The long goodbye that we are taking from Jean-Louis Trintignant gave us the opportunity to see some of his most famous films but also a few lesser known ones. The latter category includes ‘Le Combat dans l’île‘, the feature film debut of Alain Cavalier, today a somewhat forgotten film director who has several very interesting films in his filmography, including this one. Cavalier had been the assistant of Louis Malle, who even appears on some posters as the film’s ‘supervisor’. It is difficult to guess today what his direct influence was, but ‘Le Combat dans l’île‘ can also be seen as an episode in the evolution of the New Wave film-makers. Trintignant plays a very different role here than the one of the positive lover who would become a favorite typology in his successful films a few years later. The rich kid who becomes a terrorist, the jealous and possessive husband who resorts to violence when he suspects that he has been betrayed, the angelic figure with the magnetism we know diverted in evil directions – this is a different but remarkable role in my opinion. But it is not at all the only reason why this film, made 60 years ago, still manages to captivate the attention of viewers.
‘Le Combat dans l’île‘ brings to the screen an interesting combination of various genres. The relationship between the dandy who became a terrorist and his beautiful wife who abandoned her career as a theater actress in favor of a routine marriage contains an existentialist spleen also present in the films of the New Wave or Antonioni. The counterpoint is provided by the political thriller plot filmed in film noir style, in black and white, at a time in the history of cinema when the costs and percentages of the distribution between color and black and white were approximately equal, thus the choice was mainly aesthetic. Pierre Lhomme‘s excellent cinematography creates a much more expressive visual atmosphere than what off-screen voice can achieve. This is, by the way, one of the few tools in the arsenal of the New Wave that I don’t really like, and I think watching the movie without the commentary could be an interesting exercise. Not much would be lost in my opinion.
‘Le Combat dans l’île‘ is also a film that relies on its wonderful actors. For Romy Schneider and Jean-Louis Trintignant that was the first close collaboration between two stars (and ‘sex symbols’) that will make together three more films in the next 18 years. As this is also a love triangle story, the third side is represented by Henri Serre, whose personality on the screen almost eclipses the two stars. An interesting detail, the actor also acted in Truffaut‘s ‘Jules et Jim‘ at that time, probably the pinnacle of his career. 1962 was a year of glory for Henri Serre. The narrative construction and the gradation towards an end that can be considered a reverence for the old good Hollywood adds to the force of attraction of the film. Recommended watching.
Măsura maturizării generației din care facem parte este marcată de aniversările scriitorilor preferați cu care ne asociem și pe care îi considerăm ‘contemporani’. Chiar dacă sincronizarea vârstelor nu este întotdeauna perfectă, ea funcționează destul de bine în cazul poetului, prozatorului și publicistului ieșean Nichita Danilov, care a împlinit în aceasta primăvară 70 de ani. Nu știu dacă Editura Polirom a intenționat să dea vreun caracter aniversar publicării volumului de nuvele și povestiri ‘Simfonia mută’, apărut în colecția ‘fiction-Ltd’. El reprezintă, cred, un eveniment și în evoluția prozatorului completând precedenta carte, remarcabilul roman ‘Omul din eprubeta’, și o reîntoarcere la un format care fusese neabordat de autor vreme de cam un sfert de deceniu.
Cele unsprezece proze din volum nu sunt datate. Am senzația, și aceasta este doar o presupunere de cititor, că sunt scrise în perioade de creație diferite. Ca dimensiuni, avem de-a face cu o nuvelă – cea care dă titlul volumului – bine dezvoltată și ca personaje și ca fire narative, cu câteva povestiri care se întind pe puține zeci de pagini fiecare, și câteva schițe fiecare de cel mult zece pagini. Stilistic, deși elementul fantastic nu lipsește din niciunul dintre cele unsprezece texte, în unele dintre ele – grupate, poate întâmplător, poate nu, în prima parte a volumului -, elementul oniric este dominant, în timp ce în altele putem sesiza o mai mare atenție acordată alegoriei, simbolisticii, chiar satirei sociale.
Deschid volumul două schițe în care apar deja elemente care se vor repeta în majoritatea textelor următoare. Cadrul temporal și spațial este în același timp precis dar aparține și fantasticului. Din zidurile caselor unei străzi cu nume precis ies amenințătoare sau ademenitoare mâini care atrag și amenință. Un predicator, vânzător de nemurire sau de iluzii se întâlnește cu Divinitatea. Suntem într-un spațiu narativ care pare gotic, dar nu percepem din el decât frânturi. Ca și cum am examina un tablou de Bosch făcând abstracție de ansamblu și concentrându-ne pe un singur sector. Precum la maestrul flamand, în fiecare dintre schițele din aceasta categorie și divinul și satanicul par a-și face știute prezențele, uneori în roluri interschimbabile sau greu de distins unul de celalalt.
Cu cele aproape 150 de pagini ale sale, nuvela ‘Simfonia mută’ reprezintă centrul de greutate al volumului. Începe că o poveste de vacanță, alunecă rapid în fantastic, alternează cosmogoniile cu farsa, pentru a se inchia în acorduri de ‘Memento mori’. Fie-mi iertată îndrăzneala comparației, dar proza eminesciană mi-a venit în minte în mod repetat de-a lungul lecturii, și nu numai deoarece formatul nuvelei cu ambiții cosmice a fost cel în care a apucat să-și exprime talentele de prozator bardul national. Totul începe însă în stil lejer balcanic, cu povestea împrietenirii naratorului cu un artist plastic stabilit în Suedia, în atmosfera încărcată de aburi de alcool a unei vacanțe la sudul Mangaliei. Numele artistului este Val Gog, și alegerea se cere comentată: detașare ironică, dar și asociere cu mintea și sufletul bântuite de obsesii ale pictorului damnat, rezonanța mării și atmosfera de vis și beție care șterge frontiera dintre realitate și delir. Pictorul exilat își va povesti aventurile și mai ales întâlnirile cu doi bătrâni suedezi (pentru a subzista, îngrijește de aceștia) care îi deschid portaluri spre viziuni diferite ale vieții, iubirii și trecerii timpului. În jurul eroilor se află o galerie de personaje de o parte și de cealaltă a frontierei care desparte viața de moarte. Unul dintre ei este Alpepino, soțul bătrânei actrițe dona Ignes, cândva un actor shakespearian, a cărui cariera de succes cu rolul principal din ‘Macbeth’ fusese întreruptă tragic. La Nichita Danilov, macabrul și ridicolul nu sunt niciodată departe unul de celălalt:
‘Spectacolul avu însă succes, jucându–se mult timp cu casa închisă. Interpreţii intrau pe scenă făcându–şi cruce cu limba pe cerul gurii. Fiecare reprezentaţie se lăsa cu câte un accident. Alpepino venea la repetiţii şi spectacole cu frica în sân. Stresul îl transfigurase. Ochii îi luceau ca două mărgele negre în orbite, iar faţa i se alungise. Hainele curgeau pe el din pricina slăbiciunii, iar vocea căpătase nuanţe stranii, aducând, la sfârşitul spectacolului, publicul în stare de delir. Totuşi, în ciuda tuturor precauţiilor pe care le luase, ceea ce era inevitabil să se întâmple s–a întâmplat. În timp ce interpretul trecea prin sală, o stucatură se desprinse din tavan şi îi pică în cap. Solistul se prăbuşi printre scaune, cu trupul scuturat de convulsii.‘ (pag. 52)
Cei doi prieteni se purifică în ritualuri nocturne care includ băi în mare. Licuricii de mare se transformă în litere care înscriu în valuri cartea Apocalipsei. Rezonanțele eminesciene sunt evidente:
‘Apa se făcuse neaşteptat de caldă. N–am îndrăznit totuşi să mă avânt în larg. Am înotat privind mereu în urma mea, fascinat de dâra de lumină ce se prelungea din corpul meu ca o coadă de cometă. Înotam în cerc, desenând pe suprafaţa mării o roată, înconjurată de spiţe luminoase crescute în afară. Mă scufundam în adânc, cu ochii larg deschişi, închipuindu-mi trupul ca pe un atom, în jurul căruia se învârteau elementele primordiale. Din mine izvora timpul, desfăşurându-se ca un năvod în spaţiu, strângând înăuntrul lui clipele ce trec. Slobozeam aerul reţinut de plămâni şi urmăream bulele de aer ce se ridicau la suprafaţă, asemenea sferelor dintâi, ce conţineau înăuntrul lor formele tuturor lucrurilor posibile, nu şi greutatea lor.
Timpul se amesteca cu spaţiul, dând naştere unei spirale care, învârtindu–se în jurul unei axe nevăzute, se pierdea în infinit. Golul se îngemăna cu plinul, transformând secundele în linii, în triunghiuri şi în sfere ce se ridicau la suprafaţa apei, evaporându-se în neant … Mă simţeam asemenea unui amfibian ce putea să vieţuiască la fel de bine atât în apă, cât şi pe uscat. Asemenea unui zeu al mării, a cărui respiraţie năştea constelaţii şi lumi ce se evaporau în hăul cosmic. Când am revenit la ţărm, tot spatele îmi era acoperit de licurici de mare.‘ (pag. 78-79)
Val Gog pictează hornuri. Este poate un simbol al relațiilor dintre real și fantastic, dintre terestru și celest. Niciuna dintre operele de artă din ‘Simfonia fantastică’ însă nu supraviețuiesc. Arta poate juca doar temporar rolul magiei. Se întâmplă și cu lucrările pictorului român exilat, se întâmplă și cu misteriosul artist care pictând portretul nud al Elsei, soția bătrânului Ingmar Larsen, declanșează un șir de evenimente care distrug nu numai celula familială ci și par a fractura întreg universul în două entități paralele, fiecare dintre cei doi foști parteneri trăind în una dintre ele.
‘Am încercat să rup această vrajă pe care, aşa credeam eu, o emana tabloul său malefic, dar am dat chix. I–am sfărâmat rama în bucăţi, l–am călcat în picioare şi l–am ars. Dar tabloul a reînviat din propria cenuşă. Şi nu a reînviat oricum, ci eu însumi, sculându–mă din somn în toiul nopţii, l–am pictat din nou. Şi aşa s–a întâmplat de fiecare dată când am căutat să–l distrug. La fel s–a întâmplat şi cu gravurile şi cu nudurile ce împodobeau salonul. În timp ce tablourile ardeau în şemineu, trupul rigid al Elsei se contorsiona, înnegrindu-se sub flăcări nevăzute, pe care însă eu le vedeam cum îi cuprind gleznele, genunchii, claviculele subţiri şi gâtul. Şi de fiecare dată, după această ardere de tot, trupul Elsei renăştea, devenind tot mai ascetic, tot mai rigid. Totul se petrecea ca într-un film mut, ale cărui secvenţe, după ce ieşeau din cadru, continuau să se deruleze în subconştientul meu. ‘ (pag. 143)
Dacă ‘Simfonia mută’ se încheie într-o tonalitate elegiacă, cealaltă povestire care mi s-a părut dintre cele mai solide din volum și care abordează teme legate de natura sufletului uman dar și a universului, ‘Colecționarul de suflete’ începe în stil de teatru absurd pentru a evolua spre o discuție para-științifică. Portretul lui Remus, colecționarul de suflete, rezumă în câteva rânduri această dualitate dintre realul banal și fantasticul dominat de magie. Cadrul în care este introdus este Iașiul, orașul lui Nichita Danilov:
‘Înfăţişarea colecţionarului de suflete, în accepţiunea mea, nu reprezenta nimic ieşit din comun. Mă obişnuisem atât de mult cu apariţiile sale, încât îl aşteptam să-mi iasă în cale mereu în acelaşi loc şi la aceeaşi oră. Pacient cu stadiu vechi al spitalului S., Pavilionul II bărbaţi, unde se interna din când în când pentru deparazitarea sufletelor de helminţii vizibili şi invizibili, Remus obişnuia să-şi facă promenada seara, pornind pe urmele sufletelor ce-şi fluturau aripile, irizând aerul din jur. Se adunau în preajma lui mai multe suflete, unele vii, altele moarte, care–l însoţeau îndeaproape, unele i se aşezau pe umeri, altele pe rever, iar altele i se strecurau sub haine. Din pricina aceasta, Remus călca uşor, cu precauţie, pe vârfuri, mişcându-şi prevăzător mâinile pe lângă trup. Era ceva vetust în înfăţişarea sa, ca şi în comportamentul lui. Îl urmărisem de atâtea ori pe stradă încât orice gest, orice mişcare deveneau previzibile. Remus părea să scoată cu mare precauţie sufletele dintrun cufăr demodat, mirosind a naftalină şi formol. Privindu–l, nu puteai să nu te cutremuri de vidul încorporat în interiorul lui.‘(pag. 212-213)
Printre sufletele din trezoreria Colecționarului se află Urmuz și actorul sinucigaș Walter, dar dialogul cel mai semnificativ este cel purtat în imaginație cu nimeni altul decât Steven Hawking. Visul și intuiția științifică intră într-o confruntare directă, care la un moment dat dă speranța unei convergențe cosmologice, pentru a fi spulberată de incapacitatea cuvintelor de a acoperi duelul de idei. Nichita Danilov atribuie savantului englez formularea unei concluzii derivate din teoriile cele mai recente ale transumanismului. Rezonanța dintre dimensiunea cosmologică a universului și complexitatea trăirilor sufletului uman și raportul acestora cu rațiunea sunt excelent creionate:
‘L–am întrerupt, citându–i acest mic pasaj din ‘Regele păsărilor‘ de Stănescu: „Pietrele dau din aripi cel mai încet/ trebuie înnodate la capete/ mai multe vieţi/ pentru a alcătui o privire./ Cu o astfel de privire se poate vedea timpul…“, după care l–am întrebat dacă viitorul ne oferă posibilitatea să ne prelungim viaţa pe o durată infinită. „Am răspuns la această întrebare într–un interviu. Există o inteligenţă a materiei ce se manifestă atât în macro, cât şi în microcosmos. Atomii şi microparticulele se comportă inteligent. Ele înmagazinează în interiorul lor diverse experienţe, de ordin cognitiv şi afectiv. La fel şi corpurile din macrocosmos. În ce priveşte nemurirea, ea se poate produce printrun transfer de informaţii şi trăiri. Vom putea transfera stările noastre afective şi experienţele unui computer performant. Nu suntem departe de timpurile acestea. Din punct de vedere tehnic, creierul uman nu se deosebeşte prea mult de un calculator, este mult mai puternic şi mai performant. În curând însă vor apărea generaţii de calculatoare din ce în ce mai performante, care vor putea înlocui nu numai mintea umană, ci şi conştiinţa. Aceste computere vor avea posibilitatea să transfere datele din creier în propria lor memorie. Practic, tot filmul vieţii va putea fi depozitat într–un mod cât se poate de inteligent în memoria unui calculator. Dacă conştiinţa oamenilor se află în creier, aşa cum susţin unii savanţi, atunci viaţa veşnică este cea care va pune stăpânire pe oameni. Odată ce amintirile şi experienţa de viaţă vor fi stocate într-un calculator, creierul nu va mai avea nevoie de un corp pentru a trăi. Transferul datelor spre un calculator se va efectua într-un timp foarte scurt, astfel încât esenţa omului, conştiinţa lui, va fi mutată dintrun corp într-o bază de date sau într-un robot. Acesta din urmă va fi coordonat de conştiinţă şi de creier şi, astfel, oamenii vor putea avea două vieţi. Una scurtă, petrecută într-un corp fizic perisabil, şi a doua într-un corp de robot care nu se va îmbolnăvi şi cu ajutorul căruia vor începe adevărata luptă pentru cucerirea întregului univers…“ „Cu alte cuvinte, îşi vor înnoda vieţile pentru a se metamorfoza într–o privire atotcunoscătoare…“ ‘ (pag. 240 – 241)
Un element comun în multe dintre textele lui Nichita Danilov este prezența divinității. Universul său este unul în care funcționează principiul ortodoxiei creștine care stipulează existența divinității în orice ființă vie, manifestare naturală sau obiect creat de om. Multe dintre personajele sale par a stabili canale directe de comunicare cu Creatorul:
‘Domnu’, alo, domnu’… Fără să–mi ridic capul din pământ, am întrebat: Ce doreşti? De obicei, în conversaţiile cu necunoscuţii care mă abordează pe stradă, folosesc prenumele de politeţe. De data asta nu am folosit.
Domnu’, aveţi cumva la dispoziţie un pic de timp?
Vocea venea de undeva de sus, de la o distanţă apreciabilă de şapca mea. Am continuat să merg în acelaşi ritm.
…
Ce doreşti? am spus pe acelaşi ton grăbit, dându–i de înţeles necunoscutului că prezenţa sa îmi crea o stare de disconfort.
Aş vrea să discut cu dumneavoastră, spuse vocea.
Despre ce? am întrebat, fără să–mi ridic privirea spre faţa lui.
Despre Dumnezeu, spuse vocea venind de la aceeaşi înălţime.
Cine eşti? am întrebat, grăbindu-mi paşii. Sunt mesagerul, răspunse vocea. Mesagerul cui? am întrebat pe un ton cât se poate de firesc, continuând să merg în acelaşi timp pe stradă.’ (pag. 196 – 197)
Câteva dintre povestirile din a doua parte a volumului experimentează cu genuri literare diverse. ‘Relatarea cheii franceze’ descrie parcă un vis sau poate inconștienta unei beții, în timp ce ‘Dimineața’ este aproape caragialească în creionarea personajelor coborâte din bestiarul uman al tranziției. ‘Povestea unui om harnic’ se deschide ca o parodie a unei povestiri a lui Ion Creanga pentru a crea o suculentă dar sumbră alegorie a lumii controlate și divizate în mod maniheistic în care trăim. ‘La masa oficială’ dezvolta alegoria politică și o amplifică, purtandu-ne în sălile de recepție ale Kremlinului și incorporând ca personaje pe nimeni alții decât pe Putin și Medvedev. Povestirea cea mai completă din această parte mi s-a părut a fi ‘Așteptare’. Se simte aici influența literaturii ruse și a spațiului rusofon în general, nu numai prin alegerea numelui eroului principal (profesorul Oleg Fortunatov) ci și prin felul în care acesta își descrie trăirile și propriul univers egocentric, într-un stil care mi l-a amintit imediat pe Gogol.
‘Profesorul, care în tinereţe practicase tangoul, avea şi acum un oarecare farmec, femeile roiau şi acum în preajma sa, dar domnul Oleg preferase totuşi să rămână singur, fiindcă îşi dăduse seama la timp că însurătoarea în general nu–ţi aduce nici linişte sufletească, nici fericire, ci doar cheltuieli suplimentare în casă şi multă bătaie de cap în fiecare zi. O nevastă posedă, desigur, nu numai o pereche de picioare, care, oricât de splendide ar fi fost ele, tot ar fi necesitat, în timp, achiziţionarea a zeci de perechi de pantofi, ci, în afară de picioare, nevasta mai posedă şi un cap, care trebuia şi el întreţinut, o pereche de buze, ce trebuiau, nu-i aşa, rujate zi de zi, mâini, care nu se puteau deplasa în oraş fără poşetă şi, cum mâinile se terminau la capăt cu zece degete, iar degetele cu zece unghii, unghiile trebuiau şi ele îngrijite, trebuiau curăţate, pilite şi vopsite cu ojă roşie ca focul, măcar de două ori pe săptămână, iar falangele degetelor, împodobite cu o mulţime de inele, lucru care-l sperie pe profesor din start, determinându-l să fie extrem de prudent la orice tentativă. În plus, nevasta mai posedă şi şolduri, gât, sâni, urechi şi nas, precum şi alte extremităţi esenţiale ce trebuie întreţinute cu şi mai mare grijă, mai era vorba şi de degetele şi unghiile de la picioare, care necesitau şi ele fonduri pentru îngrijire; în sfârşit, gândindu-se la toate aceste fleacuri, profesorul ajunse, oare pentru a câta oară, la concluzia că viaţa în doi mai presupune şi alte dezavantaje şi cheltuieli. Venea apoi rândul progeniturilor, căci o familie fără progenituri nu e o familie întreagă. Şi aceste progenituri, oricât de drăgălaşe ar fi fost, trebuiau îmbrăcate, încălţate, ceea ce presupunea cheltuieli de timp şi energie. Or, profesorul se considera chiar pe sine însuşi ca pe un fel de gaură neagră încălţată în pantofi şi acoperită cu o pălărie cu boruri largi, o gaură neagră nespus de lungă şi osoasă şi care consumă în mod nejustificat multă materie şi energie fără să producă nimic esenţial, doar gânduri sterpe. Ar fi fost absurd ca această gaură să aducă pe lume alte găuri, care, la rândul lor, vor consuma zadarnic materie, timp şi energie.‘ (pag. 282 – 283)
Plăcerea lecturii unei asemenea cărți este indubitabilă, însă nu este vorba despre o lectură lejeră ci despre una care solicită atenția cititorului inteligent. La fiecare pagină suntem surprinși de întorsături de fraze, de schimbări de ritm și de perspectivă, de salturi mortale între genurile literare. Nichita Danilov este un remarcabil poet chiar dacă nu ar fi scris proză și este un excelent prozator chiar dacă i-am ignora poetica, și mai este și eseist și publicist și un activ combatant în spațiul rețelelor sociale. Nu-l poți ignora chiar dacă nu întotdeauna ești de acord cu el, nu te poți împiedica să rezonezi chiar dacă prima reacție nu este întotdeauna de atracție. ‘Simfonia mută’ se adaugă unei colecții remarcabile de cărți ale unei personalități literare fascinante și cu fațete multiple. Lectură recomandată!
OBE – ‘Overcome By Events’ sau, uneori, ‘Overtaken By Events’ – este un termen care își are originea în tratatele de strategie militară din secolul al XIX-lea, dar care a fost preluat în politică, în planificarea economică și în activitățile de management tehnic. El descrie o schimbare de situație atât de rapidă, încât predicțiile, evaluările și planurile cele mai bine întocmite nu mai sunt relevante. Acest termen poate caracteriza multe dintre anticipările experților făcute la începutul anului 2022. La nivel planetar, politic și economic, scenariile erau mai degrabă optimiste, mai ales datorită ridicării treptate a restricțiilor pandemiei. Pe 24 februarie însă, lumea s-a trezit confruntată cu un conflict major pe teritoriul Europei, pentru prima dată în ultimii 77 de ani. Sancțiunile impuse Rusiei și represaliile economice care au urmat au avut ca efect imediat declanșarea a ceea ce pare că va fi o criză energetică și alimentară cu care ne vom confrunta în următorii ani. Redresarea economică a fost încetinită și ea este însoțită de fenomene inflaționiste fără precedent în ultimii 40 ani. Care este impactul acestor evenimente asupra cercetărilor științifice și a industriilor tehnologice avansate? Ce planuri trebuie anulate sau revizuite? Ce inițiative au ieșit și vor ieși din laboratoarele și institutele de cercetare tehnologică pentru a răspunde noilor provocări și probleme? Voi încerca să răspund în câteva puncte în acest sumar bilanț, la jumătate de an.
Invazia Ucrainei de către armata lui Putin a adus problema securității energetice înapoi în fruntea agendei politice europene. Într-adevăr, una dintre cele mai presante provocări cu care se confruntă astăzi liderii țărilor din Europa este cum să anuleze dependența de energia rusă, continuând și, dacă se poate, accelerând lupta împotriva crizei climatice. Nu este o sarcină ușoară, ținând cont că multe țări europene depind puternic de petrolul și gazele rusești. O decizie adoptată la începutul acestui an de comisia europeană reclasifica energia nucleară în categoria energiilor nepoluante, ceea ce confirma strategia nucleară adoptată de țări ca Franța, unde energia nucleară reprezintă 70% din producție, și poate duce la revizuiri ale politicii altor țări cum este Germania, unde acest procentaj era, în 2021, de 13,3%. Închiderea până la sfârșitul anului 2022 a celor șase centrale rămase încă în funcțiune în Germania s-ar putea să fie amânată. Accelerarea planurilor de introducere a altor surse neconvenționale nu este un proces ușor. Succesele înregistrate în mărirea eficienței energetice în domenii ca energia solară, sursele geotermice și eoliene și vibrațiile mecanice iau timp până a deveni producție industrială, iar în paralel trebuie rezolvată și o posibilă criză a aprovizionării cu litiu, elementul esențial în fabricarea acestora. Ucraina deține, în Dombas, 6% din rezervele mondiale. Sunt cele mai importante din Europa, dar majoritatea rezervelor se află în Chile și în Australia, Prețul transportului acestora crește însă împreună cu prețul combustibililor. Hidrogenul este o altă sursă de energie verde, dar și aici prețurile de producție sunt încă ridicate. Liderul mondial în acest moment în acest domeniu este Coreea de Sud. Războiul din Ucraina poate fi un catalizator pentru accelerarea proceselor de industrializare a energiei care nu se bazează pe ardere de combustibili, dar până atunci va trebui să trecem câteva ierni care se anunță grele și va trebui să plătim prețuri exorbitante pentru a umple rezervoarele automobilelor.
Pe teritoriul Ucrainei se găsesc și 1,8% din rezervele mondiale de uraniu, 1,9% din rezervele de mercur, 10% din rezervele de fier și 20% din cele de grafit. O parte din lanțurile de aprovizionare a industriei electronice europene implică și Rusia, ceea ce pune o presiune suplimentară pe o industrie deja încercată în ultimii ani – cea a semiconductorilor (‘cipuri’). Taiwan, care a preluat în mod accelerat în ultimii doi ani o parte din producția chineză, se afla ea însăși în centrul unui conflict geopolitic care pentru unii dintre analiști se aproprie și el de stadiul de confruntare armată. Întreaga industrie mondială de automobile și-a încetinit ritmul de producție în ultimii doi ani din aceasta cauză, dar și alte ramuri sunt serios afectate – telefonia mobilă, aparatura casnică. Tocmai acum, când industria transporturilor a înregistrat progrese spectaculoase (vizibile la saloanele internaționale de transporturi rutiere și aeriene, deschise după doi ani de pauză), transformarea în realitate a unor proiecte îndrăznețe legate de vehicule autonome sau de taxiuri zburătoare este încetinită sau suspendată, deoarece lipsesc capacitățile de producție. Lanțurile de aprovizionare sunt regândite pe criterii continentale sau chiar locale, în funcție de alianțele politice și nu numai conform calculelor economice. Tranziția spre aviația cu tracțiune electrică, de exemplu, începe să devină realitate, dar multe vor depinde de conflictele de pe suprafața Pământului.
Nici măcar explorarea spațială nu a rămas în afara conflictelor terestre. Lansată în 1998, ca un proiect de colaborare dintre Statele Unite și Rusia, Stația Spațială Internațională este populată cu un echipaj format cam jumătate din ruși și cealaltă jumătate din americani sau invitați ai acestora. După retragerea din flotila activă a navetelor spațiale în 2012, serviciile de transport au fost, până recent, furnizate exclusiv de Rusia, cu lansări de la cosmodromul Baikonur. Navele modulare SpaceX ale lui Elon Musk preiau o parte dintre transporturi, dar introducerea acestora este treptată. Americanii ar vrea să păstreze stația în funcțiune până în 2030, însă o parte dintre componentele rusești sunt garantate să funcționeze doar până în 2024 și ar trebui revizuite sau înlocuite. Colaborarea dintre Rusia și Statele Unite este esențială pentru continuarea activității, iar ea este pusă acum sub semnul întrebării. Agenția spațială a Rusiei a declarat că nu dorește să colaboreze cu ‘națiunile ostile’. Noile generații de rachete americane, modulare și reutilizabile, vor reduce în mod semnificativ costul călătoriilor spațiale, totuși tehnologiile acestea se află în faze de introducere și prime zboruri. Turismul spațial se dezvoltă și el și contribuie la finanțarea unei părți a viitoarelor aventuri în spațiu. Termenul 2030 pentru revenirea pe Lună, ca stație intermediară a explorării planetei Marte, nu mai pare chiar atât de îndepărtat.
Procese economice și politice semnificative se petrec în acest an și în China. După mai bine de doi ani de la declanșarea pandemiei, China continuă să adopte o politică de izolări și carantine stricte pentru a o combate, chiar cu prețul de a paraliza activitatea economică a unor metropole ca Shanghai. Pe plan intern are loc o reorientare a politicii economice, care combină încurajarea activităților de start-up, în condițiile unui control economic și politic din ce în ce mai strict. Fie că este vorba despre marile concerne care deja și-au dobândit un nume pe piața internă și internațională, fie că este vorba despre inițiative private, partidul comunist dorește să controleze totul. ‘Rolul conducător al partidului’ – vă amintiți această lozincă? Progresele științifice și tehnologice ale Chinei sunt semnificative – de la producția de semiconductoare la industria de divertisment, de la Inteligența Artificială la tehnologia spațială. În absența unor colaborări internaționale pe termen lung, China își dezvoltă propriul program spațial și a înregistrat succese semnificative în ultimele luni. Strategia chineză este pe termen lung, și la fel tind să fie și investițiile internaționale în alte zone ale lumii, cum ar fi Africa. Chiar dacă în multe domenii de vârf există decalaje de câțiva ani dintre nivelul atins de tehnologia chineză și realizările de vârf din restul lumii, nu mai este vorba despre diferențe care nu pot fi recuperate în decurs de un deceniu. Piețele financiare internaționale sunt precaute în ceea ce privește investițiile în China. Pe de-o parte, este vorba despre o putere economică formidabilă, despre resurse uriașe și despre o expertiză tehnologică în plin avânt, iar pe de altă parte, controlul politic din ce în ce mai strict face ca, din punct de vedere economic, investițiile să reprezinte un risc.
Ce se întâmplă în acest timp pe piețele financiare internaționale din restul lumii? Căderea valorică a acțiunilor, care părea să fie la începutul anului o corecție tehnica, din cele care se întâmplă periodic după perioade de vârf, a devenit o tendință clară și experții nu se sfiesc să folosească termenii de stagnare și recesiune economică. Câteva dintre marile firme care au dominat în ultimul deceniu industria se află în faze de tranziție și de schimb de generații la nivelul cel mai înalt al conduceri lor. Jeff Bezos și Elon Musk s-au îndepărtat de conducerea activităților de zi cu zi ale firmelor care i-au făcut celebri și foarte bogați și își investesc inteligența, pasiunea și banii în explorarea spațiului cosmic sau în alte domenii. Musk a început de vreo două luni un proces de preluare a controlului firmei Twitter, ceea ce ar putea avea un impact deosebit nu numai asupra rețelei sociale numărul 2 din lume, ci și asupra întregii filosofii a activității pe rețele sociale, a libertății de exprimare și a influenței acestora în societate. Facebook se desparte de Sheryl Sandberg, cea care a condus operațiile firmei cu numărul 1 în același domeniu vreme de mai bine de un deceniu, și semnele de întrebare sunt mari și aici în ceea ce privește direcțiile viitoare de activitate. Mai trebuie avut în vedere încă un aspect. Scăderea valorii acțiunilor la bursele lumii a redus puterea magnaților de la vârf. Nu trebuie să fim îngrijorați pentru ei, desigur, dar în perioade de criză investițiile tind să fie mai conservatoare. Se vede acest lucru pe piața criptomonedelor. Bitcoin și-a pierdut în șapte luni două treimi din valoare și alte investiții similare s-au ‘topit’ aproape complet. O tehnologie care și-a atins limitele? Prăbușirea unor scheme gen ‘piramidă’? Sau una dintre oscilațiile periodice, așa cum s-au mai întâmplat în trecut, după care bitcoin a revenit și a crescut la noi recorduri. În orice caz, este necesară atenție, căci sunt influențate nu numai tranzacțiile de criptomonede, ci și alte aplicații bazate pe lanțuri de blocuri (‘blockchains’) cum ar fi noua piață a artei digitale bazată pe jetoane nefungibile (non-fungible tokens – NFT).
Ultima tendință pe care o voi menționa în acest scurt bilanț la mijloc de an este legată de domeniul Inteligenței Artificiale (AI). Este posibil să ne aflăm aici în pragul unei revoluții legate de accesibilitatea modelelor fundamentale, motoare generice cu autoînvățare cu o capacitate imensă, care reprezintă platformele viitoarelor aplicații de robotică și gândire artificială. Frontiera dintre capacitatea de rezolvare a problemelor și creativitate, considerată ca fiind una dintre trăsăturile specific umane, este pe cale să fie trecută. Acesta va fi subiectul unuia dintre primele articole ale rubricii CHANGE.WORLD din a doua jumătate a anului 2022.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Tatăl meu la izolare’, cel mai recent roman al lui Cristian Teodorescu, apărut în 2021 în colecția ‘fiction Ltd’ a editurii POLIROM, ne întoarce în timp în anii ’50 ai secolului trecut. Nu sunt un entuziast al termenului de ‘obsedant deceniu’ acordat acelor ani, deoarece îl bănuiesc ca fiind o invenție a unui dibaci propagandist de la sfârșitul deceniului următor, atunci când nu bănuiam încă faptul că vor urma încă două decenii de dictatură comunistă care să ne obsedeze suficient viețile celor care le-am trăit pentru a merita aceeași eticheta. Voi accepta totuși exprimarea, folosită copios și atunci dar și astăzi de critica literară sau de film, precum și de unii istorici. Întrebarea care se impune este ce interes mai prezintă pentru cititorii celui de-al treilea deceniu al mileniului trei acea perioadă? Ce l-a determinat pe remarcabilul și versatilul prozator care este Cristian Teodorescu să revină la acei ani și să scrie această carte acum? O parte din răspuns o găsim în paragraful care deschide cartea:
‘Nu era nici o epidemie cînd tata a fost băgat la “izolare”, acum 65 de ani și aproape opt luni. Într-o dimineață, la Medgidia, a fost înhățat pe stradă. Era inginer chimist și conducea laboratorul de la IMUM, care era la marginea orașului. A fost mai întîi dus la Constanța, unde a fost interogat și bătut îndelung, metodic. La Constanța s-a experimentat pe el, printre primii, o tortură specială: a fost băgat în seiful băncii, unde după citeva ore se termina aerul respirabil. Apoi a ajuns în pușcărie la Codlea. Nu știa nimeni din familie unde e, pînă n-a fost adus la tribunal, să fie judecat. A fost mai întîi condamnat la moarte. Apoi judecătorul s-a răzgîndit și l-a condamnat la muncă silnică pe viață. Cînd i s-a acceptat recursul, avocatul său, om curajos, a izbutit să-l scoată neculpabil. Așa a fost eliberat.’ (pag. 7)
Avem de-a face, deci, cu o implicare personală. Nu se potrivește, cred, calificativul de roman auto-biografic, deoarece evenimentele descrise în carte se petrec în cea mai mare parte în anii dinainte de nașterea scriitorului și se sfârșesc cam la doi ani după naștere. Personajele sunt însă familia sa apropiată – părinții, bunicii, unchii și mătușile -, precum și prietenii, dușmanii și alții în mijlocul cărora trăiau aceștia. Epidemia menționată doar odată, în prima propoziție din roman, poziționează cartea ca o replică adresată direct celor care în perioadele de restricții sanitare au comparat măsurile luate pentru frânarea pandemiei ca ‘dictatură’ și au comparat izolările epidemiologice cu cele impuse prizonierilor politici din regimurile dictatoriale. Este vorba, dacă vreți, despre o punere în context și în proporții a două acțiuni care poartă același nume dar care sunt foarte diferite în esență și în consecințe. Vom vedea în continuare că nu este vorba despre singura trimitere la actualitate a acestei cărți a cărei acțiune se petrece cu aproape șapte decenii în urmă.
Cititorii familiari cu ‘Medgidia, orașul de apoi’, excelentul roman compus din episoade și portrete pe care Cristian Teodorescu l-a publicat în 2009 vor regăsi în această carte locul geografic și o parte dintre personaje. Acolo era vorba despre un oraș vibrant și cosmopolit, un univers complex în pofida geografiei și a stigmei de ‘loc unde nu se întâmplă nimic’. Revin o parte dintre personaje, de exemplu doctorița Lea care este aici personaj secundar, în timp ce impresionanta poveste de dragoste din cartea mai veche a scriitorului se transformă în povestea dorului și așteptării iubitului, maiorul Scipion, aflat în detenție. În schimb cârciumarul Ștefan Teodorescu, bunicul autorului devine unul dintre personajele principale ale cărții, chiar dacă cârciuma de la gară unde era mandatar devenise amintire și simbol al statutului de ‘fost exploatator’, pentru care petrecuse și el două stagii în închisorile comuniste. Orașul însuși se transforma și suntem martorii erodării relațiilor interumane și a dispariției diversității etnice și culturale, în paralel și datorită în mare parte industrializării economice și politizării vieții de zi cu zi. Teama devine sentimentul dominant, oamenii dispar în miezul nopții dar și în plină zi, tancurile ocupanților sovietici cazați în apropiere zguduie temeliile caselor și uneori străbat orașul, iar funestul Canal Dunăre – Marea Neagră săpat în apropiere este alimentat uman de munca și suferința deținuților, unii dintre ei ‘politici’ cu singura vină de a fi avut opinii diferite sau victime ale unor denunțuri sau răzbunări.
‘ … tot dispăreau – și turci, cîți mai erau, și tătarii de care se umpluse geamia. … tot întrebînd hogea de soarta credincioșilor sai, într-o dimineață a fost și el arestat, de au rămas și turcii, și tătarii fără gură să vorbească în locul lor. Cu grecii și cu armenii lucrurile au stat mai simplu. Au fost bagați în pușcărie fără să aibă cine se întreba ce pățiseră, în afară de rude, care și ele erau arestate pentru curiozitatea lor. Ba din cîte se auzise, cei care dădeau ordine ca grecii și armenii, foști negustori sau oameni cu gura mare să fie arestați erau chiar compatrioți de-ai lor, care tăiau și spînzurau la Constanța. La rindul lor, tătarii și turcii ajungeau în pușcărie la indicațiile conaționalilor lor care își găsiseră loc la Securitate sau la partidul ăsta nou care ajunsese singurul pe piață.’ (pag. 37-38)
Când frica devine sentimentul dominant, când delatorii pândesc după orice colț, când impostorii și inculții ajunși la putere terorizează populația, căutând să demaste ‘dușmanii de clasă’ și inventându-i daca nu îi găsesc, ce șansă mai au demnitatea umană sau dragostea? Aceasta este în fond întrebarea fundamentala pe care o pune această carte și răspunsul este dat în personajele lui Gigi și Tanți Theodorescu și în povestea lor de iubire. Cei doi provin din medii sociale care au în comun faptul că sunt asimilate cu categoria ‘exploatatorilor’ și a ‘dușmanilor de clasă’. Inginerul Gigi Vladimir Teodorescu este obligat să se ascundă mai bine de doi ani în București, după care ajunge la Medgidia, încercând să-și facă pierdută urma și uitată activitatea în asociația studenților national-țărăniști. Urmase liceul militar de la Mănăstirea Dealu, și deși nu continuase cariera militară preluase din aceasta experiență un simț al onoarei și o disciplină care, combinate cu inteligență și simțul umorului, îl ajută să supraviețuiască, pentru o perioadă, vicisitudinilor vremurilor:
‘Vladimir nu mai spera că vor veni americanii, cum se aștepta socrul lui, Fănică, dar se așteptă ca rușii să facă o nouă revoluție, de data asta împotriva celor care erau la putere. Pentru asta conta pe batrînețea generalisimului Stalin, dar și pe nemulțumirile rușilor și ale celorlalte populații din imperiul comunist sovietic. … Nenoricirea lui Vladimir a fost că nu credea în turnătorie decit ca operațiune chimică, deși, chiar și la liceul de la Mănăstirea Dealu, știa că exista turnători și printre colegii lui. Acolo însă, cel puțin, delațiunea nu era încurajată pe față, ca acum, cînd fusese ridicată la rang de virtute civică și mijloc de promovare profesională, mai ceva decit pe vremea legionarilor. Ghinionul lui Gigi însă era că știa istorie, și veche, și modernă, și că trăsese concluzia că oamenii nu pot trăi în teroare decît puțin timp, după care ori se revoltă, ori autorul terorii e dat jos din funcție, cel mai adesea fără menajamente. Mai tîrziu însă avea să recunoască un lucru: că studiase insuficient istoria Rusiei, unde teroarea ținea de viața obișnuită încă de pe vremea lui Ivan cel Groaznic.’ (pag. 29)
‘Vladimir știa că dispăreau oameni din oraș doar pentru delictul vorbelor pe care le rosteau, dar asta nu-l făcea să se astimpare. Profesorul lui de etică de la Mănăstirea Dealu îi sădise în cap câteva idei care deveniseră intre timp periculoase, printre care și aceea că nu crezi cu adevărat în adevăr cîtă vreme nu-l rostești.’ (pag. 39)
‘Onoarea, săpunul și țigările i se păreau indispensabile lui Gigi, cu toate că în ultimii ani făcuse uz de minicuni în relațiile cu autoritățile și cu cei de la IMUM. “Inducerea în eroare a adversarului pe cîmpul de luptă nu e considerată o minciună. Face parte din arta războiului, daca sînt respectate legile Convenției de la Haga!” îi explicase domnul Ionașcu cînd îl întrebase cum se împacă Onoarea cu înșelarea inamicului. Or, el avea de-a face de mai mulți ani cu un adversar care pusese mîna pe putere și care l-ar fi băgat la pușcărie dacă nu l-ar fi indus în eroare.’ (pag. 121)
Constanța (Tanți) Teodorescu este cea mai frumoasă fata din oraș, dar devine o partidă dificilă odată ce tatălui sau îi este confiscată administrarea restaurantului. O căsătorie cu ea poate fi o pată la dosar, detaliu care de altfel nu îl intimidează câtuși de puțin pe Gigi, el însuși fugar și inamic al noului regim. Tanți vă trebui să supraviețuiască vremurilor, mai întâi că ‘fiică de exploatator’, mai târziu ca soția unui dispărut care se dovedește a fi devenit deținut politic.
‘Din fata unui om înstărit și cu greutate în Medgidia, se văzuse de pe o zi pe alta în rîndul celor de care se putea lega oricine, ca și cum ar fi fost vinovată că tatăl ei știuse să se descurce de cînd venise în oraș. Că un nou venit că domnul Fanica cîștiga mulți bani de pe urma cîrciumii, care nici macar nu era a lui, aparținea CFR-ului, stîrnise invidii. Asta era sigur. Dar de unde ura de care se plingea Tanți și încercările de a-i găsi tatălui ei nod în papură chiar după ce sărăcise și făcuse pușcărie? Ea totuși își găsise un serviciu, chiar dacă prost plătit. Să fi fost aceasta favoare acordată fetei exploatatorului Portofel ceea ce credea ea? Că fusese pusă în bătaie de joc să numere banii altora, la casierie, și să le dea restul? Sau că, de fapt, o pîndeau să greșească ori să fure, ca s-o trimită și pe ea la închisoare ca pe domnul Fanica?’ (pag. 135-136)
Întreaga poveste, și acesta este un alt element original printre cărțile care aparțin acestui gen, este spusă din perspectiva reprezentanților claselor lovite de schimbările sociale aduse de comunism. În timp ce relațiile sociale se deteriorează, aceștia își păstrează o doză de demnitate, de luciditate și chiar de umor față de cele care se petrec în jur. Dialogurile dintre Gigi Theodorescu și socrul său Fănică Teodorescu (un ‘h’ le desparte numele de familie) punctează evoluția situației și încearcă să evalueze evenimentele:
‘După ce-i trecea nostalgia, pe Gigi îl apuca o furie neputincioasa și îl trecea nădușeală, încît Tanți, cu mirosul ei fin, îl întrebă acasă cine-l mai enervase. “Ăștia!” și se abținea să înjure, ca să nu simtă nevoia să-l consoleze, ceea ce l-ar fi umilit. Ieșea pe sală și ciocănea la ușa socrilor săi. Domnul Fănică nu-l mai invita să intre. Ieșea el după ce o anunța pe doamna Virginia că are ceva de discutat cu Gigi.
Se așezau la masa din hol și Gigi îl întreba ce mai auzise la radio. Socrul său se însenina la fata: domnul Ghiță Ionescu era convins că Occidentul nu vă mai tolera samavolniciile. “Alaltaieri tot așa zice! ‘L-în cur pe mă-sa și pe ăsta”, își dădea Gigi drumul la gură. “Alaltăieri a zis abuzurile!”, preciza domnul Fănică. Cu samavolniciile ne pune în gardă. Eu așa zic!” și se ridica să aducă vinul și un sifon, să nu mai discute pe uscat.” (pag. 186)
Structura epică a romanului este foarte interesantă. Știm din lectura primei pagini multe dintre cele care se vor întâmpla personajului principal. Narațiunea începe dintr-o declarată perspectivă personală, dar în decurs de câteva capitole are loc o detașare care transforma proza din memorialistică în realist-obiectivă. Există un moment central al acțiunii, cel al arestării eroului. Mai bine de jumătate din carte alternează o numărătoare inversa a zilelor cu evenimentele ultimelor săptămâni dinainte de arestare cu întoarceri în trecut care reconstituie biografiile eroilor. Din momentul arestării încolo narațiunea devine oarecum cronologică, însă ea este împărțită în două trasee accesate tot alternativ, despărțite de zidurile închisorii. Afară, Tanți și restul familiei (mama Lili, socrul Fănică) încearcă să afle soarta bărbatului dispărut și apoi își adună rezervele financiare pentru a angaja cel mai bun avocat care l-ar putea salva pe bărbat (Alfons Nachtigal – personaj real de altfel). În temnițe, bărbatul arestat suferă anchetele și torturile Securității. Gigi era un oponent real al regimului, și ar fi fost destule motive să fie condamnat pe linie politică, dar vina care i se cere să o recunoască este complet imaginară, rezultat al denunțurilor și invidiilor unor colegi și indivizi pe care îi considerase prieteni.
‘… gardianul îl ținea de umeri în capul oaselor, cu spinarea lipită de perete și-l înjură să se ridice. Nu se mai simți umilit, că pînă acum. Închise ochii și respiră. Nu mai avea nici putere să-i urască. Trăia și atît. …
Gigi puse mina pe creion … “Declarație”, scrise și îi veni să rîdă; încasase atitea bătăi și rezistase. Și acum era gata să pună pe hîrtie toate idioțeniile periculoase pe care piticul ăsta sadic voia să i le pună în spinare, că să i se dea încă un grad, mai devreme. Dar, după ce Popazu îl trecuse de două ori pe lîngă moarte, o condamnare pe mulți ani la pușcărie i se păru suportabilă. Cîtă vreme stătea aici, la mîna piticului, cu nebunia lui calmă, viața lui nu face nici doi bani.’ (pag. 319)
Paradoxal, momentele de libertate a spiritului și a comunicării sunt trăite de erou în închisoare, la Codlea, în perioada în care este întemnițat în așteptarea trimiterii într-un alt loc al sistemului penitenciar românesc. Împreună cu ceilalți deținuți el face parte din elita strivită a societății românești. Se adaugă la aceasta și vestea nașterii, în timp ce el se afla în închisoare și în anchete, a fiului său, Cristian. Acestea sunt dintre paginile cele mai emoționante ale cărții, care fac legătura dintre planul politic și cel personal. Eliberarea din închisoare în urma surprinzătorului succes al recursului nu le va aduce însă eroilor fericirea. Chiar eliberat, chiar declarat ‘neculpabil’, fostul deținut continuă să fie sugrumat de cercul exterior al represiunii, cel din afara zidurilor temnițelor. Este în permanență supravegheat, i se refuză încadrarea într-un post stabil, este permanent supus presiunilor de a deveni informator al Securității. Supraviețuirea fizică nu reprezintă și o victorie a vieții. Putem discută, desigur, responsabilitatea eșecului la nivel de conflict personal sau de familie, dar nu poate fi trecută cu vederea responsabilitatea sistemului.
Sunt multe motive pentru care lectura acestei cărți m-a absorbit. Personajele sunt extrem de bine conturate, fie că este vorba despre personajele principale, fie că avem de-a face cu personaje episodice. Atmosfera epocii este redată la nivel de detaliu. Medgidia și Bucureștii capătă viață sub ochii noștri. Avem în carte pasaje delicioase care descriu sărbătorile tradiționale și cele falsificate, sau mâncărurile epocii și surogatele lor impuse de lipsurile alimentare. Stilul prozei lui Cristian Teodorescu este tot timpul interesant, cu capitole scurte care se combină pentru a construi un edificiu epic care nu este în niciun moment banal. Este remarcabilă și detașarea naratorului față de cele relatate în carte. Știm de la început că este vorba despre familia scriitorului și acest fapt ne este confirmat permanent. Fiecare detaliu este realist și credibil. Marea istorie se întâlnește cu micile istorii ale vieților personale. Decăderea socială și coborârea în infern a eroului principal este o tragică poveste de familie dar și un simbol al fenomenelor istorice ale acelor vremuri. Povestea de dragoste descrisă în roman este cea a părinților sai, iar scena nașterii copilului este de fapt scena nașterii sale. Echilibrul dintre relatarea istorică și emoție este păstrat permanent.
Revin la întrebarea pe care am pus-o la începutul acestei recenzii. Cât de relevant este astăzi un roman despre ‘obsedantul deceniu’, la două generații după Marin Preda sau Alexandru Ivasiuc? Cristian Teodorescu reușește, cred, să dea un răspuns printr-o carte alertă și interesantă, cu o poveste despre dragoste și onoare, dar care poate fi citita și ca un avertisment despre eroziunea valorilor și a relațiilor umane în perioade de criză a societății. Lectură recomandată.
Revoluția internetică a determinat o schimbare radicală a metodelor și sistemelor de asistență medicală, o schimbare care poate fi considerată ca o adevărată revoluție privind felul în care sunt prevenite și tratate bolile, în relațiile dintre pacienți și personalul care participă la activitățile sistemului de sănătate, inclusiv medicii. Este vorba despre o serie de procese complexe care au loc pe mai multe nivele, de la senzorii și dispozitivele care transmit informații despre parametrii fiziologici ai corpului omenesc, trecând prin aplicații care colectează și prelucrează aceste date și le transformă în diagnostice sau informații complementare pentru medici, până la sisteme de monitorizare și tratament. Se adaugă la acestea sisteme informatice dintre cele mai complexe, care prelucrează datele și formulează recomandări la nivelul macro al comunităților locale și naționale. Tele-medicina și rețelele sociale au și ele rolul lor. Fapt este că asistența medicală de astăzi din țările avansate și chiar din cele mai puțin avansate seamănă mai puțin cu ceea ce cunoșteam acum 20 de ani, și în multe privințe este complet schimbată fata de cea de acum 50 de ani. Medicii de astăzi, dacă nu au devenit ei înșiși specialiști în IT, lucrează în colaborare strânsă cu experții sistemelor digitale.
Revoluția începe de la nivelul senzorilor digitali și al dispozitivelor de colectare și transmisie a informației. Un american din patru posedă și poartă cu el zilnic un ceas inteligent (smartwatch) sau alt dispozitiv care colectează date despre starea corpului său. Industria de dispozitive de sănătate purtabile (wearables) este în expansiune explozivă. Human First, o firmă din San Francisco, având ca produs principal o platformă de integrare pentru asistența de la distanță, are în catalogul său 1 200 de senzori digitali, care măsoară 8,000 de parametri fiziologici și de comportament. Aceste dispozitive execută trei funcții principale: măsurarea parametrilor (senzor), un prim nivel de filtrare și comprimare a informației (eliminând ceea ce este redundant) și comunicațiile spre aplicații. Care sunt cele mai populare accesorii purtabile și ce măsoară acestea? Brățări (pentru mers, puls, respirație, temperatură, somn); inele (mișcări, temperatură, puls, somn); bandă la cap (somn, activitatea electrică a creierului); etichete pe piele (nivelul de glucoză); ciorapi (mers, echilibru); brâu sau vestă pe piept (ritmul inimii, echilibru, EKG). Avansurile tehnologiei sunt spectaculoase. Una dintre firmele cele mai cunoscute, Oura din Finlanda, înființată în 2013, oferă în brățările sale cu senzori o capacitate de memorie care a crescut de 32 de ori de la o generație la alta. Concurenții săi americani cei mai cunoscuți sunt Fitbit și – desigur – Apple. Produsele wearable (incluzând Apple Watch) reprezentau în ultimul trimestru al anului 2021 14,7 miliarde de dolari din cele 94,28 de miliarde de dolari de vânzări în total ale firmei conduse de Tim Cook. Standardizarea a făcut și ea progrese importante, de exemplu în ceea ce privește schimburile de informații dintre accesorii și senzori (bazate pe o variantă a protocoalelor Bluetooth) care permit interconectarea și schimbul de date dintre dispozitivele fabricate de vendori diferiți, dar atestarea cea mai importantă care este urmărită de fabricanți este cea a autorităților regulatorii și în special a agenției guvernamentale Food and Drugs Administration (FDA), dat fiind că produsele acestea intră în categoria produselor medicale.
Colectarea, filtrarea, stocarea și transmisia informațiilor de la senzori reprezintă straturile inferioare ale arhitecturii serviciilor medicale digitale. Următorul nivel este acela al interpretării și prelucrării informației. Iată un singur exemplu din practica recentă. În condițiile proliferării senzorilor care măsoară saturația de oxigen, a cărei scădere este unul dintre simptomele complicațiilor cauzate de COVID-19, firma californiană Rockley Photonics a anunțat o nouă generație de senzori capabili să măsoare nivelele de hidratare, zahărul, alcoolul, lactoza în sânge, temperatura corpului și tensiunea arterială. Aplicația care prelucrează aceste informații ar putea detecta în 63% dintre cazuri îmbolnăvirile de COVID înaintea apariției simptomelor. O izolare timpurie a bolnavilor ar fi una dintre cele mai eficiente strategii de întrerupere a lanțului de contaminări în combaterea pandemiilor. Însă aplicația nu are încă aprobarea FDA. În fapt, foarte puține dintre cele peste 400 de mii (250 în medie sunt adăugate zilnic) de aplicații de sănătate și formă fizică (wellness) aflate în magaziile de programe ale lui Apple și Google au asemenea atestări. Pericolul inflației de aplicații și imposibilitatea pacienților de a le discerne pe cele utile de cele ineficiente, dacă nu nocive, sunt evidente. Lipsa actuală de reglementări care caracterizează Internetul nu a ocolit nici acest domeniu.
De la aplicațiile care oferă monitorizare și prevenție la cele care contribuie în mod activ la tratamente este doar un pas. Una dintre cele mai simple, dar și cele mai utile categorii este cea numită uneori ‘nagware’ sau ‘software de sâcâială’. La nivelul de bază este vorba, pur și simplu, de a aminti pacienților să-și ia pastilele la ore fixe, înainte sau după mese. Pare trivial, dar nerespectarea regimurilor și a schemelor de tratamente este una dintre cauzele cele mai importante ale deteriorării stării de sănătate a multor pacienți. Extensii din aceeași categorie se ocupă de diete, și ele pot fi conectate cu programe care monitorizează nivelul zahărului în sânge. Alte aplicații urmăresc parametrii și comportamentul pacienților cu risc înalt de atac de inimă sau evenimente cerebrale, și în cazul unor incidente, în paralel cu alertarea centrului medical de supraveghere, pot furniza automat indicații de comportament al pacientului folosind telefoanele mobile. În fine, etichetele active aplicate pe piele pot doza tratamentele medicamentoase permițând ca o categorie importantă de proceduri să fie efectuate de-a lungul zilei, în timp ce pacienții își continuă activitățile lor cotidiene, evitând spitalizările sau orele de tratament ambulatoriu în clinici.
Agregarea datelor la nivel macro reprezintă stratul superior de activitate al serviciilor medicinei digitale. Intervin aici, desigur, și considerentele legate de protecția informației particulare, de securitatea aplicațiilor și de legislațiile locale și internaționale. Unele țări, Finlanda printre ele, permit integrarea datelor medicale personale în sistemul medical național. Sistemul național israelian culege și analizează eșantioane din sistemele de canalizare din diferite zone ale țarii, ceea ce oferă indicații bacteriologice în legătură cu bolile care pot apărea în rândul populației. Sistemele americane, mult mai distribuite, integrează aceste categorii de informații la nivelul companiilor de asigurări medicale.
Serviciile medicale digitale reprezintă un teritoriu extrem de profitabil pentru fabricanții de senzori, proiectanții de aplicații, furnizorii de servicii. Aceasta implică avantaje, dar și riscuri. Există o doză importantă de scepticism și voci critice în rândul profesioniștilor medicinei în legătură cu anumite direcții de dezvoltare și cu ritmul de introducere a unora dintre servicii. Putem privi aceste critici ca simptome de rezistență firească din partea comunității medicale, care este obligată să învețe discipline noi, să-și schimbe și să-și revizuiască metodele. Pe de altă parte, industria medicinei digitale nu a asimilat încă în totalitate învățămintele cazului Theranos. Promisiunea creării unui set de analize de sânge accesibile tuturor a creat atunci (anii 2012 – 2015) o bulă economică în jurul unui start-up supra-evaluat și insuficient verificat din punct de vedere științific. Elizabeth Holmes, fosta CEO a firmei, își așteaptă sentința care va fi pronunțată în septembrie și care ar putea ajunge la 20 de ani de închisoare. Există riscul ca și unele dintre promisiunile actuale să fie supra-evaluate? Sunt justificate investițiile uriașe făcute în aceste domenii și din punctul de vedere al pacienților, nu numai după criterii de profitabilitate? Cert este că afacerea Theranos a atras atenția asupra contradicțiilor rezultate din intrarea agresivei industrii hi-tech, orientate pe profit, într-un domeniu cu implicații etice atât de profunde ca medicina. S-au adăugat și problemele de securitate a informației personale ale aplicațiilor internetice. Evoluția medicinii digitale nu va fi lipsită de obstacole și de controverse, dar avantajele par imense și progresul pare greu de oprit. Vom urmări și vom relata.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Lune de miel‘ (distributed on the English language market as ‘My Polish Honeymoon‘), the 2018 film made by Élise Otzenberger (her only film as a director so far) addresses two interesting and significant themes. The first is well-known and has been approached by many famous filmmakers in various registers but always including a dose of humor – it is about the Jewish identity in the modern world. The other is more delicate and less addressed – the relation between today’s Poland and the Jews originating from that country, descendants of the more than 3 million Jews, about 10% of the country’s population at the beginning of World War II. The film by the French director addresses these two themes from the perspective of a Parisian couple who decide to go on a trip to the country from which their parents and grandparents emigrated. The treatment is quite superficial, bringing nothing new to the first theme and failing to open any new path for the second.
Anna and Adam live their almost completely secular Judaism in Paris. The invitation to attend a meeting of the descendants of families from a Polish village that once had a Jewish population triggers this visit, although a second important reason is that they can be alone for a few days, afar from their one year old baby, left to the care of her parents. Their meeting with Poland is full of unconfirmed expectations and cultural asynchronies. The language barrier is always present, in Krakow the history of Jewish life and even the Holocaust seem to be marketed Disneyland-style and the borscht at the restaurant is not the one from her grandmother’s dinner memories. Anna’s home conflicts and psychological problems (the pressure of motherhood?) are in danger of escalating, but something will happen that will bring back the emotion. The ending is likely to satisfy the spectators of the Jewish film festivals.
I am convinced that this story and the issues it raises were important for the filmmakers and some of the actors. Just as hell is paved with good intentions, movie archives are full of movies made with sincerity and involvement, but which fail to cross the screen and endure over time. This is, in my opinion, also the case with ‘Lune de miel‘. The mix between marital and identity problems in the case of the couple Anna – Adam does not work well, at times it is annoying, at other times it falls into the grotesque. Anna’s character, excellently played by Judith Chemla, is the most interesting, and her identity neurosis combined with postpartum trauma could have had a much greater impact if the story was not wrapped in a layer of ethnic stereotypes which are rough when they are not rude. ‘Lune de miel‘, paradoxically, combines an intriguing concept with rudimentary dialogue and naive musical illustration. (The traditional Jewish music library is huge and it’s time for filmmakers who make such films to discover something other than ‘Hava Nagila’!) Polish relation with Jewish history also deserves a much more sensitive and in-depth approach. Hopefully this will happen in the future, maybe in movies by Polish filmmakers. ‘Lune de miel‘ manages to bring important issues to its attention, but it does it in a superficial way, missing the opportunity for a deeper impact. The film still deserves to be watched for its themes and actors, but expectations should not be too high.
When it was released two years ago, the TV series ‘Tehran‘ brought an element of novelty in the genre of espionage series. It was the first Israeli series to focus on the Israeli secret service (the famous Mossad, of course) war with the Islamic regime, locating most of the action in the Iranian capital. Of course, the filming could not take place on location so Greece was distributed in the role of Tehran. The series was appreciated by viewers and critics alike, both for the action parts, the romantic drama (with a beautiful Mossad agent played by Niv Sultan) and for the authenticity (appreciated by many, criticized by others) with which it renders the social environment and everyday life in Iran. It also won an international Emmy Award for drama series. Apple TV appreciated the series, bought for distribution the first season and became a producer for the second, whose first screening just ended on Channel One of Israeli television.
The second season will likely be enjoyed by those who appreciated ‘Tehran‘ in its first season as an espionage series. The story, now focused on the attempts to eliminate one of the Revolutionary Guard leaders, is highly paced. The lead characters on both sides of the dispute are well drawn. The romantic relationship that started in the first season continues now and plays an important role in the plot. With more generous financing, the show’s makers were able not only to recreate the social environment in more precise and lavish detail (part of the action takes place in the villas of the Iranian high class) but also to hire the services of an actress like Glenn Close who plays the role of the local resident spy who is supporting agent Tamar Rabynian, who is still stuck in Iran. On the other side of the barricade we can findagain the excellent actor of Iranian origin Shaun Toub in a role whose evolution during the episodes of the season is more than interesting.
I cannot judge to what extent the rendition of life in today’s Tehran is true to real life. Terms of comparison would exist, because Iranian cinema offers us aspects filmed there, but we must keep in mind that Iranian films are made under the control of a totalitarian censorship. There is probably an element of propaganda involved in the show as well, so I would not give documentary value to all that we see in the series. But they seem credible enough to me for an action movie. What I think has been lost from season to season is the Israeli side of the story. Part of the drama in the first season took place right at the Mossad headquarters, and the reasons for the involvement of the Israeli agent, whose family was Iran-born, were clear and important. These are lost in this second season, and ‘Tehran‘ becomes an espionage series that could be British or American just as well. A good series, of course, that will please fans of the genre, and that’s no small achievement. The season finale is open again and may be a starting point for a third season, but that depends upon season 2’s international career and possible new Emmy Awards. The toughest competitors are, in fact, the headline news, because the secret wars related to Iran are not only the ones broadcast in TV series.
Probabil că ați auzit sau ați citit mai mult decât o dată în ultimele luni afirmația conform căreia „al treilea război mondial a început deja”, în legătură cu evenimentele internaționale curente. Nu voi comenta sau dezbate această afirmație, deoarece încerc să păstrez în afara politicii această rubrică dedicată științei și tehnologiilor avansate, chiar dacă acest lucru este de multe ori foarte dificil, dacă nu imposibil. Voi aduce în discuție însă astăzi o altă afirmație care sună asemănător și nu este lipsită de legătură cu prima. Am găsit-o menționată în articolul „After Babel” (‘După Babilon’) publicat în ediția tipărită din mai 2022 a reputatei reviste americane ‘The Atlantic’ și semnat de Jonathan Haidt (n. 1963), psiholog social american, profesor de etică a conducerii la New York University Stern School of Business și autorul mai multor cărți, dintre care următoarea va dezvolta ideile expuse aici. Haidt o citează, de fapt, în articol pe Renée DiResta de la Stanford Internet Observatory, autoarea unui eseu cu titlul „The Digital Maginot Line” („Linia numerică Maginot”), publicat în 2018, care exprimă fără echivoc teza că „Ne aflăm într-un conflict în continuă evoluție: un război mondial informațional, în cadrul căruia actorii statali, teroriștii și extremiștii ideologici folosesc infrastructura socială ce stă la baza vieții de zi cu zi, pentru a semăna discordie și a eroda realitatea comună.” Să discutăm această afirmație.
Să începem cu metafora din titlul articolului lui Jonathan Haidt. Cunoaștem sau credem că cunoaștem cu toții legenda Turnului Babel (din Babilon). Este vorba despre mitul originar menit să explice de ce popoarele lumii vorbesc limbi diferite. Potrivit legendei, rasa umană unită care vorbea o singură limbă a migrat spre est și a ajuns în țara Shinar. Aici ei au decis să construiască un oraș și un turn cu vârful în cer. Domnul, supărat de ambiția lor de a atinge Cerul, le încurcă vorbirea, făcându-i pe fiecare să vorbească o limba a sa, astfel încât să nu se mai poată înțelege și îi împrăștie prin lume. Cuvântul românesc ‘babilonie’ este în fapt un eufemism, în comparație cu pedeapsa divinității. Comunicarea nu mai este posibilă în lumea împărțită în neamuri sau clanuri care nu au o bază comună de comunicare. Întreaga civilizație se bazează însă pe comunicare, pe dialog, pe sincronizarea acțiunilor. În lipsa comunicării, edificiul social se prăbușește, așa cum s-a întâmplat și cu Turnul Babel.
Pentru a analiza evoluția dialogului social în istoria americană, autorul se întoarce la perioada revoluției și descoperă că fenomenul polarizării politice nu este ceva nou. James Madison, unul dintre ‘părinții fondatori’ ai republicii americane avertiza la sfârșitul secolului al XVIII-lea asupra tendinței de antipatie mutuală exacerbată până la punctul în care pentru facțiunile sau partidele aflate în conflict este mai important să se jignească și să se lovească unii pe ceilalți decât să lucreze pentru binele comun. Detectăm aceste situații în politicile de astăzi din multe țări, printre care Statele Unite și Israelul. Consecințele imposibilității de a ajunge la consens sau măcar la compromisuri acceptate sunt însă mai adânci. Ele pun în pericol încrederea cetățenilor în instituții, guvernamentale sau nu, de care depinde funcționarea societății: parlamente, tribunale, poliție, universități. Fiecare decizie a acestora este contestată nu pentru merite sau defecte, ci doar din cauză că aparține unei alte tabere. Fiecare rundă de alegeri este considerată critică pentru supraviețuirea democrației și orice rezultat nefavorabil este contestat. În opinia autorului, Internetul și aplicațiile instalate pe Internet au jucat un rol negativ decisiv în adâncirea acestor contradicții, în ultimii 20 de ani.
Inițial, scrie Haidt, platforme precum MySpace sau Facebook au fost relativ inofensive. Ele au permis împărtășirea informației de familie, au readus împreună prieteni și colegi pierduți de decenii, au permis stabilirea de grupuri de interese dispersate geografic, dar reunite prin pasiuni și activități comune. Până în 2009, Facebook propunea o succesiune de mesaje (‘timeline’) liniară. Mesajele intrau pe listă în ordinea primirii lor de către aplicație. În acel an însă, Facebook a introdus faimosul buton ‘Like’, în timp ce Twitter introducea funcția ‘Retweet’ care, în scurt timp, devenea butonul ‘Share’ al lui Facebook. Celelalte platforme sociale au urmat exemplul liderilor. Șirul liniar de mesaje, prea lung dar echitabil, era înlocuit de o paginație care împingea pe ecran mesajele cele mai populare. Se întâmplă ceva similar cu ceea ce editorii ziarelor făceau și continua să facă și astăzi, selectând articolele considerate de ei importante pentru prima pagină și împingându-le pe cele ne-esențiale într-un colț al paginii 17. Deciziile sunt însă algoritmice, și ceea ce vedem astăzi în ‘feed’ este rezultatul preferințelor și afinităților noastre combinat cu elemente comerciale care asigură veniturile platformelor de rețele sociale, păstrându-le în același timp gratuite pentru noi, utilizatorii. Rezultatul este că vedem din ce în ce mai multe opinii în armonie cu ale noastre și primim și informații consistente cu aceste opinii. Când totuși apar opinii divergente, tendința unora dintre noi este de a răspunde agresiv, de a ‘pune la punct oponentul’, de a ‘câștiga’ disputa, mai degrabă decât a căuta punctele de convergență. Contribuie la aceasta și o altă particularitate a rețelelor sociale care încă rămâne de stabilit dacă este ‘bug or feature’ (‘defect sau funcționalitate’) – posibilitatea postării anonime sau sub pseudonime. Internetul și aplicațiile de rețele sociale nu numai că au permis oricui să se exprime public cu condiția de a avea o conexiune, dar și aproape că garantează anonimatul pentru cei care-l doresc. A publica o opinie era până acum vreo 20 de ani posibil doar în spațiile limitate ale ziarelor sau cărților tipărite, cu aprobarea și responsabilitatea editorilor. Astăzi, oricine poate publica o carte sau un articol poate disputa opiniile altora, inclusiv ale experților în orice domeniu. Stabilirea responsabilităților se afla încă într-o stare incertă, căci legislațiile naționale, standardele și directivele regulatorii internaționale sunt mult în urma dezvoltării explozive a aplicațiilor. Rezultatul este o polarizare a opiniilor și a societății în ansamblu, grupuri care nu dialoghează, ci se ignoră sau schimbă invective. Babilon.
Exista soluții? Trebuie să sperăm că da. În definitiv, chiar și în perspectivă istorică, societatea umană a supraviețuit Turnului lui Babel, a găsit căile de a comunica, a inventat dicționarele și a reușit să găsească, în multe împrejurări, compromisuri. Întrebarea este dacă democrația de azi poate fi reproiectată și adaptată lumii numerice în care trăim. Fără a avea pretenția unui răspuns exhaustiv, Jonathan Haidt propune trei categorii de acțiuni care trebuie întreprinse cu un mare grad de urgență: Întărirea instituțiilor democratice, reformarea aplicațiilor de medii sociale și pregătirea pentru dialog a viitoarelor generații – acelea care s-au născut într-o lume în care învață să folosească rețelele sociale înainte de a învăța elementele fundamentale ale comunicării în societate. Rețelele sociale sunt deja într-o mare agitație. Cele două firme ce domină piața trec prin schimbări structurale și de personalități la cârme care vor avea consecințe însemnate. Twitter se găsește în tratative de achiziționare sau preluare de către Elon Musk, ale cărui idei despre democratizarea (poate excesivă) a accesului și fluxului de informație sunt controversate. Facebook (sau Meta Systems, dacă vreți) se desparte de Sheryl Sandberg, numărul 2 din companie, cea care din poziția sa de Chief Operating Officer a avut o contribuție esențială în ultimii 14 ani, în a aduce compania în poziția de a fi una dintre cele mai profitabile, dar și cele mai controversate firme din industrie. Chiar dacă aceste procese sunt în desfășurare și rezultatele lor sunt departe de a fi clare, există tendințe care pot fi identificate. Algoritmii care ordonează și structurează ceea ce primim pe ecrane au devenit sau vor deveni informație de domeniu public. Utilizatorii aplicațiilor sociale vor fi obligați să se identifice în relația lor cu aplicațiile, care vor fi răspunzătoare pentru a verifica autenticitatea informației personale, dar și de a o proteja de ochii scrutători ai terțelor părți. Asta nu înseamnă că este abandonat principiul anonimității. Vom putea continua să fim anonimi, dacă dorim. Aplicația însă va ști cine este răspunzător de orice postare și comentariu.
Pentru a evalua șansele unei reforme a democrațiilor în adaptarea la lumea digitală de astăzi și de mâine, putem să luăm în considerare două legi aflate în prezent în discuție în Parlamentul englez. Acestea fac parte dintr-un controversat pachet de legi pe care guvernul lui Boris Johnson (din ce în ce mai instabil) îl propune pentru Anglia de după Brexit. Cele două legi par contradictorii în anumite aspecte. The Higher Education Freedom of Speech Bill (Legea libertății de exprimare în învățământul superior) a fost inclus în cuvântarea reginei, programul oficial prezentat de guvern la deschiderea unei sesiuni parlamentare. Ea va fi un fel de echivalent britanic al Primului Amendament al Constituției Americane, garantând libertatea de exprimare, cel puțin în universități. Cealaltă lege, și ea articulată în cuvântarea reginei, este Online Safety Bill (Legea siguranței on-line), care impune obligații aplicațiilor care conțin motoare de căutare, rețele sociale, site-uri unde pot fi depozitate și accesate informații video, și altora. Printre alte prevederi găsim introducerea unei verificări digitale a identității și vârstei și filtrarea informațiilor considerate ‘nocive’ – de exemplu, cele care îndeamnă și înlesnesc (prin instrucțiuni) sinucideri, crime și alte încălcări de lege grave. Desigur, problema principală nu este una tehnică, ci constă în definirea informației ‘nocive’. Implementarea nu poate fi decât, în principal, automată, ținând cont de volumul de informații care trebuie procesat. De exemplu, pe YouTube sunt încărcate în fiecare minut, în medie, 500 de ore de informații video. Filtrarea de către operatori umani este practic imposibilă și marile firme vor recurge la algoritmi AI. Cum vor fi calibrați acești algoritmi? Ținând cont că legislația propusă prevede amenzi și alte sancțiuni contra firmelor care nu filtrează corect conținutul ‘nociv’ este de presupus că algoritmii vor înclina spre severitate. De fapt, o fac deja și astăzi. Câți dintre cititori nu s-au confruntat recent cu avertismente și suspendări pe Facebook? Mie mi s-a întâmplat de două ori, și fiți convinși că am experiență si că nu am postat vreodată ceva ilegal sau indecent.
În final, puteți da un răspuns întrebării dacă războiul mondial al informării sau dezinformării digitale a început? Eu mărturisesc că nu. Sunt însă sigur că el trebuie câștigat.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
De ce încă o carte dedicată lui Mihail Sebastian? Aceasta a fost prima întrebare pe care mi-am pus-o atunci când am aflat despre apariția volumului ‘Singur. Viața lui Mihail Sebastian’ semnat de Tatiana Niculescu. Se poate spune că din 1944 încoace, după ce numele său a fost scos de la index alături de cele ale tuturor scriitorilor de origine evreiască interziși în perioada dictaturilor legionară și antonesciană, Mihail Sebastian nu a părăsit niciodată prima scenă a teatrului și literaturii române. Este drept, o mare parte din timp era vorba despre versiuni cenzurate ale personalității și operei sale. După moartea sa în 1945, în primele decenii ale dictaturii comuniste, doar o parte din creația sa teatrală a văzut luminile rampei și ale tiparului. După 1965 a început să fie publicată o parte din proza sa, însă textele ‘fierbinți’ legate de originea sa evreiască și cea mai mare parte a publicisticii sale au rămas ascunse publicului larg. După 1990 acestea au început să fie dezvăluite și publicate treptat, iar în 1996 a apărut prima ediție a Jurnalului, text care supraviețuise aproape în mod miraculos jumătății de secol care trecuse de la scrierea ultimului rând, text care ne dă o imagine diferită și multidimensională a omului și intelectualului Mihail Sebastian, dar și a dramei evreilor din România în perioada celui de-al doilea război mondial. În ultimele două decenii ale noului mileniu am fost martorii publicării ediției de opere complete a scrierilor lui Sebastian, și a unui număr însemnat de contribuții semnificative legate de viața și opera sa. Exista deja, daca nu o bibliotecă întreagă, cel puțin un raft de bibliotecă dedicat scriitorului, ziaristului, dramaturgului și omului Mihail Sebastian, cu contribuții consistenta semnate de nume ca Virgil Duda, Marta Petreu, Mihai Iovănel. Mihail Sebastian a devenit chiar și erou de ficțiune, el, romancierul, devenind eroul unui roman. Ce aduce deci nou această biografie apărută în 2022 la Editura Humanitas?
Răspunsul cel mai bun poate fi găsit, desigur, în paginile cărții. Voi încerca să explic opinia mea, ‘my take’ cum spun englezii. În primul rând este vorba despre o abordare în principal biografică și extrem de bine documentată. Tatiana Niculescu se întoarce, de exemplu, în trecutul Brailei, citește monografii și cărți istorice despre oraș, studiază tradiția evreiască pentru a înțelege mediul social și etnic din care provine Sebastian. Studiază cu atenție textele cunoscute și mai puțin cunoscute ale lui Sebastian și le citează în note de subsol cu rigurozitatea unui istoric. Sunt puse în evidență în special, pe lângă Jurnal, textele care aparțin de publicistica lui Sebastian. În schimb sunt omise cu desăvârșire toate textele critice și istorice dedicate lui Sebastian și disputelor sale faimoase de către alți autori, istorici și critici literari. Ceea ce o interesează pe Tatiana Niculescu este omul Sebastian în contextul epocii sale. Ea scrie o biografie personală și nu o analiză a operei. Exista însă în carte și o teză despre personalitatea lui Sebastian pe care o voi menționa mai tărziu. Cartea face parte dintr-o serie de biografii ale unor personalități interbelice pe care autoarea le-a publicat la Humanitas, începută cu personalități ale casei regale, continuată cu Corneliu Zelea Codreanu, Nae Ionescu, și acum Mihail Sebastian. Selecția poate fi – și a fost -, discutată din diferite puncte de vedere. Nu se poate însă nega că este vorba despre personalități de prim rang care au influențat în mod semnificativ istoria și cultura României interbelice. Adăugarea biografiei lui Sebastian este, în această logică, firesca.
După Nae Ionescu, Mihail Sebastian este a doua personalitate brăileană căreia Tatiana Niculescu îi dedică o biografie. Expertiza ei în ceea ce privește istoria orașului multietnic și multicultural de la Dunăre este folosită din nou cu succes. Biografia aceasta aduce însă o perspectivă nouă, căci înainte de a fi Mihail Sebastian eroul cărții a fost Iosef (Iosi) Hechter. În fapt nu a încetat să fie Iosi Hechter toată viața sa, și nici nu a încercat să fugă vreodată de sub steaua sub care se născuse, nici prin vreo conversiune religioasă, nici prin vreo trădare sau negare a culturii și originilor sale evreiești. Chiar și adoptarea pseudonimului de Mihail Sebastian este un act de frondă, legat de întemeierea Legiunii Arhanghelului Mihail de către Corneliu Zelea Codreanu:
‘Cu umorul amar și autoironia care-l caracterizează, Iosef Hechter găsește în Mihail un prenume de camuflaj tocmai potrivit pentru el. În cartea profetului Daniel, arhanghelul e protectorul evreilor, iar o legenda spune că el îi ajutase să scape din robia babiloniană.’ (pag. 54)
‘Alegerea numelui Sebastian ascunde o ironie în plus, pe lângă aceea a prenumelui Mihail. E un fel de a spune: eu sunt evreul străpuns de săgețile urii voastre antisemite, ca Sfântul Sebastian de săgețile romanilor, iar Arhanghelul Mihail, înainte de a fi protectorul studențimii creștine, este protectorul poporului lui Israel. Fără să bănuiți, râd, așadar, și de mine, și de voi!’ (pag. 55)
Capitolele dedicate copilăriei, lecturilor, anilor de formare ai copilului și adolescentului Iosef Hechter sunt pasionante. Provenea dintr-o familie de intrepinzatori și de cărturari, dintre cei care contribuiseră la dezvoltarea tinerei Românii și se simțeau atașați în măsură egala tarii în care trăiau, și culturii și religiei în care se născuseră. Documentarea este atentă dar nu perfectă, și o verificare cu un expert în tradiția evreiasca ar fi evitat câteva mici gafe (lumânările de Shabat de aprind în sfeșnice speciale și nu în menora; plăcintele cu brânză nu ar putea niciodată fi pregătite într-o casa evreiasca în tăvi unse cu grăsime de gașca, căci nu ar cușer). Poate că acestea vor fi remediate într-o ediție ulterioara. Portretul elevului curios cu lecturi deja selective și selecte este remarcabil, la fel și relatarea primelor șocuri legate de neacceptarea în mediile infestate de antisemitism:
‘Încă naiv, ori de câte ori relatează la ora de istorie episodul unei bătălii sau vreun act de vitejie din trecut, tine să fie precum ceilalți, să-și afirme mai întâi identitatea națională, solemn și triumfator: Noi românii … Până când, într- buna zi, un coleg îi striga “care români?”, semnalandu-i că el nu ar fi român și că vocabularul care curinde cuvinte că țară, patrie, neam, eroi lui îi este interzis.’ (pag. 38)
Bacalaureatul este momentul în care destinele elevului Hechter și ale mentorului sau Nae Ionescu, întors la Brăila că examinator extern, se întâlnesc. Scurt timp după aceea, sub pseudonimul Mihail Sebastian, va începe colaborarea la ‘Cuvântul’. Perioada studiilor în România și la Paris este descrisă în detalii, multe foarte interesante. Iată-l în momentul plecării:
‘Desprinderea de România și de mica lume cunoscută începe încă din tren. … Pe măsură ce trenul avansează și îl îndepărtează de granițele micului univers în care fostul student Iosef Hechter încasase adesea palme, îmbrânceli și ocări de la colegii de facultate antisemiți la începutul vreunui curs, iar gazetarul Mihail Sebastian își exersase spiritul critic asupra unei literaturi neînchegate încă, privitorul trăiește descătușarea de istoria vieții de până atunci și capătă sentimentul unei identități mai largi, a umanității sale.’ (pag. 75-76)
Perioada de un an și jumătate petrecuta la Paris îmi par a fi fost decisiva pentru formarea intelectuala a lui Sebastian. Chiar dacă nu-și finalizează doctoratul și este obligat să se întoarcă în țară din lipsa mijloacelor de a se susține la studii în capitala Franței, timpul petrecut aici îl expune culturii universale și democrației dezbaterii libere. Va deveni și va rămâne pentru totdeauna nu numai francofon (îi citește pe scriitorii englezi tot în franceză) dar și un fin cunoscător al muzicii, artelor plastice, teatrului universal, clasic și contemporan epocii, fară să rezoneze însă cu curentele avangardiste. Ar fi fost posibila o emigrare după război, așa cum aveau să o facă mulți dintre prietenii și colegii săi de generație, pentru a scăpa de noua dictatură care se abătea asupra Europei de Est postbelice? Ironia destinului a făcut ca tocmai acei discipoli din cercul lui Nae Ionescu care fuseseră atrași de mirajul dreptei extreme (cu excepția notabilă a lui Eugen Ionesco) să ajungă reputați intelectuali de faimă mondială la Paris și în alte părți, în timp ce destinul sau, curmat în 1945, rămâne în eternitate legat de România.
Folosirea extensivă a surselor din publicistica lui Sebastian permite cititorilor să-și formeze o impresie bine documentată în legătură cu profunzimea abordărilor și diversitatea subiectelor despre care scria publicistul pentru care ziaristica era sursa principală de venit . ‘Cuvântul’ lui Nae Ionescu, până în 1934, a reprezentat un forum pluralist de idei, care a atras colaboratori dintre cei mai valoroși ai intelectualității vremii. Doar după ce mentorul tinerilor începe legătură cu Elena Popovici-Lupa (‘cherchez la femme!’ – cel puțin acesta este punctul de vedere al Tatianei Niculescu) are loc schimbarea de direcție și în orientarea ziarului dar mai ales în concepțiile politice ale lui Nae Ionescu, devenit în ultimii ani ai deceniului ’30 idelogul cvasi-oficial al mișcării legionare. Până în acel moment însă, Mihail Sebastian colaborează se pare fără restricții sau cenzură, deși ideile sale erau în multe privințe diferite de ale colegilor de redacție și pagină:
‘De când debutase în paginile Cuvântului, Mihail Sebastian devenise un critic literar redutabil, cu judecați tranșante și convingătoare asupra literaturii române contemporane, cu evaluări literare articulate cu măiestrie, cu spirit polenic sofisticat, subteran alimentat de o fericită îmbinare de umor evreiesc și rafinată ironie franțuzească.’ (pag. 106)
‘Când scriitorul Heinrich Mann, antinazist convis, e îndepărtat de la conducerea Academiei germane, Sebastian îl descrie pe Hitler drept un “cancelar-zugrav”, un patriot grandoman de operetă, cu “sentimentalism de Siegfried prost machiat”, care n-a avut timp să citească nici măcar titlurile operelor lui Heinrich Mann, fiindcă el nu de gânditori are nevoie ci de indivizi care “să strige prin berăriile bavareze Heil Hitler”!’ (pag. 109)
‘Intuiția politică nu-l inseala nici când pune pe același taler al ideologiilor periculoase pentru civilizația europeană hitlerismul și bolșevismul: “Când 10 ani de zile Europa a strigat că bolșevismul este o barbarie, Europa nu greșea. Bolșevismul este o barbarie în raport cu cultura europeană. Exact în același raport este și hitlerismul o barbarie. El este obligat de legile sale de viață să lupte, să conteste și să anuleze toate valorile actuale de civilizație și cultură.” (pag. 112)
Cata luciditate în aceste analize politice! Observam în aceste articole aceeași claritate care avea să caracterizeze și aprecierile sale legate de ocupația sovietica după 23 august, momentul în care totuși îi fusese salvată viața, lui și concetățenilor evrei care supraviețuiseră până atunci razboiului. În septembrie 1944 el scria în jurnal despre frica și mizeria observate la sovietici, preludiu al nopții de jumătate de secol care avea să se așterne asupra României și a întregii Europe de Est.
Despre momentul publicării cărții ‘De doua mii de ani’ cu infama prefață a lui Nae Ionescu s-a scris foarte mult, inclusiv în biografia dedicata de Tatiana Niculescu mentorului lui Sebastian. Capitolul ‘Efectul Nae Ionescu’ este bine scris dar nu aduce informații noi. Dezamăgit profund de gestul idolului său, părăsit de prieteni ca Mircea Eliade sau Camil Petrescu, Sebastian devine cunoscut și înregistrează succese de public și financiare, dar se adâncește în controverse, dezamăgire, depresie. Evoluția situației politice se aproprie de catastrofă, și începând cu 1939 el își pierde, alaturi de întreagă populație de origine evreiasca a României, o mare parte din drepturile cetățenești, drepturile economice și de exercitare a profesiei. Sunt ani grei, de singurătate și deznădejde, în care nici măcar multe dintre placerile culturale nu îi mai sunt permise și nu îl mai pot proteja. Martor al acestor ani de persecuții și mizerii este însă Jurnalul, și pentru cei care l-au citit, din nou, este greu de adăugat ceva semnificativ. Interdicția activității publicistice face ca pentru perioada 1941-1944 să nu existe decât foarte puține documente inedite sau mai puțin cunoscute care să fi venit în ajutorul autoarei biografiei.
Celălalt aspect în care examinarea publicisticii lui Sebastian nu poate ajuta semnificativ este viața sa sentimentală. Jurnalul este și aici cam singura sursă documentară scrisă în legătură cu o fațetă a personajului care a creat faimă și nu puține legende urbane. În absenta unor surse autentificate, Tatiana Niculescu extrapolează și își pune în lucru imaginația. Contribuția să este interesantă, chiar dacă disputabilă. Este descrisă, desigur, relația cu Leny Caler – cea mai de durată din biografia sentimentala a scriitorului -, și este schițată o ultimă posibilă relație cu tânăra Nadia Marculescu, care însă părăsește România în ajunul intrării țării în război, legătura continuând doar epistolar. Se conturează imaginea unui Mihail Sebastian mult mai puțin sigur pe sine în acest domeniu, conștient și lucid în legătură cu propriile sale limitări, și adăugând la toate acestea elemente de anxietate și ipohondrie masculină legate de performanțele sale în consumarea fizică a relațiilor:
‘Citindu-i cărțile și articolele, femeile și-l închipuie tandru și melancolic, în același timp viril și dominator, și visează să petreacă măcar o noapte de mare dragoste cu el. Cele care ajung însă să-l întâlnească își văd așteptările năruite. Masca literaturii ascunde un bărbat stingher, blajin, cu ochi verzi melancolici.’ (pag. 142)
‘Femeile care îi caută compania, cel mai adesea doritoare să evadeze pasager din rutina vreunei căsnicii – Leny, Jeni, Dorina, Maryse, Cella (Serghi), Wendy, Marie … -, sunt îndrăgostite mai cu seamă de narator și de personajele lui, de măștile lui Sebastian și mai puțin de bărbatul timid, melancolic, prost îmbrăcat, timorat de “vina” de a fi evreu și “nenorocul” de a avea o sexualitate inhibată periodic de teama eșecului.’ (pag. 144)
Cine este Mihail Sebastian după lectura acestei cărți? Este el altul decât l-am cunoscut până acum? Pentru mine personal perspectiva nu s-a schimbat. Tatiana Niculescu dezvoltă tema singurătății și a neîmplinirii, și include multe elemente personale în analiza situațiilor întâmpinate de Sebastian în cursul prea scurtei sale vieți. Încearcă să generalizeze asociindu-i singurătatea cu condiția intelectualului în general. Găsește chiar paralele în singurătățile și izolările cu care am fost confruntați mulți dintre noi în perioada pandemiei. Nu m-a convins. Destinul lui Sebastian a fost determinat în mod hotărâtor, în opinia mea, de originea sa evreiască, de statutul său social în tara în care a trăit, de neșansa de a fi contemporan cu cea mai mare tragedie din istoria etniei sale și a lumii. A simțit profund pentru locurile în care s-a născut și a trăit, a dorit intens să se simtă aici acasă, dar acceptarea deplină i-a fost refuzata și de istorie și de oamenii din jurul său. Singurătatea nu a fost o alegere, i-a fost impusă de o societate care nu se debarasase de prejudecățile rasiale și de prieteni care se lăsaseră ademeniți de mirajul naționalismului sau erau prea lași pentru a-l susține. Chiar textul cărții Tatianei Niculescu furnizează argumentele:
‘E prins într-un joc imposibil: ar fi o aberație că el să scrie în favoarea guvernului condus de I.G. Duca, dar nu poate nici susține revendicările Gărzii de Fier; e împotriva extremismului de orice fel, dar nu se poate incadra în gândirea de ghetou a comunității evreiești; se simte mai român decât mulți români, dar nu poate și nu vrea să-și renege identitatea iudaică. El nu e nici sionist, nici marxist, nici gardist, nici colectivist, exaltă individul, nu colectivitatea … El se vrea un spectator obiectiv și detașat al evenimentelor. Un om singur, o gândire libera.’ (pag. 119-120)
‘Sarcina – dacă nu vocația – intelectualilor este să opună regimurilor totalitare îndoiala, conștiința, spiritul lor critic. Guvernele autoritare, în schimb, le cer să spună da sau nu, ca să știe cine e de împușcat pe loc și cui i se poate îngădui să trăiască. Ce e de făcut însă cu cei care nu spun nici da, nici nu, nu vor să se alinieze nici la dreapta, nici la stânga? se întreabă retoric Sebastian, dând de înțeles că acestea sunt rostul și rolul intelectualilor și scriitorilor într-o societate. În orice caz, acestea sunt atitudinea și convingerea lui. A nu fi nici de dreapta, nici de stânga nu înseamnă demisia din treburile cetății, ci curajul de a veghea cu conștiință trează în fata deciziilor politice care hotărăsc viața individului și a colectivității. Misiunea cărturarului consta tocmai în curajul de a-și afirma activ modul nepartizan de gândire.’ (pag. 156)
Mihail Sebastian este modern în gândire, am putea spune că el este contemporanul nostru în a aprecia că independența omului de cultură și imunitatea fata de extremismele de stânga sau de dreapta nu înseamnă refuzul implicării. Dimpotrivă, atunci ca și acum, esență luptei politice se află în confruntarea dintre democrație și totalitarism, dintre valorile intelectuale și bezna ignoranței. Din acest punct de vedere, Mihail Sebastian continua să ne fie reper, continua să fie alături de noi. El continua să fie cu noi și în a expune lumii trăirile evreilor născuți în România și atașați sufletește, istoric și cultural acestei țări.
Am fantazat și eu de multe ori despre cum ar fi fost viața și traiectoria lui Mihail Sebastian dacă ar fi supraviețuit acelei zile fatidice de 29 mai 1945. Cum ar fi rezistat noii nopți care cădea peste România? Nu era plămadit din materialul colaboraționiștilor și nu cred că s-ar fi înrolat în armata proletcultistă. Dar ce destin îl aștepta? Un nou exil interior? Ar fi căzut victimă procesului care i-a înghițit pe toți cei din cercul lui Pătrășcanu? Poate exilul exterior în Franța sau America sau Israelul care avea să se nască peste câțiva ani? Dar da, oricare i-ar fi fost destinul personal lui Mihail Sebastian, și România intelectuală ar fi arătat altfel. ‘Singur. Viața lui Mihail Sebastian’, cartea Tatianei Niculescu, chiar în lipsa unor noutăți senzaționale sau a prea multor revelații inedite, își găsește un loc onorabil în bibliografia crescândă dedicată romancierului, dramaturgului, publicistului, intelectualului care a fost Mihail Sebastian.
Toshikazu Kawaguchi s-a născut la Osaka în 1971. Era deja cunoscut ca producător, dramaturg și regizor de teatru, când, în 2015, a publicat romanul de debut ‘Până nu se răcește cafeaua’ care era o adaptare a unei piese scrise tot de el, care se bucurase de succes și fusese premiată în Japonia. O a doua carte păstrând o parte din personaje, cadrul și ideea principală (‘Povestiri din cafenea’) a apărut în 2018, iar apariția celui de-al treilea volum (‘Până când memoria dispare’) este prevăzută pentru toamna acestui an în Japonia. Traducerea în engleză din toamna lui 2020 l-a făcut cunoscut pe plan internațional. Au urmat traduceri ale primelor două cărți în diferite limbi, și Toshikazu Kawaguchi a devenit un nume ‘fierbinte’ pe piețele internaționale de carte. În România, îl publica Editura LITERA în cadrul colecției buzz-BOOKS. Traducerea impecabilă și notele discrete și utile îi aparțin Iolandei Prodan. Ediția românească are și o frumoasă copertă originală al carei autor este Bogdan Mitea.
Ce ați face daca v-ați putea întoarce în trecut? Nu pentru multă vreme, ci doar pentru câteva minute, poate o jumătate de ora. Până nu se răcește cafeaua, ceașca de cafea fierbinte turnată de Kazu, chelnerița micii cafenele ‘Funiculi Funicula’ din Tokyo. Mai sunt câteva condiții restrictive impuse celor care aleg să facă această călătorie. Un singur astfel de salt în timp este permis fiecărei persoane. Trebuie să te așezi pe un scaun anume și să nu te miști de pe el pe durata călătoriei. Nimic din ceea ce faci în trecut (dacă aceasta este direcția călătoriei, căci ea este posibilă și spre viitor) nu poate influența prezentul. Paradoxurile temporale cu care suntem obișnuiți din alte cărți sau filme care se ocupă de călătoriile în timp sunt cumva evitate, dar se naște o întrebare care îi va preocupa pe eroii cărții și pe cititori: ce rost are o călătorie în timp dacă nu putem schimba nimic în prezent? Toshikazu Kawaguchi va da răspunsul în carte (și în cărțile care urmează din acest ciclu) folosind peripețiile eroilor săi.
Structura dramatică a textului este ușor de recunoscut în acest prim roman. Întreaga acțiune se petrece în decorul micii cafenele. Unitatea de spatiu este mai mult decât riguros respectată, în schimb timpul are cu totul alte dimensiuni decât în convențiile clasice. Decorul pare să fie în afara timpului chiar dacă în fapt întreaga tematică este legată de joaca cu timpul:
‘Cafeneaua de la subsolul clădirii … nu avea ferestre. Șase lustre cu abajur atârnate de tavan și o lampă prinsă pe peretele de lângă intrare luminau cafeneaua într-o nuanță retro, de sepia. Daca nu aveai ceas, nu știai dacă afara era zi sau noapte. Trei orologii vechi tronau pe un perete, dar limbile de pe cadrane arătau trei ore diferite…’ (pag.6)
‘… Petele apărute de-a lungul timpului pe pereții acoperiți cu un strat de argilă de culoarea făinii din boabe de soia prăjite – o nuanță caldă, de bej palid – învăluiau cafeneaua într-o aură retro, foarte liniștitoare. Afară era zi, dar în cafeneaua fară ferestre timpul încremenise sub lumina de culoarea sepiei a lămpilor – era o atmosferă retro, relaxantă.
Atât de răcoare era în cafenea, încât Kotake căută cu privirea un aparat de aer condiționat. Nu găsi nimic ce ar semăna cu o instalație modernă, ci doar un singur ventilator atârnat de tavan, rotindu-și leneș paletele de lemn. Vrând să deslușească misterul aerului răcoros, îi întrebă pe Nagare și Kei, dar cei doi soți i-au dat amândoi același răspuns neconvingător: “Așa a fost dintotdeauna …” (pag. 102-103)
Nu există nicio explicație și nu este descrisă nicio mașinărie care să înlesnească salturile temporale. Ne aflăm într-un spațiu fantastic, în absența vreunui element științific. Există însă o poțiune magică, și aceasta – fiind vorba despre o cafenea – este, desigur, cafeaua. Lichidul negru, aromat și fierbinte îi induce pe călători în starea de tranziție, iar temperatura sa servește de referință pentru măsura timpului petrecut la destinație. Procedeul de preparare este descris în termeni care și-ar găsi firesc locul în cartea domnului Gheorghe Florescu, magicianul bucureștean al cafelei:
‘Soțul lui Kei obișnuia să prepare cafeaua la sifon. Turna apa fierbinte într-un vas ce semăna cu cele folosite în laboratoarele de chimie, pe care-l încălzea cu o lampă de alcool, pusă sub al doilea vas. Aburul apei fierbând urca, infuzând cafeaua măcinată pusă în pâlnia superioara. Pentru clienții fideli așa cum era Kotake, care voiau să savureze gustul și aroma cafelei preparate manual, Nagare folosea o altă metodă: într-un filtru din hârtie pus într-o pâlnie de sticlă sau ceramică peste o cafetieră de sticlă, punea cafea proaspăt măcinată, peste care turna încet apa fierbinte, într-un jet subțire.
Pentru Nagare, cea de-a doua metodă era mult mai ușoară, căci controlând temperatura apei și felul în care turna apa fierbinte, putea tempera mai bine gustul amar și aciditatea infuziei. În cafeneaua liniștită în care niciodată nu se auzea muzică de fundal, te puteai bucura de picuratul delicat al lichidului infuzat în cafetieră. Auzind susurul picăturilor de cafea cazând din infuzator, pe chipul lui Kotake înflori un zâmbet – așa îi placea să se bucure de trecerea timpului.’ (pag. 160-161)
Ce simte cea sau cel care întreprinde călătoria? În viziunea lui Toshikazu Kawaguchi, eroii săi trăiesc o experiență nu foarte diferită de cea unei halucinații onirice, cauzate de droguri:
‘Din ceașca plină de cafea se ridica un fuior de abur și, odată cu el, totul din jur începu să se distorsioneze și să unduiască. “E doar o iluzie”, își spuse asistenta. “Nu cumva paharul cu cele “șapte fericiri” își face efectul tocmai acum? Se înșela, fiindcă ce urma fu mult mai puternic decât o simplă amețeală. Trupul îi șerpuia prin aer până când se transforma în aburul ce ieșea din ceașca de cafea. Totul din jurul ei se unduia pe verticală curgând ca un fluid. Învăluindu-i corpul metamorfozat într-un fuior de abur de cafea, timpul se grăbea spre trecut. Închise ochii, dar nu de teamă. Daca era adevărat că putea ajunge din nou în trecut, voia să fie pregătită sufletește.’ (pag. 118-119)
În spațiul unic al cafenelei, acolo unde au loc jocurile cu timpul, se regăsesc de-a lungul cărții un număr mic de personaje, pe care cititorii ajung să le cunoască și să le însoțească în trăirile și în salturile lor în timp: patronul cafenelei și soția sa care așteaptă un copil în pofida constituției ei firave și bolnăvicioase; chelnerița aflata la dispoziția clienților acum, dar și atunci când călătoresc în trecut și în viitor; perechea care se desparte pentru vreme îndelungată din cauza călătoriei profesionale a bărbatului și care poate se va reuni în viitor; proprietara unui bar din apropiere care se ascunde permanent de sora ei care îi amintește trecutul de care a fugit, trecut care amenință să o ajungă din urmă; femeia îmbrăcată într-o rochie din afara modei și a timpului, care ocupă mai totdeauna scaunul magic. O parte dintre aceștia vor întreprinde cele patru călătorii în timp descrise în acest prim volum al ciclului de cărți. Regulile impun ca saltul în timp să nu afecteze în vreun fel prezentul. Dar trecutul? Dar viitorul? Cititorii vor afla răspunsul în carte.
Evitarea paradoxurilor temporale este unul dintre aspectele cele mai interesante ale genului literar care se ocupa de călătoriile în timp. Toshikazu Kawaguchi rezolvă această problemă prin codul de reguli care guvernează salturile în trecut și în viitor din cartea sa, dar și în descrierea acestora exista o doză de ambiguitate intenționată. Nu toate regulile sunt cunoscute și dezvăluite tuturor personajelor de la început, și unele dintre ele sunt formulate mai vag sau au un grad de ambiguitate deschis interpretărilor. Sunt convins că vom afla lucruri noi despre aceste reguli în volumele următoare ale ciclului.
‘Întotdeauna un lanț de întâmplări va împiedică schimbarea prezentului. Să presupunem că un bărbat venit din viitor intră în cafenea înarmat și rănește grav un alt client. Nu contează daca l-a împuscat cu premeditate sau din greșeală. Daca cel rănit e din viitor, nu poate muri nici dacă ar fi împușcat direct în inimă, fiindcă scena se petrece în prezent.
Lanțul de evenimente ar începe după ce Kazu sau oricine altcineva din cafenea ar chema ambulanta și ar suna la poliție. Ca prin minune, ambulanța n-ar fi prinsa în nici un anbuteiaj în drum spre cafenea și, strecurându-se pe străzi lăturalnice, ar parcurge în timp record distanța de la centrul de urgență la cafenea și de la acesta la spital. La spital, echipa de medici de urgență ar susține că nu-l poate salva. Coincidența ar face că, tocmai în acea zi, un chirurg de renume mondial să viziteze spitalul și l-ar opera pe pacientul împușcat. Chiar dacă bărbatul împușcat ar avea o grupă rară de sânge, printr-o altă coincidență, s-ar afla că spitalul are stocuri suficiente cu lichidul vital. Echipa de intervenție s-ar dovedi a fi excepțională și operația s-ar finaliza cu succes. Mai târziu, chirurgul ar spune că pacientul nu ar fi supraviețuit dacă ambulanța ar fi întârziat un minut sau dacă glonțul ar fi pătruns un milimetru mai aproape de inimă. Toate cadrele medicale implicate în operație ar spune că a fost o minune. Nu e o minune, e puterea regulii. Doar regula hotăraște daca cel împuscat supraviețuieste sau moare.’ (pag.156-157)
Cum se explică farmecul cărții și succesul înregistrat în rândul cititorilor japonezi și din întreagă lume? Am apreciat în mod deosebit două aspecte. Primul este legat de personaje. Chiar dacă ele provin dintr-o lume specifică, trăirile lor sunt firești și universale. Dragostea, întâlnirile și despărțirile, confruntările cu bolile și cu moartea, revoltele tinereții și regretele care vin odată cu avansarea în vârstă – toate acestea sunt sentimente pe care cititorii le pot înțelege și cu care pot intra în rezonanță. Există ceva în plus în personajele create de Toshikazu Kawaguchi – empatia reciproca și dorință de a se ajuta unele pe celelalte. Grupul de câteva personaje din roman devine un microcosmos de oameni cărora le pasă unii de alții, deoarece și scriitorului îi pasă de ele, și această empatie se transmite și cititorilor. Al doilea aspect care m-a atras este tocmai japonismul unora dintre aspectele descrise, de la elemente de decor până la automatismele de limbaj. Călătoriile mele în Japonia (doar puține – trei – până acum, dar sper la mai multe în viitor) mi-au expus o cultură în care gestul are o valoare simbolică, în care comportamentul ceremonial are rădăcini în respectul față de om dar și față de ierarhii universal acceptate, în care este căutată armonia cu natura și ambianța locuită. Prin detaliile specific japoneze, ‘Până nu se răcește cafeaua’ este o carte despre sentimente universale prezentată într-un ambalaj delicat și incontestabil nipon.
Toshikazu Kawaguchi a propus în ‘Până nu se răcește cafeaua’ o idee originala și a conceput un cadru care poate fi extins pentru călătorii viitoare. El a lăsat destule detalii deschise și o parte dintre personajele cărții așteaptă să se dezvolte și să se dezvăluie citirorilor în volumele următoare. Eu le voi căuta și le voi citi cu prima ocazie.
