lipsite de valoare istorică, dar și cărțile și articolele de analiză a comunismului românesc și a conducătorilor săi semnate de Vladimir Tismaneanu. Critice sunt și majoritatea referințelor la postul de radio Europa Liberă, etichetat de multe ori ca ‘postul american REL’. Există probabil un subtext al acestor relaționări care mie îmi scapă. În schimb, Lavinia Betea disipă câteva legende urbane și cred că bine face. Personajul era destul de malefic și fără ele. Sălile de baie din Primăverii nu aveau, se pare, robinete de aur; nu a existat niciun iaht pe Marea Neagră; și nici conturi personale în bănci elvețiene în valoare de milioane de dolari (în orice caz nu au fost descoperite până azi). Nu sunt confirmate nici urmăririle telefonice sau înregistrările partidelor amoroase ale ‘colegilor’ din CPEx.
Orice atitudine am avea față de Elena Ceaușescu, trebuie să recunoaștem că este vorba despre o viață și o biografie excepțională, la rău și la foarte rău. Sfârșitul îl cunoaștem cu toții. Personajul moare, dar nu este o tragedie, ci oportunitatea unui noi început. Pentru aceasta însă, ar trebui o analiză lucidă a ceea ce a fost. Lecțiile istoriei se cer învățate. Cum a putut un cuplu de semi-analfabeți să ajungă la cele mai înalte funcții în stat, să conducă țara cu incompetență dar cu o mână de fier, să fie adulați de o parte din mase cu complicitatea poeților, muzicienilor și pictorilor, să fie recunoscuți international nu numai drept conducători legitimi, dar și pentru merite științifice inexistente? Karl Marx scria ca ‘Istoria se repeta. Prima data, ca tragedie, a doua oara, ca farsa’. Episodul Ceaușescu din istoria Romaniei a combinat tragedia unui popor cu farsa și cu frauda. Elena Ceaușescu a fost o anomalie a istoriei care se cere a fi cunoscută pentru a nu fi repetată. Cartea Laviniei Betea este o importantă contribuție în această direcție.
În pragul schimbării anilor să încercăm din nou riscantul și provocatorul exercițiu intelectual de a anticipa ceea ce se va întâmpla în anul care începe, în domeniile care îi interesează pe cititorii rubricii CHANGE.WORLD. Care sunt ramurile cercetării științifice și proiectării tehnologice care vor crea știri pe primele pagini ale ziarelor sau în deschiderea buletinelor de știri în 2022? Ce evenimente politice vor influența industriile avansate? Cum vor fi afectate viețile noastre de zi cu zi, ca urmare a progreselor sau dificultăților din proiectele științifice? Va fi 2022 un an mai bun decât cei care l-au precedat?
Speram că 2021 va fi ultimul an al pandemiei, dar acum nu mai putem face un asemenea pronostic nici măcar în legătură cu anul care începe. Ne place sau nu, sigur este doar că 2022 va fi al treilea an al pandemiei. Eradicarea completă pare îndepărtată și nu este sigur că va fi posibilă. Putem spera că în acest an vom asista la o stabilizare a situației epidemiologice mondiale și la o reducere considerabilă a ratei de fatalități, în condițiile în care – cu toate impedimentele și în pofida protestelor anti-vaccin – va crește în toată lumea rata de vaccinare, și vor fi găsite tratamente eficiente care să reducă incidența cazurilor grave. Trecerea de la faza de pandemie la cea de endemie este, în opinia mea, scenariul pozitiv posibil al anului 2022. Odată cu acestea vor continua să se facă simțite și să se accentueze efectele macro-economice ale anilor Corona. Modul de lucru de acasă sau hibrid va continua să fie preferat în domeniile în care este posibil și această situație se va permanentiza. Sediile firmelor mari și mici vor trece în mare parte să lucreze în mod de lucru fluctuant, în care salariații nu mai au un loc fix (‘biroul lor’), ci sunt prezenți fizic numai pentru activități specifice. Consecințele acestor schimbări se vor vedea și în domeniul imobiliar (spații devenite disponibile în centrele orașelor sau în zonele industriale) și în domeniul transporturilor (mai puține deplasări pe șosele) sau al serviciilor (livrările culinare se deplasează de la birou spre casele celor care lucrează de la distanță).
Politica va continua să influențeze în mod determinant, și nu întotdeauna în bine, cercetarea științifică și industriile tehnologiilor avansate. Mai mulți bani investiți în sănătate și într-o nișă îngustă a biotehnologiei înseamnă mai puține fonduri pentru cercetarea fundamentală, pentru alte aplicații ale geneticii, pentru găsirea unor tratamente ale celorlalte boli care afectează omenirea. La aceasta se adaugă noua cursă a înarmărilor, care face ca multe investiții să fie dirijate spre sectorul militar. Se creează o încetinire a investițiilor în domenii diverse, care va avea influențe în acest an și în anii viitori. Pe plan geopolitic, ochii tuturor sunt îndreptați spre China. 2022 este anul în care cea de-a doua putere economică mondială va consolida și permanentiza regimul politic condus de președintele Xi Jinping. Controlul ideologic se extinde și în marile companii care aparțin domeniului tehnologic, cele care au fost motorul economiei chineze în ultimele 3-4 decenii. Unele dintre ele au ajuns să aibă dimensiuni și influențe globale, dar tendința în China pare să fie spre o planificare și control strict și central din punct de vedere regulator. China pare să se închidă din multe puncte de vedere, și piața internă – uriașă – devine inaccesibilă concurenței. Efectele negative nu cred că vor întârzia. Lumea economică și politică evoluează spre un bipolarism similar celui din perioada războiului rece, comentatorii și politologii chiar vorbesc despre ‘noul război rece’. Multe dintre lanțurile de aprovizionare globale vor fi înlocuite de lanțuri de aprovizionare locale sau bazate pe apartenență la ‘blocul chinez’ sau la ‘blocul american’. Impactul va fi tehnologic, dar el riscă și să încetinească standardizarea și acordurile tehnice internaționale în domenii diferite, de la telecomunicațiile 5G la orbitele vehiculelor spațiale. O înăsprire a măsurilor regulatorii se întâmplă și în alte părți ale lumii. În Statele Unite, la conducerea unora dintre agențiile federale, cum este Federal Communications Commission (FCC), au fost numiți înalți funcționari cu o clară agendă anti-trust. Nu va fi un an ușor pentru giganții Meta (fostul Facebook), Amazon, Google, Microsoft și Apple – nici în Statele Unite și nici în Europa, unde acțiunile anti-trust sunt amplificate de dorința de a încuraja activitățile companiilor europene. O efervescență crescută se înregistrează și cred că se va amplifica în zona asiatică din afara Chinei. Țări precum India, Japonia, Taiwan, Coreea de Sud și Singapore sunt locurile unde mă aștept să prolifereze inițiativele tehnologice și investițiile financiare care să le susțină. Există talente, există piețe destul de extinse cu cerințe specifice, și există un spațiu de afaceri creat tocmai de frânele puse intern de guvernul chinez și reticența acestor țări față de condițiile politice și economice impuse de partenerii chinezi.
Care sunt tehnologiile IT și de comunicații care vor fi interesant de urmărit în acest an? Rezolvarea crizei producției de semiconductoare va începe să fie simțită, în cel mai bun caz, în a doua jumătate a lui 2022. Până atunci, producția din industria automobilelor sau noile instalații de rețele 5G vor continua să înregistreze și să acumuleze întârzieri. Criptografia și tehnologiile ‘blockchain’ vor continua să fie ‘pe val’ și introducerea criptomonedelor va fi evaluata de bănci naționale, de marile instituții financiare și de corporații care doresc să intre în domeniul financiar. Covid-19 a creat o dependență de tehnologie în întreaga lume și a înregistrat o creștere a atacurilor cibernetice, făcând securitatea cibernetică mai importantă că niciodată, dar folosirea tehnicilor criptografice nu vine gratuit. Principala frână în acest domeniu este consumul de energie necesitat de securitatea cibernetică, de generarea de criptomonede și de verificarea integrității tranzacțiilor. Vom auzi vorbindu-se din ce în ce mai mult despre această problemă, și până când nu vor apărea soluții rezonabile care să reducă risipa energetica, cred că nu se poate vorbi despre o generalizare a acestor tehnologii. Sunt pesimist și în legătură cu succesul ‘universurilor informatice’ propuse de giganții IT, și în special de Meta/Facebook. Personal, cred că încercarea acestora de a deveni furnizorul exclusiv al unor servicii diverse, de la transferul de mesaje la operații financiare, de la divertisment la aprovizionarea cu produse alimentare este un pas prea departe și pentru firma care le oferă, și pentru consumatori. Vom primi vești despre dezvoltarea rețelelor neurale, care emulează legăturile neuronale și funcționarea creierului omenesc, cu aplicații în noua generație de dispozitive electronice (‘chip’-uri) și în programe de software care scriu software. În fine, inteligența artificială va continua să facă progrese semnificative, dar rezultatele acestora nu vor fi imediate și spectaculoase. Algoritmii AI vor fi implicați în recomandările de investiții financiare sau în detectarea și anticiparea mutațiilor genetice ale virusurilor, însă roboții personali nu vor deveni produse de larg consum în 2022 și probabil nici în anii următori.
După un an 2021 aglomerat, cu câteva salturi revoluționare în explorarea spațială, anul 2022 va continua această tendință de accelerare a activității în Cosmos. Ochii experților vor fi îndreptați spre telescopul spațial James Webb și sonda spațială Juno a lui NASA, care se va apropia de Europa, satelitul lui Jupiter. Nava spațială Artemis și Space Launch System, noua rachetă ‘grea’ a lui NASA, vor primi botezul spațiului tot în acest an, acestea fiind două dintre componentele fundamentale ale programului de revenire pe Lună a astronauților americani, ceea ce constituie o stație intermediară a misiunilor spre Marte. Programul spațial chinez va continua și el să progreseze spectaculos, și construcția stației spațiale Tiangong va fi terminată, posibil, în cinstea congresului partidului comunist din acest an. Rusia încearcă și ea să-și facă din ce în ce mai vizibilă prezența în spațiu, cu activități de turism cosmic, cosmonauți pe stația internațională și servicii de transport spre aceasta, și cu un transportor automat care va pune pe Marte un vehicul (rover) pentru explorarea planetei în cadrul programului european ExoMars. Programele SpaceX vor deveni mijloacele de transport preferențiale americane spre Stația Spațială Internațională, iar tehnologia rachetelor modulare și reutilizabile al cărei pionier și campion este firma lui Elon Musk va continua să se extindă. Programul european Ariadne și cel al lui Blue Origin (compania lui Jeff Bezos) cu racheta New Glenn sunt concurenții despre care vom auzi multe în acest an. Va merita să urmărim și misiunile NASA care vor explora asteroizii dintre Marte și Jupiter și va experimenta o ‘ciocnire cosmica’ pentru a verifica viabilitatea sistemelor de prevenire a ciocnirii asteroizilor cu planeta noastră în viitor. În fine, Blue Origin și Virgin Galactic speră să facă progrese vizibile în 2022 spre stabilirea unor programe regulate inclusiv orare ale zborurilor de turism cosmic.
Am fost martori în ultimii ani ai unor atacuri virulente ale inamicilor științei împotriva programelor de cercetare, a tehnologiilor avansate, a firmelor și a oamenilor care lucrează în aceste domenii. În epoca adevărurilor alternative și a relativismelor ideologice, interpretările ad-literam ale cărților religioase sau teoriile conspirative sunt propuse ca alternative viabile ale cunoașterii și educației științifice. Tehno-scepticismul sub diversele sale forme, fobia și invidia față de inginerii și cercetătorii care au revoluționat modul de comunicare și acces la informație în ultima jumătate de secol se întâlnesc cu ignoranța rezultată din lipsa unei educații științifice de bază și cu propaganda cercurilor politice extremiste. Rog să nu interpretați greșit. Orice idee științifică poate și trebuie să fie supusă dezbaterii, și consecințele economice, sociale, ecologice, morale ale progreselor tehnologice trebuie evaluate cu atenție. Aceste dezbateri trebuie să aibă loc însă în cunoștință de cauză, între oameni educați, informați și, mai ales, de bună credință. Manipulările politice sau mercantile și teoriile conspirative trebuie identificate, combătute și eliminate din dialogul public despre știință. Rubrica CHANGE.WORLD va continua să informeze și să ofere spre dezbatere subiectele cele mai interesante și mai relevante din aceste domenii.
Urez tuturor cititorilor rubricii Un An 2022 Minunat!
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
At the end of ‘Le bon plaisir‘ (1984), the film directed by Francis Girod, before the credits, a routine disclaimer is displayed stating that the story and the characters are imaginary. In fact, the relationship between this film and reality is much more complicated and interesting. ‘Le bon plaisir‘ is the screenplay of the novel of the same name published a year before Francoise Giroud, who also wrote the screenplay. These were the first years of Francois Mitterrand’s tenure as the first socialist politician to become president of France. Françoise Giroud, a well-known journalist and writer, editor of ‘Elle’ magazine, co-founder and editor of ‘L’Express’, was a former Minister of Culture in the center-right governments that preceded the Mitterrand era. It was rumored that the new president had a daughter from a secret relationship outside of marriage. ‘Le bon plaisir‘ is about a French president who has a child from a secret relationship, out of wedlock. Were the book and the movie inspired by these rumors? Worse perhaps, politically tendencious? Or was it just a coincidence? Or one of those cases where reality immitates fiction? The fact is that a decade later, in 1994, President Mitterrand’s extramarital affair was revealed. His daughter was 20 years old, so in 1984 she had been exactly the same age as the child in the movie.
The story in ‘Le bon plaisir‘ revolves around a lost letter that triggers a political-sentimental intrigue. The beautiful and elegant Claire (Catherine Deneuve), designer and owner of an elegant apartment in Paris, is robbed of her bag in the street. In the stolen purse there is a letter from her ex-boyfriend who is none other than the President of the Republic, a letter containing a secret that may compromise the career and presidency of the politician. Soon, the interior minister, the secret services, the scandalous press will rush into Claire’s life to reveal or protect, at any cost, the secret.
The film begins and develops in its first half as a political thriller, then seems to take the path of a political and ‘good feeling’ family comedy to end in political drama. The first part seemed to me the best, the story is well written, and the action kept me alert. The comedy part, on the other hand, is too diluted, except for the ridicule thrown at the pompous French republic in which the presidents live in the palaces of dethroned and beheaded kings and adopt their lifestyle. The ending is too short and abrupt to have the desired impact. Catherine Deneuve is beautiful and luminous, in this again it is impossible again not to fall in love with her. Jean-Louis Trintignant struggles with a character which is too schematic, a too dislikable president to be truly detested and who reveals nothing of the reasons why he could have been loved or adored by those around him, let alone elected president of France. Michel Serrault, on the other hand, is excelling in his more consistent role as a devoted interior minister. Also starring are Michel Auclair in an interesting and ambiguous role of a mysterious and highly connected editor and Hippolyte Girardot as the young man who triggers the whole story with a theft in order to satisfy the whim of a girlfriend who has left him in the meantime. ‘Le bon plaisir‘ is a watchable movie even today, an entertainment film that satisfactorily passes the 37-year-old exam (well, except for the phones), but it is also one of those cases where the story around the film is more interesting than the movie itself.
Printre efectele secundare ale pandemiei COVID-19 se numără faptul că unii dintre noi au găsit răgazul de a se dedica unor ocupații și pasiuni pe care altfel, în vâltoarea vieții, le amânaseră sau poate chiar le ignoraseră până acum. Printre cei pentru care hobby-ul adus la suprafață de pandemie este scrisul se numără și scriitorul israelian de limba română Raul Ancel. Am scris deja despre primele sale cărți apărute cu ceva mai mult de un an în urmă. Raul nu s-a oprit, dimpotrivă, pare să-și fi stabilit un ritm regulat și intens de apariții pentru cărțile sale, și la sfârșitul celui de-al doilea an de activitate editorială are deja în bibliografie, daca nu greșesc, zece cărți publicate. Formula este deja familiară. Cărțile lui apar în tandem, sunt volume în jur de 150 de pagini, au în general o temă centrală, dar sunt toate culegeri de schițe, poeme, povestiri, cugetări, memorialistică. Pe lângă tema centrală a volumului revin câteva subiecte recurente: problemele identitare legate de traseul propriu în viață, amintiri și nostalgie față de Fălti – Fălticenii copilăriei reconstruiți din memorie și din dragoste -, iubirea și îndrăgostiții, uimirea mai mult sau mai puțin ingenuă față de fenomenele lumii contemporane. Raul Ancel își prezintă și promovează cărțile prin intermediul Internetului fiind prezent și activ pe portaluri culturale, reviste virtuale, și rețelele sociale. Și-a câștigat un public care crește numeric, atât în rândurile cititorilor de limba română din Israel, ale foștilor concetățeni din Fălti, Iași sau București, și ale prietenilor virtuali din toată lumea.
‘Un fel de religie’ a apărut în prima jumătate a anului 2021. Nu este menționat în volum numele vreunei edituri, ceea ce mă face să bănuiesc că este publicat pe spezele proprii și editat cu ajutorul unor prieteni entuziaști. Este un volum mic și elegant, care are o tema centrală care mi-a captat atenția de la început – China -, o tema secundară la fel de incitantă – religiile, oamenii care le practică, și coexistența lor -, și în plus obișnuitul amestec de schițe cu teme aparent disparate. Tocmai aici am găsit câteva texte care mi-au plăcut în mod deosebit: ‘Clasa 1’ – o delicată relatare din perspectiva copilului, ‘Acea – Acel’ – o sensibila schiță de dragoste, ‘Așteptări’ – un poem despre trecerea prin vârste scris sub forma de amintiri încrucișate scrise de ‘Ea’ și de ‘El’, și frumosul mini-eseu ‘Prietenie – filozofie de 3 bani’.
Textul care dă numele cărții abordează tema religiilor. Este vorba despre trei episoade care se petrec în trei zone diferite ale lumii în trei momente de timp disparate. Prima secvență pe care o relatează se petrece la Fălti, într-o noapte de Paști. Paradoxal, abia atunci este băiatul evreu de 10-11 ani martor la prima procesiune religioasa din viața sa:
‘Lumea se aduna, venind tăcută, câte unu sau doi sau în grupuri mici, căutându-și repede și cu nerăbdare cel mai bun loc în apropierea bisericii. Erau câteva sute de oameni. Era în plina dictatură comunistă. … Dar credința îi făcea pe oameni gata să înfrunte posibilele șicane ale regimului … Noaptea coborâse peste târg … Nimănui nu-i păsa de frigul ce devenise mai înțepător … Deodată din biserică s-a auzit o voce puternica cântând, vocea preotului. Oamenii de afară repetau parcă spusele lui. Strada era prost luminată. Șușotiri de credință se urcau spre ceruri. …
Eu eram complet cuprins de freamătul străzii, străpuns de credința lor, a oamenilor din jurul meu. Atunci prima dată mi-am dat seama că o religie, oricare ar fi ea, nu trebuie judecată, trebuie doar înțeleasă, acceptata prin enoriașii ei …’ (pag.14-15)
Toate cele trei episoade demonstrează deschiderea și înțelegerea față de cei care cred, refuzul de a judeca sau categorisi, acceptarea modurilor diferite de a gândi și simți. Sentimente firești, dar atât de greu de găsit, uneori, în lumea de azi.
Mai mult de jumătate din carte este dedicată Chinei. Acest grupaj ar putea aparține genului jurnalelor de călătorie. Este vorba despre o întâlnire pe etape. Până la un punct experiențele mele cu China au fost similare cu cele ale lui Raul. Am cunoscut întâi civilizația chineză într-o călătorie profesională la Hong Kong, orașul care până acum câțiva ani era încă un stat-oraș aproape independent, cu oameni bucurându-se de majoritatea binefacerilor democrației, dar având sentimentul că timpul libertății se scurta iremediabil, până la momentul în care China comunistă avea să-și extindă controlul total. După întâlnirea cu ‘China capitalistă’ a urmat contactul cu ‘China – mainland’ adică cea mai mare parte a Chinei continentale, în care sistemul economic capitalist se combina cu sistemul politic comunist. Primul contact al lui Raul Ancel este cu capitala Beijing. Spre deosebire de mine, Raul a avut ocazia să călătorească și în alte zone ale Chinei însoțit de ghidul sau pe nume Chin. Lectura acestor relatări a fost deci cu atât mai interesantă pentru mine. Am putut compara ‘notițele’ legate de Hong Kong și Beijing, am aflat multe lucruri noi despre restul Chinei continentale. Sentimentele și concluziile au fost, cred, foarte asemănătoare.
Raul Ancel nu este prea aventuros și nici prea curios atunci când este vorba despre aspectele culinare, de exemplu, ale Chinei. Este poate vina ghidului său care nu l-a introdus în acest univers, divers și plin de culoare, mirosuri și gusturi care pot fi paradiziace sau șocante, niciodată aceleași și niciodată plictisitoare ale diferitelor școli culinare din China. Nici măcar ceaiul chinezesc cu miile sale nuanțe și arome nu este curios să-l exploreze. În schimb este impresionat, și nu ai cum să nu fii ca vizitator, de ritmurile frenetice și de dimensiunile industrializării și schimbărilor de peisaj făcute de mâna omului.
‘Urmau apoi colace de șosele pe 4-5 nivele, ce te făceau să te simți zburând printre înalții zgârie-nori de citeva sute de metri. Tăind aerul pe la etajul 10-15 al coloșilor de beton și sticlă, simțeai că-i poți atinge cu mâna … Trenuri rapide tăiau noaptea ca pe o săgeată arzândă ca apoi peste câteva secunde să dispară în noapte … Mallurile uriașe frumos luminate cu lumini în zeci de culori, în continuă schimbare te îmbiau să vii să cumperi ceva. … Hoteluri înalte cu forme curioase te făceau să te simți pe rând, la New York, Chicago, sau San Francisco …’ (pag. 59)
Spre deosebire de mulți alti turiști însă, Raul nu a căzut pradă propagandei, și a sesizat și descris uriașul preț uman pe care conducătorii Chinei, stăpânii ‘deciziilor’ îl impun populației, fară drept de protest sau discuție. Iată un dialog intre autor și ghidul său care captează în mod elocvent esența dictaturii pe fond confucianist și miezul diferențelor de atitudine:
”Stiu ce se spune despre futongs-uri’ mi-a replicat Chin, ‘e adevărat, a fost luată o decizie, vechii locuitori au fost urcați în trenuri și duși fiecare la o altă destinație. Dar să nu uităm că au primit un preaviz de o lună să părăsească locul … Și să nu uităm că la destinație, își puteau face meseria, fiecare meseria lui … Destinația fiind aleasă după meserie …’
‘Putem merge și vedea un fericit din ăștia care într-o lună și-a luat familia și a continuat nestingherit să-și practice meseria unde l-a oprit trenul?…’ întreb desi știam răspunsul.
A trecut un minut până când a venit răspunsul lui Chin …
‘Astea sunt genul de decizii ce se iau la noi. Numai cineva care știe totul despre necesitățile tuturor, posibilitățile tuturor și capacitatea fiecăruia poate lua astfel de decizii. Dar noi nu le comentăm. Noi suntem siguri că e cea mai bună decizie posibilă. Desigur că nu putem vizita așa o persoană, nimeni nu știe unde se află ea acum!’
‘Tu consideri că e normal ca altcineva să ia astfel de decizii pentru tine?’ îl întreb eu.
‘Fiecare cetățean trăiește două trei decizii din astea în timpul vieții, poate chiar mai multe. Câteodată sunt grele pentru el, dar folositoare pentru majoritate. Suntem un popor mare, avem o țară mare, fară o jertfă mică a fiecăruia nu se poate.” (pag. 66-67)
Nu sunt sigur că Chin este un personaj real, și dacă este, numele său poate nu este Chin. Cei care am călătorit în China și alte țări totalitare am avut ocazia să întâlnim astfel de personaje, și poate am reușit, precum Raul Ancel, să le spargem platoșa de frică și de propagandă. Rezultatele unor destăinuiri sincere sunt însă uneori surprinzătoare:
‘Spune-mi, tu, cu tot patriotismul tău ai fi dispus să pleci mâine în America, de exemplu?…’ îl întreb.
‘Mâine? Și acum aș pleca în America sau în Israel, aș pleca și astăzi, fără nici un regret. Să fiu liber asta e un vis pentru mine … Orice om visează libertatea … Da, dar acolo fiind m-ar bucura nespus de fiecare kilometru nou reconstruit al zidului, chiar dacă aș ști că au murit acolo 1000 de oameni la construirea lui!’ Doamne, să-i mai înțelegi pe chinezii ăștia. Chinezii ăștia sunt chineză pentru mine!’ (pag. 88)
Cu umor și cu discreție, fară a moraliza și fară a predica, Raul Ancel ne lasă să înțelegem care este opinia sa, și aceasta este clară și lipsita de ambiguități. Când Chin pune întrebarea reciprocă (‘Dar voi, evreii, sunteți patrioți?’) răspunsul nu vine direct ci prin intermediul unui alt personaj, poate real, poate imaginar (Yoni). Răspunsul nu este simplu, dar și în acest caz, este lipsit de echivoc.
Raul a ajuns, deci, în părți din China unde eu nu am fost și posibil nu voi ajunge vreodată. A suit la peste cinci mii de metri în Himalaya și a vizitat peisajele unice din zona GuanShi. Aici se poate întrevedea și expresivitatea originală a descrierii naturii în formele sale exotice, departe de cele pe care le cunoaștem în spațiul nostru european sau mediteranean:
‘Un gheb în definiția mea, este o formație geologica, o colină sau un deal.Numai că spre marea deosebire de acestea, are baza mai mica sau egală cu vârful. De aproape, tu fiind parte din el, ai senzația că ești pe un deal sfidând împrejurimile, din depărtare văzându-l proiectat pe ceruri, cu nori agățați de jur în jur, realizezi grandoarea lui. Apare ca buzduganul lui Gargantua, de câteva sute de metri înălțime, înfipt adânc cu coada în pământ. Cu partea de sus a buzduganului ca și pe coadă, depinde de mărimea ghebei, pot fi statui mărețe sau grădini tropicale ca în cazul ghebei Corcovado din Rio, pot fi mănăstiri și centre comerciale ca la Meteora în Grecia, dar poate fi și centrul unui orășel chinezesc, ca în cazul Guiilinului…’ (pag.117-118)
Raul Ancel are talent, are sete de comunicare, și acum pare să aibă la dispoziție și timpul și mijloacele pentru a-și pune pe hârtie și a-și publica gândurile în format de cărți. El își antrenează cititorii într-o aventură interesantă și nu lipsită de surprize. O aventură care continuă.
We can look at ‘La petite voleuse‘ (1988) in several ways. First of all, the film contains a few landmarks worth being studied in film schools: the last screenplay written by François Truffaut before his death in 1984, entrusted when the director realized that he would no longer have the strength and time to make the film to his friend Claude Berri, who produced the film but commissioned Claude Miller to direct it. Truffaut, Berri, Miller left us together with almost their entire generation, but very present is Charlotte Gainsbourg, who at the age of 17 played in ‘La petite voleuse‘ her first great role. Then this is a film about an almost lost generation, that of the French whose childhood, adolescence and life were diverted from the natural trajectories by war. Finally, it is a film that looks back with lucidity and a little anger from 1988, the year of its realization, to 1950, the year in which the story takes place.
‘La petite voleuse‘ opens with three scenes that seem to belong to a Truffaut movie or are a reverence for the beloved master and friend. A case of stealing takes place in a high school class. The heroine of the film, Janine (Charlotte Gainsbourg), is immediately identified by the camera as the main suspect. We then see her changing her student uniform into the clothes of a grown-up woman. An anthological frame, also present on the movie poster, shows her putting on high-heeled shoes. Going out in the city, her first stop is in front of a cinema hall. She looks at the languid photos of an American star. The quote from ‘Les 400 coups‘ is obvious. Janine, by the way, is Antoine’s female alter-ego, the hero of the film that launched Truffaut’‘s career. They should both have been the heroes of ‘Les 400 coups‘. To simplify the plot, Truffaut had taken her out of the story, later writing a separate script about her, a film whose filming was delayed her until his passing away. His friends and disciples took over the script and turned ‘La petite voleusee’ from a generational film into a combination of the genre of the female coming to age movies (I was wondering what would the film have looked like if it was directed by Agnes Varda?) and from time to time of a gangsters road movie like ‘Bonnie and Clyde‘. Here, too, is the closure of a cycle, for the filmmakers of the legendary American film had also been influenced by the films of the New French Wave. Many of the key scenes take place in the movie theater, which for Truffaut was the center of the universe.
Charlotte Gainsbourg is incredibly young but also incredibly Charlotte Gainsbourg, as we know her growing and evolving artistically in the over 30 years since the film was made. Janine is a rebellious and disoriented girl, looking to make her place among the adults and longing for love, fighting with the world around her through thefts but also with her imagination. A character hard to forget for those who see the movie. Charlotte Gainsbourg is surrounded by a team of good and well-distributed actors, who are all eclipsed by her performance. The reconstruction of the atmosphere of France in the first decade after the war is accurate and credible, excellently marked by the sequences of filmed news reels that put the actions and feelings of the heroes in the context of the time. The only thing we could blame the filmmakers for is the repetition of some ideas in different scenes, which leaves a feeling of rhetorical insistence.Berri and Miller practically gave up their own initiatives and relied on the talent of Charlotte Gainsbourg and the development of ideas from François Truffaut‘s script. In a way, ‘La petite voleuse‘ can be considered Truffaut‘s last film.
A venit ora bilanțurilor anuale. 2021 a fost unul dintre cei mai interesanți și mai complecși ani pe care mi-i amintesc. Este momentul să trecem în revistă cele mai importante evenimente și tendințe din sfera științei și tehnologiilor avansate care constituie subiectul articolelor rubricii CHANGE.WORLD. 2021 a fost un an ‘interesant’ nu numai în sensul blestemului chinezesc, ci și un an al unor realizări excepționale, al unor salturi calitative în domenii diverse, al unor schimbări radicale de perspective. Multe dintre aceste evenimente și tendințe noi sunt legate de pandemia COVID-19, dar nu toate și nu în mod exclusiv.
Să dam totuși Coronei ceea ce este al ei, căci această boală a fost factorul dominant care a influențat viețile tuturor locuitorilor planetei în acest an, inclusiv economia și cercetarea științifică și tehnologică. Începutul acestui an corespundea cu începutul campaniei de vaccinare și speram că 2021 va fi anul în care Corona va fi înfrântă. Aceste aprecieri s-au dovedit a fi optimiste și, de-a lungul celor 12 luni care au trecut, am aflat cu toții că vaccinarea nu va eradica boala, cel puțin nu pe termen scurt și câtă vreme există decalaje semnificative între țările dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate în ceea ce privește rata vaccinărilor. Am fost, de asemenea, mulți dintre noi surprinși de virulența și amploarea mișcărilor anti-vaccin, și de procentajul ridicat din populație, chiar și în tarile avansate, care a ales să nu se vaccineze. Este un semnal de alarmă care indică neîncrederea unei mari părți a cetățenilor față de politicieni, dar și față de autoritățile științifice și medicale sau față de știință în general, într-o lume în care Internetul aduce pe ecranele mici și mari ale tuturor teorii ‘alternative’ și conspirative în legătură cu orice. Am aflat în acest an că va trebui să ne adaptăm și să coexistăm cu Corona, și că nu știm încă dacă pandemia se va transforma în endemie. Realizările experților în biologie și industria farmaceutică au fost excepționale, atât în domeniul vaccinurilor, cât și al tratamentelor bolii, dar felul în care marile întreprinderi farmaceutice în cooperare cu guvernele lumii au gestionat producția și distribuirea de vaccinuri a generat multe discuții și a amplificat suspiciunile. În loc de colaborare am fost martorii unui fenomen de naționalism tehnologic și medical, în care fiecare țară și conducătorii ei au acționat doar în interesul propriilor cetățeni, uneori mânați de considerente electorale și de alte politici interne, cu tactici pe termen scurt, în absența unei strategii globale de combatere a pandemiei.
Efectele secundare ale pandemiei au fost resimțite în toate domeniile economice. 2021 a fost martor a două ‘valuri’ suplimentare ale pandemiei și cu această ocazie am aflat cu toții despre tulpinile și mutațiile genetice ale virusului și am început să ne reamintim literele alfabetului grecesc. Guvernele și investitorii privați au deplasat o parte din finanțarea științifică spre industria medicală și efectele pozitive sunt spectaculoase. Mai puțin vizibile sunt efectele negative și faptul că fondurile multor programe de cercetare fundamentală au fost reduse până la a fi sistate. Poate că era inevitabil, dar efectele pe termen lung se vor simți, mai devreme sau mai târziu. Perioadele lungi de izolare au dus la o schimbare a metodelor de lucru în companiile mai mari și mai mici, în lumea avansată tehnologic, și nu numai în ea. A fost demonstrată viabilitatea metodelor distribuite, a lucrului de acasă, a întâlnirilor virtuale. Au fost folosite pe scară largă tehnologiile și aplicațiile existente, unele au fost extinse, au apărut altele noi. Revenirea la sedii și birouri a început treptat, a fost parțială, și încetinită de valurile Delta și Omicron. Multe companii au adoptat un mod de lucru hibrid, în care salariații vin în birouri fizice doar atunci când o cer prioritățile comerciale sau fluxurile operative. Chiar și multe dintre întâlnirile ‘summit’ ale politicienilor au devenit virtuale. Ședințele marilor foruri de standardizare tehnică (Internet Engineering Task Force – IETF, Institute of Electrical and Electronics Engineers – IEEE) au avut loc în 2021 virtual, ca și în 2020. Tendințe interesante și surprinzătoare se manifestă și pe piața de muncă. Oferta depășește cererea în unele domenii de activitate, mai ales în cele legate de industriile software. O parte dintre salariați a prins gustul muncii de acasă și s-a obișnuit cu programele de lucru și de viață în care pot petrece mai mult timp cu familia și se deplasează fizic mai puțin sau deloc. Ei sunt cei care cer acum condiții de lucru în această direcție, și doar sub 20% dintre ei ar dori să revină la stilul de lucru în birouri și ‘cuburi’ dinainte de pandemie.
Politicul a influențat și în acest an tehnologia, și puține dintre tendințe au fost pozitive. Pandemia a accentuat interesele naționale și a limitat eforturile de cooperare. Atenția majorității observatorilor s-a îndreptat în acest an spre China și spre relațiile acestei țări cu restul lumii. 2021 a fost un an de consolidare a autorității președintelui Xi Jiping înaintea congresului partidului comunist chinez din 2022, care după toate semnele îl va reîntrona pentru mulți ani la conducerea celei de-a doua puteri mondiale. Printre procesele economice și sociale legate de această evoluție se află o întărire a controlului partidului asupra marilor concerne care au propulsat vreme de trei decenii economia Chinei și aducerea pe linie (sau scoaterea de pe linie, unde este cazul) a magnaților din fruntea lor. China nu renunță la sistemul capitalist în economie, dar îl aservește intereselor naționale și ideologiei. Internetul era de multă vreme atent controlat, acum și televiziunea va fi din ce în ce mai aservită ideologiei. Pe plan extern, China își construiește un sistem de alianțe în lumea a treia, bazat pe ajutor economic și financiar și pe investiții pe termen lung, garantate prin proprietăți și participare la gestiunea unor întreprinderi și exploatări de resurse naturale strategice. Previziunile conform cărora relațiile dintre China și Statele Unite se vor îmbunătăți în acest an, ca urmare a schimbării politice de la Washington, nu s-au adeverit. Dimpotrivă, în aceasta privință administrația președintelui Biden nu numai că a continuat politica fermă față de China a fostului președinte Trump, dar a și înăsprit-o în ceea ce privește încălcările drepturilor omului și transferurile de tehnologie dintre cele două puteri. Rezultatul este o lume fragmentată în care din ce în ce mai mulți comentatori vorbesc despre un nou război rece între sferele geopolitice și economice ale Statelor Unite și ale Chinei. Pe plan economic, multe dintre lanțurile de aprovizionare globale au fost regândite local. Rămâne de văzut cum se va confrunta economia Chinei cu un control centralizat întărit și în absența transferurilor de tehnologie în domenii de vârf.
Rețeaua globală a rezistat foarte bine la nivelul infrastructurii solicitărilor crescute, dovedindu-și utilitatea și fiabilitatea. Nu același lucru se poate spune însă despre nivelul aplicațiilor. Pe 4 octombrie, rețeaua socială Facebook împreună cu toate aplicațiile asociate, între care Messenger, WhatsApp, Instagram, a înregistrat o pană în funcționare care a durat peste 5 ore și jumătate. Chiar dacă sursa problemelor se află la frontiera dintre aplicații și sistemul global de gestionare a numelor (Domain Name Server – DNS) și de direcționare a mesajelor (Border Gateway Protocol – BGP), reponsabilitatea revine celor care administrează serverele lui Facebook, care au fost izolate de restul Internetului în acest interval de timp. Problema aceasta a apărut într-un moment cât de poate de delicat pentru firma înființată și condusa de Mark Zuckenberg, după ce Frances Haugen, o fostă salariată a companiei, făcuse dezvăluiri incomode legate de strategiile de atragere și păstrare a utilizatorilor concepute și aplicate de Facebook. Răspunsul a fost o reorganizare și o schimbare de nume a firmei, anunțată cu câteva săptămâni mai târziu. Facebook se va numi Meta, iar Mark Zuckerberg se va concentra spre conducerea activităților strategice. Prevăzusem la începutul lui 2021 restructurări și schimbări la nivelul conducerii marilor concerne ale Internetului. Aceste predicții s-au adeverit. Și Jeff Bezos a transferat conducerea operativă de la Amazon lui Andy Jassy în luna iulie, iar Jack Dorsey de la Twitter i-a predat pe 29 noiembrie cârma rețelei sociale globale numărul 2 lui Parag Agrawal. Administrația Biden a intensificat investigațiile anti-trust și perioada care va urma nu va fi ușoară pentru giganții erei internetice.
Tehnologiile care au continuat să evolueze pe o linie ascendentă în acest an sunt inteligența artificială (AI) și tehnicile criptografice. Aplicațiile AI sunt uneori mai puțin vizibile, dar ele reprezintă din ce în ce mai mult o componentă de bază a aplicațiilor celor mai diverse de la planificare financiară până la producția de vaccinuri și predicția viitoarelor mutații posibile ale virușilor. Roboții au jucat și joacă un rol important în asistența medicală și activitățile în medii periculoase impuse de pandemie. Criptomoneda bitcoin a avut un an de fluctuații. A început 2021 cu o valoare de 28 de mii de dolari, pentru a ajunge în noiembrie la o maximă de 69 de mii de dolari și a scădea la data când scriu acest articol (12 decembrie) la 47-48 de mii de dolari. China a interzis în acest an tranzacțiile cu bitcoin, probabil pentru că dorește să păstreze vizibilitate și control asupra traficului financiar, în schimb statul El Salvador din America Centrală l-a adoptat în septembrie ca mijloc de plată oficial, și alte state printre care Guatemala și Honduras iau în considerare acțiuni similare. În acest timp tehnologia care stă la baza criptomonedelor se extinde. Am învățat în acest an și inițialele NFT pentru Non-fungible Tokens (jetoane nefungibile), unități de date unice care reprezintă certificate de autenticitate și titluri de proprietate pentru obiecte digitale, inclusiv lucrări de artă.
2021 a fost un an plin de evenimente în explorarea spațială. Trei misiuni au ajuns pe Marte, trimise de Statele Unite, China și Emiratele Arabe Unite. A fost confirmată pentru prima data cu certitudine prezența apei pe planeta (așa-zisă) roșie. Programul spațial chinez este în plină expansiune, cu o aselenizare reușită pe emisfera invizibilă a Lunii și cu lansarea primelor componente ale unei viitoare stații spațiale chineze. Rolul programelor spațiale private a crescut, SpaceX devenind partenerul principal al agenției NASA pentru transportul astronauților spre stația spațială internațională. Tehnologia rachetelor reutilizabile ale lui SpaceX se maturizează și devine din ce în ce mai fiabilă, iar rețeaua de sateliți de comunicații Starlink începe să se contureze. Alte două companii private – Virgin Galactic și Blue Horizon – au făcut primele zboruri în ceea ce poate va deveni peste câțiva ani o nouă ramură economică – turismul spațial. În fine, dacă totul merge bine, anul spațial se va încheia cu lansarea mult așteptată a telescopului spațial James Webb.
Fiecare an care trece reprezintă o treaptă pentru ceea ce se va întâmpla în viitor. Săptămâna viitoare, în ultimul articol al anului 2021, vom încercă să consultăm bila de cristal, pentru a descifra ceea ce ne așteaptă în 2022.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Rive droite, rive gauche‘ (1984) is the last of the 9 films in the career of director Philippe Labro. I don’t know exactly why Labro, who had been a friend and film disciple of Jean-Pierre Melville, concluded his directing career at that time, while continueing to write and becoming the programing director of the RTL television station for about 15 years. Judging by this film, he mastered the secrets of the profession. ‘Rive droite, rive gauche‘ is a political thriller combined with a romantic story, which makes very good use of a generous cast with Gérard Depardieu and Nathalie Baye in the lead roles. The reunion of the two actors who were then at the point of transition between youth and maturity is reason enough to see this film today, and it is not the only reason.
The plot is not very original, but is plausible. Paul (Gérard Depardieu) is a famous and expensive lawyer, who defends cases and people who are not always the most honest. Sacha (Nathalie Baye) is a Public Relations expert who promotes revolutionary medical products. He is married but not faithful to the marriage, she is divorced. Each has a boy about ten years old. Two ‘yuppies’ in the Paris of the’ 80s who find themselves involved in high-level corruption business and especially fall in love inevitably and irremediably and start a dangerous connection that adds to the other complications.
The story could take place nowadays and only car brands and a 30 kilo camcorder considered very modern that does what would be done today with a mobile phone indicates that the film is made almost four decades ago. And of course, Depardieu and Nathalie Baye, who are at the peak of their physical and artistic form, arousing feelings of nostalgia for those who have known them ever since. The charm of the film is largely due to the talent and chemistry between the two formidable actors. Some of the elements of the plot could be questioned – the bad guys are very bad and without any nuance, the ending is a bit accelerated – but all in all, ‘Rive droite, rive gauche‘ is an action and romantic thriller that passes well the proof of time.
