The best tribute we can pay to a departed filmmaker is to watch or rewatch his films. That’s what I’ve been doing for the past few weeks, since I learned that Michel Deville is no longer with us. In the filmography of the French director who died on February 16, ‘Le dossier 51‘ is considered a pinnacle. Rightly so. It is an excellently made film, well written (adapting a novel by Gilles Perrault), professionally acted by a team of not so famous actors (which is an advantage) and very original in terms of cinematic techniques. The subject is very relevant even today. We could almost say it’s a dystopian film. Michel Deville depicted on screen a world in which individuals are under constant surveillance, many decades before terms like ‘parallel state’ or ‘surveillance society’ entered the political lexicon. Of course, technology has evolved, but it is precisely the details related to the ‘advanced’ tracking techniques of the ’70s that give the film an air of retro-anticipation. If it had been made today, ‘Le dossier 51‘ could have been nominated for the César Awards (and would be too good a film for the Academy Awards) without the need to change a single frame.
The theme was not completely new in the cinematic landscape of the 70s. Other filmmakers had already tackled it, the most famous example being Francis Ford Coppola’s 1974 ‘The Conversation’ with Gene Hackman in the lead role. I do not hesitate to say that ‘Le dossier 51‘ is a film of the same caliber. The main character is a French diplomat named Dominique Auphal who is posted to the headquarters of an international organization based in Luxembourg. A secret and nameless organization tries to hire him and for this purpose builds around him a whole network of agents and a surveillance apparatus with the latest gadgets of conspiratorial techniques of those years. Auphal is given the code name 51, and his wife will be 52. The purpose of the whole action will be to find the weak points of his character or the shadows of his biography in such a way that ’51’ can be blackmailed and coerced into becoming an agent. No resource is spared and no scruples stand in the way of ‘services’. And whoever rummages finds something, even when it comes to the most honest and devoted diplomat.
‘Le dossier 51‘ is filmed in pseudo-documentary style. Watched today we can easily imagine that the archives of the mysterious secret service have been opened after almost half a century. Photographs, audio tapes and sequences filmed with a camouflaged camera are shown as pieces in the file. Around the middle of the film these are interspersed with sequences filmed from the perspective of the agents in charge of the pursuits and of those who interrogate the witnesses around Domique Auphal, his family and people from his past. The use of the ‘subjective camera’ technique (today called point-of-view / POV filming) was not entirely new, but Michel Deville used it extensively and integrated the scenes shot in this way with the other ‘documents’ in the file. The result is effective and expressive. We breathlessly follow the fate of the hero who appears mostly in photographs and tape recordings. Both the pursued and the pursuers – agents, informants and the all-powerful boss (‘Jupiter’) are designated by numbers or code names. In fact, the few scenes in which those overseeing the heroes’ destinies appear towards the end of the film are the weakest scenes. Faceless cops are the most effective and feared. The victims, the subjects of the surveillance, may be heroes in the film made 45 years ago, or it may be any of us today.
The name of the English director Charles Crichton is almost automatically associated by many with ‘A Fish Called Wanda’, the sparkling comedy from 1988. However, that was practically the last fiction film made by the director who was then 78 years old and was at the end of a career in who had directed more than 50 films in various genres from comedies to thrillers and had also put his name on some memorable creations of British television, including episodes of the cult series ‘The Avengers’ in the 60s. 36 years before this latest success, Crichton had directed a gem of a black-and-white film called ‘Hunted‘ starring Dirk Bogarde, one of his favorite actors, alongside a six-and-a-half-year-old blond boy who filled the screen, like any child actor of great talent. In one hour and 20 minutes, Crichton has created a believable and humane story and captured, better than any documentary of the era, the image of an England struggling to recover from the destruction and human trauma of war.
Alfred Hitchcock emerged in the English film school, but had crossed the ocean over a decade before 1952. I think that he appreciated and would have signed the first few minutes of ‘Hunted‘ without hesitation. It’s an exceptional introduction. A boy of about six runs through the streets of London with a teddy bear in his hand. He carelessly crosses the street and is almost run over by a carriage pulled by two stallions. He continues to run and takes refuge in a building in ruins. There he comes across a man smoking a cigarette next to a corpse. We understand that he had just killed another man. The child freezes and drops the toy from his hands. The man takes his hand and the two leave together – the killer and the only witness to the crime.
Chris, the murderous man, had as motive for his crime the infidelity of his wife, who had taken advantage of the long absences due to his profession as a sailor to cheat on him. Robbie, the little boy, had good reasons to run away from home where he was being abused by his adoptive parents. The dependence between the two turns into a relationship of friendship and mutual support. They are fugitives and cross England from south to north, reaching the sea that may open the gate of salvation for them. All is shot with documentary simplicity and authenticity by Eric Cross, one of the best-known and most prolific cinematographers of English pre- and post-WWII films. Italian neorealism is not far away. Jon Whiteley is amazing as the little boy. Child actors usually charm and conquer through naturalness and sincerity, in his case an extraordinary expressiveness is added. Chris and Robbie’s relationship never descends into melodrama. ‘Hunted‘ is a simple and moving film, a beautiful combination of film noir and road movie, a gem in black and white.
Printre produsele vizuale devenite populare pe rețelele sociale există unul care pe mine mă fascinează. Este vorba despre ‘hărțile dinamice’ care acoperă o zonă geografică într-o perioadă istorică determinata și descriu evoluția frontierelor, alianțelor, zonelor de influență. Putem vizualiza astfel, de exemplu, istoria creșterii și a decăderii Romei cu cele patru perioade principale ale istoriei sale de la 753 BC până la 476 AD, frontierele Europei moderne cu formarea statelor naționale în secolul 19, fronturile și bătăliile principale ale celor două războaie mondiale, sau evoluția țărilor românești de la voievodate până la România contemporană. Câteodată este vorba și despre alianțe – organizații politice și pacte militare –, care și ele se redesenează continuu. Urmărind aceste filme sau clipuri video constatăm imediat că există perioade de stabilitate și perioade de dinamică intensă. Ne aflăm, cred, cam de un deceniu, într-o asemenea perioadă de schimbări. Frontiere naționale sunt contestate și alianțele trec prin regrupări semnificative. Astăzi vom discuta în cadrul rubricii CHANGE.WORLD despre una dintre aceste redesenări ale hărților geopolitice și economice a cărei importanță globală nu poate și nu trebuie să ne scape.
România nu se află nici ea în afara acestor dinamici politice, economice și militare ale Europei și ale lumii. Din primăvara anului 2004 țara noastră face parte din NATO și de la 1 ianuarie 2007 este membră a Uniunii Europene. O importanță crescândă este acordată de experți și de comentatorii politici Formatului București sau Celor 9 de la București (Bucharest Nine) – cele nouă foste state comuniste sau republici ale URSS care fac acum parte din Uniunea Europeană. Revista ‘The Economist’ le-a dedicat un amplu articol într-unul dintre numerele sale recente, subliniind faptul că, în contextul conflictului din Ucraina și al antagonismului crescând dintre Rusia și Europa, importanța și influența politică, economică și militară a acestor state devine un factor definitoriu pentru stabilitatea și pacea continentului. Privirile noastre se îndreaptă însă din ce în ce mai mult spre Asia, acolo unde pare să se contureze frontul principal al reînvierii Războiului Rece și unde se află și focarele unui potențial conflict de amploare chiar mai mare. Pe hărțile alianțelor internaționale apare – deocamdată neoficial – un nume nou pe care este bine să-l învățam: Altasia.
Doua dintre evoluțiile principale ale ultimilor ani pun sub semnul întrebării fundamentele unui model economic global dominant în ultimii 40 de ani. Venirea la putere a președintelui Xi Jinping în 2012, confirmată și extinsă în 2022 dincolo de cei zece ani tradiționali în istoria recentă a Chinei, și linia ambițioasă urmată de acesta având ca scop poziționarea Chinei ca o supraputere economică, militară și politică, dominată de ideologia și aparatul birocratic al Partidului Comunist a dus la o schimbare radicală a relațiilor politice cu Statele Unite. Începând cu 2016, acestea se află într-o degradare continuă, caracterizată de războaie vamale, boicoturi economice și agravarea divergențelor politice. Pandemia COVID-19 care și-a avut originea (în împrejurări încă neelucidate) în China și politica diferită (‘zero covid’) de combatere a acesteia adoptată de China au dus la lungi perioade de izolare economică și de încetinire a fluxului de mărfuri, până la strangulare totală în unele perioade. Modelul economic cu lanțuri de aprovizionare care își au sursa sau trec prin China s-a dovedit a fi fragil și a dus la crize în furnizare în domenii diverse, de la electronică de consum și automobile până la textile și materii prime. Este necesar să fie pregătite alternative, dar asta nu este ușor. În 2021 un trilion de dolari de mărfuri din cele 3,3 trilioane exportate global peste granițe în domeniul electronicii de consum și componentelor și subansamblelor care sunt folosite în producție își aveau originea în China. Mai mult, piața chineză însăși reprezintă un potențial uriaș, cu sute de milioane de consumatori progresând din straturile economice mai sărace (mediul rural și proletariat urban) spre clasele mijlocii. Trebuie curaj și inventivitate pentru a găsi alternative, ca să nu mai vorbim de a ocoli economia chineză în context global.
Căutarea surselor de producție alternative și construirea lanțurilor de aprovizionare competitive sunt procese care au început înainte de 2020 și nu sunt toate legate de pandemie. Unul dintre motive este că producția în China nu mai este nici pe departe cea mai ieftină. În ultimul deceniu, între 2013 și 2022, salariul mediu în producție în China s-a dublat, ajungând la 8,27 dolari/oră. Alt motiv este procesul de ‘decuplare tehnologică’ chino-americană, care face ca o parte dintre semiconductoarele cele mai avansate și produsele bazate pe ele să nu poată fi accesate de și dinspre China. Firmele japoneze au fost primele care au inițiat mișcări în această direcție. Între 2020 și 2022, numărul firmelor japoneze care operează în China a scăzut de la13 600 la 12 700. Sony a decis la începutul acestui an să-și mute producția de aparate de filmat și de fotografiat din vestul Chinei în Tailanda. Samsung din Coreea de Sud și-a redus forța de muncă din China cu mai bine de două treimi din 2013 încoace. În fine, Dell – firmă americană – intenționează să sisteze folosirea de componente fabricate în China începând cu 2024. Trebuie menționat însă încă un fapt. Aceste reduceri de activitate în China se petrec tocmai într-o perioadă în care normele de calitate și eficiența producției în această țară ating, din toate punctele de vedere, parametri competitivi cu cei din centre de producție americane sau europene. În plus, un sector universitar și de cercetare din ce în ce mai activ și bine conectat la producție furnizează industriei chineze avansuri în procese tehnologice care o propulsează în fruntea producției mondiale din punct de vedere calitativ, și nu doar cantitativ. ‘Made in China’ s-a transformat în multe domenii dintr-o stigmă într-o garanție a calității.
Încotro se îndreaptă firmele care părăsesc China sau își reduc activitatea economică acolo? Răspunsul este de cele mai multe ori Altasia. Nicio țară nu poate concura singură cu baza de producție a Chinei. Luate împreună însă, grupul de țări și zone industriale care începe la Hokkaido și se întinde în restul Japoniei, în Coreea de Sud, Taiwan, Filipine, Indonezia, Singapore, Malaezia, Tailanda, Vietnam, Cambodgia, terminându-se în vestul Indiei, la Gujarat, furnizează un răspuns care trebuie să fie luat în considerare. Oferta este diversă. Japonia oferă resurse financiare și o forță tehnologică și de cercetare de prim rang. India, Malaezia, Filipine, Tailanda și Vietnam au resurse umane relativ ieftine. Media prețului orei de muncă în aceste țări este sub 3 dolari/oră. Forța de muncă totalizează 1,4 miliarde de oameni, depășind-o pe cea a Chinei (sub 1 miliard). Între aceștia se află 155 de milioane de oameni cu vârste între 25 și 54 de ani care au pregătire academică superioară. Deja țările Altasiei sunt o forță de export redutabilă. În anul financiar încheiat în septembrie 2022, ele au exportat spre Statele Unite marfă în valoare de 634 de miliarde de dolari, depășind exporturile Chinei care se ridicau doar la 614 miliarde de dolari.
Forța competitivă a Chinei se bazează pe faptul că întreaga sa industrie se află într-o singură țară în care nu există bariere interne, iar normele și profilul de producție sunt impuse centralizat. Pentru a contracara acest dezavantaj, țările Altasiei trebuie să creeze alianțe economice și să adopte standarde tehnologice pe măsură. India, Bangladesh și Taiwan au creat o piață comună unică, dar aceasta include și… China. Brunei, Japonia, Malaezia, Singapore și Vietnam participă într-o altă alianță transpacifică din care fac parte Canada, Chile, Mexic și Peru. Eliminarea barierelor și alinierile tehnologice se fac și prin investiții. Firmele japoneze și sud-coreene investesc în Brunei, Cambodgia, Indonezia, Laos, Malaezia, Filipine, Singapore, Tailanda și Taiwan prin intermediul organizației ASEAN. Rezultatele încep să se vadă. Apple, de exemplu, foarte dependentă de producția în China, schimbă și ea strategia. În anul 2022, doar un iPhone din 20 era fabricat în India. În 2025 aceasta proporție va fi 1 din 4. În acest context trebuie, cred, apreciate și alianțele strategice încheiate de România cu Coreea de Sud și cu Japonia. Această nouă zonă economică de pe harta lumii va crește în importanță în anii viitori. Altasia nu va înlocui China peste noapte și acest lucru nu se va întâmpla nici măcar curând. Nici nu cred că este în avantajul sau interesul uneia sau alteia dintre părți ca separarea economică în blocuri să fie totală. Dacă și când conflictele se vor atenua, revenirea la o globalizare sănătoasă și în beneficiul tuturor trebuie să rămână o posibilitate. Până atunci însă, să înțelegem unde este locul și care este rolul Altasiei pe noua hartă a alianțelor mondiale.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The American remake was released on screens a year ago. I did not get to watching it yet, and I’m not sure if I will soon. ‘Eaux profondes‘, the 1981 adaptation of the novel ‘Deep Water’ (this is also the name of the film in its English distribution) by Patricia Highsmith is too good a film to risk changing my impression. The director is Michel Deville, the French director who left us a few weeks ago, and the lead roles are played by Jean-Louis Trintignant and Isabelle Huppert. ‘Eaux profondes‘ is an excellent opportunity to see again Trintignant (who also disappeared last year) at the peak of his career, Huppert (who turned 70 a few days ago) while becoming a star and at her supreme physical beauty, and to appreciate Deville‘s professionalism and inventiveness in the decade in which he directed his best films.
The story in the American writer’s novel is moved to the island of Jersey, a territory of the British crown located about 19 kilometers from the coast of France. The landscapes are, of course, spectacular, and the location is also a good opportunity for Michel Deville to shoot in British objective-realist style. Vic is a perfume maker, his wife Melanie is many years younger and the couple have a six-year-old daughter. Apparently they are a happy couple and a very liberal one in their behavior. Melanie openly flirts and dances at parties with the men she meets, under the indulgent gaze of Vic, who prefers to read, play chess with himself, and raise snails in his garage. When Melanie’s adventures begin to materialize, Vic begins to react in an original way – he threatens his rivals with murdering them. From threat to deeds the road is not too long, and crime can be the best proof of love.
What we see on the screen is a real hell, if we judge the relations between the two spouses according to the accepted norms. Michel Deville films everything in an objective and detached style. The characters hide a lot of darkness and many details remain incompletely clarified. Why is Melanie acting this way? Boredom, Ana Karenina syndrome or the feeling that the relationship between the two has reached an impasse that cannot be overcome? How should we interpret the ending, which is changed from that in Patricia Highsmith‘s novel? The audience’s feeling of discomfort is accentuated by the excellent soundtrack that combines dance music, aggressive jazz and Manuel de Falla’s harpsichord concerto, but also by the presence of the little girl who witnesses many of the conflict scenes. Michel Deville has created a cool and unsettling film, one that viewers won’t soon forget.
There is a scene in ‘L’innocent‘, the 2022 film directed by Louis Garrel, that I found extremely strong. Garrel plays the title role and his hero is named Abel, as in all four films written and directed by him so far. Abel along with his best friend Clémence must attract the attention of a refrigeration truck driver in a restaurant at a roadside stop, and keep him busy while their accomplices execute a burglary. Things don’t go exactly according to plan, and although they rehearsed the scene like good amateur actors, the two have to improvise a dialogue. What spontaneously occurs to both of them is to confess their feelings to each other. Reality mixes with theater in this film and this scene is symbolic. Unfortunately this beautiful idea is forgotten or abandoned towards the end in favor of a more commercial and conventional cinematic approach. If the whole movie was up to this scene, this would have been a great movie. As things stand, we are only dealing with a pleasant but uneven entertainment, which left me with a feeling of slight failure.
Sylvie Lefranc is an actress who has been organizing theater workshops in prisons for over two decades. In one of these occasions she meets Michel, who is nearing the end of a five-year sentence for burglaries. The two fall in love and marry in prison shortly before Michel’s release. For her it is the third marriage in the last ten years, for him an opportunity – apparently at least – to start a new and different chapter in life. Sylvie’s son Abel is very stressed by his mother’s new marriage, suspects Michel of continuing his illegal activities and does everything he can, together with his friend Clémence, to stop and later break up his mother’s relationship. Abel also has a complicated history. He is a widower, his wife died in a traffic accident in which he was also involved, and Clémence was the best friend of the missing wife. In addition, Michel has surprises in store for everyone. On the one hand, he seems to be genuinely in love with Sylvie and does everything to make her life beautiful and fulfill her wishes and dreams. On the other hand, Abel’s suspicions may not be unfounded.
All four main characters of the film do what they do out of love, but most of the time they do the wrong thing, which complicates them and those around them. This is the main comedic effect of the film and the story works quite well for about two-thirds of the film. However, the screenwriters could not avoid a classic trap: they succeed in complicating their heroes lives and getting them into impossible situations, but they don’t know how to credibly resolve these situations. In this case, Louis Garrel and his colleagues changed the tonality, and from a social and family comedy the film becomes a heist thriller with an ending – demonstratively symmetrical with the beginning of the film – which looks forced and unbelievable. Despite this problem, I would recommend the film for its relaxed approach, for the interesting ideas in its first part and for the performances of the actors: Garrel himself with his Abel full of good intentions that he cannot turn into deeds, Noemi Merlant with another role (Clémence) that confirms her in the first ranks of today’s young and talented French actresses, and Roschdy Zem once again flaunting his dangerous charisma. ‘L’innocent‘ could be more, but even so there are enough and good reasons to watch it.
Numele Cleopatrei Lorințiu îmi era cunoscut de multă vreme. Aproape că îmi vine să folosesc expresia mult prea erodată de folosințe mai mult sau mai puțin potrivite – ‘dintr-o altă viață’. O știam din paginile revistelor culturale și din ședințele cenaclurilor literare din Bucurestii anilor ’70 și ’80, deși nu îmi amintesc să ne fi întâlnit personal în acele vremuri. Au urmat ani și decenii de schimbări mai mult sau mai puțin revoluționare în viețile noastre și în țările în care am trăit și prin care am trecut. Întâlnirea adevărată s-a petrecut între 2018 și 2022, când dânsa a deținut funcția de directoare adjunctă a filialei Tel Aviv a Institutului Cultural Român. O perioadă complicată în care s-au combinat cultura și pandemia, activități și personalități interesante și intrigi și dezbinări, din păcate existente și în comunitățile românești și în cele israeliene. Pentru cei care, ca mine, preferă de multe ori să filtreze amintirile bune și să păstreze în memoria – limitată în capacitate, ca orice memorie – ceea ce merită să fie păstrat, au rămas câteva seri memorabile la sediul ICR din Bulevardul Regele Saul din Tel Aviv, alte câteva evenimente Zoom în perioadele în care viețile noastre se transformaseră în virtuale și noi în propriile noastre avataruri, precum și câteva remarcabile interviuri cu personalități ale artei, culturii, științei din Israel care sper că au fost păstrate și sunt încă accesibile pe undeva. Și acum, la mai puțin de un an de la despărțirea cauzată de finalizarea unicului ‘mandat’ în Israel al ambasadoarei culturale Cleopatra Lorințiu, a apărut această carte.
Volumul ‘Zboruri secrete’ publicat în 2022 de editura ‘Ecou Transilvan’ este o culegere de texte care aparține unui gen pe care l-aș numi ‘miscelaneu’. Sunt adunate intre copertele cărții ‘frânturi de gânduri, interviuri, contemplații, însemnări sau chiar scurte notații aruncate în eter’. Am citat din introducere și aș adăuga – last but not least – și cele câteva poeme. Fiecare text are și un subtext și bănuirea ‘secretelor’ face parte din plăcerea lecturii acestei cărți. Cleopatra Lorințiu nu este singura poetă sau scriitoare care folosește acest procedeu, considerând adunarea textelor disparate într-o carte drept o formă mai sigură de păstrare a acestora în memoria colectiva decât – să zicem – postările pe rețele sociale sau întreținerea unui blog personal. Mărturisesc de la început că m-au interesat în mod deosebit notele, portretele și amintirile legate de perioada petrecută în Israel, dar în totalitatea sa, volumul oferă o imagine mai larga a preocupărilor poetei, jurnalistei și activistei culturale care este Cleopatra Lorințiu, a amintirilor despre perioade trecute și despre oameni care au fost semnificativi și pentru ea, dar și pentru literatura și cultura română.
Două dintre aceste persoane și personalități au fost semnificative în biografia ei și au staturi publice importante în literatura noastră. Ștefan Augustin Doinaș a fost unul dintre cei care i-au descoperit talentul și i-au susținut debutul. Câteva decenii mai tărziu, în perioada în care lucra pentru Televiziunea Romana, poeta i-a luat un amplu interviu filmat. Textul acestuia este preluat în volum împreună cu o colecție de amintiri și sentimente despre legăturile complexe cu Doinaș și cu soția acestuia, fosta mare balerină Irinel Liciu. Au trecut încă mai bine de două decenii de la acel moment și reașezarea valorilor ca și judecarea trecutului după normele prezentului par a fi o temă recurentă. În cuvintele lui Doinaș:
‘În 1964 am debutat editorial cu o parte din poeziile pe care le scrisesem înainte. Volumul meu de poezii fusese prezentat în 1947, când eram student la Cluj, la un concurs de poezie de către Negoițescu. Din juriu făceau parte Mircea Damian, Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu și am primit Premiul “E. Lovinescu” pentru volumul “Alfabet poetic”. Atunci au mai fost premiați: Petru Dumitriu, Radu Stanca, Horia Lovinescu; toți eram scriitori tineri, ne-am dat seama foarte curând că trebuie să facem niște concesii ca să ne realizăm. Ajunsesem la concluzia că ori facem lucrul acesta, ori facem fiecare lucrul de la care am venit, iar la țară, și facem pe dascălii de țară. Dar boala noastră era literatura. Și atunci am făcut compromisurile pe care le-au făcut o mulțime de oameni, nu mă laud cu ele, dar nu mă pot justifica altfel decât că nu voiam să dispar pur și simplu din literatură. Și atunci am scris și lucruri care se cereau a fi scrise pe vremea aceea, poeziile progresiste.’ (pag. 29)
Ar fi multe de glosat pe marginea acestor afirmații, a deciziei de ‘a scrie și lucruri care se cereau a fi scrise’ pentru ‘a nu dispare pur și simplu din literatură’. Cleopatra Lorințiu nu judecă, nu în spațiul acestei cărți în orice caz. Tema re-evaluării trecutului revine însă în mai multe locuri. Un alt capitol îi este dedicat artistei în sculptură monumentală Gabriela Manole Adoc, autoarea între altele al unuia dintre reperele semnificative ale Iașiului, monumentul Independenței României, inaugurat festiv în perioada ceaușistă. În cazul acesteia, autoarea nu ezita să compare ‘demolarea’ personală și artistică pe criterii ideologice practicată în perioada post-revoluționară cu cea din vremurile de început ale dictaturii comuniste:
‘Tot mai multe voci care se pretind a fi “îndreptățite”, pasămite, de conjuncturi politice, încep să “atingă”, să denigreze, să ironizeze ori chiar să puna la colț mari artiști contemporani. Când la un moment dat citeam despre abuzurile de acest fel săvârșite în anii cincizeci la adăpostul “vigilenței” sovietice ilogice, aceste excese ni se păreau fie ceva de coșmar (cum și erau, au existat procese celebre de punere la colț a marilor artiști!), fie ceva atât de desuet încât părea irepetabil. Ce forță politică ar fi putut să vină cu atât primitivism încât să repete acele greșeli grobiene? Ce acoliți și-ar fi putut asuma orobila funcție de “lichidatori”, comisari infatuați și incapabili de ceva ei însuși, biete cozi de topor în slujba unui sistem desuet, penibil și incult, rușinos și inadvertent cu sfârșitul de mileniu. Și uite că sunt. Demolarea a devenit unul dintre felurile meniului politic de astăzi. “Demolarea” celor care sunt, care au operă, vii sau morți, n-are importanță.’ (pag. 132)
În alte pasaje, legate de alte personalități, aprecierea activității lor trecute este făcută dintr-o perspectivă care poate părea că lunecă spre nostalgism. De exemplu în textul dedicat Anei Aslan:
‘Sigur, s-a mai scris și se va mai scrie despre cercetările și tratamentele efectuate de Ana Aslan, despre aventura vieții sale, despre șansa ca aceste cercetări să fi avut suportul unui stat, al unui mecanism instituțional (de remarcat câtă lume azi, din lașitate sau comoditate, trece sub tăcere totală eforturile, lucrurile bune dintr-un trecut istoric, cultural și științific nu prea depărtat, doar de hatârul acelui captatio benevolentiae în fața unor judecători de circumstanță care și-au făcut din negare și denigrare trambulina carierei lor …)’ (pag. 183)
Sau în textul dedicat lui Vasile Nicolescu:
‘Critica de interese partizane, oamenii răi nu stiu decât să puna etichete, reproșându-i că avea o poziție importantă în cultură. Când existenta lui ar putea pur și simplu dovedi faptul că acel regim știa ce înseamnă accesul la cultura universală și profunzimea.’ (pag. 212-213)
Această ultimă afirmație obligă la distanțare. Cred că este evident că nimic nu este dovedit și că asemenea concluzii nu pot fi trase dintr-un singur caz sau din câteva cazuri personale. Fără îndoială, au existat și valori care au reușit să se afirme și în perioada dictaturii, dar multe dintre ele au făcut-o nu datorită ci în pofida regimului. Dacă regimul comunist va fi știut ce înseamnă cultura universală, accesul la aceasta în condițiile cenzurii și a comunicațiilor supravegheate a fost permanent selectiv, limitat și controlat ideologic.
Cealaltă personalitate apropiată autoarei, căruia îi sunt dedicate pagini frumoase și pline de sensibilitate este Gheorghe Tomozei, Tom, cel care i-a fost primul soț și tovarășul de idei și poezie. În opinia Cleopatrei Lorințiu, succesul evocării într-o carte de mare succes a lui Nicolae Labiș, prietenul și colegul de generație și de școală de literatura, umbrește în mod nedrept poziția lui Tomozei ca unul dintre poeții importanți ai generației sale.
‘Puțini scriitori români contemporani au fost atât de preocupați, de frământați de gândul posterității, al imaginii publice, de statutul și rolul lor în literatură precum Gheorghe Tomozei. El face parte dintr-o lume scriitoricească formată odată cu ceea ce era “noua lume” de după război, cu avânturile, utopiile, naivitățile, contradicțiile și constrângerile ei, cu simțul datoriei și al responsabilității în “cetate”, cu influența benefică și respectată a înaintașilor, o lume care cocheta uneori cu idei noi, dar și cu speranța înlăturării unor opreliști. O lume scriitoricească trăind cu obișnuința unui statut câștigat în societate prin literatură, mai mult sau mai puțin subordonată cerințelor politice ale vremii. Nu are rost să judecam noi această lume, nici să o etichetăm. Putem să încercăm să o înțelegem și să alegem valoarea înlăuntrul întregului, căci nu puține au fost lucrurile de valoare care s-au scris și s-au publicat. Cu timpul, anumite atitudini, idei exprimate, elemente de cod artistic și civic vor fi din ce în ce mai greu de înțeles de un posibil public cititor ce ar binevoi, să zicem, să parcurgă cărțile acelor vremi.’ (pag.41-42)
‘Cineva va scrie, sper, până la urmă ‘Viața lui Gheorghe Tomozei’. Sper să fie cineva de bună credință, iubitor de literatură și de poeți, cineva care să știe să se scufunde într-un timp și să îl înțeleagă așa încât paginile superbe scrise de el să ajungă la cititor, iar viața sa, dedicată numai și numai literaturii, să nu fie uitată. Cred că asta și-ar fi dorit.’ (pag. 50)
Cleopatra Lorințiu scrie din suflet, și de cele mai multe ori subiectele notelor, amintirilor, interviurilor ei sunt oameni pe care îi apreciază și pe care de multe ori îi iubește. În contrast cu evocările pozitive putem găsi însă și expresii ale traumelor și frustrărilor personale. Acestea tot din suflet vin, și prezentarea lor în contrapunct se întâmplă de câteva ori în textul volumului. Principala sursă de dezamăgire sunt conflictele și persoanele cu care autoarea a avut de-a face în cadrul activității sale de ‘funcționar cultural’ (exprimarea îi aparține). Nu sunt menționate nume, dar frustrarea este evidentă. Aflându-se la Muzeul Janco-Dada, din satul artiștilor Ein Hod, acolo unde Marcel Iancu, ajuns în Israel și devenit unul dintre artiștii importanți ai tinerei țări a întemeiat o exemplară comunitate a artiștilor, ea compară entuziasmul tinerilor care au revoluționat arta punând bazele revoltelor modernismului secolului 20 cu închistarea birocratica în care ea însăși activează cu un veac mai târziu:
‘Confruntată cu disperarea funcționărească, dar kafkian-funcționărească de a “organiza” întâmplări așa-zis culturale, nu cu mintea și gustul meu, ci cu maniera impusă prin prisma unui angajament social … un fel de exercițiu la sol cu figuri impuse. Tipul acesta de evoluție te face să te gândești mereu la ceva de felul “las’, că voi spune eu la un moment dat ce vreau, ce pot, ce trebuie, ce merita, atunci când voi fi Liber” … Așa să fie?’ (pag.71)
În alta parte, contrapunctul este oferit de prietenia cu minunatul intelectual care este profesorul Jean Jacques Askenazy, care a început ca o colaborare și a devenit mult mai mult decât atât:
‘Prietenia a debutat cu discuții înflăcărate, cu un front comun al nostru împotrivă stupidității și mărginirii unor personaje care se bucurau de girul “autorității”, reprezentanți ai unei atitudini culturale în derivă din Romania căreia nu îi pasa de cultură și profunzime, ci doar de trocuri politice și interese jalnice. Timpul îi va judeca, viață le va cere socoteală.’ (pag. 106)
Frontul comun la care se referă autoarea se confruntă cu problemele interne ale reprezentanței culturale românești, dar și cu dezbinările micii (și în descreștere numerica) comunități a intelectualilor de limbă română în Israel, o comunitate care pare uneori că are în rândurile sale mai mulți scriitori decât cititori. Echidistanța față de aceste disensiuni, greu uneori de înțeles chiar și pentru cei care trăim aici, este de dorit dar foarte dificil de păstrat.
Îmi îngădui aici o observație personală, ca participant și asistent din public al unora dintre activitățile pe care doamna Cleopatra Lorințiu le-a organizat aici, în Israel. Chiar dacă din cele scrise în carte reiese că dânsa a plătit un preț personal și a trebuit să lupte cu obstacole invizibile participanților, aceasta nu s-a simțit nici în calitatea sau profunzimea dezbaterilor și nici în tonul cald cu care le-a însoțit în comentare sau moderare. Paginile în care evocă persoanele și personalitățile cunoscute de aici sunt însoțite de aceiași empatie. Am citit cu plăcere mini-portretele unor intelectuali și artiști de excepțională calitate cum sunt Moshe Idel, Jean Jacques Askenazy, Vladi Aron, Bella Rosenbaum, Arie Lamdan.
‘Mă opresc aici, căci numărul plasticienilor pe care i-am cunoscut, de a căror expoziție m-am ocupat în felul meu și despre care am scris și publicat texte e mult mai mare. Am visat împreună cu Editura Saga o carte-album despre ei, în română și ebraică, tradusa de entuziastul Avi Magid. Dar nu a fost să fie. Impresiile s-au risipit ca un abur frumos de funigei într-o seară de toamnă și au mai rămas doar aceste frânturi de amintiri.’ (pag.171)
Nu cred că este prea târziu pentru această carte să vadă lumina tiparului și să ajungă în bibliotecile iubitorilor de artă și cultură din Israel și România. Ar fi o extraordinară contribuție care ar deveni un document pentru un moment de întâlnire dintre școlile artistice din România și Israel, care continuă o tradiție simbiotică începută la mijlocul secolului al 19-lea de pictorul Constantin Daniel Rosenthal. Adunarea frânturilor de amintiri și aducerea lor între paginile cărților reprezintă o activititate demnă de tot respectul. Este ceea ce a făcut deja Cleopatra Lorințiu și în acest volum. Ca pasionat și profesionist al comunicării internetice, nu pot să nu recunosc și valoarea culegerii, prelucrării și sintetizărilor textelor create inițial pentru spațiul virtual al blogurilor și al rețelelor sociale.
Sunt inserate în carte câteva frumoase poeme, ale Cleopatrei Lorințiu și ale altora. Îmi permit să-l preiau aici pe cel intitulat ‘Peste briza de seară’, care surprinde excelent atmosfera și vibrația locurilor de pe acest mal al Mediteranei. Îndrăznesc să-l definesc ca pe o contribuție a poetei la poezia israeliană de limbă romana.
‘Oraș de Mediterană!
palmierii / curmalii / măslinii tăi
îmbătătoare verbina-nflorita și luna
pe jumătate în noapte
picură un ceva în firea mea.
Și peste briza de seară
aduce-mplinirea
unor visuri de tinerețe.
Căci oleandri-nfloriți mă-nconjoară
acum. (O, nu spune din ceruri că-i prea târziu…)
Spune din adâncul făpturii mele
din pozele gălbenite, din freamătul
acestor oameni tineri
ce-și cer dreptul la clipă.’ (pag.201 – 202)
Câteva observații despre ediție. Este vizibilă, din păcate, graba alcătuirii cărții și faptul că au fost sărite etape de corectură. Deranjează, desigur, numărul mare de erori tipografice, dar apar și câteva gafe mai grave. De exemplu, în capitolul ‘Kastenbaum Saga’ numele eroului din text este transcris în patru ortografieri diferite. Tot acolo Ministerul Absorbției este rebotezat ca Ministerul Emigrării (ori absorbția și emigrarea sunt procese antagoniste). Cea mai stridentă dintre greșeli este însă transcrierea eronată (la pagina 43) a frumosului nume al volumului publicat în 1981 de Gheorghe Tomozei – ‘Manuscrisele de la Marea Moartă’ în loc de ‘Manuscrisele de la Marea Neagră’.
Mărturisesc că am citit ‘dintr-o suflare’ cartea Cleopatrei Lorințiu. În paginile ei am cunoscut-o mai bine pe poetă, pe ambasadoarea culturală, pe omul de calitate cu care am avut șansă să mă întâlnesc. Sunt convins că mulți dintre prietenii ei din Romania, Israel și alte parti ale lumii vor dori să-i împărtășească ‘zborurile secrete’ și sper că această carte va fi punctul de plecare al altor cărți la fel de consistente și de interesante, care vor dezvolta în profunzime multe dintre subiectele abordate.
‘Retour à la vie‘ is a very interesting film from many points of view. Made in 1949 it is one of the first films in the history of cinema (maybe the first?) to bring together several segments made by different directors and addressing a common theme. This theme is the return of the French prisoners of war and deportees after many years of captivity during the Second World War, with the personal traumas suffered by each and their effects, but also with how French society knew and could receive them. A few years after the end of the war itself, approaching this theme was an act of courage, because the meeting between those who had returned after years of suffering in which time had seemed to stand still for them and the rest of the French – who had gone through war, occupation and for some also collaboration – was not an easy and necessarily festive one. It is the first fairly frontal approach in many ways to one of the difficult aspects of French history during the Second World War. Discussions of collaborationism and complicity in the Holocaust would come much later, these aspects are not addressed in the film.
The film is divided into 5 independent segments, each depicting the return of a prisoner or deportee. The first segment, directed by André Cayatte, is the one I liked the most. Aunt Emma (Tante Emma) returns after years of imprisonment in Dachau. She is a living skeleton, barely breathing and communicating with difficulty with those around her. The family around her is concerned about the woman’s signature on a paper dividing an inheritance. Made with a minimum of cinematic means, the segment brilliantly highlights the contrast between those returned from hell and those left behind, for whom life has continued with its intrigues and pettiness, and gives Bernard Blier the opportunity of making an excellent role as the nephew who succeeds in breaking the wall of silence and communicate with Aunt Emma. The second and fourth segments are placed more in the comic register, probably to balance the gloomy atmosphere of the other stories. Funny in some moments, but less plausible. The most acclaimed role at its time in the film is played (a little too emphatically in my opinion) by Louis Jouvet in the third segment, in which a recently returned ex-prisoner, bearing the physical and mental wounds of captivity, confronts one of the Nazi executioners, now an escaped prisoner, trying to understand the moral decay of the torturers. The dialogue between them seems like a prelude to the ‘banality of evil’, a concept that Hanna Arendt would describe a decade later. In the final segment, a young Serge Reggiani excels as a prisoner returned home with a German wife who is not accepted in the rural community where he lives. The optimistic note of the ending signals the possibility of reconciliation in Europe that would become a reality in the decades following the war.
The five segments are uneven in artistic level and different in tonality. The best constructed are in my opinion those directed by André Cayatte and Henri-Georges Clouzot. These are also the darkest, confronting more directly the trauma of the prisoners and the chasm between those who returned and those who were waiting (or not) for their return. From a historical perspective but also as a cinematic approach, ‘Retour à la vie‘ is a significant collection, which also says a lot about the war period, but especially about the years that followed.
‘You Were Never Really Here‘, the 2017 film by Scottish director Lynne Ramsay, is a journey into hell. A special hell, one of the most terrible hells, the hell in a man’s mind and soul. The lead hero is played by Joaquin Phoenix, an actor whom I can only classify as one of the best cinema actors in the world today. In the last decade, after watching any movie he appeared in I say ‘this is his best role’. The statement remains true until his next film.
For the role in this film, Joaquin Phoenix put on about 20-30 kilograms. Joe is a bearded giant with a body riddled with scars and bruises, a veteran of America’s wars in the world, haunted by the images he saw and lived in them, but also by older traumas. Extremely brief flashbacks suggest that violence entered his life as a child and has continued unabated ever since. Now we find him as a hitman under the orders of a private detective, using extreme violence as a means to resolve conflicts and do some kind of justice. At home, he devotedly takes care of his mother, towards whom he perhaps has a sense of guilt derived from the domestic violence they were both exposed to decades ago. The story gets complicated when Joe is sent to rescue the teenage daughter of a senator. After extracting her – with maximum violence – from captivity, he himself falls victim to a trap. Finding the girl again and saving her will mean a lone hero’s war against an entire corrupt world. The hell within finds its correspondence in the politically and morally corrupt world outside. What else can be taken from a man who has nothing to lose? Is there any chance when the hero’s only way to express himself is violence?
Joaquin Phoenix plays Joe with the intensity he used us to when he takes on any role. The two female presences – Judith Roberts as his mother and the very young Ekaterina Samsonov are extremely suitable for the roles they play with minimalist restraint, in contrast to Phoenix. The violence is extreme, but in most cases not explicit – we see the results but not the action itself. ‘You Were Never Really Here‘ is a psychological study in post-trauma. Not all the details are clear, but that’s probably how it happens in real cases. On screen, this ambiguity works well and the result is impressive. A film that I recommend but with a warning – it is not easy to watch.
‘Un homme a abattre‘ (the English distribution title is ‘A Man to Kill‘) is an unjustly forgotten film made in 1967 that deserves to be rediscovered. Its director is Philippe Condroyer, a director who has only three feature films in his filmography. He had debuted in 1964 with an adaptation of one of the adventures of the popular cartoon character Tintin. This movie followed, and then another one in the 70s and … that was it. The rest of his career was spent on television sets. Watching ‘Un homme a abattre‘ I wonder why. The film has many qualities and the hand of a director who masters well his craft is evident.
The story takes place in Barcelona (the film is a Franco-Spanish co-production) before democracy and the tourist boom that turned the city into one of the chic centers of the Mediterranean. On the contrary, the city it is filmed as a rather ugly place, with deserted streets, with neighborhoods devoid of personality. The cinematography belongs to Jean Penzer, a well-known Nouvelle Vague cameraman associated with many experiments. Against this background, the violent confrontation of two groups takes place. One of them is hunting Nazi war criminals. We are only a quarter of a century after the Second World War. Their target is Schmidt, an architect suspected of being a former SS officer guilty of torture and murder during the war. He is supported by a network of ex-Nazis who are trying to escape justice in the hope that the passage of time will lead to the statute of limitations for the crimes that were committed. The four members of the team chasing Schmidt are led by Julius, the brother of one of the victims, himself a survivor. The problem is that he is not sure of Schmidt’s identity and does not want to take revenge on an innocent. The surveillance is run against the clock, as the anti-Nazi team had been forced to liquidate one of the opposing gang members. When the identity of the war criminal is finally confirmed, the action – slow and building tension – accelerates.
Some details of the action are left unclear, and that’s fine. We don’t even know exactly who the justice seekers are. Undercover cops or law enforcement, or maybe it’s a private vendetta? The Nazi gang also has its secrets, and the final scene hints that Schmidt may not be the main killer either, or at least not the only one. The most famous actor in the cast is Jean-Louis Trintignant. His character also has a romantic affair not really related to the rest of the conflict. At one point I thought that the beautiful Olga would be involved in solving the problem of Schmidt’s identity. It might have been a good idea, but one that was not applied in the script written by Condroyer and his wife. But precisely the lack of biographical details of the characters strengthens the atmosphere of mystery. ‘Un homme a abattre‘ is a thriller made in a minimalist style, which suits the story very well. The influence of Hitchcock (the one from the spy films of the 50s and 60s) is evident, especially in one of the key scenes (finely directed by the way) in which Julius searches Schmidt’s apartment. I liked the film and I can only regret that Philippe Condroyer didn’t have the chance to make more movies like this and we didn’t get the chance to see them.
Michel Deville quietly left us and this world a few weeks ago, and his disappearance would have gone unnoticed, for me at least, if some television stations had not marked the sad event by programming some of his films. A contemporary and colleague of the formidable New Wave generation, Deville was an interesting and quite prolific director. Somewhat more conservatory in style than his more famous colleagues, he was bolder in his choice of themes, making (and sometimes writing) films about unusual relationships between men and women, set in social environments where corruption and ambiguity are rule. He was also considered an excellent ‘director of actors’, so that the names of most of the famous French actresses and actors of the eras in which he created appear on the credits of his films. ‘Le Mouton enragé‘ (the English distribution title is ‘Love at the Top‘), released in 1974, is one such example. I chose to see the film for its formidable cast, and I discovered an interesting movie, a story of social ascension through unusual means that could not have been brought to the screen in this way today, and which, if ever a ‘remake’ is made, will look completely different.
Nicolas Mallet is a bank clerk dressed in gray suits and wearing bland ties. Shy and uninteresting, he allows himself to be manipulated by his friend Claude Fabre, a failed writer who lives off private French grammar lessons given in bistros. A kind of puppet manipulated into deeds and adventures far different from his psychological profile. At Claude’s prompting, Nicolas enters into relationships with very different women, then with politicians, leaves his stable job to become an intermediary in politics (today we would call him a lobbyist) and in dubious dealings at an increasingly higher levels. The fun thing is that the scheme succeeds beyond all expectations. The marionette proves to be a talented lover, the women he conquers are gorgeous and the politicians he supports are elected to Parliament. For the manipulator Claude the only reward seems to be the detailed accounts that Nicolas gives about his adventures. Any pyramid business, however, risks eventually collapsing.
In the story taken from Roger Blondel‘s novel, the separation between the roles of men and women in relationships is one that would not be accepted in today’s movies. Nicolas, behind his shyness, is almost a predator seducer and the women who meet him seem to easily become his victims. But is that really how things are? The three women that Nicolas (played by Jean-Louis Trintignant) meets are very different from each other. Marie-Paule (Jane Birkin at the peak of her youth and beauty) may be a prostitute, but she is sincerely in love. Roberte (Romy Schneider in one of her most sensual roles) is looking for an escape from a boring marriage and knows her interests well, even if they fall outside the social norms. Finally, Flora (Florinda Bolkan) manages her relationships in a calculated way and does not lend herself to the role of victim at all. Behind all these social intrigues played with the tools of love is Claude, played by Jean-Pierre Cassel, who today we almost automatically call ‘the father of …’, but who was himself a formidable actor. Seeing him in this film we understand where the son inherited his talent but also the look of the man who knows much more than he says. ‘Le Mouton enragé‘ is a film that must be seen without prejudice and especially not through the lens of the cinematic moralism of 2023. It is not Michel Deville‘s best film, and precisely because of this it is proof that he was a director whose name must neither be forgotten nor ignored.
