The Catcher In The Sand

Promptitudinea cu care editorii din România identifică scriitorii de valoare ai lumii și cu care publică traducerile operelor lor este în multe ocazii remarcabilă. S-ar putea că în cazul prozatoarei catalane Care Santos să fi fost depășit un record. Romanul ‘Voi merge pe urmele pașilor tăi’ a fost tradus și publicat în colecția ‘Raftul Denisei’ al Editurii Humanitas-fiction și astfel oferit publicului cititor din România în 2021 înainte ca această carte să fi fost tradusă în limbi ca engleza sau franceza. Este vorba cred mai mult decât promptitudine în traducere, este vorba despre identificarea unui talent remarcabil, a uneia dintre cele mai originale și interesante voci din literatura iberică de astăzi. Contribuie desigur flerul Denisei Comănescu dar și faptul că există o traducătoare ca Jana Balacciu Matei care oferă cititorilor din România accesul la o carte că aceasta, scrisa în limba catalana.

Aproape că nu exista roman din literatura spaniolă sau catalană pe care să-l fi citit în ultimii ani care să nu reflecte istoria Spaniei din prima jumătate a secolului 20, cu războiul civil care a sfâșiat țara și a reprezentat prologul celui de-al doilea război mondial. ‘Voi merge pe urmele pașilor tai’ nu este o excepție. Este povestea a patru generații de locuitori ai Cataloniei care sunt reuniți de întâmplare și uneori de dragoste și despărțiți de loviturile soartei și ale istoriei. Se întâlnesc în această carte iubiri imposibile și drame de familie, pasiuni și vicii, război și corupție. Narațiunea este construită sub forma unui mister detectiv cu elemente de fantastic, în care eroina este obligată să explore trecutul pentru a descoperi și descifra secrete legate de propria sa viață și identitate. Eroina principală se numește Reina, nume pe care îl moștenise de la bunica pe care nu o cunoscuse, mama tatălui sau Josep Gené. Cei doi țineau o băcănie în Barcelona în perioada dinaintea și din timpul războiului civil. Josep de îndrăgostește de frumoasa Mercé, o fată săracă. Dragostea neconvenabilă social este respinsă la început de mamă. Războiul îi vă desparți pe cei doi îndrăgostiți, Josep va fi făcut prizonier și vă trece de partea naționaliștilor lui Franco. Revederea, în ziua ocupării Barcelonei de armata lui Franco, va avea consecințe dramatice. După multe decenii, Reina cea tânără investighează moartea tatălui său, oficial o sinucidere, după ce mama sa, Cristina, a doua soție a lui Josep, refuzase explicațiile care poate ar fi lămurit o parte din trecut.

Care Santos scrie bine, și romanele ei se citesc cu placere. Structura narativă în ‘Voi merge pe urmele pașilor tăi’ este foarte interesantă, cu capitole scurte și flashbackuri care ne întorc în perioade diferite de timp: înainte și în timpul războiului civil, în anii dictaturii lui Franco, în perioada de la începutul democrației când are loc și moartea lui Josep Gené. Cele două părți principale ale romanului sunt separate de un capitol scurt, la mijlocul cărții, care descrie evenimentele zilei fatale de 26 ianuarie 1939 când trupele lui Franco au intrat în Barcelona. Cititorii descoperă trecutul și siluetele personajelor se conturează treptat, în paralel și uneori înaintea eroinei cărții. Există și o intrigă polițistă care servește de cadru întregii acțiuni, cu elemente de fantastic dar și de criminalitate ecologică, și cu legături neașteptate cu trecutul eroilor cărții. Parcă ne pare rău în final, când elementele fantastice își găsesc o explicație ‘științifică’, însă care disipă misterul. Locul acțiunii alternează între Barcelona și șoselele învăluite în ceață care duc spre satul izolat din inima Pirineilor unde au loc evenimentele cheie. Cei care au vizitat această parte a Spaniei vor recunoaște peisajele și le vor compara cu cele din amintirile lor.

Combinația de roman detectiv, cronica de familie, și poveste istorică cu implicații în prezent funcționează foarte bine și cred că amatorii tuturor acestor genuri vor avea motive de satisfacție. Voi nota câteva dintre aspectele istorice, căci ele mi-au satisfăcut curiozitatea și interesul față de Spania și istoria sa agitată de-a lungul secolului 20. Eroii aparțin diferitelor clase sociale și este firesc să recepteze în mod diferit ascensiunea la putere a republicanilor în anii ’30. Acceptată cu înflăcărare de unii sau scepticism de alții, revoluția republicană începe să suscite semne de întrebare în mințile multora în momentul în care devin vizibile excesele terorii:

‘La început își povesteau ca pe un basm lângă foc: niște necunoscuți opreau o mașină în poarta casei tale, intrau și luau pe cineva și acel cineva nu se mai întorcea. Patrule de control se numeau. Și că duceau oamenii pe șoseaua de Arrabassada și-i lichidau scurt. Că uneori singurul motiv era că-i văzuseră mergând la biserică sau că știau că ascund în casă un preot. Sau erau doar scuze ca să ascundă furia săracilor contra bogaților; a celor care nu au nimic împotriva celor care au dobândit ceva; a celor care gândesc într-un fel împotriva celor care gândesc în alt fel. Sau, uneori, furie și atât. Revoluția era o dezvăluire de ură greu de înțeles și, și mai greu de justificat. Oricine putea să moară, căci celor care ucideau le fierbea sângele în capul fără minte.’ (pag. 95)

Literatura spaniolă și cea a lumii (Hemingway, numele cel mai celebru, dar nu numai el) include multe relatări remarcabile despre luptele din războiul civil. Descrierea experienței de pe front a lui Josep Gené îi dă prilejul lui Care Santos să scrie câteva dintre paginile cele mai impresionante pe care le-am citit în ultima vreme, tocmai pentru că este vorba despre experiența omului de rând prins în vâltoarea și violența evenimentului apocaliptic care este războiul:

‘Acolo a primit botezul focului Josep Gené. Căpitanul le-a ordonat să se alinieze, a trecut în revistă armele și le-a spus ce aveau de făcut. Inamicul era chiar în fața lor, la capătul lanului de grâu. Să nu uite că luptau pentru libertate și pentru cei pe care-i lăsaseră acasă. Li se umpluseră bidoanele de coniac și îi sfătuiau să bea înainte de a intra în lupta, ca să prindă curaj. Trăiască Republica! Josep se temea să nu i se blocheze arma. Auzise că se poate întâmplă. Și trebuia să fie atent și la reculul pustii, unor soldați începători li se rupsese buza și le spărsese nasul. Și-au lăsat ranițele la buza dealului. Un băiat cu un cap mai înalt decât el, cu care în noaptea dinainte jucase șah și împărțise o cutie de carne, a rămas acolo țeapăn ca un stâlp. “Nu pot” a zis. “Nu pot”. Și a izbucnit în plâns de frică.’ (pag.161-162)

‘Lui Josep Gené îi era frică. Mai mult că oricând. Curios, corpul se obișnuiește cu tot: cu frigul, cu foamea, cu dormitul pe piatră …, dar nu cu frica. Frica e o boală fără leac, ca febra galbenă care îi omorâse tatăl când era copil.

Răsunau împușcături, în depărtare. Mai aproape, greierii cântau, parcă ar fi vrut să demonstreze că războiul oamenilor nu-i afectează. Din când în când ceva mișca în întuneric. Poate o nevestuică, poate o vulpe. De atâta mers pe camp, Josep învățase să distingă zgomotele ușoare ale unei jivine speriate de zgomotul unui om. Pedala cât putea de repede. Îl durea fundul, îl dureau mușchii de la picioare. Să nu cadă, la viteza asta și-ar zdreli tot corpul. Dar nu putea nici să încetinească. I se dăduse puțin timp. Daca ajungea târziu, îl omorau. Dacă pierdea hârtia, îl omorau. Nu se gândise niciodată că un război înseamnă să te temi de ai tăi. Și, tot mai des, se întreba care erau, de fapt, ai lui. Sau dacă el avea vreun dușman pe câmpurile alea. Din fericire, de când făcea pe curierul, nu trebuia să mai tragă cu arma. Și, cum muncea noaptea, ziua dormea. Și, cum era mereu singur, nu mai avea nevoie să se ascundă, să se prefacă în fața altora. Apăra Republica, dar nu era convins de ce o făcea.’ (pag. 192)

Evenimentele de la 26 ianuarie, ziua în care armata naționalistă a lui Franco a ocupat Barcelona sunt redate memorabil: fuga autorităților republicane; așteptarea resemnată a celor rămași, care nu pot sau nu au unde să plece; apariția soldaților ‘eliberatori’; fraternizarea unei părți a populației cu noii stăpâni:

‘Peste oraș s-a așternut brusc liniștea. Pentru prima oară de săptămâni și luni, noaptea asta nu sunt alarme, nu sunt bombe. Cei care sunt încă aici vor dormi neîntorși. Nu toți. Destui sunt treji: cei care se tem de ce va urma după liniște, cei care regretă că nu au fugit când puteau, cei care se tem de armata care se apropie, cei care o așteaptă cu bucurie, cei care așteaptă ultima luptă, cei care vor doar să se termine, cei care deja nu-și ascund satisfacția pentru final, cei care poartă pe chip o presimțire neagră.’ (pag. 201)

‘Acum Passeig de Gracia e plin de lume. Doamne elegante, cu paltoane noi, eșarfe la gât, pantofi lustruiți, merg la braț pe mijlocul străzii, pe unde nu trece nici o mașină. Când se întâlnește cu ele, o privesc cu milă. Poate poarta înfrângerea scrisă pe chip, poate se vede chiar și după cum merge. Nu poate păși ca aceste doamne. Nu are de ce, dar nici pantofi ca ai lor. Cu cât urcă pe bulevard, cu atât e mai multă lume. În balcoane flutură mai multe drapele bicolore abia agățate. Oamenii le-au scos din dulapurile în care le-au ținut câțiva ani și le desfac bucuroși. Le pun în loc pe cele tricolore și pe cele catalane. Ascunse bine. Nu aruncate, că le-o veni iar vremea.’ (pag.216)

Eficacitatea prozei scrise de Care Santos se datorează faptului că imaginează și construiește personaje complexe și autentice, care se dezvăluie treptat cititorului. Toate suportă loviturile istoriei sau poartă urmele acesteia. Personajele feminine sunt cele mai memorabile, și dintre ele cel al lui Mercé, tânăra îndrăgostită, care refuză să-l mai accepte pe iubitul întors din război în uniforma dușmanului. Este una dintre dramele care vor rămâne în amintirea cititorilor, chiar dacă personal am semne de întrebare față de atitudinea personajului. Uitarea și iertarea nu par posibile, fracturile adânci create de războiul fraticid ucid chiar și poveștile de dragoste, pare a spune cazul legăturii dintre Jose și Mercé. Sau, în spiritul dialogului dintre Reina cea contemporană nouă și mătușa sa – oamenilor le este imposibil să se debaraseze de balastul istoriei care le influențează viețile, dar până la urma ei sunt cei care scriu istoria:

‘- Mai vorbim, bine? Poate, când mă întorc, o să am mai multe să-ți povestesc.

– Te-ai gândit bine, fetițo? Au trecut mulți ani de la noaptea aia.

Reina zâmbi trist. Mătușa îi spunea ce i-ar fi plăcut să-i spună mama ei. Poate de aceea sunase?

– Stiu, zise. Dar bănuiesc că trecutul nu ți-l poți alege.

Și Aurora, directă, cum și-o amintea:

– Oho, cum să nu? Totdeauna. Trecutul de tine depinde, fetițo. Tu alegi ce să faci cu el.’ (pag. 47-48)

‘Voi merge pe urmele pașilor tai’ marchează 25 de ani de carieră literara a uneia dintre cele mai interesante prozatoare a Spaniei de astăzi. Intrigă polițistă, cronică de familie, roman de dragoste, poveste de război, proză istorica – acțiunea petrecându-se pe fundalul pitoresc și fascinant al Cataloniei, de-a lungul a 80 de ani zbuciumați -, cartea oferă cititorilor cu preferințe dintre cele mai diverse multe motive de bucurie. Lectură recomandată.   

Cam peste tot în lume există teatru mare, instituționalizat, și teatru mic, experimental. La New York există Broadway și off-Broadway și off-off-Broadway. La București există Naționalul și Bulandra, și există ARC și Masca. La Tel Aviv, orașul cu viața culturală cea mai intensă al Israelului, cam la fel. Avem și aici teatrele mari, de repertoriu, și teatre mici, independente, ceea ce aici numim ‘fringe’. Calificativul ‘fringe’ s-ar putea traduce și prin periferic, și aici se potrivește și locului instituțiilor respective. Teatrele principale de repertoriu (numele, dacă interesează, sunt HaBima și Cameri – echivalente aproximativ cu Naționalul și Bulandra în București) își au sălile în centrul orașului. Teatrul meu de suflet, cel despre care vă voi povesti în acest articol, se afla până cu o lună în urmă într-un cartier de sud al orașului, în Stația Centrală de Autobuze. Locul vi se pare ciudat pentru un teatru? Să vă povestesc mai mult. Cartierul din jur este populat în mare parte de imigranți, mulți dintre ei din Africa, ajunși pe drumuri-nedrumuri, după sute și mii de kilometri prin deșerturi pe Pământul Făgăduinței. Doar că laptele și mierea nu au prea curs niciodată pe aici, și mulți dintre acești imigranți au un statut legal incert într-o țară care nu încurajează imigrația ne-evreiască. Stația Centrală de Autobuze era un edificiu de șase etaje, jumătate autogară, jumătate mall, un proiect conceput pe la mijlocul anilor ’60 și care, până când a fost terminat în anii ’90, devenise deja insuficient din punct de vedere al capacității și al drumurilor de acces. Treceau pe aici zilnic zeci de mii de călători în drumul lor de la sau spre toate colțurile Israelului. Așteptând legătura, se puteau face cumpărături, se putea mânca la nenumăratele dughene sau mici restaurante sau… se putea vedea teatru. Aici se mutase Teatrul Karov, după ce un incendiu mistuise, în 2003, clădirea Merkazim situată tot în sudul orașului, unde se afla sediul inițial al companiei care fusese înființată cu doi ani înainte. Pentru a ajunge la Teatrul Karov, trebuia să urci la unul dintre etaje, să treci printre zeci de prăvălii mici și să găsești firma și casa de bilete. Ideea a fost de la început și continuă să fie până astăzi cea de teatru comunitar, angajat, integrat în viața agitată și plină de contraste a orașului din jur, reflectând ceea ce se întâmplă în afara pereților teatrului și încercând să spună ceva despre lumea din jur. Un teatru aproape de oameni. Karov.

Istoria instituției este legată de personalitatea lui Nicu (Niko) Nitai (1931 – 2020). Născut la București, în cartierul Crângași, copilăria sa a fost întreruptă de război și de persecuțiile îndreptate împotriva populației evreiești în timpul dictaturii antonesciene. Copiii evrei fiind excluși din sistemul școlar, a învățat la Școala Evreiască unde l-a avut printre profesori pe Mihail Sebastian. Atunci să se fi născut pasiunea sa pentru teatru? A studiat actoria la IATC și a jucat la Teatrul Nottara până în 1961, când a emigrat în Israel. Aici a continuat studiile, obținând un masterat în teatru la Universitatea din Tel Aviv. Și-a început cariera de actor în limba ebraică, pe câteva dintre scenele cele mai prestigioase din Israel și, în paralel, a început să și scrie teatru și să regizeze (printre altele, spectacole de Brecht, Genet, Albee și piese ale dramaturgilor israelieni). Neliniștea creatoare și dorința de a experimenta l-au făcut însă să caute noi canale de comunicare cu publicul și alte spații de exprimare artistică. În 1982, a înființat teatrul HaSimta (‘Aleea’) din Jaffo, primul și cel mai important teatru experimental din istoria scenei israeliene. A condus această instituție, care există și astăzi, timp de 18 ani. În 2001, a înființat Teatrul Karov. Concepția centrală era cea teatru angajat, popular, aproape de viețile și de sufletele spectatorilor.

Când l-am cunoscut pe Nicu Nitai, el trecuse de 70 de ani. Nici când trecuse de 80 sau de 85, nu îi dădeai însă vârsta, arăta cu multe decenii mai tânăr. Era o forță a naturii, un gigant și ca statură, și ca voce, și ca prezență scenică. L-am văzut probabil în zeci de ocazii – spectacole de teatru, evenimente culturale, recitaluri. Repertoriul său includea rolurile cele mai diverse, de la tragediile antice până la dramaturgia contemporană. A fost și deținătorul unui record unic, a jucat ‘Căderea’ lui Camus în peste 3 600 de reprezentații, vreme de 44 de ani, probabil cel mai longeviv spectacol cu un singur actor din istoria teatrului lumii. Participa la evenimentele culturale ale comunității de limbă română din Israel și la multe dintre activitățile filialei din Tel Aviv a Institutului Cultural Român. Recita poezie cu un talent și o expresivitate care îmi aminteau de George Vraca și de alții dintre marii actori români pe care îi admiram în copilărie. Vorbea, de altfel, perfect românește după aproape șase decenii de la plecarea din țara natală. Continuase să fie în permanent contact cu colegii săi de generație și cu oamenii de teatru mai tineri din România, cu care de altfel a colaborat la numeroase proiecte după 1989.

Nicu Nitai a murit pe 23 martie 2020. Era în prima săptămână de carantină, la câteva zile după ce se închiseseră teatrele, împreună cu toate celelalte evenimente și instituții culturale. Nu știu dacă, din punct de vedere medical, plecarea sa a avut vreo legătură cu Corona. Cred însă că ar fi fost extrem de mândru să vadă că activitatea continuă. Conducerea teatrului a fost preluată de Dorit Nitai Neeman, fiica lui Nicu Nitai, ea însăși o excepțională regizoare și animatoare culturală.

Proiectul Stației Centrale de Autobuze a fost, cum am scris, controversat din start. Execuția acesteia a întârziat vreo 20 de ani și, când a fost dată în folosință, circulația era deja strangulată în orașul care a crescut mult mai repede decât viteza de aprobare și execuție a planurilor urbane. O serie de probleme de securitate sanitară și de pază contra incendiilor au dus la emiterea unui ordin de închidere. După alte câteva amânări, ordinul a fost pus în execuție la începutul anului 2022. Teatrul Karov a rămas fără sediu și reprezentațiile sale se desfășoară acum în diverse săli, mai mult sau mai puțin adecvate.

Ce se putea și ce se poate vedea la Teatrul Karov? Repertoriul este extrem de divers. Putem vedea aici prelucrări și montări moderne și actualizate ale clasicilor (Caragiale, printre ei), dar și dramaturgie contemporană israeliană, mondială, inclusiv românească (Matei Vișniec este aici ‘acasă’). Este singurul teatru din Israel care pune în scenă în mod consecvent dramaturgie românească tradusă în limba ebraică. Sala principală a teatrului din Stația Centrală purta de altfel numele lui Mihail Sebastian. Am putut vedea aici cu câțiva ani în urmă o frumoasă punere în scena a piesei ‘Steaua fără nume’, iar în prezent regăsim în repertoriul curent ‘Ultima oră’.

Cea mai recentă punere în scenă din Mihail Sebastian este cea cu piesa ‘Potopul’. Spectacolul pe care l-am văzut cu câteva zile în urmă a fost găzduit de Muzeul de Artă din Tel Aviv, într-o sală improvizată, dar în care actorii s-au descurcat minunat. Cum nu cunoșteam textul, am încercat să găsesc informații pe Internet, și nu a fost ușor. Până la urmă am găsit cheia în ‘Jurnalul’ lui Sebastian. Este vorba despre o adaptare a unei piese a unui dramaturg pe nume H. Berger, despre care nu știu nimic, scrisă în 1944 pentru teatrul Barașeum, și special pentru regizorul Alexandru Finți și actrița Beate Fredanov. Pe 13 august 1944, la 10 zile înainte de 23 august, Sebastian consemnează în Jurnal că mai are de trudit la actul al treilea. Avea să fie probabil prima sa piesă în care a folosit din nou numele său, după anii de interdicție. Regăsim ecourile în penultima pagină a Jurnalului, într-una dintre ultimele însemnări. Data consemnării este duminică, 17 decembrie 1944. Avuseseră loc 85 de reprezentații, succesul la public fusese fenomenal. Pot ghici că publicul bucureștean adora reîntâlnirea cu dramaturgul care fusese interzis vreme de patru ani din simplul motiv că era evreu. Sebastian nu este prea încântat de nivelul artistic al spectacolului (‘prost jucat, prost pus în scenă, decor inexpresiv, actori mediocri’ scrie el), dar probabil că succesul la public și cei 400 de mii de lei câștigați ca drepturi de autor au compensat întrucâtva dezamăgirea.

Cred că lui Mihail Sebastian i-ar fi plăcut această montare, de la Tel Aviv. Traducerea în limba sfântă îi aparține lui Martin Blumenfeld, și el originar din România, care și apare într-un rol emoționant, un rol care mi-a amintit de cabotinul lui Toma Caragiu din ‘Azilul de noapte’, cândva, la Bulandra. Regizoarea Dorit Nitai Neeman a reușit să transforme dezavantajul sălii improvizate într-un avantaj, creând o experiență imersivă a unei catastrofe iminente. Textul vorbește despre prăbușirea civilizației sub presiunea unor evenimente exterioare și regăsirea umanității în condiții de constrângere, doar pentru a fi pierdută când lucrurile revin la ‘normal’.

Sper, din suflet, că Teatrul Karov va găsi curând o sală adecvată și sprijinul financiar pentru a-și continua activitatea într-un un sediu stabil. Reprezentația trebuie să continue. Așa cum spune salutul teatrului, folosind un alt joc de cuvinte în ebraică (în care Karov = curând) – ‘La Revedere, pe curând la Karov!’.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)