The Catcher In The Sand

Ne aflăm într-un punct de inflexiune în evoluția Inteligenței Artificiale (AI)? Suntem martorii unui salt calitativ al eficienței aplicațiilor AI, care poate avea un impact serios în domenii diverse cum ar fi căutarea și documentarea pe rețelele informatice, eseurile și temele individuale solicitate în școli sau creațiile artistice din domenii ca muzica sau artele plastice? Răspunsul la aceste întrebări pare a fi pozitiv dacă ne ghidăm după știrile care circulă în ultimele săptămâni. Dar, la fel ca și în cazul altor informații legate de tehnologii noi și de impactul lor asupra vieților noastre, abundă și în legătură cu aceste subiecte neînțelegerile datorate lipsei de cunoștințe de bază în domeniile tehnice și dezinformațiile intenționate sau neintenționate, iar pe baza acestora apar și înfloresc teoriile conspirative. Sunt școlile și chiar și universitățile în pericol, căci profesorii nu au cum să distingă temele de casă create prin trudă umană de cele generate cu câteva apăsări pe tastaturi? Arta și artiștii vor rezista concurenței roboților ART-ificiali?

Să încercam să punem puțină ordine în fapte.

O parte din această furtună își are originea în succesul peste așteptări al unei aplicații de tip ‘chatbot’. Un chatbot este un descendent al lui HAL 9000, personajul fictiv dotat cu inteligență artificială din seria de romane ‘Odiseea spațială’ ale lui Arthur C. Clarke și filmul lui Stanley Kubrick ‘2001: A Space Odyssey’. Cu alte cuvinte, este vorba despre o aplicație software folosită pentru a conduce o conversație prin chat online, prin text sau voce, înlocuind în multe cazuri contactul direct cu un agent uman. Este vorba practic despre o interfață între consumatorii umani și aplicații AI care le furnizează acestora servicii. Aplicația despre care este vorba se numește ChatGPT (ceea ce este o prescurtare pentru Generative Pre-trained Transformer) – un chatbot lansat de concernul OpenAI în noiembrie 2022. Este construit pe baza familiei GPT-3 de modele mari de limbaj despre care am discutat în articole precedente ale rubricii CHANGE.WORLD și este optimizat pentru a lucra cu tehnici de auto-învățare, învățare supravegheată și învățare intensificată. ChatGPT a fost lansat ca prototip pe 30 noiembrie 2022 și a atras rapid atenția pentru răspunsurile sale detaliate și bine formulate în multe domenii de cunoaștere. OpenAI este un laborator american de cercetare în domeniul inteligenței artificiale format din corporația cu scop de profit OpenAI LP și compania sa mamă, organizația non-profit OpenAI Inc. Organizația a fost fondată în San Francisco la sfârșitul anului 2015 de antreprenori ca Sam Altman, Elon Musk (da, tot el!) și alții, care au promis o investiție comună inițială de un miliard de dolari. Musk a demisionat din consiliul de administrație în 2018, dar a rămas printre donatori. În 2019, OpenAI LP a primit o altă investiție de un miliard de dolari de la Microsoft.

Lansarea lui ChatGPT, care poate fi folosit gratuit pentru o perioadă de testare definită de OpenAPI a suscitat reacții diferite, de la uimire, amuzament și până la îngrijorare, în presă și mai ales pe rețelele sociale. Mulți au speculat că ChatGPT va perturba activitatea de căutare prin Google, devenind un concurent serios pentru acesta și alte motoare de căutare. Au mai atras atenția însă și alte capabilități: depanarea de cod software, generarea de texte folosind stilul autorilor celebri sau crearea de lucrări didactice care înlocuiesc nu numai căutarea și accesul direct la sursele de informații dar și însăși laborioasa activitate de exprimare directă prin scris. Primele astfel de cazuri nu au întârziat să apară. Darren Hick, profesor la un colegiu din statul american Carolina de Sud a dat ca temă de casă studenților săi scrierea unui eseu de 500 de cuvinte despre filozoful David Hume și ‘paradoxul groazei’, adică faptul că oamenii se pot bucura de ceva de care se tem. Dintre răspunsuri, unul prezenta semne distinctive care indicau utilizarea tehnologiei AI în pregătirea temei. În rezumat, textul părea prea scris ‘ca la carte’. Profesorul nu a ezitat să folosească unealta informatică folosită în frauda exact pentru a detecta frauda. A introdus textul suspect în software-ul creat de producătorii lui ChatGPT pentru a determina dacă răspunsul scris a fost formulat de AI. Răspunsul a indicat o potrivire cu o probabilitate de 99,9%. Între timp, a apărut și o primă aplicație web numita GPTZero care poate identifica cu mare precizie dacă un eseu a fost generat de chatbot-ul ChatGPT. Aceasta va putea ajuta la identificarea fraudelor în școli și universități și a dezinformării, dar numai dacă OpenAI continuă să ofere acces la modelele AI folosite în construcția chatbot-ului. Se pare că OpenAI însăși lucrează la inserarea unui ‘marker’ în textul generat de modelele sale.

Ce-ar fi însă dacă îi dăm temă chatbot-ului să creeze un text în stilul unui autor preferat? Poate chiar și muzică similară celei învățate din piesele unui compozitor? Deja acest lucru s-a întâmplat, și cel puțin un muzician (care se întâmplă să fie și scriitor și actor), Nick Cave, nu este deloc amuzat de această situație. Într-o postare din buletinul său informativ ‘The Red Hand Files’, Cave i-a răspuns unui fan pe nume Mark din Noua Zeelandă, care i-a trimis o melodie scrisă de ChatGPT. Aplicația AI fusese folosită de Mark pentru a crea o melodie „în stilul lui Nick Cave”. Refrenul, în tentă biblică, sună cam așa:

“I am the sinner, I am the saint,

I am the darkness, I am the light,

I am the hunter, I am the prey,

I am the devil, I am the savior.”

Răspunsul lui Nick Cave: „Este suficient să spun că nu simt același entuziasm în legătură cu această tehnologie. Înțeleg că ChatGPT este la început, dar poate că aceasta este oroarea emergentă a Inteligenței Artificiale – că va fi pentru totdeauna în stadiu incipient, deoarece va avea întotdeauna de mers mai departe, iar direcția este întotdeauna înainte, întotdeauna mai rapidă. … A scrie un cântec bun nu este mimetism, sau replicare sau pastișă, este opusul. Este un act de auto-crimă care distruge tot ceea ce s-a străduit (artistul) să producă în trecut. Sunt acele plecări periculoase, care opresc bătăile inimii, care îl catapultează pe artist dincolo de limitele a ceea ce el sau ea recunoaște că fiind sinele lor cunoscut.”

ChatGPT este doar una dintre aplicațiile din acest domeniu. În spațiul artelor plastice exista concurenți serioși, care pot lucra în colaborare cu ChatGPT (folosind-o ca interfață de introducere a informației inițiale) sau independent. Crearea de ‘noi Rembrandt sau Van Gogh’ este unul dintre efecte. Într-un alt caz, Ammaar Reshi, manager de design în vârstă de 28 de ani la o companie de tehnologii financiare din California, a avut o idee distractivă și creativă: să folosească instrumente AI pentru a scrie și a ilustra o carte pentru copii pentru fiica unui prieten. Și-a propus să o facă într-un weekend. Folosind ChatGPT și Midjourney, program creat de un laborator de cercetare independent cu același nume, care creează imagini din descrieri textuale, Reshi a generat schițe de text și ilustrații care se combină într-o poveste care demonstrează copiilor magia AI. A rezultat o carte numita ‘Alice and Sparkle’ pe care Rashi a pus-o pe Amazon și a vândut din ea 900 de exemplare. Autorul a petrecut multe ore perfecționând grafica și editând textul generat pentru carte și respinge critica conform căreia tot ce ar fi făcut a fost să „apese un buton”. Reacțiile cumpărătorilor au fost amestecate – 60% favorabile, 40% nefavorabile.

Lucrurile nu se opresc aici. Unii artiști plastici, văzându-și amenințată ocupația de o concurentă neașteptată, s-au îndreptat spre tribunale. Un grup de artiști a depus o plângere colectivă împotriva companiei Stability AI Ltd. și a altor doi producători de generatoare de artă, Midjourney Inc. și DeviantArt Inc., pentru utilizarea imaginilor protejate prin drepturi de autor ca surse ale programelor de inteligență artificială. Ei susțin că generatorii au descărcat și au folosit numeroase imagini protejate prin drepturi de autor fără a obține acordul sau a compensa niciunul dintre artiști. Pe lângă despăgubiri, procesul — intentat de Sarah Andersen, autoarea benzii desenate pe web „Sarah Scribbles”, și de colegii artiști Kelly McKernan și Karla Ortiz — cere instanței să oprească companiile generatoare de inteligență artificială să folosească munca artiștilor fără permisiune, ceea ce ar putea însemna schimbarea modului în care instrumentele AI produc conținut.

Procesele pot dura ani și rezultatul lor este incert, căci legislația însăși este în urma evoluției rapide a inteligenței artificiale. Discuția despre produsele artistice sau „artistice” create de inteligența ART-ificiala are multe ramificații – unele juridice, altele legate de dezbateri estetice fundamentale și de întrebări legate de definirea artei și a actului de creație. Cui aparțin lucrările create folosind metodele AI? Artiștilor ale căror lucrări au fost folosite ca puncte de plecare? Inginerilor software care au scris programele care generează arta? Utilizatorilor care au ales temele și sursele artistice? Pot programele AI să fie privite ca niște instrumente noi în trusele de scule ale artiștilor? În definitiv, dacă Inteligența Artificială este o simulare a inteligenței naturale, poate că arta produsă cu unelte AI este o formă de simulare a artei. Epigoni au existat de când există arta. Iar arta lipsită de originalitate nu este este altceva decât arta de proastă calitate. Până la urmă, ne întoarcem la ceea ce susține Nick Cave. Artistul adevărat nu copiază nici ceea ce au făcut alții înainte și nici măcar ceea ce au făcut el. El pune în urmă trecutul și creează emoții și reacții noi. Și asta inteligența ART-ificiala nu știe să facă.

Deocamdată?

‘Overview’ este unul dintre acele cuvinte din limba engleză care au sensuri multiple și ale căror traducere în limba română sau în alte limbi este dificilă și depinde de context. Nu este un cuvânt nou, prima menționare cunoscută datează conform dicționarelor etimologice de prin 1540. Sensul său direct ar fi vedere dintr-o poziție privilegiată, de exemplu dintr-un punct de observație aflat la înălțime. Prin secolul al XIX-lea cuvântul ieșise din uz, pentru a fi redescoperit și utilizat, probabil la început în engleza americană, cu sensul de prezentare generală sau vedere de ansamblu. Un nou sens avea să fie căpătat însă odată cu apariția în 1987 a primei ediții a cărții ‘ The Overview Effect — Space Exploration and Human Evolution’ a ‘filosofului spațial’ Frank White. Astăzi termenul ‘overview effect’ este acceptat ca descriind schimbările cognitive prin care trec unii astronauți la vederea Pământului din spațiu. Cele mai semnificative aspecte comune ale experiențelor lor personale sunt percepția și aprecierea frumuseții, emoția neașteptată și chiar copleșitoare, și un sentiment crescut de conexiune cu alți oameni și cu Pământul în ansamblu. În absența unei traduceri acceptate în limba română (eu, cel puțin, nu cunosc vreuna) voi numi aceasta experiență ‘vedere din înalturi’.

Sunt oare însă experiențele trăite de astronauți similare? Se poate spune că ei văd același lucru și trec prin trăiri și schimbări similare? Este întrebarea pusă de de jurnalista Marina Koren într-un articol apărut în cel mai recent număr (ianuarie – februarie 2023) al revistei ‘Atlantic’. Ea începe prin a aminti declarația făcută de actorul William Shatner, căruia la vârsta de 90 de ani, în octombrie 2021, i s-a oferit ocazia de a vedea planeta noastră din spațiu, el fiind unul dintre invitații lui Jeff Bezos (miliardarul întemeietor al firmei Amazon) pentru un zbor sub-orbital la bordul unei rachete Blue Origin. Shatner, care a jucat rolul căpitanului Kirk în serialul și filmele ‘Star Trek’, a descris la întoarcere cele câteva minute petrecute în spațiu ca fiind ‘cea mai profundă experiență pe care mi-o pot imagina’, una din care ‘sper să nu-mi revin vreodată’. Cam așa s-au exprimat și alți astronauți, de meserie sau turiști spațiali, inclusiv Alan Shepard (1923 – 1998), primul american care, în 1962, a călătorit în spațiu. Impresiile unora erau exprimate în termeni religioși, în special ale americanilor. Cosmonauții sovietici evitau asemenea referințe. În deceniile care au trecut, numărul călătorilor în spațiu s-a multiplicat și originea lor s-a diversificat. La fel și experiențele lor. Blue Origin a trimis în spațiu 31 de turiști începând cu vara anului 2021. SpaceX a lui Elon Musk a lansat doar șapte, dar aceștia au avut parte de experiențele unor zboruri orbitale, unele de până la două săptămâni.

Eugene Cernan (1934 – 2017) deține încă titlul de ‘ultimul om care a pășit pe Lună’, asta până când, poate spre sfârșitul deceniului acesta sau începutul deceniului următor, un alt astronaut – american, chinez, sau cine știe de ce altă naționalitate – va ajunge din nou pe astrul nopții. Cernan, care a zburat în cadrul ultimei misiuni din programul Apollo, cea cu numărul 17, a descris astfel ceea ce a simțit acolo: ‘Aici se văd frontierele naturii, frontierele create de Dumnezeu’. Michael Collins (1930 – 2021), comandantul modulului Columbia al misiunii Apolo 11, cel care a rămas în orbita circum-lunară în timp ce Neil Armstrong făcea celebrul său ‘pas mic pentru om, pas mare pentru omenire’ în iulie 1969, scria: ‘Cel mai bun echipaj pentru o misiune Apollo ar fi cel format dintr-un filosof, un preot și un poet. Din păcate, ei nu ar supraviețui, căci nu ar fi capabili să piloteze nava spațială.’ Tot el dorea ca liderii în conflict ai lumii să fie aduși în spațiu, să vadă minunata planetă albastră în toată frumusețea și fragilitatea ei, să înțeleagă cât de arbitrare și nesemnificative sunt frontierele. Poate atunci, filozofa el, conflictele de pe Terra vor putea fi rezolvate.

Jumătate de secol mai târziu, viziunea lui Collins este departe de a fi realizată. Dimpotrivă chiar, am putea spune. Cursa spațială a secolului XXI poate fi considerată, ca și cea din a doua jumătate a secolului XX, o extindere în spațiul extra-terestru a conflictelor de pe suprafața Pământului. Tehnologiile au avansat și ele. În anii ’60 și ’70, Statele Unite aveau un avans considerabil în ceea ce privește tehnica de calcul și micro-electronica, și acestea nu numai că le-au permis americanilor să câștige competiția cu sovieticii și să ajungă primii pe Lună, dar au și propulsat industrii întregi. Între ele se aflau telecomunicațiile. Astăzi, o parte din ce în ce mai mare din infrastructura rețelelor de date și de comunicații audio și video se bazează pe sateliții aflați pe orbite la mare înălțime (36 000 km) care permit poziții stabile (geostaționare) fata de suprafața Pământului sau pe orbite joase. Prima opțiune acoperă suprafețe mari, dar lățimea de bandă (cantitatea de informație) alocată fiecărui consumator este limitată. În al doilea caz, suprafețele acoperite sunt mult mai mici și pentru transmisii la distanțe mai mari sateliții trebuie să comunice intre ei. Dat fiind că sateliții se mișcă permanent față de punctele de la suprafață, rețeaua se reconfigurează în mod dinamic în permanență. Avantajul este însă o cantitate mai mare de informații și o întârziere mai mică a semnalelor de la transmițător la receptor, ceea ce este un mare plus pentru aplicațiile în timp real. Acesta este sistemul folosit de rețeaua firmei Starlink a lui Elon Musk, pe care magnatul american a pus-o la dispoziția guvernului și armatei ucrainene din primele săptămâni ale conflictului declanșat de invazia Rusiei, la sfârșitul lui februarie 2022. Starlink și-a deplasat un număr de sateliți deasupra Ucrainei pe orbite aflate la o înălțime de aproximativ 550 km și în paralel a furnizat la sol stații mobile cu antene ‘farfurie’ care funcționează ca niște ‘lanterne’ care scanează cerul de deasupra lor în căutarea sateliților cei mai apropiați. Sistemele furnizate de Starlink au înlocuit în scurtă vreme după începutul conflictului infrastructura de comunicații din Ucraina distrusă de bombardamentele rusești. Ele au permis continuitatea legăturii dintre Ucraina și restul lumii (de la mesajele președintelui Zelenski până la comunicațiile personale), dar au asigurat și avantaje tactice pe teatrele de operații militarilor ucraineni.

Folosirea unor sisteme destinate comunicațiilor civile în scopuri militare este un fel de premieră în istoria comunicațiilor, dar și a războaielor moderne. Sisteme similare au fost concepute și sunt testate de armate ale mai multor țări, dar militarii sunt mult mai greoi și mai precauți în introducerea tehnologiilor noi și mai puțin testate. Ucrainenii au fost obligați de împrejurări să ia decizii rapide. Există, desigur, și riscuri și contramăsuri. Acestea din urmă sunt de trei feluri. Pot fi încercate bruiajele, dar semnalele lui Starlink sunt puternice și schimbările de frecvențe sunt dese, așa încât bruiajul se dovedește o metodă nu prea eficientă. Pot fi încercate atacuri cibernetice, dar până acum acestea nu par să fi reușit. În fine, poate fi încercată distrugerea fizica a sateliților. Aceasta ar fi o escaladare fără precedent a războaielor stelare, și ar prezenta un pericol care ar putea avea un efect de bumerang. Un satelit poate fi distrus în orbită, dar consecințele exploziei sunt imposibil de controlat și deșeurile rezultate pot pune în pericol zone largi din spațiul din jur.

Până acum, Starlink nu a profitat comercial din folosirea echipamentului lor în aceste aplicații. Fiecare zi de utilizare a rețelei sale de sateliți în Ucraina îl costă pe Elon Musk, care a avut un an dezastruos din punct de vedere financiar. Starlink însă continuă în mod intens lansările, dorind să profite de faptul că folosirea tehnologiei rachetelor reutilizabile Falcon-9 îi dă un avantaj esențial în costul lansărilor față de orice alt concurent. Firma dorește să rămână un furnizor preferat pentru guvernul american, atât în ceea ce privește aplicațiile civile (programul Artemis), cât și cele militare. În prezent, rețeaua lor numără 3 335 de sateliți activi și deservește clienți din 45 de țări. În a doua jumătate a lui 2021 au lansat în medie 20 de sateliți pe săptămână. În 2022 vor fi efectuate două lansări Falcon-9 săptămânal, din care una dedicată sateliților Starlink, până la 50 în fiecare lansare. Concurenții nu întârzie însă să apară. China a cerut aprobarea Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor (ITU) pentru lansarea unei rețele proprii de 13 mii de sateliți. Planuri similare au concurenții americani ai lui Musk (firma Kuiper a lui Jeff Bezos), Rusia și consorțiul european IRIS2. Spațiul extraterestru din apropierea planetei devine din ce în ce mai aglomerat. O mare parte din infrastructura terestră a telecomunicațiilor se mută în spațiu. Vederea de la înălțimi din viitorul nu prea îndepărtat va oferi astronauților nu numai imaginea unui corp ceresc fascinant de frumos și periculos de fragil, dar și a unei planete înconjurate de o miriadă de obiecte artificiale lansate în spațiu de locuitorii ei. Care dintre viziunile primilor privitori din înălțimi se va adeveri rămâne de urmărit.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Despre istoricul și publicistul Yuval Noah Harari și cărțile sale care se ocupă cu trecutul și viitorul omenirii am scris deja de câteva ori în rubrica CHANGE.WORLD. Texte ale sale reprezintă punctul de plecare al unui spectacol cu titlul ‘(R)evoluție’, pus în scenă de unul dintre cele mai interesante și mai dinamice teatre din Israel, Teatrul Gesher. Acestui spectacol, ideilor sale și felului cum sunt acestea transformate într-un eveniment teatral le dedic articolul de astăzi.

Merita să încep cu o scurtă prezentare a acestui teatru. ‘Gesher’ (citiți ‘gheșer’) înseamnă în limba ebraică ‘pod’. Într-adevăr, teatrul acesta și-a propus de la începuturile sale să fie o punte de legătură construită între tradiția teatrală europeană și în special cea rusă și teatrul israelian. La începutul anului 1991, în timpul primului război din Golf, un grup de actori ruși sub conducerea lui Evgheni Arie, unul dintre cei mai cunoscuți regizori moscoviți, a emigrat în Israel. Nu era pentru prima data când un teatru din Rusia emigra spre țara evreilor. În 1928, o parte din Teatrul HaBima din Moscova, aflat în turneu în Statele Unite, a decis să se stabilească în Palestina aflată sub mandat britanic și să înființeze aici primul teatru în limba ebraică. Acesta a devenit baza din care a luat naștere teatrul național israelian HaBima (‘Scena’), care i-a moștenit și numele. Pentru Gesher, povestea nu a fost mai puțin extraordinară. Totul a început ca o scenă din teatrul absurdului. Un grup de actori s-a înghesuit într-o pivniță mică din Tel Aviv. Repetau texte ebraice transcrise în alfabet chirilic și alergau din când în când în costume și cu măști de gaze spre cel mai apropiat adăpost, de fiecare dată când sirenele începeau să sune pentru a avertiza despre un atac cu rachete irakian. Mai târziu, activitatea s-a mutat într-o sală din Jaffo, la sud de Tel Aviv, tocmai eliberată de Noua Operă Israeliană, care primise un sediu nou și somptuos în centrul metropolei mediteraneene. Aici se află sediul teatrului și astăzi. În câțiva ani, Teatrul Gesher și-a transformat visul imposibil într-o poveste de succes artistic uriaș, devenind unul dintre teatrele de frunte ale țării. A angajat mulți actori israelieni în rândurile sale, spectacolele sale sunt în prezent în mare parte în ebraică, a pus în scenă peste 60 de producții, a reprezentat Israelul în peste 17 festivaluri internaționale, a câștigat numeroase premii și a fost lăudat de The Times drept „una dintre cele mai mari și mai importante trupe din lume”. Evgheni Arie, fondatorul teatrului, conducătorul său vreme de trei decenii și creatorul multor spectacole memorabile, a murit cu un an în urmă, dar activitatea teatrului continuă. S-a format deja aici un stil, unic în Israel și poate în lume, care combină tradiția de profesionalism și excelență a teatrului rus și european cu o deschidere multiculturală, incluzând asimilarea istoriei evreiești și a culturii locale, cu un repertoriu care se extinde de la clasicii teatrului antic până la dramaturgi contemporani și teatru experimental. Spectacolul cu ‘(R)’evoluția’ se înscrie în căutarea permanentă de idei și moduri de exprimare noi.

Despre Yuval Noah Harari am scris de multe ori în acest spatiu. Vă amintiți, poate, dialogul său cu Mark Zuckerberg, susținut la inițiativa patronului lui Facebook (azi Meta), cu trei ani în urmă. Este istoric, filosof și autorul cărților best-seller: ‘Sapiens: A Brief History of Humankind’, ‘Homo Deus: A Brief History of Tomorrow’, și ’21 Lessons for the 21st Century’. Cărțile sale s-au vândut în peste 40 de milioane de exemplare în 65 de limbi și este considerat astăzi unul dintre cei mai influenți intelectuali din lume. Născut în Israel în 1976, Harari și-a luat doctoratul la Universitatea din Oxford în 2002, iar în prezent este conferențiar la Departamentul de Istorie al Universității Ebraice din Ierusalim. S-a specializat inițial în istorie universală, istorie medievală și istorie militară. Cercetările sale actuale se concentrează pe întrebări macro-istorice precum: Care este relația dintre istorie și biologie? Care este diferența esențială dintre Homo sapiens și alte animale? Există dreptate în istorie? Are istoria o direcție? Au devenit oamenii mai fericiți pe măsură ce istoria a evoluat? Ce întrebări etice ridică știința și tehnologia în secolul 21? Activitatea sa ia forme dintre cele mai diverse – cursuri universitare, participant la conferințe de prestigiu sau cuvântări ca oaspete al unor instituții academice recunoscute, articole, interviuri și podcasturi, și cărțile sale, desigur. Pe scena teatrelor însă, cred că este prezent pentru prima dată.

Spectacolul cu „(R)evoluție” de la Teatrul Gesher este regizat de Ilan Ronen (născut în 1948), una dintre cele mai cunoscute personalități ale teatrului israelian, fost director artistic al teatrelor Han din Ierusalim și Habima din Tel Aviv, și director la Teatrul Cameri din Tel Aviv. Textul – care îi aparține lui Yael Ronen (fiica lui Ilan) și lui Dimitri Schaad, actor și dramaturg german născut în Kazahstan –, este inspirat din ultimele două cărți ale lui Harari. Premiera a avut loc la Teatrul ‘Thallia’ din Hamburg, în 2020, în ziua când în oraș se înregistra primul caz de Covid-19. Două săptămâni mai târziu, lumea se oprea în loc și reprezentațiile teatrale au fost întrerupte. Spectacolul de la Tel Aviv reia și actualizează acea primă punere în scenă. Își propune să fie o satiră science-fiction, cu trei povești paralele și vag conectate (care se petrec în 2042) despre inginerie genetică, inteligență artificială, asistenți cibernetici, supraveghere permanentă. Un cuplu planifică al doilea copil și se adresează unei clinici de inginerie genetică pentru a decide asupra profilului, trăsăturilor, talentelor, imunității fiziologice ale viitorului copil, în fapt asupra destinului acestuia. În corpul lor sunt monitorizați permanent parametrii medicali, iar aparatele din casă supraveghează ceea ce mănâncă, până la a încuia ușa frigiderul seara, când limita de calorii consumate a fost depășită. Medicul care i-a consultat pe cei doi soți are propriile sale probleme de dietă, dar și de relații de familie atunci când partenerul sau va refuza sexul ‘natural’ preferându-l pe cel bazat pe Realitate Virtuală. Terapia de cuplu este realizată cu iscusință de o roboată care va descoperi că partenerul își dorește să devină un trans virtual, o entitate existentă doar în norul cibernetic, dar cu o viață posibil eternă. Într-un alt fir de acțiune paralel o femeie luptă cu singurătatea și cu criza personală accentuată de moartea mamei sale. Singurul prieten este robotul ‘Electro’ (fiecare cetățean al viitorului va avea un asemenea asistent personal numit ‘Electro’ sau ‘Electra’, cu voce adecvata). Femeia va descoperi cu stupoare că acest prieten cu care intrase într-o legătură aproape intimă și care părea să dezvolte sentimente reciproce, în fapt o și spiona și raportase autorităților că depresia sa o face să devină un potențial pericol pentru ordinea socială din jur.

2042 este suficient de aproape pentru a fi considerat că viitor apropiat. Cu puțin noroc, majoritatea dintre noi vom fi încă în viață în acel an. Toate tehnologiile descrise în cele trei povesti există deja, unele în producție, altele în fază de cercetare și proiectare: inginerie genetică, inteligență artificială, asistență cibernetică, supraveghere permanentă. Despre fiecare dintre ele am scris în articole precedente ale rubricii CHANGE.WORLD. Întrebarea care se pune este dacă va supraviețui omenirea tehnologiei copleșitoare care ne înconjoară. Vom putea să ne păstrăm individualitatea și să ne controlăm mașinile, sau vor fi ele cele care ne vor controla? Nu vă faceți griji, nu există filozofie grea în spectacolul regizat de Ilan Ronen, ci o abordare destul de ușoară, care amintește puțin de primele filme ale lui Woody Allen. În general science-fiction este greu de reprezentat pe scenă. Îmi amintesc puține spectacole de teatru în acest gen, și și mai puține dintre ele au fost și reușite. Literatura, filmul, serialele TV au multe povești de succes în science-fiction, teatrul foarte puține. Scopul echipei lui Ilan Ronen pare să fi fost, în primul rând, acela de a distra, apoi acela de a pune întrebări și a-i determina pe spectatori să se gândească la răspunsurile posibile, dacă acestea exista. Decorurile lui Iuri Suhanov folosesc video-art proiectat pe trei ecrane pătrate care își schimbă pozițiile și redefinesc permanent spațiul scenic. Este o soluție interesantă, dar care nu poate concura cu spectaculoasele efecte speciale ale unor filme de science-fiction. Echipa de actori tineri formată din Alon Friedman, Gilad Kletter, Ido Mosseri, Ruth Rasiuk, Michal Weinberg face o treabă foarte bună. Ilan Ronen este, de altfel, cunoscut pentru ochiul său ager în a detecta actori tineri și talentați și de a-i îndruma la începuturile lor de cariere.

‘(R)evoluție’ deschide o ușă spre lumea viitorului și problematicile acesteia, ceea ce este OK, chiar dacă o face sub formă de divertisment. Nu știu care sunt opiniile autorilor textului sau ale regizorului, căci aceștia ne lasă singuri în a contempla consecințele evenimentelor așa cum sunt descrise pe scenă. Nu știu nici dacă Yuval Noah Harari a văzut spectacolul și ce opinie are despre el. Presupun că l-a aprobat, deoarece a permis că numele său fie menționat ca sursă a textului. Mi-ar fi plăcut să-i aud părerea despre spectacol.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)