Famous artists are not easy themes in movies and TV series, as it may seem at first glance. The great personalities in the history of art have their fans who have opinions that are hard to change and dangerously to contradict about the lives and the personalities of their idols. Art historians and experts check the authenticity of biographical details and the compatibility of the characters created on the screen with what is known about the lives or works of artists. It is even more difficult to bring to the screen an entire artistic movement and the institution that gave birth to it. This ambitious venture was undertaken by German director and co-writer Lars Kraume who created the 2019 mini-series ‘Bauhaus – A New Era‘ (in German ‘Die Neue Zeit‘). I found the result a little surprising. Lars Kraume and his team managed to bring to the screen a detailed and truthful description of the political and social context in which Bauhaus was born in a Germany just out of the First World War and also imagined a beautiful love story which is artistically credible, even if challenged by rigorous researchers. However, the series says less about the movement that would revolutionize art and architecture, creating a fusion between industrial and aesthetic that underlies what we call design today. But ultimately, this is a fictional series, not a documentary, so we have plenty of reasons to watch ‘Bauhaus – A New Era‘ as mere fans of quality television.
The series covers the first period in the history of the art school and the Bauhaus art movement, the period between 1919 and 1925, when the institution was based in Weimar. Walter Gropius (played by August Diehl) sets up here, with the support of a liberal minister of culture, an institution that aims to represent the progressive and avant-garde currents of German culture, opening it to the rest of the world, while combining artistic and social ideals: life dedicated to creation, art and crafts for the masses, the rejection of rigid conventions and traditions. As it appears in the film, the city of Weimar represents the effervescence but also the social and political contradictions of a war-torn Germany, in which extremisms were fighting each other and in which conservatism tried to limit or even annihilate the avant-garde. This, in turn, was segmented between the followers of expressionism, which had already manifested itself in the decades before the First World War, and the abstract, minimalist, industrialized art promoted by Gropius. Much of the film, however, focuses on the largely unconsumed love story between the school principal and the movement leader and one of his students, Dörte Helm (played by Anna Maria Mühe). She is a minor artist, coming from a conservative family, who will gradually get rid of prejudices and will simultaneously become the opponent and stimulator of the cautious Gropius, but also his muse and his sentimental interest. This connection, probably fictitious, becomes the main focus of the action, and provides the motivation for many of the decisions attributed to Gropius, both as a school principal and as an artist and architect. The story is told through flashbacks, using the pretext of an interview that the architect, who became famous and settled in the United States, gives to the Vanity Fair magazine many decades later. The reporter is more interested in the romantic aspects than in art, design, and architecture, and this interest is also transferred to the narrative structure of the series.
The narrative captures some of the main aspects of Germany immediately after the defeat in World War I, with the contradictions that would lead within the next 14 years to the collapse of democracy and the rise of Nazism. The creative effervescence of the arts and crafts school is also very well captured, as are the difficulties and contradictions between the liberal and the institutionally conservative artistic vision, in aspects such as equal access to courses by women. August Diehl and Anna Maria Mühe play the two main roles excellently, describing a teacher-student relationship that was morally problematic even a century ago, but which acquires significance and is full of emotion in the context of the story. There are many other significant acting roles, but the one I do not want to leave out is Sven Schelker‘s role as the esoteric professor Johannes Iten, Gropius’ deputy in the first period of the Bauhaus. The movement sought to stay out of politics, to become a creative field and a model of artistic and social progress in a conflict-ridden Germany. As an institution, it is clear that it has failed. This can be seen in the series, which covers the first stage of its history, and we know that the school partially changed its direction after Walter Gropius left it in 1928 and closed in 1933, after the Nazis came to power. Its main promoters have emigrated, spread their ideas and created art, crafts and architecture around the world. The style and design survived the school and influenced the architecture and art of the next century. The series ‘Bauhaus – A New Era‘ presents a view of the beginnings of the movement, is well made and beautifully acted and, even if it does not have the rigor of a documentary, it is worth watching.
Între romanul de debut (‘Podul invizibil’) și cartea următoare a scriitoarei americane Julie Orringer au trecut nouă ani. Publicat în 2019, romanul ‘Portofoliul fugii’ are toate semnele unei documentari temeinice, a unei gândiri bine structurate în construirea edificiului epic și a grijii pentru ritmarea narațiunii și șlefuirea sa stilistică. Apărut în 2021 în traducere românească în colecția ‘Raftul Denisei’ al Editurii Humanitas-fiction, ‘Portofoliul fugii’ justifică pe deplin timpul dedicat pregătirii și scrierii. Este unul dintre cele mai interesante și mai incitante romane americane publicate în ultimii ani.
Cartea lui Julie Orringer propune un mixaj interesant între istorie și ficțiune. Eroul principal este un personaj istoric, ziaristul american Varian Fry, care, în primii ani ai celui de-al doilea război mondial, a reprezentat în Franța, la Marsilia, Comitetul de Intervenție de Urgență (Emergency Rescue Committee), organizație patronată de Eleonor Roosevelt, care a salvat viețile a mii de europeni, în majoritate artiști, scriitori, politicieni antifasciști. Acționând împreună cu vice-consulul american Hiran Bingham IV și în pofida supravegherii regimului colaboraționist de la Vichy, Fry și un mic grup de voluntari au ascuns oamenii la Villa Air-Bel până când aceștia au putut fi scoși legal sau ilegal din Franța. Peste 2.200 de persoane au fost trimise pe mare prin Martinica, sau transportați peste graniță în Spania și apoi în siguranța Portugaliei neutre, de unde au plecat spre Statele Unite. Pentru faptele sale Varian Fry a fost primul american căruia Institutul Yad VaShem și Statul Israel i-au acordat titlul de Drept Între Popoare. Romanul lui Julie Orringer ar putea fi deci o biografie literară a activității lui Fry între iunie 1940 și septembrie 1941, dar nu este doar atât. Scriitoarea a adăugat un fir narativ paralel, cel al unei povești de dragoste între Varian Fry și Elliott Grant, iubitul său din tinerețe, cu care se regăsește în acea perioadă la Marsilia. Pe lângă faptul că este homosexual în vremuri în care aceasta orientare sexuală era încă ostracizată social și chiar criminalizată, Grant mai are un secret – este pe jumătate negru. Cele două filloane narative, cel real istoric și cel de ficțiune romantică, avansează în paralel. Grant este un personaj imaginar, dar ideea are o bază reală, confirmată de familia lui Fry. Acesta era într-adevăr și homosexual, ducând o viață dublă (a fost căsătorit de două ori, a avut doi copii). Combinația celor două povești, a celor doua fațete ale personalității lui Varian Fry funcționează foarte bine literar, însă a și stârnit, cum era probabil de așteptat, controverse în rândul cititorilor cărții.
Când Varian Fry a ajuns la Marsilia avea 3000 de dolari ca fonduri și o listă de peste o mie de persoane pe care Comitetul intenționa să le salveze. Un fel de listă Schindler, dar care includea unele dintre cele mai luminate personalități ale Europei, condamnați la exil pentru a-și salva viețile, alternativa fiind moartea în mâinile călăilor care îi considerau dușmani pentru arta și literatura lor ‘degenerată’, pentru opiniile lor politice, sau pentru simplul fapt că se născuseră evrei. Lista a mai fost completată în timp, ea incluzând nume ca Hannah Arendt, Victor Brauner, André Breton, Marc Chagall, Max Ernst, Leon Feuchtwanger, Wilfredo Lam, Jacques Lipchitz, Jacques Hérold, Alma Mahler, Heinrich Mann, Victor Serge. Ca notă de subsol – Brauner și Hérold erau originari din România, amândoi născuți în Piatra Neamț, amândoi supra-realiști. În biografia reală a lui Fry a mai existat încă un personaj originar din România, Marcel Verzeanu, coleg la CIU și ‘neobosit salvator de vieți omenești’ cum îl numește Julie Orringer în postfața cărții. Nu a fost inclus însă ca personaj în roman.
Unele dintre celebritățile de pe listă au ezitat să plece, temându-se de riscurile călătoriei și dezrădăcinării sau crezând că prestigiul lor îi va apăra de persecuții. A fost cazul cu Marc Chagall și cu André Gide, cu care Fry a trebuit să duca discuții îndelungate încercând să-i convingă să se salveze. I-a salvat pe Marc și Bella Chagall, pe André Gide nu a reușit să-l convingă, acesta ajungând până la urmă în Tunisia în 1942. Câțiva dintre cei de pe listă au plătit ezitările și întârzierile cu arestarea, deportarea și în final cu viața. Iată un dialog elocvent intre Fry și Chagall:
‘- Nu-i puțin lucru să traversezi oceanul, declara Chagall. Se pot pierde mai mult decât pânze și vopsele. Artistul trebuie să fie martor, monsieur Fry. Nu poate întoarce spatele, chiar dacă ar vrea-o.
– Un artist mort nu poate fi martor.
– Comitetul de Intervenție de Urgență, grăi pictorul scoțându-și pălăria și aranjandu-și-o pe genunchi, nu trebuie să se mai preocupe de bunăstarea noastră. Păstrați-vă fondurile pentru cei care au cu adevărat nevoie. Max Ernst, bunăoară, se zvonește că s-ar afla într-o tabără de concentrare la Gurs. Sau Jacques Lipchitz, prietenul meu din Montparnasse. Cine știe unde o fi fugit acum? Sau Lev Zilberman, care a realizat niște picturi murale enorme la Berlin.
– Da, cunosc opera lui Zilberman. Alfred Bar s-a luptat să-l pună pe lista noastră.
– Atunci nu sunteți pe o cale totalmente greșită. Ajutați-l pe Ernst, ajutați-l pe Zilberman. Nu pe mine.’ (pag. 14)
Pentru a-și atinge scopul și a salva cât mai mulți oameni Varian Frey nu a ezitat să folosească aproape orice mijloc: a recrutat fonduri de la expatriați americani bogați inclusiv de la Peggy Guggenheim, a coordonat falsificarea de acte de identitate și de vize de ieșire sau de tranzit, a mituit polițiști și funcționari guvernamentali. Vila Air-Bel pe care a închiriat-o la marginea Marsiliei a devenit un adăpost care îi ferea pe artiști de urmăritori și o pepinieră de creație. Aici aceștia au decis să participe la efortul relocării lor creând o colecție unică de lucrări de artă și literare, care, daca era vândută amatorilor și cunoscătorilor putea deveni sursa unei părți a finanțării activităților. Acesta este ‘Portofoliul fugii’ care a dat titlul cărții. Din păcate, mapa care includea cea mai mare parte a lucrărilor s-a pierdut, fiind sacrificată ca mită pentru eliberarea unora dintre artiștii și activiștii angrenați în efortul de adăpostire și trimitere spre libertate a refugiaților.
‘Câteva dintre desene se adunaseră prin colțurile casei de la sosirea lor: unul al lui Jacques Hérold de la un joc de după cină, înfățișând un băiat alergând fară cap, în mare viteza, printr-o pădure în flacări; altul, aparținând lui Masson, reprezenta un Messerschmitt roz dând drumul unei încărcături de șerpi. Și încă unul, clar al lui Chagall, numai linii pale hașurând un cer negru că tăciunele, imagine întrezărită din adăpostul de la Gare de Noailles în timpul raidului aerian. Sub aceste desene se zăreau altele, un teanc dezordonat.
– Ce propuneți să faceți cu astea? vru să știe Varian.
– Să le eliberam din Franța, își ridică Zilberman tichiuța că să-și netezească parul. Să ajungă în State! Artiștii au căzut deja de acord să-și doneze operele. Chagall are mulți prieteni la New York, iar soția mea are legături la Boston. Hai să transportam lucrările astea în America, să punem pe picioare o sumă de expoziții. Să arătăm tuturor ce riscă. Ce s-ar putea pierde. E posibil să se strângă bani, domnule Fry? Am putea face litografii, un set, într-o mapă. Și i-am spune ‘Portofoliul fugii’. (pag. 292)
Julie Orringer scrie atât de bine încât unele pagini care descriu Marsilia acelor ani și sentimentele de teamă ale eroilor provoacă o experiență de lectura de-a dreptul imersiva. Descrierile evenimentelor petrecute în vila Air-Bel – astăzi dispărută, dar care poate fi vizitată virtual pe net -, a petrecerilor organizate cu diferite ocazii în pofida lipsurilor datorate războiului, prilejuiesc câteva dintre paginile cele mai reușite ale volumului. Personaje reale și imaginare stau împreună la masă, discută, dansează și interacționează:
‘Mai devreme, sorbind cocteiluri în bibliotecă, Breton îi făcuse cadou lui Miriam o broșă formată dintr-un bondar înțepat într-un ac; îl găsise mort pe pervaz în aceeași dimineață. … De cealaltă parte se afla Walter Mehring, palid și parcă intrat la apă, într-un smoching de împrumut și o cravată albă de mătase, după ce reușise pentru eveniment să-și înfrângă atât de falsa maladie, cât și temerile justificate. … Alături de acesta se găsea Théo Bénedite, cuminte ca o tânără contesă, în rochia de culoarea smaraldului, cu Danny, subțire și corect lângă ea, lustruit la culme; apoi ațoșii Serge, pere et fils, Jean Gemahling, nervos, cu umeri lati, torturând cu degetul mare o delicată lingură de supă; Lev Zilberman studiind adunarea prin lentilele ochelarilor săi cu ramă de baga; și un grup mic de suprarealiști din vecinătate: Wilfredo Lam cu ochi enormi și iscoditori și mâini alungite; André Masson, masiv și direct, cu o eșarfă pepit; pictorul spaniol Oscar Dominguez și prietenul său cu un ochi, Victor Brauner; Jacques Hérold, ale cărui tablouri erau tot atât de precise pe cât erau de ciudate,ca și cum cineva ar fi îndreptat un aparat de fotografiat spre iadul lui Dante; și finalmente, în capul mesei, Breton, înveșmântat într-o haină de catifea albastră…’ (pag.228)
Întocmirea listei nu este lipsita de dileme morale. Se aflau în pericol în acea vreme în Europa viețile a milioane de oameni. A-i selecta pe unii și a-i ignora pe alții după criterii de meritocrație intelectuală sau artistică – era aceasta o opțiune morală? Întrebarea îi frământă pe unii dintre eroii cărții, fără a-și găsi un răspuns lipsit de ambiguitate.
‘- Ascultă, Varian, despre chestia asta. Miriam își aprinse o altă țigară, a nu stiu câta dintr-un sir. Nu crezi că e o prostie? Și nu numai o prostie, dar și o judecata greșită sau poate o simțire greșită? Criteriul, vreau să zic, pentru a decide cine trăiește și cine moare? Pentru că, să fim cinstiți, în multe cazuri la asta se va ajunge. Nu crezi că un artist mediocru merită la fel de mult o șansă ca unul mare?’ (pag.220)
‘- Crezi că vreau să hotărăsc? Chiar crezi asta despre mine?
– A fost ideea ta să salvăm artiști și scriitori. Cu predilecție.
– Ideea mea? Trebuie să-ți explic, sau să-mi apar proiectul în fața ta? N-a fost doar o toană. Nu am fost singurul care s-a gândit că tezaurul intelectual al Europei nu trebuie risipit sau distrus. Numele de pe listă înseamnă ceva. Fiecare dintre ele. Înseamnă ceva și pentru mine.
– Oricine înseamnă ceva pentru cineva.’ (pag. 222)
Cartea descrie și o furtunoasă poveste de dragoste, dar nu una obișnuită în acele vremuri. Curajul de a lega cele două fire narative atât de diferite este salutabil. Problema identatii sexuale este pusă în termeni care nu existau în literatura epocii, și Julie Orringer a trebuit să inventeze un limbaj care să reflecte sentimentele și dilemele eroilor fară a aluneca în contemporaneizare trivială.
‘ … se trezi invidiindu-și clientul, pe Walter Mehring, dintre toți, fost dușman al statului german, care fusese urmărit, persecutat, silit să se ascundă într-o cameră de hotel la Marsilia, sărindu-i inima din loc la fiecare bătaie în ușă ce ar fi putut însemnă sfârșitul fugii sale. Acum, în posesia unor vize și a unui bilet de vapor, Mehring putea pur și simplu să se îmbarce pentru America unde avea să fie bine primit, cel puțin relativ vorbind, și să-și construiască o viață și o casă. În timp ce el, Varian Fry, copil din Ridgewood, New Jersey, fiu răsfățat de agent de bursă newyorkez, absolvent de Harvard, recent editor al Headline Books – daca accepta ce este, și cum putea să n-o facă acum, când dovezile erau strigătoare la cer? -, nu putea găsi nici o națiune pe pământ, nici un țărm primitor, nici o statuie a Libertății ridicându-și torța în port. Nu exista stradă pe care să poată păși fară teama de a fi descoperit, nu exista un sfârșit al diasporei sale. Grant era singura lui țară și avea să rămână cât timp trăia.’ (pag. 405)
Există totuși o legătură psihologică strânsă intre cele doua fațete ale personalității lui Varian Fry așa cum sunt descrise în carte. În niciun moment nu este dezvăluit mecanismul care a declanșat acțiunile lui Fry și riscurile imense pe care și le-a asumat acesta. O călătorie în Berlinul primilor ani ai nazismului contribuiseră la trezirea și formarea sa ideologică, dar asta nu explica eroismul și imensa compasiune umană care îi susțineau faptele. S-ar putea că secretul să se găsească tocmai în asumarea condiției de minoritate oprimată, care își găsea corespondența în persecuțiile rasiale promovate de puterea care cucerise aproape întreaga Europă. Acest punct de vedere mi se pare mai plauzibil decât o interpretare a acțiunilor lui Fry împreună cu Grant, partenerul său, în termeni care corespund concepțiilor pro-gay și antirasiale ale secolului 21.
‘Adevărata greșeală ar fi fost să nu fi venit deloc. Să fi rămas la New York cu restul newyorkezilor. Să nu fi încercat!’ (pag. 505)
Două știri mi-au atras atenția în luna septembrie 2021. Ele se refereau la doi bărbați, inventatori și antreprenori, plămădiți din acele materiale care combină cunoștințele tehnologice cu viziunea despre viitor, îndrăzneala cu tendința de a-și asuma riscuri. Destinele lor păreau însă, cel puțin în acel moment, foarte diferite. Unul era britanic, celălalt american. Unul murea elogiat pentru anticiparea câtorva dintre aparatele cele mai folosite în lumea digitală și activitățile de pionierat în încercarea de a le introduce – poate prea devreme – în viețile tuturor contemporanilor săi. Celălalt încerca să relanseze o propunere a sa mai veche, sub o formă diferită și adaptată perioadei actuale. Propunerea era întâmpinată cu scepticism și chiar mai mult decât atât, căci în afacerea aceasta investiseră financiar mii de oameni, comandând produse care întârziau să apară. Ceea ce au cei doi în comun este o propunere bazată pe aceeași viziune – vehicule pe trei roti, acționate electric, la prețuri convenabile oricărui buzunar. Propunerile celor doi sunt despărțite de peste trei decenii, și nu este clar încă dacă această direcție este viabilă. Biografiile celor doi merită să fie studiate, ele fiind cazuri extreme care demonstrează că, în lumea volatilă în care trăim, distanța dintre succes și eșec, dintre glorie și infamie, este uneori foarte mică.
Imaginea lui Clive Sinclair (30 iulie 1940 – 16 septembrie 2021) va rămâne în amintirea multora dintre britanici datorită unei fotografii făcute în ianuarie 1985. Îl reprezintă la volanul (sau poate ghidonul) unui vehicul cu trei roți, care reprezentă prototipul unui vis la care lucra de peste un deceniu. Modelul Sinclair C5, definit ca o tricicletă electrică (dacă bateria se epuiza, putea fi acționat cu pedale!), avea un preț de intrare de 399 de lire sterline de atunci (cam 1 300 de lire sterline astăzi, cu ajustările necesare datorate inflației). Putea fi cumpărat într-un magazin universal, și avea dreptul legal să-l conducă orice persoană de peste 14 ani. Cântărea (cu baterie) cam 45 kg, și autonomia de deplasare era de 20 mile (32 km). Parcarea nu mai reprezenta o problemă, lungimea vehiculului fiind de 1,75 m. Dezavantajele au fost și ele destul de evidente din start. Pe lângă autonomia limitată și viteza redusă (maxim 24 km/h), vizibilitatea pe sosea era redusă din cauza poziției joase a conducătorului, iar lipsa unui acoperiș făcea ca experiența să fie puțin plăcută în condițiile climatice ale insulelor britanice. Au fost vândute cam 5 000 de exemplare, și multe dintre ele au ajuns în posesia excentricilor din cluburile de pasionați, care le-au modificat adăugând roți mai mari, motoare cu reacție și motoare electrice de mare putere, pentru a-și propulsa C5-urile la viteze de până la 150 de mile pe oră (240 km/h). Astăzi, fericiții posesori ai unui asemenea model l-ar putea vinde cu vreo 6 000 de lire sterline. Financiar însă, antrepriza a fost un dezastru, și producția a încetat după câteva luni. Clive Sinclair era cu vreo trei decenii prea devreme pe piață.
Nu era prima și nu avea să fie nici ultima aventură de inventator și antreprenor a lui Clive Sinclair. Într-o Anglie conservatoare economic, el proiecta și fabrica în 1968, la 18 ani, aparate de radio miniaturale pe care la 22 de ani le vindea prin comenzi poștale. În același an, într-o vreme când calculatoarele erau de dimensiunile unei camere sau ale unui frigider, a conceput un calculator de buzunar, bazat pe microprocesoarele abia apărute. Un televizor de buzunar i-a urmat în scurt timp. În fine, între anii 1980 și 1982, a lansat modelele de calculatoare ZX 80, ZX81 și ZX Spectrum, care permiteau programarea și executarea de programe în limbaj Basic, puteau fi folosite și pentru jocuri și costau sub 100 de lire sterline, o cincime din prețul calculatoarelor similare americane. Chiar dacă niciunul dintre aceste aparate nu a devenit un succes comercial, ideile i-au fost adoptate, cumpărate și încorporate în produsele altor firme cu nume. Clive Sinclair devenise o celebritate. Era prezent în presa tabloidă britanică nu numai pentru invențiile tehnice, dar mai ales pentru prietenele superbe și petrecerile bine stropite cu alcool, însă era și un model de om cu inițiativă, îndrăgit și promovat de Margaret Thatcher, și înnobilat de regină. Datorită lui și încă unor puțini colegi de generație, orașul universitar Cambridge a devenit un concurent britanic al lui Silicon Valley. În deceniile următoare, invențiile și ideile sale au devenit, una câte una, realitate. Telefoanele mobile inteligente de astăzi concentrează în același aparat, la dimensiunile de buzunar visate de Sinclair, calculatorul, televizorul și încă multe alte funcții suplimentare. Inventatorul englez nu era însă un mare adept al acestor noutăți și se spune că a continuat să trimită scrisori pe hârtie și să folosească rigla de calcul de-a lungul întregii sale vieți. Prefera muzica clasică, poezia și vinul bun, orice altceva dăuna, zicea el, creativității. Visul nerealizat al lui Sir Clive Sinclair a fost un mini-automobil electric. Se spune că avea în lucru planurile unui prototip revoluționar. Acesta nu a ajuns însă niciodată pe șosele.
Americanul Paul Elio s-a născut cam atunci când Clive Sinclair demara primele sale invenții. Spre deosebire de alți antreprenori americani faimoși, Elio este foarte rezervat în legătură cu viața sa particulară. Se știe că are 57 de ani, că locuiește în orașul Phoenix, statul Arizona, și că se află, din 2009, la cârma companiei pe care a înființat-o, Elio Motors, după 18 ani de carieră de inginerie și management în industria automobilistică. Elio Motors are ca scop proiectarea și lansarea în producție a unei mașini (ei o numesc autocycle – autocicletă) cu trei roți. Primul model de vehicul cu trei roți al firmei, acționat cu motor cu benzină, a fost prezentat lumii sub numele de Elio P4 și a fost proiectat de companie ca fiind foarte economic (consuma cam 3 litri la 100 km), oferind funcții moderne, cum ar fi geamuri electrice, blocare electrică a ușilor, control de croazieră și aer condiționat, într-o caroserie aerodinamică închisă. Viteza maximă este de 172 km/h. O mașină rezonabilă după toate criteriile, super-economică, oferită inițial la un preț de mai puțin de 7 000 de dolari. O serie limitată de 100 de vehicule a fost lansată în decembrie 2016, testată pe șosele și prezentată la expoziții. Firma a ieșit la bursă și a recrutat investiții și de la fonduri și investitori particulari. Pe baza promisiunii de a crea 1 500 de locuri de muncă în industria auto, Elio Motors a primit subvenții de la statul Louisiana. În 2013, a început să accepte pre-comenzi cu 1 000 de dolari investiție inițială. Între 2013 și 2017, a primit peste 65 de mii de comenzi. În contractul de cumpărare, printre acele pagini multe pe care 90% dintre clienți nu le citesc, scria clar că acest acont este nerambursabil. Lansarea în fabricație nu a avut loc nici până astăzi. În 2020, firma a încercat fără succes să mai strângă fonduri în cadrul programului de relansare economică post-pandemie inițiat de guvernul federal. O anchetă a cotidianului UȘA Today menționa faptul că firma ar fi avut în 2020, conform rapoartelor înaintate forurilor financiare, doar trei salariați permanenți.
(sursa imaginii: eliomotors.com/)
Am ajuns în septembrie 2021. Spre surpriza generală, Eliot Motors a reapărut și a anunțat că își reprofilează planurile pentru a lansa pe piață mai întâi un automobil pe trei roți cu un motor electric performant. Suplimentar specificațiilor precedente, noul model ar oferi perne de aer, frâne antiblocare, control al tracțiunii, cadru unibody din oțel și structură maleabilă pentru protecție în caz de accidente. Noul preț este 14 900 de dolari, mai scump, dar mult sub prețul altor vehicule electrice disponibile sau anunțate pe piață. Semnul de întrebare este însă disponibilitatea. Elio Motors continua să susțină că este pregătită pentru lansarea fabricației la 75 de săptămâni din momentul în care va strânge fondurile necesare. Cine va mai risca însă o asemenea investiție? Cine mai pune bani pentru o comandă făcută unei firme cu asemenea istorie? Prețul unei acțiuni Elio Motors la bursă, care depășea cândva 20 de dolari, era la începutul lui 2022 de 8 cenți.
Cele două cazuri descrise au, poate, în comun mai mult decât viziunea transportului electric personal. Clive Sinclair și Paul Elio sunt amândoi inventatori, dar în primul rând antreprenori. Viziunile lor sunt apropiate – a oferi consumatorilor produse economice și funcționale la preturi accesibile. Niciunul dintre ei nu a reușit din punct de vedere comercial (în cazul lui Elio ar trebui să adaug – până acum). Se va întâmpla cu mini-automobilele electrice ceea ce s-a întâmplat cu calculatoarele și televizoarele de buzunar imaginate de Clive Sinclair, cu câteva decenii înainte ca tehnologia să permită fabricarea lor fiabilă, în serii mari și la preturi accesibile? Istoria a fost până la urmă generoasă cu inventatorul și antreprenorul englez. Cum va fi judecat Paul Elio, cel care visa să devină un Henry Ford al automobilelor electrice? Va reuși firma lui să depășească greutățile care par acum insurmontabile sau se va complica și mai mult, poate și juridic, nu numai financiar? Pentru cei care investesc în tehnologii avansate, este vorba despre încă un exemplu de volatilitate și instabilitate și de încă o dovadă că ideile, oricât ar fi de strălucite tehnic sau atractive economic, trebuie să fie susținute și de un drum credibil spre producție și desfacere. Iar pentru noi, consumatorii care comandăm produse diferite, este încă un argument că trebuie să citim cu atenție contractele de vânzare-cumpărare înainte de a plăti, chiar și numai un acont.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Yimou Zhang is one of the most famous and prolific Chinese directors. Some of his films, historical blockbusters based on traditional legends and stories, sprinkled with spectacular martial arts scenes, have gained international fame and circulation. It is possible that they finance and allow the making of his other films, those that deal with today’s China or the troubled and controversial history of his country in the last century. The 2014 production ‘Coming Home‘ belongs to this later category. It is a family drama that follows the fate of a Chinese family during the haunting decade of the Cultural Revolution and the years that followed. The year the film was made is also significant – ‘Coming Home‘ could not have been made or would have looked differently a decade or two before 2014, and it would look differently or not be made today. The title of the film refers to the return from exile of a Chinese intellectual convicted of an unspecified guilt, who reunites with his family after almost two decades of separation. ‘Coming Home‘ brings to screen a novel by a Chinese writer based in the United States, Geling Yan. It is an original approach to a topic present in the films and literature of the world, especially from other communist or former communist countries – the first example that comes to my mind os the one of the novel ‘Panta rhei’ by the Russian writer Vasili Grossman.
The film opens with a long prologue, which takes place during the period of maximum terror and repression. Political prisoner Lu Yanshi (played by Daoming Chen) escapes from the ‘re-education’ camp where he was exiled and tries to see his wife, Feng Wanyu (played by Gong Li), and daughter Dan Dan (Huiwen Zhang) who was only three years old when he was arrested. The woman and her daughter are warned by the authorities not to receive him and to report on him as soon as he appears. In a heartbreaking scene, Feng Wanyu refuses to let him into the apartment. He is denounced by the teenage girl, educated in ‘patriotic’ spirit, who hopes that in this way her career as a dancer in ‘revolutionary’ ballets will not be barred. A few years later, the period of terror ends and the released prisoners return home. Feng Wanyu, who had suffered a shock and became amnesic in the aftermath of her husband’s re-arrest, no longer recognizes him. Dan Dan, whose dreams of becoming a dancer had been shattered by being the ‘traitor’s daughter’ and despite denouncing her father, together with Lu Yanshi will try to awaken the woman’s suppressed memory to return the family life to normal.
The story focuses on the family cell and viewers can decide whether what they see on the screen can be generalized to the historical context in which the story takes place or even beyond. Is it possible to return to normalcy after long periods of separation and the traumatic experiences of those deported or imprisoned and of those left at home? Is Feng Wanyu’s amnesia a coincidence or a symbol of a society trying to forget the dark episodes of its history? Each spectator will draw her or his own conclusions and lessons. But all, I believe will admire the acting. Gong Li and Daoming Chen are formidable actors who play with sensitivity and dignity the drama of a couple hit by the storms of history. The cinematography, combined with the authenticity of the sets and costumes, transports us to that period in history, unknown to those who did not live in a communist country. At one point I had the impression that the film is black and white, but the sensation was due to the almost mono-chromatic monotony of life, the simplicity of clothes, the decay of standard homes of the time. In the simple and impoverished interiors we witness the intrusion of the authorities into private life, the constant surveillance to which the common people were subjected. The scenes in the train station are memorable. The soundtrack is enriched by the music played by the wonderful pianist Lang Lang. The last part of the story and the conclusion of ‘Coming Home‘ may seem melodramatic, but here too there is room for reflection. The characters do not revolt and take individual responsibility in front of the others for their share of the blame for what happened. Forgetting and forgiving each other is the key to their survival.
It’s rare for a film to radically divide opinions like ‘Don’t Look Up‘, the political-apocalyptic satire written and directed by Adam McKay that ended the year 2021, succeeded to do. Fame preceded it in my mailbox and in the news stream on social media, and I found my friends’ opinions so radically divided as few movies (or other topics) managed to split them. My take joins those who liked the movie. ‘Don’t Look Up‘ seemed to me a quality comedy that tells a lot about the world we live in, about the quality of the world’s political class right now, and about the television that turns news into show business and show business into garbage, about the status of science and the denial of scientific evidence, about the mass addiction to celebrities and about the way big corporations control our lives, about the catastrophes that threaten humanity and the way we prepare to face or ignore them. The collection of celebrities participating in this production is impressive, but even more impressive is the fact that many of them play roles outside of their usual routines. If there were any doubts that Netflix is now in line with the big studios in the creation of interesting cinema, movies like ‘Don’t Look Up‘ should dissipate them without appeal.
Astronomy professor Mindy (Leonardo DiCaprio) and his PhD student (Jennifer Lawrence) discover a comet heading straight to Earth, which seems to have 100% chances of destroying the world as we know it, in just over six months. As good citizens should do, the two notify the authorities and land quite quickly in the anteroom of the Oval Office. However, President Orlean (Meryl Streep) is too busy to receive them on the first day, and even the next day the news of the impending end of the world seems to her to be of little importance compared to the appointment of a judge to the Supreme Court or the approaching by-elections. Desperate, the two scientists will turn to television to make their message known to mankind, but the main effect is that the professor will become a celebrity and will bed the anchor of a news show (Cate Blanchett) while his student will woke up being arrested by the secret services and warned to stop spreading panic to the public. The government and military machines, the big corporations and the whole world will finally start acting, and by the time Earth will meet the comet, much more will have happened, stuff that would be ridiculous if it weren’t about our only planet.
Adam McKay is passionate about politics, big finance (‘The Big Short‘) and the mechanisms of the White House (‘Vice‘) but his career also includes scripts and directing of numerous segments in ‘Saturday Night Live’. The inspiration for the laught about the planet on the verge of destruction in ‘Don’t Look Up‘, I think, comes further back, from Kubrick‘s ‘Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb‘ and Chaplin‘s ‘The Great Dictator‘. In fact, SNL and a number of other similar shows started there. A gallery of memorable acting performances helps. Leonardo DiCaprio adds another chameleon role to the repertoire. Jennifer Lawrence proves once again that beauty does not mean the denial of talent. Meryl Streep is a president descending directly from ‘Saturday Night Live’ whose character and (non-subtle) political allusions have the quality of upsetting everyone who wants to be upset. Cate Blanchett amazed me with another role in which it took me a long time on screen to recognize her. Ron Perlman plays a role that parodies all the other roles in his entire career. Ariana Grande almost plays herself, and sings very well. The number one acting creation, however, is, in my opinion, that of Mark Rylance in an anthological role of a big corporation tycoon that is far from everything he has done in the past. The only celebrities who get less consistent roles are Himesh Patel and Timothée Chalamet (when does this young man have time to star in so many movies?). The style of dialogue and filming is itself a satire and a parody of the ‘end of the world’ genre productions of the big studios. In my opinion, ‘Don’t Look Up‘ is one of the most entertaining but also significant films of this movie season. Many of today’s critics will regret later, I think, their opinions, because this is one of the films whose appreciation is likely to increase over time.
‘The Assassin‘ is a cinematic event. The film made in 2015 by Taiwanese director Hsiao-Hsien Hou came after eight years of silence, in which he had not directed any feature film. Another seven years have passed without a new feature film, although there is news that one is in the making. Until the release of that next one, ‘The Assassin‘ offers enough reasons for cinematic satisfaction, interesting debates, relating to what each of us knows about China’s history and its culture and traditions, very different from those of many of us. ‘The Assassin‘ was also the director’s first film with a story set more than a millennium ago. It is based on a story that has become part of the tradition, as is the case with many episodes in China’s millennial history. Like all great creators – writers or filmmakers – Hsiao-Hsien Hou, even when he brings a historical episode to the screen and tells stories about legendary heroes, tells a lot about people and the world today.
At first glance, the script brings to the screen a ‘wuxia’ story about heroes practicing martial arts. It’s just that in ‘The Assassin’ the main hero is a young woman named Nie Yinniang, trained from the age of ten by a nun aunt to become a lethal assassin. The story has its origins in a legend from the seventh or eighth century, during the Tang Dynasty, considered a golden age in the history of imperial China, one of the peak periods of culture but also a period of struggle to strengthen central authority. Yinniang is sent to the Weibo region, then on the outskirts of the empire, with orders to assassinate her cousin, Tian Jian, the governor of the province. However, her conscience does not allow the girl to carry out the orders and be the killing machine she was trained to be. The personal conflict between authority and individual will is one of the keys to interpreting the film. But it is not the only one. In a world dominated by men, the characters who control the events in ‘The Assassin‘ are women: Yinniang herself, her aunt and martial arts mentor, the wife of her cousin who coordinates the intrigues at the governor’s court. A third level of complexity is provided by the internal political conflict. The Taiwanese director chose an episode in the history of China that refers to a rebellious province that was to be brought under the control of the central authority. However, the methods of force do not seem to succeed and this seems to be symbolic in a film which is a co-production between the studios in Taiwan, Hong Kong and China, and which is filmed in part in Japan.
Political and feminist messages are well-wrapped in an exceptional cinematic aesthetic. The cinematography combines beauty with expressiveness, and offers an abundance of wide shots in nature, reducing people to their true size. This is also one of the compositional ideas and principles of traditional Chinese painting. Yinniang’s role is played with elegance and dignity by Shu Qi, who is one of the director’s favorite actresses, collaborating on some of his previous films. The fight scenes are short but effective, it is clear that Hsiao-Hsien Hou uses the wuxia genre as a vehicle to make the audience resonate with more complex ideas, but giving due honor to the action, when and as needed. I’m not competent enough to appreciate how historically authentic the costumes and sets are, but they are certainly beautiful and consistent with the aesthetics of the film. For the viewer with little knowledge of the ancient history of China, a minimum of preparation through reading makes it easier to watch, the few lines of explanation at the beginning being quite brief. Skillfully using the format of historical action films, ‘The Assassin‘ is a complex and aesthetically pleasing film, offering a memorable cinematic experience.
Petru Clej este o personalitate specială în peisajul jurnalismului românesc de astăzi. Vocea sa clară și distinctă s-a făcut remarcată pe mediile diverse în care profesiunea de jurnalist este astăzi exercitată. A fost redactor și corespondent al posturilor de radio BBC și Radio France Internationale, iar în prezent al grupului G4 Media. A inițiat, redactat și contribuit la unul dintre primele ziare internetice în limba română, a creat, participat și continuă să modereze și să direcționeze activitatea a numeroase grupuri de discuție în formate diferite (liste de mail, grupuri Facebook). Subiectele sale preferate sunt actualitatea politică, istoria României în ultimul secol, combaterea antisemitismului și … rugby-ul. Stilul său este combativ, este un polemist redutabil, atitudinile sale sunt clare și lipsite de echivoc.
Tocmai cei care îl cunoaștem de o vreme – prin scris cel puțin – pe Petru Clej putem fi surprinși de cartea ‘Șapte povesti de dragoste în vremea Holocaustului, comunismului și azi ‘ apărută în acest sfârșit de an 2021 la Editura Meridiane Publishing. Eu am citit-o în ediție electronică, am înțeles că o ediție tipărită este în pregătire și urmează să fie lansată în curând, dacă nu cumva a ajuns deja în librarii. Este o abordare dintr-un unghi foarte diferit a unora dintre problemele care îl preocupă în ultimii ani. Este vorba despre o culegere de texte, șapte la număr, care se lasă greu încadrate într-un tipar exact: ar putea fi vorba despre povestiri dar detaliile documentare sunt numeroase și contextul istoric este foarte precis conturat; ar putea fi vorba despre eseuri dar totuși personajele sunt fictive și în fiecare dintre texte există o narațiune care se întinde peste mai multe decenii. Prefer să folosesc termenul de ‘pilde’, cuvânt care mi se pare că include și elementul de ficțiune și mesajul clar și emoționant, și sentimentul care domină toate textele – cel al dragostei. Căci da, este vorba despre șapte povești de dragoste care se petrec în zbuciumații ultimi 80 de ani, povești de dragoste între evrei și ne-evrei, povești pline de emoție dar și de învățături pentru cititori. Petru Clej folosește pentru prima dată uneltele scriitorului de ficțiune, dar preocuparea sa principală rămâne mesajul, claritatea și incisivitatea acestuia.
Cinci dintre cele șapte povestiri își au începutul în timpul Holocaustului. Eroii lor sunt tineri cărora visurile și cursul vieților le-au fost curmate de dictatură, legi rasiale, deportări, război. Provin din medii sociale și etnii diferite – un fiu de ceasornicar și o fiică de croitor din Iași; descendentul unei familii de muzicieni romi și fiica unui cardiolog de renume din București; fiul unui preot și fiica unui rabin sefard; un tânăr evreu militant comunist și o fată româncă atrasă de mirajul doctrinei legionare din Brașov. Relațiile dintre ei se înfiripă împotriva tuturor barierelor și a prejudecaților. Un exemplu de dialog care are loc în Transnistria:
‘În zilele următoare, Rachel a început să exploreze împrejurimile și lângă grajdul romilor a vă̆zut un băiat de vreo 15 ani care umbla fără o țintă precisă. Rachel l-a întrebat:
— Vorbeșți românește?
— Da.
— Cum te cheamă?
— Nicu. Dar pe tine?
— Rachel. De unde ești?
— Din București.
— Da? Și eu tot din Bucureșți. Tu ești țigan, aș̦a e?
— Da.
— Știi că n-am mai vorbit niciodată̆ cu un țigan…?
— Nici eu cu o evreică… ‘ (pag. 73-74)
În fiecare dintre aceste povestiri valurile istoriei nu întârzie să-i copleșească pe eroi. Documentar, este momentul potrivit pentru Petru Clej de a aminti evenimentele care se petrec în jurul perechilor de tineri. Sunt evocate în povestiri diferite rebeliunea legionară și pogromul de la București din ianuarie 1941, pogromul de la Iași din iunie 1941, deportările și masacrele din Transnistria din anii 1941-1943, deportarea în 1944 în lagărele morții a populației evreiești din Ardealul de Nord ocupat de Ungaria horthista.
‘La București au ajuns 254 din cei 284 de evrei plecați în septembrie 1942. Familia dr. Grunberg s-a întors în întregime, dar din familia lui Nicu, pe lângă bunica moartă în drum spre Transnistria, murise și sora lui, cu copilul ei de șase luni, răpuș̦i de tifos exantematic ca și fratele tatălui să̆u. Sârmă se întorsese de pe front cu un picior amputat sub genunchi și le-a povestit despre oroarea de la Odessa la care a avut norocul să nu participe, dar care l-a zdruncinat iremediabil. Era o epavă umană.
Gheorghe a aflat și motivul deportării lor: o delațiune din partea unui lăutar rival care voia să̆ scape de el în calitate de concurent. Ca Gheorghe au pățit mulți alții, deportați arbitrar în Transnistria. Din totalul de 25.000 de romi deportați în 1942 s-au întors de acolo numai 14.000.
Cât despre lotul de 284 de evrei, Antonescu ordonase deportarea lor sub pretextul sustragerii de la muncă forțață, ca un exemplu și drept avertisment. Adevărul era altul: dictatorul fascist ceruse din partea comunității evreieșți o sumă importantă de bani în semn de contribuție la efortul de război. Când comunitatea a refuzat, Antonescu a ordonat deportarea, comunitatea a plătit ulterior, dar lotul de evrei bucureșteni nu s-a întors decât după 13 luni de deportare. ‘ (pag.79-80)
Destinele eroilor sunt urmărite în timp. Rareori poveștile de dragoste descrise de Petru Clej se termină cu ‘happy-end’. Doar în două din cele șapte povestiri perechile rămân împreună. Războiului și Holocaustului i-au urmat dictatura comunistă, represiunea politică, emigrarea majorității supraviețuitorilor comunității evreiești. Uneori eroii se reîntâlnesc peste ani și retrăiesc în amintire ceea ce a fost pentru unii dintre ei prima iubire:
‘— Pavel, vreau încă o dată să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine; fără tine nu aș̦ fi fost acum în viață. Vreau de asemenea să-mi cer iertare că nu am putut fi ălături de tine ca parteneră de viață, deși te-am iubit cum nu am mai iubit vreun alt bărbat în viața mea.
— Lea, nu trebuie să̆-ți ceri iertare. Vremurile și locurile unde am trăit nu ne-ar fi permis să fim împreună. Dar și eu vreau să-ți mulțumesc. Dacă nu te întâlneam, aș̦ fi rămas un simplu pădurar, care nu ar fi știut că în viață trebuie să lupți și să te sacrifici pentru o cauză. Mi-am pus viața în pericol și am stat 12 ani în închisoare, dar nu-mi pare rău. Simplul fapt că te-am cunoscut a fost o binecuvântare pentru mine, zise Pavel. ‘ (pag.58)
Fiecare dintre cele șapte povestiri are un titlu care include numele perechii de îndrăgostiți despre care se povestește în text: ‘Șimon și Ana’, ‘Pavel și Lea’, ‘Nicu și Rahel’ … Simple în aparenta, poveștile lor se petrec într-un context complicat. Nu numai cutremurele istoriei amenință și de multe ori distrug șansele unei realizări romantice a legăturilor, dar și originile diferite, prejudecățile și împotrivirile unei lumi care interpretează rigid tradițiile. În literatura universală există câteva exemple minunate care descriu asemenea relații, majoritatea în cărțile unor scriitori evrei că Șalom Alehem, Isaac Bashevis Singer sau Lion Feuchtwanger. În literatura română astfel de episoade lipsesc aproape complet, și Petru Clej face pionierat din acest punct de vedere, structurând întregul volum pe șapte asemenea episoade. Din viața reală cunosc puterea legăturilor dintre perechile mixte, multe dintre ele rezistând presiunilor și timpului tocmai deoarece au trebuit să învingă reținerile, daca nu prejudecățile celor din jur. Ceea ce cunosc eu personal nu este însă o statistică concludentă, și în realitate, la fel ca în cartea lui Petru Clej, poveștile nefericite probabil că le depășesc în număr pe cele fericite. Nu toți tinerii au avut șansa unei perspective liberale precum cea a rabinului Toledano din povestirea despre fiul preotului și fiica rabinului:
‘— Baruch Hashem! Dar acest tânăr cine este? întrebă rabinul.
— El este Titus, salvatorul meu, spuse Colette. Și aflați că este și iubitul meu.
O tăcere mormântală se lăsă̆ în casa rabinului. Titus era și el mut de uimire la curajul iubitei sale.
— Ei bine…, zise rabinul. Să̆ fie într-un ceas bun. Mazal Tov și mulțumesc, Titus!’ (pag. 97)
Ultimele două povestiri din carte lărgesc cadrul și se ocupă de perioade istorice mai apropiate în timp. Alex și Miriam sunt doi liceeni din ultimul deceniu al regimului comunist, care se întâlnesc în contextul împotrivirii anticomuniste a tineretului din România. Meir și Amina se cunosc în Israelul de astăzi și relația lor se înfiripă pe fundalul conflictului israelo-palestinian. Cei doi par destinați să fie dușmani, dar și intre ei se înfiripă sentimentul aparent imposibil. Împrejurările sunt diferite, dar structura narativă și miezul conflictului sunt similare cu cele ale celorlalte povestiri. Dragostea poate învinge dușmănia și prejudecățile. Punțile construite de asemenea povești individuale pot fi baza comunicării și coexistenței în viitor. ‘Daca dragoste nu e, nimic nu e’ – această frază care încheie unul dintre romanele memorabile ale lui Marin Preda, și ea un citat din pildele Apostolului Pavel, mi-a venit în minte în timpul lecturii povestirilor lui Petru Clej.
Recomand această carte cititorilor mai tineri și mai puțin tineri, părinților și elevilor de astăzi, din România și nu numai. Poate că nu este vorba despre literatură mare, dar este vorba despre o carte importantă. Începând cu anul viitor studiul Holocaustului devine materie distinctă în programa școlilor românești. Cred că este foarte pozitiv că se studiază această materie în scoli, că istoria evreilor care au trăit în România și tragedia Holocaustului sunt comemorate oficial, studiate de institute de istorie și reflectate în cărți și comunicări științifice. Pentru tinerii de astăzi însă, cred că este la fel de important să li se vorbească pe limba lor, cu povestiri despre tineri ca ei, care au trăit, simțit și iubit în aceleași locuri dar în alte vremuri. În întâlnirea dintre istorie și iubire, dintre tragedie și sentimente, binele poate uneori să învingă, și aceasta este șansa umanității. Cartea lui Petru Clej ‘Șapte povesti de dragoste în vremea Holocaustului, comunismului și azi ‘ este o colecție de pilde care pledează pentru acest mesaj frumos și important.
Astăzi ne vom ocupa de una dintre temele dragi mie – restaurantele! Când guvernele impun restricții pentru a încerca să oprească sau să domolească al nu-știu-câtelea val al pandemiei, printre primele instituții care sunt luate în discuție sunt restaurantele. Această industrie (folosesc termenul în sensul său larg) este printre cele mai afectate imediat și printre cele care, după ce vor fi trecut valurile, nu se vor întoarce sub aceeași formă și intensitate la situația de la sfârșitul lui 2019. Cu această ocazie, am realizat mulți dintre noi în ce măsură un mic dejun (sau poate ‘brunch’) cu familia la sfârșitul de săptămână, un prânz de afaceri sau de lucru, sau o seară romantică cu un partener sau parteneră mai mult sau mai puțin recent(ă) au devenit o parte din viețile noastre, dintre acele plăceri pe care trebuie să le abordăm cu precauție acum și pe care poate le vom re-evalua în viitor. În articolul de astăzi vom discuta despre istoria mai veche sau mai nouă a restaurantelor, despre prezentul lor agitat și despre viitorul incert.
Restaurantele sub forma lor actuală au o istorie de numai câteva sute de ani. Cuvântul însuși a împlinit în 2021 două secole de când a fost prima dată menționat într-un dicționar. Provine – mais, bien sur – din limba franceză, de la verbul ‘restaurer’, care la rândul său are la origine latinescul ‘restauratio’. Însemna și încă mai înseamnă ‘un loc unde mâncarea poate fi cumpărată și consumată’. Ce rol are mâncarea? Cel de a restaura puterea oamenilor. Semantica lui ‘restaurant’ era puțin diferită până la începutul secolului al XIX-lea. Într-o carte clasică de istorie a artei culinare, geograful și gastronomul francez Jean-Robert Pitte menționează că prin 1765, un bărbat pe nume Boulanger a deschis un magazin lângă Luvru (deci o ‘boulangerie’). Acolo vindea ceea ce el numea ‘restaurante’ sau ‘restaurante cu bulion’ – adică supe pe bază de carne menite să „restaureze” puterea unei persoane. Încă din Evul Mediu, cuvântul ‘restaurant’ era folosit pentru a descrie oricare fel dintr-o varietate de bulioane bogate făcute din pui, carne de vită, rădăcini de un fel sau altul, ceapă, ierburi și, conform unor rețete, condimente, zahăr cristalizat, prăjit. pâine, orz, unt și chiar ingrediente exotice, cum ar fi petale de trandafiri uscate, struguri de Damasc și chihlimbar. Revoluția franceză i-a disponibilizat profesional pe bucătarii fostei nobilimi, exilate dacă nu decapitate, și în Paris au proliferat după anul1790 stabilimentele care serveau bulioanele populare. Destul de repede, o parte dintre ele s-au transformat în ‘restaurante’ după sensul înnoit al cuvântului.
Oamenii mâncau însă în afara caselor lor cu mult timp înainte. În fapt, mâncarea a fost o activitate socială în perioada pre-istorica, devenind o componentă a vieții private doar odată cu apariția locuințelor familiale dotate cu bucătarii, și asta nu în toate civilizațiile. Anumite comunități au practicat bucătăria comună de-a lungul întregii lor istorii (mănăstirile, de exemplu). La Pompei, arheologii au identificat 158 de locuri în care se vindea mâncare gătită – unul la fiecare 60-100 de oameni, o concentrare mai mare decât în majoritatea orașelor contemporane. Sistemul era mai degrabă ‘take-away’, în terminologia de astăzi. Carnea, vânatul și peștele gata gătite erau disponibile pentru consumul londonezilor cel puțin din anul 1170. Samuel Cole, un imigrant în Lumea Nouă din perioada colonizării timpurii, a deschis ceea ce este considerat a fi prima tavernă americană, în 1634, la Boston. Elliott Shore și Katie Rawson, coautorii cărții ‘Dining Out: A Global History of Restaurants’, consideră însă că primele afaceri care ar fi ușor de recunoscut ca restaurante au apărut în jurul anului 1100 în China, în perioada dinastiei Song, când orașe precum Kaifeng și Hangzhou se mândreau cu populații urbane de peste un milion de locuitori fiecare. În Japonia, încă din secolul al XV-lea, au început să apară localuri în care se servea mâncare, derivate din tradiția ceainăriilor. În Europa, conceptul de ‘table d’hote’, adică masă din restaurant unde clienții (oaspeții) se așază pentru a fi serviți cu mâncare, apare în Franța în secolul al XVII-lea și se răspândește rapid. Meniurile erau fixe, clienții se așezau și mâncau ceea ce li se oferea. A mânca în public nu era considerat un lux. Cei avuți mâncau acasă, mai ales că stabilimentele care aveau mai târziu să se numească restaurante erau gălăgioase și condițiile de igienă erau dubioase. A mânca ‘afară’ era, de altfel, mai ieftin decât a mânca acasă, și așa a fost cam până după jumătatea secolului al XIX-lea. Atunci au apărut mesele private, separate de cele comune, uneori în spații ‘rezervate’. A frecventa anumite restaurante a început să devină un lux, lumea bună ieșea la restaurant pentru a fi văzută, în aceeași măsură cu pentru a mânca. Șefii bucătari au început să devina celebrități și a răsărit o noua meserie – criticii culinari. Primul ghid ‘roșu’ (dedicat restaurantelor) al lui Michelin a apărut în 1900, dar aveau să treacă încă 26 de ani până când să-și facă apariția râvnitele stele Michelin.
Secolul XX avea să aducă schimbări revoluționare și în felul în care hrana este preparată și consumată, determinate de schimbările sociale, economice, culturale și politice. Pe de-o parte, femeile au început să fie din ce în ce mai mult angajate ca salariate în industrie și comerț. Pe de altă parte, a apărut aparatura casnică, înlesnind prepararea mâncării și scurtând timpul de execuție. A mânca în afara casei a devenit mai scump, chiar și pentru restaurantele sau dughenele populare. Tendința aceasta s-a accelerat pe măsură ce secolul avansa. În 1930, o masă la restaurant era în medie cu 30% mai scumpă în Statele Unite decât echivalentul ei pregătit acasă. În 2014, proporția devenise 280%! Michelin a început să includă un indice al costului în calculele sale.
Valurile de migrații au jucat un rol important în istoria restaurantelor. Imigranții noi, de multe ori burlaci, căutau mâncarea cu care erau obișnuiți în țările de origine. Alții dintre ei găseau în deschiderea de restaurante un gen de afacere relativ ușor de încropit la începutul drumului în țările care îi primiseră. În multe locuri, noile localuri au stârnit curiozitatea și au deschis apetitul localnicilor. Restaurantele cu bucătărie chinezească, sushi japoneze, paste italienești, precum și pub-urile irlandeze pot fi astăzi găsite în mai toate marile orașe ale lumii. Nu toate sunt sau au fost de la început restaurante ieftine. Un exemplu ar fi ‘Delmonico’s’, deschis în New York în 1827, pe William Street 23, de doi frați veniți din cantonul Ticino, zona italiană a Elveției. Restaurantul, cu suite separate luxoase și o pivniță cu peste o mie de soiuri de vin, a rămas la aceeași adresă din Manhattan vreme de aproape două secole, și și-a închis porțile, temporar, pentru prima dată doar în 2020, în timpul crizei Covid-19. ‘Delmonico’s’ susține că este primul restaurant din America care a folosit fețe de masă, iar bucătarii săi nu numai că au inventat celebra friptură Delmonico, ci și alte feluri clasice gourmet, precum ouăle Benedict, peștele Alaska la cuptor, homar Newburg și pui à la Keene. Globalizarea a desăvârșit, dar a și nivelat calitativ într-o mare măsură acest proces de internaționalizare a mâncării. Putem găsi astăzi în multe locuri din lume restaurante la preturi și niveluri de calitate și varietate diverse, pornind de la marile brand-uri de junk food (în majoritate americane) până la restaurantele marilor maeștri ai artei culinare.
Ultimele câteva decenii au accelerat unele dintre procesele economice descrise, și au dat naștere unora noi. Implicarea femeilor în economia țărilor avansate în poziții bine remunerate și cu un buget de timp din ce în ce mai redus a făcut ca din costurile pregătirii meselor acasă, componenta timp să capete o pondere din ce în ce mai mare. Este ceea ce se numește ‘costul din umbră’. În plus, a apărut un alt fenomen – o pătură de salariați cu venituri frumoase și puțin timp la dispoziție, care au mijloacele financiare și preferă să iasă la restaurant. Pentru ei, a mânca în oraș sau a comanda mâncare este regula, și în unele centre urbane aglomerate (Hong Kong, de pildă) au început să fie cerute apartamentele fără bucătarii. Prânzurile de lucru și cinele de afaceri au devenit și ele o practică curentă. Pot depune aici mărturie din experiență proprie. În decursul celor peste trei decenii de viață profesională de după emigrare, cred că am mâncat cel puțin jumătate din prânzuri și un sfert din cine la restaurante. De puține ori am făcut asta din alegere, de cele mai multe ori impus de protocoalele firmelor pentru care lucram sau de orarul de 12-16 ore de lucru pe zi. Nu numai că ajungeam acasă la orele târzii ale serii, dar și soția mea, de asemenea ingineră în domeniul tehnologiilor avansate, avea un regim de viață (și mâncare) similar.
Pandemia a lovit fulgerător întreaga industrie a restaurantelor. Data de 9 aprilie 2020 a rămas în istoria acestora ca o ‘zi neagră’. Majoritatea țărilor avansate impuseseră carantine și populația nu putea ieși din casă. În multe țări, restaurantele fuseseră închise prin decret, chiar și opțiunea ‘take-away’ încetase să mai fie accesibilă. Acolo unde restaurantele rămăseseră deschise, comenzile erau firave. Lumea se temea de orice fel de socializare care includea riscuri de contaminare. În aceste condiții, cei care doreau (și aveau curajul) de a comanda de la restaurante aveau la dispoziție doar livrările la domiciliu. Acestea erau permise în majoritatea locurilor, și erau executate fie de companii specializate, fie de restaurantele înseși. Aceasta este una dintre tendințele care vor rămâne și după pandemie, sigur în perioada de ‘coabitare’ cu boala. Trebuie menționat că există o tensiune între restaurante și firmele care prestează livrări la domiciliu. Pe de-o parte, aceste firme percep un comision care se adaugă la preț. Nu toate restaurantele sunt însă pregătite pentru livrări la domiciliu, și unii clienți preferă un singur loc (portalul firmei de livrări) de unde pot alege comenzi la restaurante diferite. Sistemul câștigă în popularitate, și este în plină extindere. Uber, de exemplu, are venituri globale mai mari în prezent din livrările la domiciliu decât din transportul de persoane. Și consumatorii, și, mai ales, restaurantele vor trebui să se adapteze. Consumatorii revin la restaurante. În perioadele de după carantine și alte restricții, numărul de rezervări a înregistrat recorduri în multe locuri. Pentru a-i păstra însă pe acești clienți, restaurantele vor trebui să se străduiască să le ofere acele servicii pentru care aceștia aleg masa la restaurant – mâncare proaspătă, servicii prietenești și competente, ambianță estetică, atmosferă plăcuta și, de ce nu, romantică.
Poftă bună!
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
John Krasinski, the director of the horror films in the ‘A Quite Place‘ series, learned an important lesson from the classics of the genre, and especially, I believe, from Alfred Hitchcock. If you have a good idea in hand, focus the film around it, avoid complications, and especially avoid explanations. In horror and the associated sub-genres, effects are amplified by the lack of technical details and complicated solutions. Fog and shadows are definitely, after all, well-known elements of the genre’s props. The first film in this series, ‘A Quiet Place‘, lasts only 90 minutes, has only four characters (I only counted the human ones), and yet it manages to make an impact and make its viewers think about what they have just seen after the end of the screening. The less fortunate may even be haunted some of the scenes in nightmares.
We are in a post-apocalyptic world. The apocalypse happened about 246 days ago. We don’t know exactly what it was (ecological catastrophe?, alien invasion?). Underground monsters have taken over the planet and exterminated a large part of the human population. Their most developed sense, perhaps the only one, is hearing. Any noise that survivors make endengers their lives. They are forced to live in a world of silence. The Abbott family has a hearing-impaired teenage daughter. Their knowledge of sign language is an advantage. Survival is not easy, especially since a baby is about to be born.
The terror of silence is a great idea and John Krasinski builds around it. Viewers can’t help but wonder how long they would last if they were to survive in such a world. The monsters in ‘A Quite Place‘ do not look very original, they seem to be borrowed from movies like ‘Alien’. The characters belong to the family horror movies, but the spectators are not exempt from scenes of explicit violence. Everything is filmed impeccably, we are somewhere in the American Midwest and we see rendered with anticipatory accuracy the look of the world a few months after a major disaster. Among the actors I have to mention Emily Blunt (great casting as a mother in extreme conditions) and especially Millicent Simmonds in the role of the teenage daughter. The latter is a very young and extremely talented actress and I hope that she will get the chance of good roles, which will develop her career. Made with talent and simple means, violent as needed without falling into extremes, ‘A Quiet Place‘ manages to combine good cinematic quality with a horror film that will fully satisfy fans of this genre. The second film in the series was released in 2020 and seems to be close to the quality of the first, and the third is in preparation. It’s a series worth watching.
Născut în 1946, Julian Barnes este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori englezi contemporani. Prozator, eseist, critic literar, este laureat al premiului Man Booker câștigat în 2011 pentru romanul ‘Sentimentul unui sfârșit’, iar în 2021 i-a fost decernat Premiul Ierusalim pentru libertatea individului în societate, un premiu literar bienal asociat cu Târgul Internațional de Carte de la Ierusalim, premiu care este acordat scriitorilor ale căror lucrări au tratat teme ale libertății umane în societate. Majoritatea cărților sale au fost traduse în limba română și publicate de Editura Nemira. ‘Bărbatul cu haină roșie’, cea mai recentă carte a sa, publicată în 2019, a apărut în 2021 colecția ‘Babel’ a editurii, în traducerea lui Radu Paraschivescu.
De ce a scris Barnes această carte? O explicație parțială putem găsi în postfață. O alta în perioada în care a fost scrisă cartea, anii de după votul pentru Brexit și ai agonizantelor negocieri care au precedat ieșirea Marii Britanii din Comunitatea Europeană. Julian Barnes este francofil și este unul dintre acei intelectuali englezi care crede că locul țării sale este în Europa, care studiază și scrie în mod consecvent despre punțile de dialog dintre cultura engleză și cea a Europei în general și a Franței în particular. Cunoscător în profunzime și la nivel de nuanțe și de finețe al spațiilor lingvistice, literare și artistice de cele două părți ale Canalului Mânecii, el se oprește asupra uneia dintre perioadele cele mai interesante și mai efervescente din istoria Franței, dar punctul de vedere englez este permanent prezent. Este vorba despre perioada pe care o numim în perspectiva istorică La Belle Epoque, dintre anii 1880 și 1914, o epocă de înflorire a artelor și de modernizare și creștere a Franței după catastrofa din 1871. Este și o perioadă de contradicții și de crize, de acumulări de conflicte interne și internaționale, care aveau să duca la conflagrația Marelui Război.
‘Merrie England, Epoca de Aur, La Belle Epoque: denumirile strălucitoare, devenite un soi de brand, sunt născocite doar retroactiv. Oamenii nu și-au spus la Paris în 1895 sau în 1900: “Trăim în La Belle Epoque, fă bine și profită!” Sintagma referitoare la perioada de pace dintre catastrofala înfrângere franceza din 1870-1871 și catastrofala victorie franceză din 1914-1918 a intrat în vocabular abia în 1940-1941, după o altă înfrângere franceză. A devenit titlul unei emisiuni de radio care s-a transformat într-un spectacol de teatru și muzică live: o formulă și un program de bună dispoziție care, pe deasupra, dădeau apa la moară anumitor preconcepții germane despre Franța cancanului și a “oh-la-la”-ului. La Belle Epoque: locus classicus al păcii și al plăcerii, strălucire cu un aer profund decadent, o ultimă înflorire a artelor și cea din urmă înflorire a unei înalte societăți așezate, înainte ca această fantezie blândă să fie dinamitată cu întârziere de metalicul și nepăcălibilul secol douăzeci, care a smuls afișele elegante și spirituale ale lui Toulouse-Lautrec de pe zidul mâncat de mucegai și de o vespasienne fetidă. Ei bine, ar fi putut fi așa pentru unii, pentru parizieni mai mult decât pentru majoritatea. Pe de altă parte, după cum a scris cândva Douglas Johnson, învățatul istoric al Franței, “Parisul e doar periferia Franței”. (pag.35)
Perioada pare în aparență cunoscuta, și totuși, și punctul de vedere, și stilul de abordare, și o parte însemnată din informații oferă cititorilor o cu totul altă perspectivă decât cele familiare. Mai nimic despre impresioniști sau despre revoluțiile în artă. Nici proletarii din romanele lui Zola nu se regăsesc aici. Personajele cărții se învârt în lumea nobilimii și a marii burghezii pariziene, a artiștilor și a scriitorilor, a expatriaților (americani în special) și a medicilor faimoși, a colecționarilor de artă și a colecționarilor de aventuri sentimentale. Este o lume complexă și colorată, plina de contradicții și de violență, marcată de procesul Dreyfuss și de schisma adâncă pe care acesta l-a creat în societatea franceză a timpului. Iată doar unul dintre detaliile pe care le ignoram complet. Până la primul război mondial, în Franța exista dreptul cetățenesc al deținerii de arme, dobândit la Revoluția Franceză și consfințit constituțional cam la fel ca în Statele Unite de astăzi. Rezultatul este că accesul la arme era extrem de facil, și în carte sunt descrise câteva crime politice dar și crime pasionale, comise de persoane care pur și simplu (unele dintre ele) cumpăraseră arma de la magazin, în dimineața respectivă. Câteva pagini sunt dedicate și instituției duelului, obicei de a decide dispute profesionale sau sentimentale legate mai mult sau mai puțin de ‘onoare’, practicat de membri claselor avute dar și de ziariști sau scriitori.
Nu stiu dacă Julian Barnes a citit ‘Craii de Curtea-Veche’. Teoretic ar fi posibil, căci prima traducere în limba engleză, cea a lui Cristian Baciu este datată 2011. În orice caz, cele trei personaje pe care le cunoaștem la începutul cărții, cei trei francezi veniți în 1885 la Londra de la Răsărit (adică de la Paris) par descinși din paginile scrise de Mateiu Caragiale. Doi dintre ei (Polignac și Montesquiou) erau nobili, unul prinț, celălalt conte, descendenți ai unor familii al căror nume marca personalități ale Franței Luminilor cu mai bine de un secol înainte. Cel de-al treilea, lipsit de titluri nobiliare, descendent al unei familii protestante de sorginte italiană era doctorul Samuel Jean Pozzi. Daca această carte are un personaj principal, atunci el este doctoril Pozzi. ‘Bărbatul cu haină roșie’ poate fi considerată și ca o biografie a acestuia. Titlul cărții de altfel este preluat de la titlul tabloului pictat în 1881 de John Singer Sargent, artist american exilat, care trăia în acea vreme la Paris și urma să se stabilească peste câțiva ani la Londra, portret în care doctorul este reprezentat în floarea vârstei, îmbrăcat într-un flamboiant halat roșu. Un detaliu care include mâinile fine și de o excepțională frumusețe ale chirurgului este de altfel folosit pentru coperta cărții. Doctorul Pozzi a fost o somitate a medicinii franceze a timpului: a introdus în Franța metodele de chirurgie antiseptică, a organizat spitale și clinici în condiții de igienă și cu un tratament uman față de pacienți, a revoluționat chirurgia ginecologică și a scris un tratat al acestei discipline care a fost vreme de mai multe decenii, în secolul 20, o carte de referință.
Cei trei prieteni avut o viață sentimentală agitată (unul dintre ei era homosexual declarat):
‘Perechile își compară mereu situațiile cu cele ale altor perechi. Iată-i pe soții Polignac pornind de la un aranjament financiar și sfârșind în afecțiune autentică; iată-i pe soții Pozzi pornind de la ceva care părea iubire pătimașă și sfârșind în aranjament social. În al treilea rând, iată-l pe “alde Montesquiou”. În relația cu Yturri contele era irascibil, iar Yturri intermediarul emolient; de asemenea organizator, deslușitor, om de legătură și reporter al vânătorii sexuale. Montesquiou mai are grija să sublinieze – de două ori – că Yturri locuia “pe aceiași stradă”, nefiind vorba de “doi gentlemani cu același domiciliu”.’ (pag.144)
Pozzi a avut un număr impresionant de amante. Căsătoria sa cu Therese s-a transformat rapid dintr-o poveste de dragoste într-o relație instituționalizată, pe care Therese (catolică practicantă) a refuzat să o destrame formal chiar când, în ultimele decenii ale vieții, cei doi se despărțiseră și Samuel intrase într-o relație serioasă și stabilă cu evreica Emma Fischoff. Printre cuceririle sale din tinerețe se numărase și actrița Sarah Bernhardt, care i-a rămas prietenă fidelă și pacientă până în ultimii ani ai vieții. Din căsătoria lui Samuel cu Therese au rezultat trei copii, din care fiica, Catherine, a fost cea mai apropiată de tatăl ei, lăsând în urmă și un jurnal în care își descrie adolescența și tinerețea petrecute sub tutela faimosului ei tată. Sfârșitul lui Pozzi are și el elemente de tragedie amestecate cu melodramă. Se prezentase voluntar ca medic de front în război, deși se apropia de 70 de ani, dar nu gloanțele inamice i-au provocat rănile mortale ci cele trase de un pacient, nemulțumit de tratamenul unei tumori la testicole care rezultase în impotență. A fost transportat la spital și operat de un coleg sub anestezie locală, participând cu indicații la operație. O arteră secționată pe masa de operație i-a fost fatală.
De multe ori citesc cărți de istorie și comentez despre calitatea scrierii apreciind în ce măsură lucrarea respectivă este accesibilă la lectura. Cu ‘Bărbatul în haina roșie’ se petrece fenomenul invers. Cartea lui Julian Barnes este scrisă și se citește ca o carte de ficțiune, deși toate personajele sunt reale și întâmplările descrise în carte au avut loc și sunt autentificate istoric. Atunci când apar ‘dialoguri’ sau ‘monologuri’ ele sunt bazate pe memoriile sau jurnalele lăsate de personalitățile epocii. Stilul este liber, autorul ne invită să privim ‘peste umăr’ în timp ce scrie și din când în când ne acordă acces în laboratorul său de creație, combinând relatarea istorică (care nu este rigid cronologică) cu fișe editoriale, fragmente de eseu și studii de caracter. Cunoaștem pe mulți dintre oamenii celebri ai epocii: Henry James, John Singer Sargent, frații Goncourt, Sarah Bernhardt, Anna de Noailles, Marcel Proust. Acesta din urmă este prezentat din mai multe puncte de vedere: el este personaj, prieten cu cei trei ‘crai’ dar și posibil autor alternativ al acestei cărți. În fapt nu numai că cele trei personaje principale ar putea apare într-un roman scris de Proust, dar ei sunt chiar prezenți, cu numele lor sau ca personaje ‘cu cheie’ în volumele aflate ‘În căutarea timpului pierdut’. Despre romanele cu cheie Julian Barnes scrie la un moment dat:
‘Le roman a clef are atracții evidente pentru romancier – bucuria maliției, clipirea din ochi pentru secretomania fără secrete, vanitatea de a ști niste lucruri și de-a le împărtăși altora. Însă pericolele sunt mai la vedere. Romanul poate părea viclean și egocentric; poate duce la procese și chiar la dueluri; dar principalul pericol e că are pe el ștampila timpului, ca dandy-ul, ca fluturele. Și de asemenea, ștampila locului.’ (pag. 207)
Citind aceste rânduri nu am putut să nu mă întreb dacă Julian Barnes nu a scris, poate intenționat, poate nu, un fel de roman cu cheie? Călătorind în timp pentru a reînvia, cu talentul său incontestabil de prozator și creator de personaje, Franța și Anglia de acum un secol și câțiva ani sau decenii, descriind efervescența magnetică a celor doi poli intelectuali, culturali, artistici, științifici ai Europei, legătura de competiție, atracție, și complementaritate dintre ei, se referă poate scriitorul, ‘sub cheie’, la Europa celui de-al doilea deceniu al secolului 21, cea în care câteva zeci de mii de englezi peste jumătatea matematică a votanților au decis că insulele britanice se rup și se îndepărtează de Europa.
Ediția românească a Editurii Nemira preia ilustrațiile versiunii englezești și este o reală plăcere pentru cititor răsfoirea volumului cu ilustrațiile în pagină. Păcat doar că picturile din versiunea originală nu au fost reproduse în color, dar probabil că aici și-au spus cuvântul limitări tehnice sau legate de cost. Traducerea lui Radu Paraschivescu, este fluentă și expresivă. Am detectat o singură gafă, poate editoriala, care ar trebui corectată la o ediție viitoare. Adele, după cum știe orice iubitor al filmelor lui Francois Truffaut, a fost fiica și nicidecum sora lui Victor Hugo, cum este amintită la pagina 248.
‘Bărbatul cu haină roșie’ este o carte pasionantă și bine scrisă, dar nu neapărat o lectură ușoară. Cere concentrare, interes pentru istorie, literatură sau artă, și pentru ca plăcerea intelectuală să fie completă, necesită din când în când consultarea enciclopediilor pe net. Julian Barnes reînvie o perioadă istorică zbuciumată din istoria Franței și câteva personaje emblematice pentru acea epoca. Scriind istorie el se gândește însă și la prezentul în care problemele relațiilor dintre culturi, ale artei și ale moralității au rămas aceleași, desi soluțiile și perspectivele sunt diferite. Iubitorii de artă, de istorie, de actualitate și de literatură bună se vor delecta cu această lectură.
