‘Gold‘, the 2016 film by director Steven Gaghan, has as its main character a kind of American anti-hero. The character is derived from the stories of social and economic ascents (‘rags to riches’) that embody the American dream in cinematography. The ultra-liberal capitalism of the late 20th and early 21st centuries, however, also generated several cases of rapid ascents followed by equally rapid and spectacular falls of fraudulent businesses that took advantage of fierce competition and of the lack of rules and controls in certain sectors of industry, commerce or finance to make and break huge fortunes overnight. The heroes or anti-heroes of these stories have paid huge personal costs and left behind them many victims, people who lost their life savings, families destroyed and pushed below the poverty line. ‘Gold‘ brings to the screen such a story, based on a real case, one that happened in … Canada.
Kenny Wells comes from a dynasty of prospectors. He inherits Washoe Mining, the company established generations ago, but a few years after the death of his father the firm is in total ruin. Following a piece of information in a dream (yes, indeed!) he decides to invest the last of his money to travel to Indonesia and reconnect with an old acquaintance, geologist Michael Acosta, and convince him to start looking for a gold vein in the mountains and the jungles of the archipelago. After quite a few adventures, the two seem to have found their dream El Dorado. Kenny returns to America where he not only rebuilds the company but becomes a real star in the world of prospecting and finance, launching his company on the stock market. The business is valued in hundreds of millions or even billions of dollars. But politics and the harsh laws of finance are no easier to control than geological prospecting. Spectacular falls and comebacks will follow in the company’s activity and in the character’s personal life, faced with rapid success and abysmal catastrophes.
Kenny Wells is played by Matthew McConaughey, an extremely talented and versatile actor who fits the prospector’s role wonderfully. His character is obsessed with the profession, but above all with the continuation of the family tradition. He lives his adventure as a rollercoaster experience in which he is now on the heights of success and can soon crash, oscillating between being a hero of capitalism and then a fraud suspect, responsible for the ruin of thousands, only to return permanently. Edgar Ramírez is also a revelation as the geologist friend, whose dark gaze hides shadows and secrets. I also liked the way Bryce Dallas Howard approached the role of Kenny’s girlfriend, the one who offers him support at the beginning of the journey and in difficult moments, even if their relationship is not immune to extreme crises. The sequences that take place in Indonesia are excellently shot and visually spectacular. The contrast between the extreme poverty and dangers of the Third World and the luxurious interiors of trade and finance built from the exploitation of its resources needs no explicit comment. The ending can also be discussed, but I won’t do this for obvious reasons. ‘Gold‘ is the biography of an anti-hero of a world in crisis. Worth watching.
Invitația de pe coperta cărții era prea tentantă. ‘Roman scris pentru iubitorii de cărți’ – așa suna recomandarea (preluată din ‘The Oprah Magazine’) a romanului ‘Leii de pe Fifth Avenue’ al Fionei Davis, apărut în 2022 în traducerea Sînzianei Dragoș în superba colecție ‘Raftul Denisei’ a Editurii Humanitas fiction. O carte scrisă deci și pentru mine. O carte care în mare măsură nu m-a dezamăgit.
Cine este Fiona Davis? S-a născut în Canada în 1966, dar a făcut încă din tinerețe din New York orașul său de rezidență. Și-a început cariera ca actriță și în paralel a urmat studii de ziaristică, primind un masterat de la Școala de Jurnalism Columbia. Pare să se fi dedicat aproape în totalitate ficțiunii începând cu anul 2016. De atunci i-au fost publicate șase romane și două culegeri de povestiri. ‘Leii de pe Fifth Avenue’, apărut în 2020, este al cincilea roman al sau.
Exista câteva trăsături comune tuturor romanelor Fionei Davis. Acțiunea fiecăruia dintre ele se petrece în sau este legată de o clădire din New York. Fiona Davis s-a îndrăgostit de orașul său de adopțiune, i-a studiat istoria și a inclus în scrierile sale peisajul urban al marii metropole americane așa cum s-a dezvoltat de la sfârșitul secolului 19 până în zilele noastre. Schema narativă a romanelor sale include de obicei două planuri narative. Unul se petrece în trecut, cu multe decenii în urmă, celălalt în zilele noastre sau aproape de contemporaneitate. Cele două planuri narative sunt legate unele de altele și evoluția lor este descrisă în progresie cronologică alternată. Poveștile sunt mistere istorice, trecutul influențează prezentul, și descoperirea secretelor ascunse este legată și de istoria, arhitectura, locuitorii clădirilor. În fine, personajele principale sunt feminine și temele feministe joacă un rol dominant în acțiune. Carte după carte, Fiona Davis construiește o istorie – fictivă dar înrădăcinată în fapte și documente -, a statutului social și familial al femeilor americane și new-yorkeze din ultimul secol și jumătate.
În centrul romanului ‘Leii de pe Fifth Avenue’ se află Bibioteca Publică din New York. Ca instituție este vorba despre a doua cea mai mare bibliotecă publică din Statele Unite (după Biblioteca Congresului) și a patra ca mărime din lume. Sediul său principal se află la intersecția lui Fifth Avenue cu Strada 42 din Manhattan, lângă frumosul Parc Bryant. Cunosc bine acest loc și parcul în care începând cu noiembrie și până prin aprilie este deschis un patinoar artificial, mult mai mare și mai frumos după părerea mea decât cel din Rockefeller Center, devenit faimos datorită filmului ‘Love Story’. Clădirea este ușor de recunoscut după statuile celor doi lei care se află de o parte și de alta a intrării, numiți la început Astor și Lenox după numele bibliotecilor care reunite au format biblioteca publică și apoi rebotezați de primarul Fiorello La Guardia ca Răbdare și Putere, trăsături atribuite de politician națiunii americane în timpul marii crize economice din 1929-1933. A fost declarată Reper istoric național în 1965, înscrisă în Registrul național al locurilor istorice în 1966 și desemnată Reper al orașului New York în 1967. Înăuntru se găsește un labirint de coridoare, depozite de cărți, săli de lectură și spatii de serviciu, care evoluează în timp, dar destul de încet pentru ca diferențele dintre începutul și sfârșitul de secol 20 să nu fie cele mai spectaculoase. Acea parte din acțiune care este mai apropiată de contemporaneitate se petrece în 1993, cu câțiva ani înainte ca revoluția internetică să schimbe multe dintre fluxurile operaționale ale instituțiilor culturale importante, inclusiv ale bibliotecilor. Iată cum este descrisă clădirea de una dintre eroinele cărții pentru un grup de vizitatori importanți ai clădirii (‘noii membri ai consiliului de conducere’):
‘Filiala aceasta a Bibliotecii Publice din New York este doar pentru consultare, nu pentru împrumut … Aceasta înseamnă că noi nu dam cărți cu împrumut, ele pot fi studiate doar aici. Și chiar mai mult, nimeni nu are voie să intre în depozite. Cititorii caută în fișet și completează o fișă de consultare, după care primesc cartea sau cărțile cerute în Sala de lectură. Felul în care se scot cărțile nu s-a schimbat prea mult din anul 1911, când s-a deschis biblioteca.
Depozitele aveau șapte rânduri de rafturi care se înălțau de la subsol până sub Sala de lectură. Sadie le asemuia cu un mușuroi de furnici, unde mânuitorii de cărți fugeau pe scări în sus și în jos, de-a lungul unor culoare înguste, căutând iute o carte anume printre milioanele de volume înșirate pe rafturile de oțel. Le-a arătat banda rulantă care transporta cărțile către cititorii ce așteptau în Sala de lectură, precum și liftul de cărți folosit pentru lucrările mai voluminoase.’ (pag. 28)
Firul narativ istoric se petrece în cea mai mare parte în 1913-1914 și o are ca eroină pe Laura Lyons, mamă tânără a doi copii (un băiat și o fată), care locuiește chiar în clădirea bibliotecii alaturi de soțul ei care este directorul administrativ al Bibliotecii. Dorința de a-și depăși condiția de mama casnica o împinge să se înscrie, cu mari sacrificii, la școala de jurnalism înființată de frații Pulitzer. Aici va descoperi lumea fascinantă a unei profesii care îi oferă deschidere spre viața socială a marelui oraș și va începe să frecventeze clubul din Greenwich Village unde se întâlnește un grup de femei care militează pentru drepturi politice, egalitate economică și independență în viața de familie. O va cunoaște pe doctorița Amelia Potter, o femeie care pare că se află înaintea timpului său și ca idei și activism politic și ca deschidere în viața particulara. În același timp va trebui în permanență să se lupte cu ‘tavanul de sticlă’ care limita drepturile femeilor și încerca să le constrângă la rolurile definite de o societate paternalistă cu legi scrise doar de și pentru bărbați.
Firul paralel de acțiune, care se petrece în anul 1993, o are ca eroină pe Sadie Donovan, nepoata Laurei. Femeia de vreo 40 de ani lucrează pe post de bibliotecară și curatoare de expoziții la aceiași Bibliotecă Publică. Viață ei particulara este un eșec, este divorțată de câțiva ani și își dedică timpul și energia muncii în clădirea în care trăiseră și lucraseră cu multe decenii în urmă bunicii săi și sentimentele nepoatei adorate, fiica fratelui său. Obsesia profesională pentru cărți pare să-i ocupe întreaga viață, și avem aici de-a face cu un comentariu subtil despre raporturile dintre cărți și realitate, dintre viața imaginară cuprinsă între paginile cărților și cea adevărată. În cuvintele mamei eroinei:
‘Tu trăiești în trecut. Uită-te la hainele de pe tine, la cărțile din care-ți câștigi pâinea. Mai privește și înainte până nu e prea târziu.’ (pag.70)
Atât Laura Lyons cât și Sadie Donovan se vor confrunta cu o serie de cazuri misterioase și foarte asemănătoare, deși se petrec la interval de aproape 80 de ani unele de altele. Manuscrise dintre cele mai prețioase sunt furate din clădirea în aparență impenetrabila, în pofida lacătelor, paznicilor și a procedurilor de securitate. Jack și Laura Lyons în 1913 și Sadie Donovan în 1993 fac parte din cercurile foarte restrânse ale celor care au acces la edițiile princeps și manuscrisele de valori inestimabile, și astfel ajung printre suspecți. Legătura de familie dintre Laura și Sadie, căreia aceasta din urma nu îi dăduse până atunci prea multa atenție, pare a juca și ea un rol important. Suntem martori, în fire narative paralele, cu investigațiile femeii de la sfârșitul secolului 20 în căutarea prețioaselor obiecte furate și în trecutul propriei familii, și cu lupta bunicii sale care încearcă să-și găsească un drum independent și un sens în viață în condițiile grele de la începutul secolului.
Intriga detectiva este interesantă și amatorii de mistere istorice vor fi, cred, satisfăcuți. Paralelismul dintre destinele celor două femei mi s-a părut în unele momente prea pronunțat, dar aceasta este probabil schema narativă pe care Fiona Davis o respectă în romanele sale. Mărturisesc că pe mine m-au interesat mai ales destinele puternicelor personaje feminine și nu neapărat felul în care este rezolvată intriga detectivistică. Laura și Sadie sunt motivate de pasiune, de dorința de a se realiza în lumi care încearcă să le încadreze în șabloane, de ambiția de a-și croi un drum adevărat și în profesiune și în dragoste. ‘Leii de pe Fifth Avenue’ reușește să fie un roman de mister, o declarație de dragoste pentru cărți, o odă pentru orașul în care se petrece acțiunea și o dublă poveste de surmontare a obstacolelor și de spargere a ‘tavanurilor de sticlă’ ale prejudecaților și inegalităților de gen. Cei care vor scoate cartea din rafturile vreunei biblioteci – reale sau virtuale – nu vor greși.
I was looking forward to watching ‘The Whale‘, the last of 2022’s major Oscar-winning films that I hadn’t seen. Darren Aronofsky is a director who never ceases to amaze me. His feature debut with ‘Pi’ and films like ‘Black Swan’ or ‘Requiem for a Dream’ position him among the most original and important American directors of his generation. But some of his choices I just don’t understand. How can the same director who made the films mentioned above also direct ‘The Fountain’ or ‘Noah’? ‘The Whale‘ seems like an attempt to return to quality cinematography and includes many great cinematographic and acting moments. It’s also an extremely emotionally intense film, as pretty much all of Aronofsky‘s good films are. And yet, the final impression is of a cinematic work in which some of the component parts are more interesting and of higher quality than the whole.
The story takes place in the closed space of a house and especially in its living room, and we immediately guess (if it escaped us from the introductory credits) that this film is an adaptation of a play (by Samuel D. Hunter, who also signs the script). The house belongs to Charlie, a lonely and morbidly overweight man who makes a living by giving essay writing lessons on the Internet. During the lessons he keeps his video camera closed so that the students don’t see his pathetic physical condition. In fact, he is living his last week of life. He and devoted nurse Liz, who will prove to be a friend and more than that, know this. In a moment of crisis, a young preacher, Thomas, appears at his door, saving his life, or rather postponing his death. The approaching end prompts Charlie to reconnect with his daughter Ellie, whom he abandoned ten years ago with her mother to follow his love for another man. That episode hadn’t ended well either, and the meeting with the daughter, herself in deep crisis at the end of a troubled adolescence, will not go the way he wanted either.
Darren Aronofsky is known for subjecting his actors to extremes – physically and emotionally. It is also the case for the actors of the characters in ‘The Whale‘. Brendan Fraser and the technicians who created his makeup and physical enlargement each received an Academy Award for their performances. The awards are well deserved, even if the decision for the lead male actor was not easy or obvious this year. Sadie Sink and Ty Simpkins, young actors I didn’t know before, play their roles with intensity, but also with theatrical excesses. The most natural and cinematic of them all seemed to me to be Hong Chau as Liz. Seeing Samantha Morton again is always a pleasure, even if her role is minor compared to her enormous talent. A number of issues are addressed in the film, each of which deserves more than attention: extreme addictions (food in this case), the conflict between religious morality and real life, gay men’s confrontation with prejudice and family crises when revealing their sexuality, family abandonment and the rupture which it produces in the souls of children and adolescents. It’s as if too many problems are gathered in the same conflict, and at some point the authors’ refusal to take a stand is confusing. Charlie, Ellie, Thomas, Liz have the best intentions, but their actions cause suffering to those around them. But there is another problem with the characters. Their text is too theatrical, the situations overly melodramatic. Perhaps, in this case, it would have been better if the adaptation for the cinema was not signed by the playwright who wrote the play. The finale tries to provide some redemption for the main character, but it doesn’t stick well with what we’ve seen up to that point. ‘The Whale’ is one of the most interesting films of 2022, an intense and disturbing film, but also unexpectedly confusing.
Fizica pe care am învățat-o noi și pe care o învață, în mare măsură, și copiii de astăzi în scoală este ‘fizica newtoniană’, cunoscută și sub numele de mecanică clasică. O putem defini ca fiind descrierea fenomenelor mecanice – adică cele care implică forțe care acționează asupra materiei – folosind legile mișcării și gravitației formulate la sfârșitul secolului al XVII-lea de către fizicianul englez Isaac Newton (1642–1727). Doar spre sfârșitul studiilor liceale elevii află că există fenomene în natură – la scară cosmică sau la scară atomică – ale căror explicații nu pot fi furnizate de legile formulate cu trei secole și jumătate în urmă, și care au trebuit să aștepte apariția lui Albert Einstein și a altor mari fizicieni ai secolului XX pentru a-și căpăta formularea științifică. Până la acestea însă, formulele și teoriile exprimate în cartea sa monumentală din 1687, ‘Philosophiae Naturalis Principia Mathematica’ sau prescurtat ‘Principia’, par a fi dominat înțelegerea științifică a lumii. În timpul vieții sale și aproximativ un secol de la publicarea cărții, Isaac Newton a fost contestat, s-a polemizat cu el și cu teoriile sale, iar disputele dintre adepții și contestatarii săi au depășit frontierele fizicii și matematicii și au avut implicații în alte domenii științifice, în teologie și în filosofie. Istorica britanică a științei Patricia Fara de la Universitatea din Cambridge a scris o carte dedicată vieții și posterității lui Isaac Newton intitulată ‘Life after Gravity: The London Career of Isaac Newton’ (‘Viață după gravitate: Cariera londoneză a lui Isaac Newton’) și extrase din carte dedicate acestor dispute științifice sunt incluse într-un articol apărut în numărul 3/2023 al revistei britanice ‘History Today’.
Vă amintiți despre disputele aprinse legate de statuia lui Traian de pe treptele Muzeului Național de Istorie a României de pe Calea Victoriei din București? A rămas acum doar o urmă a soclului, ca rezultat al protestelor celor indignați de imaginea nudă a împăratului părinte al națiunii. Ei bine, există un precedent celebru care se află încă pe soclu la Londra: este vorba despre statuia lui Isaac Newton creată în 1995 de sculptorul italian Eduardo Paolozzi (1924 – 2005). Sculptura monumentală din bronz, înaltă de 3,7 metri, este expusă pe un soclu înalt în piața din fața noului sediu British Library din Londra. Problema este că sculptura se bazează pe o litografie a poetului și artistului William Blake (1757 – 1827) din 1795, numită ‘Personification of Man Limited by Reason’ (‘Întruchiparea omului limitat de rațiune’), care îl înfățișează pe Isaac Newton gol, așezat pe o stâncă cu mușchi, măsurând cu compasul ceva pe o hartă. Blake are reputația de a fi aparținut taberei contestatarilor lui Newton, iar litografia a fost concepută pentru a critica profanele cunoștințe ale lui Newton, uzurpând cunoștințele sacre și puterea Creatorului, un simbol al omului de știință întorcând spatele naturii, pentru a se concentra asupra cărților sale. Explicația sculptorului italian este mai nuanțată. Paolozzi a fost fascinat de lucrarea lui Blake, pe care a cunoscut-o la Tate Gallery. Statuia este mai degrabă un autoportret al lui Paolozzi în corpul lui Newton gol, măsurând universul cu instrumentele sale. Ochii au fost copiați din David a lui Michelangelo. Poate fi interpretat că simbolizând o confluență a celor două culturi, artele și științele, și ilustrând modul în care Newton ne-a schimbat viziunea asupra lumii într-una determinată de legile matematice. Sculptura face ca corpul să semene cu un obiect mecanic, un fel de robot îmbinat cu șuruburi la umeri, coate, genunchi și glezne.
Litografia lui Blake demonstrează că Isaac Newton, departe de a fi o autoritate incontestabilă în vremea sa, era mai degrabă privit că un savant excentric (în plus cu un caracter arțăgos). Chiar și celebra anecdotă cu mărul cazând din pom a apărut la multe decenii după moartea sa, într-un manuscris al lui William Stukeley, din 1752. Ceea ce irita în mod special era noțiunea că forța gravitațională putea fi extinsă nelimitat într-un spațiu vid (cum începuse să se cristalizeze în concepția despre Cosmos). Ideea unei forțe gravitaționale active venea în contradicție cu doctrinele creștine tradiționale, care separau strict spiritul de materie. A explica științific o forță invizibilă, care exista și se transmitea la distanță echivala cu a atribui materiei caracteristici care aparțin de unicitatea spiritului.
Oponenții lui Newton se temeau, deci, că acceptarea teoriilor sale ar putea duce direct la ateism. Nu este de mirare că printre contestatari se aflau numeroși preoți sau savanți și filosofi cu profunde sentimente religioase, împărtășite de altfel și de Newton, dar nu în dauna a ceea ce el considera a fi adevărul științific. Deși născut într-o familie anglicană, cam de pe la treizeci de ani Newton a adoptat o variantă de credință creștină care, dacă ar fi fost făcută publică, nu ar fi fost considerată ortodoxă. Unii oponenți și istorici l-au etichetat drept eretic. Printre contestatarii săi se aflau episcopul Berkeley, care l-a condamnat pe Newton pentru folosirea matematicii în încercarea de a descifra legile divine, și John Hutchinson (1674 – 1737). Acesta susținea că Newton aborda cunoașterea într-un mod greșit: în loc să încerce să învețe despre Dumnezeu măsurând lumea, ar trebui să citească Biblia pentru a găsi acolo informațiile ascunse despre natură. Adevărul divin, insista Hutchinson, nu putea fi atins decât prin preluarea și studierea versiunii originale ebraice a Bibliei, care fusese dictată direct de Dumnezeu înainte de a fi coruptă de-a lungul secolelor de traducători și interpreți. Este de remarcat că exact aceeași concepție continuă să fie susținută și în ziua de astăzi de teologi creștini și rabini din iudaism aparținând curentelor extrem-ortodoxe.
Interesant este și faptul că disputele științifice și teologice din Anglia secolelor XVII și XVIII s-au intersectat cu o dispută paralelă din iudaism legată de forma punctată sau nu a scrierii ebraice. Textul original al Bibliei (Vechiul Testament) era scris fără punctuație, aceasta fiind adăugată treptat de școlile rabinice din secolele II–VII. În Anglia în care trăia Newton, limba ebraică și evreii reveniseră doar de câteva decenii, în perioada lui Oliver Cromwell, după patru secole de interdicție și exil. Varianta de Biblie în ebraică care era folosită includea punctuația, care nu numai că indica mai precis prezenta vocalelor, dar includea și informații despre tonalitățile folosite în timpul rugăciunilor și a citirii ceremoniale în sinagogi. John Hutchinson aparținea unei scoli care susținea că trebuie revenit la scrierea originală și eliminate adăugirile târzii, care pot deforma intențiile Divinității. Cel mai cunoscut produs al acestei școli este un lexicon ebraic compilat la Cambridge de John Parkdust, care încerca, printre altele, să armonizeze termeni din Biblie cu fenomene și teorii științifice contemporane.
Isaac Newton aparținea școlii științifice și tehnologice opuse. Asta nu înseamnă că era ateist, deși a fost acuzat și de asta, ci mai degrabă un teolog revoluționar. Încă din 1672, el începuse să-și consemneze cercetările teologice în caiete pe care nu le-a arătat nimănui și care au fost examinate abia recent. Ele demonstrează o cunoaștere extinsă a Bibliei și a scrierilor Bisericii timpurii. Newton respingea conceptul Sfintei Treimi și-L recunoștea pe Cristos ca mijlocitor divin între Dumnezeu și om, subordonat însă Tatălui care l-a creat. În ochii lui Newton, divinizarea lui Hristos era idolatrie, un păcat fundamental. Aceeași concepție este adoptată până în ziua de astăzi de iudaism. Profund credincios, Newton a înțeles impasul creat de teoriile sale științifice prin felul în care explicau gravitația și natura luminii. Pentru a împăca Biblia cu știința, el a propus o soluție provizorie, deghizând-o inteligent ca o întrebare la sfârșitul cărții sale despre optică, mai degrabă decât să o expună ca o afirmație fermă în cartea sa latină despre gravitație. Să presupunem, a scris el cu prudență, că un nor uriaș invizibil se învârte prin spațiul aparent gol, transmițând gravitația, la fel cum aerul transportă sunet. Acest spirit ipotetic sau eter era, a propus el, compus din particule minuscule care se respingeau unele pe altele, dar atrag atomii materiei obișnuite. Deși erau imposibil de cântărit, văzut sau mirosit, prezența lor ar putea explica modul în care obiectele materiale din Univers sunt legate unele de altele.
Timp de aproape două secole adepții lui Newton au încercat să demonstreze experimental prezența acestui eter nedetectabil care ar justifica matematica gravitației, dându-i realitate fizică. Postulând că ar putea fi afectat de rotația pământului, au pus la punct experimente delicate, în speranța de a-l forța să-și dezvăluie existența. În acest timp, contestatarii lui Newton și-au văzut teoriile care contraziceau mecanica newtoniană infirmate una după alta și au devenit un episod minor al istoriei științei. Căutarea eterului a putut fi abandonată abia după 1905, când Albert Einstein a rescris legile fizicii, arătând că această entitate ipotetică nu era necesară pentru a explica cum funcționează gravitația. Adăugând o a patra dimensiune – cea temporală – spațiului, Einstein a oferit o viziune diferită asupra gravitației. În loc să exercite o forță de atracție, el a explicat că fiecare obiect curbează țesătura spațiului și timpului din jurul lor, formând un fel de puț în care cad alte obiecte, inclusiv fasciculele de lumină. Teoria lui Einstein a fost confirmată de mai mult de un secol de experimente, începând cu unul care implica eclipsa de soare din 1919, în care calea luminii de la stelele îndepărtate a fost schimbată de gravitația intensă a soarelui – exact cu cantitatea pe care o prezisese Einstein.
Ceea ce este comun acestor doi giganți ai istoriei fizicii și a cunoașterii este faptul că amândoi erau, în felul lor, oameni credincioși. Dumnezeul lor însă există și acționează în armonie cu știința.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
“Spion für Deutschland” (English title is “Spy for Germany“) is a very interesting film from many points of view. It was made in 1956, a little more than a decade after the end of the war, and was one of the first films – if not the first – to tell an espionage story from the German perspective. Its director, Werner Klingler, had a tortuous and controversial career. He emigrated to the US in the 1920s and began making films there, returned to Germany in the 1930s and worked under the Nazi regime, and later resumed his career in Germany in the 1950s after an unsuccessful attempt to return in Hollywood. The film is interesting not only as a significant episode in the evolution of German cinema’s approaches to what happened during the war, but also because it is a more than reasonable achievement of action thriller entertainment.
The story begins in the summer of 1944, ten months before the end of the war. Nazi super-spy Erich Gimpel is called to the German General Staff who know they are about to lose the war. This loyal officer is given a last chance mission: to go to the United States to spy on the progress of American research on the atomic bomb and try to prevent its completion. He will team up with Billy Cole, an American deserter willing to collaborate. The two men are landed by a German submarine on the east coast of the United States. Before long, American counterintelligence is on their trail. Cole, an alcoholic, quickly proves to be uncontrollable, while Gimpel, in parallel with the execution of his mission, also finds an unexpected romantic interest.
The film is well written and acted. Erich Gimpel is played with aplomb by Martin Held, as a kind of German James Bond, years before the James Bond movies. Nadja Tiller and Walter Giller play the roles of Gimpel’s girlfriend and his accomplice. The two would marry the same year, 1956, when the film was released. The way Berlin and New York in the final year of the war are presented is also interesting. Berlin looks better and more orderly, nothing seems to predict the destruction to come and the fact that the city will be in ruins in less than a year. New York, on the other hand, is more chaotic, but also more authentic. The perspective is German, very different from American, English or French films. Nothing recalls the Nazi war crimes or the ideology that gave rise to them. In one of the scenes, the words of a scientist participating in the Manhattan project sound like a warning of the last hour before entering the atomic age. The idea is interesting, but the screenwriters and the director did not insist on it too much. The final conversion of the hero is not ideological, but due to the late love story and the realization that for the Germans the war was lost anyway. It’s difficult and perhaps wrong to judge the script from a historical perspective, but also hard to completely ignore it. ‘Spion für Deutschland‘ is a document of the era in which it was made rather than of the era in which its story takes place.
2020 a fost un an de anomalie. Întreaga planetă a părut că se oprește în loc. Viața socială, culturală, economică, personală a fiecăruia dintre noi s-a schimbat drastic aproape peste noapte. Ne-am trezit izolați în case, separați de familii, departe de locurile noastre de muncă sau de divertisment, aflați sub amenințarea unei forte nevăzute care acționa după legi necunoscute nouă până atunci și care păreau inexplicabile chiar și celor care purtau în buzunare cărțile de vizită ale experților. Continuăm să trăim până în ziua de astăzi consecințele Anului Anomalie 2020 și explicațiile exacte a celor prin care am trecut sunt încă la stadiul de ipoteze diverse cu variate ponderi probabilistice. Într-un asemenea an nu este de mirare că și premiile literare au fost influențate. Cartea anului în Franța a fost romanul lui Hervé Le Tellier cu numele atât de potrivit: ‘Anomalia’. Se poate aproape spune că juriile premiilor literare au concurat între ele în a-l include pe listele canditatilor cu cele mai bune șanse de câștig. A fost pe listele candidaților pentru Premiul Goncourt, Premiul Renaudot, Premiul Medici, Premiul Décembre, Premiul pentru roman Fnac și Premiul Wepler. A primit până la urmă premiul cel mai important, cel care poartă numele fraților Goncourt, la 30 noiembrie 2020. Premiul a fost anunțat pentru prima dată în istorie într-o conferință video pe Zoom, anunțul fiind decalat, în solidaritate cu librăriile care au fost nevoite să se închidă din cauza lockdown-urilor. Ediția în limba română a apărut prompt, în 2021, în colecția ‘Anansi contemporan’ a editurii Pandora M, în traducerea Mădălinei Ghiu.
Cine este Hervé Le Tellier? Fără a fi un necunoscut, nu este, sau nu era în orice caz până atunci, printre numele de prim rang ale literelor franceze. Născut la 21 aprilie 1957, este un scriitor, lingvist și al patrulea președinte al grupului literar internațional Oulipo (Ouvroir de Littérature Potentielle, care se traduce aproximativ prin „atelier de literatură potențială”) din care au făcut parte printre alții Raymond Queneau, Georges Perec și Italo Calvino. Acest grup, fondat în 1960, adună scriitori și matematicieni în principal francofoni care caută să creeze lucrări folosind tehnici de scriere cu constrângeri (de exemplu structuri și metrici clasice în poezie precum în sonete, limericks sau haiku, jocuri și combinații literale, etc.). Unul dintre secretele succesului ‘Anomaliei’ este combinația originală dintre literatura populară și formele avangardiste de exprimare literară. Romanul acesta și-ar putea găsi locul în chioșcurile de ‘literatură de aeroport’ dar și în rafturile bibliotecilor literaților amatori de experimente de structură narativă și de limbaj.
Cele trei parti ale romanului împrumută titluri din poemele lui Raymond Queneau. Acțiunea se petrece între februarie și iunie 2021, ușor în viitor față de datele scrierii și publicării cărții. În prima parte numită ‘La fel de negru precum cerul’ facem cunoștință pe rând cu o galerie de personaje ale căror destine le vom urmări de-a lungul întregii povești. Printre ele se află un ucigaș plătit, o expertă în montaj de filme care întreține o legătură amoroasă cu un arhitect faimos mult mai matur decât ea, fetița de șapte ani a unui militar american întors din Afganistan, o avocată specializată în procese intentate marilor concerne, un cântăreț gay nigerian de hip-hop. După lectura a câteva dintre scurtele capitole care introduc personajele înțelegem ce au în comun: cu toții au fost la bordul zborului Air France 006 plecat din Paris, care pe 10 martie 2021 aterizase pe Aeroportul Internațional John F. Kennedy, după ce trecuse printr-o zdruncinare serioasă la trecerea printr-o grupare de nori cumulonimbus de dimensiuni fără precedent. Pilotul avionului se afla la unul dintre ultimele sale zboruri înainte de pensionare și amenințarea unei boli fatale plana asupra sa.
Întotdeauna când printre eroii cărții se afla un scriitor, există tentația asocierii acestuia cu autorul cărții. Printre pasagerii avionului se afla și un scriitor. Victor Miesel, scriitor și traducător, va scrie brusc, după aceasta experiență, dintr-o suflare, un manuscris de carte intitulat ‘Anomalia’, după care se va sinucide. Publicarea postumă a manuscrisului a atras o mare publicitate și recunoaștere publica pentru autorul său decedat:
‘Miesel trăiește din traduceri. Din engleză, rusă și polonă, limba în care îi vorbea bunica în copilărie. I-a tradus pe Vladimir Odoievski, Nikolai Leskov, autori ai secolului al XIX-lea, pe care majoritatea oamenilor nu-i citesc. A ajuns, de asemenea, să facă orice, de exemplu – pentru un festival de teatru – să adapteze Asteptându-l pe Godot în klingoniană, acel limbaj al extratereștrilor cruzi din Star Trek. Pentru a-și păstra reputația fata de bancă, Victor traduce și bestselleuri anglo-saxone distractive, care conferă literaturii un statut de artă minoră, pentru minori. Profesia lui i-a deschis ușa unor editori de renume, daca nu chiar influenți, fară ca însă propriile manuscrise de autor să le treacă pragul.’ (pag. 23)
…
‘Ajuns la Paris, se pune pe scris, ca după dictare, iar mecanica incontrolabilă a acestui tip de scriere îl aruncă într-un abis de angoasă. Această carte va fi intitulată Anomalia și va fi a șaptea a scriitorului.’ (pag. 28)
Trei luni și jumătate după zborul cu perturbații din 10 martie, personajele vor fi, – pe neașteptate și contra dorinței lor -, adunate pentru a se confrunta cu o situație neobișnuită. Se întâmplase un eveniment din categoria celor pe care nimeni nu le poate prevedea, care nu sunt acoperite nici măcar de scenariile cele mai detaliate create de serviciile de informații americane după 11 septembrie 2001. Pe 24 iunie 2021, Air France 006 apare din senin (la propriu) și cere permisiunea de a ateriza la aeroportul JFK. Este identic până la ultima zgârietură cu avionul Boeing 787 și pasagerii săi sunt identici până la nivelul lanțurilor ADN cu cei care zburaseră în martie. Doar că pentru ei timpul scurs între martie și iunie nu există, și nu erau conștienți de faptul că pe Pământ îi așteptau replicile lor identice. Matematicianul Adrian Miller de la Universitatea Princeton, cel care coordonase cu două decenii în urmă elaborarea scenariilor probabilistice ale tuturor evenimentelor posibile este chemat să aplice ‘protocolul 42’ – cel care se ocupa de ‘evenimentul la care nimeni nu s-a gândit’, de Anomalie.
A doua parte a cărții se numește ‘Viața e vis’. Savanții încearcă să descifreze sensul evenimentelor care au loc. Specialiștii în securitate sunt preocupați de pericolele potențiale pentru ordinea publica și socială. Preoți, rabini și imami sunt convocați pentru a descifra semnificația spirituală a evenimentului. Politicienii doresc să limiteze daunele potențiale pentru carierele lor. Președinții lumii colaborează cum doar în cărți se poate întâmpla. Avem de a face cu o trecere neautorizată între lumi paralele? De un ‘bug’ sau de o copie executată de vreun hacker cosmic?
‘Adrian Miller bombaie un “nu” inaudibil. … După câte știe el, niciunul dintre evenimentele prevăzute prin protocoalele “probabilității limitate” nu a perturbat vreodată traficul aerian: nici sosirea extratereștrilor, căreia îi sunt alocate trei protocoale – “Întălnire de gradul trei”, “Războiul lumilor”, “Intenție necunoscută” – de fiecare data cu o duzină de variante, inclusiv Godzilla …; nici invazia aeriană a zombilor și altor vampiri – sau a oricărei epidemii aerobe fulgerătoare, cum ar fi febra hemoragica de tip Ebola sau un coronavirus – prevăzută în alte cinci protocoale; în ceea ce privește ipoteza unei inteligențe artificiale malefice care să preia controlul traficului – indiferent daca acționează autonom, protocol 29, sau ghidat de la distanță de o putere străină, protocol 30 -, asta nu s-a întâmplat încă, cu toate că e din ce în ce mai plauzibil.’ (pag. 126 – 127)
Ipoteza cea mai tulburătoare care este luata în considerație de eroii cărții este cea a existenței virtuale. Dacă existentele noastre sunt doar instanțe virtuale ale unor programe create de inteligențe mult superioare? Sau poate că ‘Viața e vis’ precum în piesa de teatru a lui Pedro Calderon de la Barca lansată în 1635 sau în poemul ‘The Waste Land’ al lui T.S. Eliot? Filosoful Michael Strevens subliniază în cartea sa ‘The Knowledge Machine’ că știința rezolvă disputele prin observații și experimente repetate. Strevens numește angajamentul oamenilor de știință față de datele empirice „regula de fier a explicației”. În mod ideal, regula de fier produce relatări durabile și obiectiv adevărate despre lume. Interpretările recentelor descopriri ale mecanicii cuantice pun sub semnul întrebării însuși conceptul nostru de realitate. Hervé Le Tellier exprimă această dilemă prin intermediul gândurilor personajelor sale:
‘Faptul că nu-mi place cafeaua face parte din programul meu? Și mahmureala mea de ieri, când m-am transformat într-un burete îmbinat cu tequila, este și ea simulată? Daca un program dorește, iubește și suferă, care sunt algoritmii iubirii, ai suferinței și ai dorinței? Sunt programată să mă înfurii când aflu că sunt un program? Până la urmă am liber arbitru? Totul este planificat, programat, inevitabil? Ce doză de haos este inclusă în această simulare? Există măcar haos? Nu avem nicio modalitate de a demonstra că nu, of, de fapt, că nu suntem într-o simulare?’ (pag. 197)
Imposibilitatea de a demonstra experimental sau prin intermediu logicii științifice existența lumii reale este o constantă filosofică împărtășită de multe curente de gândire. Eroii cărții decid să lase realitatea – care o fi ea – să decidă destinele personajelor. Fiecare dintre pasagerii zborului Air France – denumiți Pasager Martie și Pasager Iunie -, se vă confrunta cu replica sa. Rezultatul este o serie de mini-nuvele în care aceștia vor trebui să decidă problemele legate de viață și de moarte, de dragoste și infidelitate, de confruntările cu o boală care nu iartă în stadii diferite, de decizia legata de legătura cu cei pentru care timpul nu a fost fragmentat. Aceasta este esența celei de-a treia parti care are titlul ‘Cântecul neantului’. Rezultatele confruntărilor vor fi foarte diferite. Doi ucigași plătiți ducând o viață dublă nu vor putea împărți același spatiu. O legătură sentimentală aflată pe cale de destrămare devine un patrulater amoros. Copiii în schimb vor fi fericiți să găsească parteneri de joaca de aceiași vârstă și cu aceleași preocupări, iar cântărețul își va folosi dedublarea pentru a crea un duo și a-și amplifica succesul. Doar moartea poate decide că o confruntare a cuplurilor nu mai este necesara. Pentru pilotul atins de o boală incurabilă fracturarea timpului oferă doar o amânare. Scriitorul care se sinucide își regăsește existența fizică, dar opera care l-a făcut celebru nu fusese în fapt scrisă de el.
Traducerea acestei cărții a fost în unele locuri o provocare pentru Mădălina Ghiu. S-a achitat în general cu succes, adăugând note de subsol acolo unde dificultățile erau insurmontabile. Singura mea rezervă ar fi legată de conținutul unor note explicative – de exemplu cea care se refera la ‘acțiunea afirmativă’.
‘Anomalia’ lui Hervé Le Tellier începe ca un thriller politic, continuă ca un roman de anticipație, și se sfârșește ca o meditație asupra continuității timpului, a raporturilor dintre realitate și existența virtuală, a legăturii scriitorului cu opera sa și cu destinul propriu în posteritate. Hervé Le Tellier încheie cartea cu o caligramă pe ultima pagină. Ultima propoziție lasă cititorului un fel de temă de casă – o muncă de interpretare creativă. Literele, în număr descrescător, dispar din pagină în timp ce lățimea rândurilor scade până când rămâne un singur caracter. Este o invitație adresată cititorilor de a restabili un text absent. La o întălnire cu traducătorii săi, Hervé Le Tellier a vorbit pe larg despre pagina finală. Confirmând existența unui text subiacent, autorul a refuzat să-l facă cunoscut, preferând să lase pe seama cititorilor și traducătorilor să-l reconstituie. Varianta în limba română o face în mod interesant și urmând intențiile autorului, ceea ce invită la reflecție dincolo de actul însuși al lecturii. Este încă un motiv pentru care această carte fascinantă merită să fie citită.
‘L’argent des autres’, Christian de Chalonge‘s movie, was one of the best films of 1978 in France, enjoying box-office success and receiving the two most important Cesar awards – for the best film and for the best direction. It is a political thriller inspired by two famous cases in France from the early 1970s, adapted from a novel by Nancy Markham, but the screenwriters (including the director and author of the novel) chose to remove any direct political allusion from the text. It is possible that the subject was still too recent and so well known to the public that direct references were unnecessary. At the end of the day, I think this decanting has done the film good for posterity, giving it a more general meaning and a still acute actuality 45 years after its making.
Henri Rainier is a bank clerk. Important enough to enjoy a generous salary, unimportant enough that his decisions are made only after he receives – over the phone in most cases – the approval of his superiors. He is a rather oblivious guy in appearance, very normative and dedicated to the system in which he operates. One of his daughters mocks him for the gray suits and black ties he wears at all hours and in all circumstances. His career is cut short the day he is fired, accused of not being vigilant enough and approving unsecured loans to a dubious tycoon. In a few minutes he is literally thrown into the street, with two boxes of personal belongings in his arms. Rainier decides not to give in, he knows he is innocent and will fight for his personal prestige and to regain his position in the bank. On his side are only his beautiful wife, a trade union activist and a lawyer. The entire banking system is against him. Gradually, he discovers that he had been chosen as a scapegoat to cover up a Ponzi scheme that was siphoning off the savings of hundreds or thousands of small bank customers. If the topic sounds familiar and pulled from last night’s news, that’s because this kind of fraud has been around for about as long as banks have been around. A theme, unfortunately, always current.
The sets play an important role in creating the atmosphere of the film and at the same time give it a retro feel. Vast file archives rooms have been replaced in recent decades by the memories of computer systems, but the bank buildings, with their impressive arcades, endless corridors, and massive, intimidating furniture, have remained just as crushing compared to human dimensions. The counterpoint is the futuristic setting in which the labor recruitment agency is placed, taken as if from a Kubrick film. The Kafkaesque predicament of the innocently accused hero, battling a system that seeks to annihilate him, is amplified by the shrill, unsettling music. Jean-Louis Trintignant, with his minimalist restraint and ambiguity is perfect as Rainier. I can only regret that Catherine Deneuve was not given more consistent lines, reducing the character to a luminous but insufficiently defined presence. On the other hand, Claude Brasseur and especially Michel Serrault are excellent in the roles of those who try to cover up their crimes by framing an innocent man. The ending leaves us to understand that even after the justice had its say, the main culprits remain unpunished and the real losers remain uncompensated. The system will remain the same.
I decided to see ‘Basse saison‘ primarily because of the presence in the cast of Emmanuelle Devos, an actress I admire enormously. I don’t think I’ve ever seen before a film directed by Laurent Herbiet, but he has a good record as a screenwriter, having written the scripts for the last three films of Alain Resnais, to whom this film is dedicated. I’m assuming that the filming was done during the pandemic. The film was released straight to television in late 2021. I’m generally pretty circumspect about feature-length fiction films that aren’t released theatrically, but I had and a few pleasant surprises when the low-character drama or comedy format and the minimalist approach imposed by the economics of filming for television suited the subject matter. In the case of ‘Basse saison‘, however, my fears turned out to be somewhat justified.
Carole and Richard are a couple in their 50s for whom almost everything seems to be going wrong. They are financially ruined and forced to live in his parents’ vacation apartment during the off-season. Richard’s attempts to sell such apartments as a real estate agent fail. Their marriage seems to be at an impasse and the stormy winter weather with rain, wind and cold doesn’t seem to do anything to improve morale. At the moment when Carole seems determined to climb the balcony to kill herself, Anthony appears in the story – a small gangster with an injured leg who turns out to be an old friend of Richard’s. Pursued by other villains, he proposes to the couple to recover some money from a house. In other words – a burglary. The proposal seems dubious, but the two have nothing left to lose, so they accept it. When everything goes wrong, is there room for life to go worse? Those who see the film will find out.
The idea would not be bad, and many comedies of this kind are based on the involvement of novices in robberies and conflicts between gangsters in which it is their ineptitude that saves them and is the main source of humor. The realization, however, is quite sloppy, especially at the level of details, and that makes the whole story a bit unbelievable. Emmanuelle Devos can do no wrong, and Eric Caravaca and Simon Abkarian are more than acceptable comic partners. The cinematography is excellent and the ‘winter by the sea’ atmosphere comes across the screen well. ‘Basse saison‘ is not great but neither a film to be avoided if you want to spend an hour and a half of light entertainment.
I’ve been looking forward to watching ‘Reste un peu‘, Gad Elmaleh’s semi-documentary and semi-autobiographical film ever since I saw some interviews and debates on the francophone televisions on the occasion of its release on screens in France a few months ago. The French Film Festival has now given me the opportunity to see the film and my expectations have been largely confirmed. Gad Elmaleh tackles the conversion of a Jewish character to Christianity, one of the most delicate themes of cinema with Jewish subjects, a theme that carries a painful historical charge and which, if not approached with a deep understanding of the subject, with delicacy and humor can easily fall into melodrama, stereotypes and other forms of bad cinema. The subject is present in films like ‘Fiddler on the Roof’ by Norman Jewison or in some of Woody Allen’s New York period films. In fact, it doesn’t take much imagination to picture Gad Elmaleh, the film’s hero, as a Woody some 40 years later, living out his dilemmas in a family of Sephardic rather then Ashkenazi Jews, in Paris’ Marais instead of Manhattan.
Actor/Stand-up-ist Gad Elmaleh stars as actor/stand-up-ist Gad Elmaleh who returns to Paris to visit his parents after several years of trying his luck in America. The roles of the parents are played by Gad Elmaleh‘s parents (the father is a professional actor, the mother is not). The joy of the reunion and family harmony are disturbed by the mother’s discovery, in her son’s luggage, of a statuette of the Holy Virgin. The parents’ worst fears are confirmed: their son is quite advanced on the path of conversion to Catholicism. It is not a typical conversion (are there typical conversions?) but on a Path strewn with many hesitations and doubts that seems to have been triggered from childhood by the ban on entering churches in the cosmopolitan and multi-ethnic Casablanca and by the fascination for Saint Mary. We will follow the winding spiritual path of the hero in the last weeks before the big event, a path sprinkled with discussions with relatives, friends, priests, monks and a nun, a rabbi and a rabbi woman. Almost all of them play the roles of their own characters, including the liberal rabbi Delphine Horvilleur, an impressing and charming figure in French Judaism. Gad’s parents are formidable. The only role “played” is that of the Orthodox rabbi, entrusted to a documentary director friend. The impression is of authenticity and freshness.
How should we watch ‘Reste un peu‘? From a secular and relaxed perspective, it can be considered a pseudo-documentary with an autobiographical note and with a lot of irony mixed with tenderness towards the two beliefs between which the character oscillates. Criticisms of religious establishments are not systemic but anecdotal. However, those involved in one or another of the religions will find – if they look for – reasons to be upset. To create a film with such a theme without offending anyone is ‘Mission impossible’. Like some of the Christian saints, Gad goes through a period of temptation, and how he will endure (or not) is interpreted very differently by the two faiths. Intentions are the best, and the hero of Gad Elmaleh‘s film faces temptation using detachment and humor as his main weapons. Filmgoers must resist the temptation to take the subject matter more seriously and humorlessly than the author did.
Fascinația mea pentru Saturn datează de pe la vârstă adolescenței. S-ar putea că interesul să-mi fi fost stârnit de lectura unei mini-monografii despre Francesco Goya, care avea pe copertă o reproducere a picturii ‘Saturn devorându-și fiul’, pe care multe decenii mai târziu aveam să o văd la Muzeul Prado. Tabloul este o replică pe pânză a uneia dintre cele 14 ‘picturi negre’ picate de Goya între 1819 și 1823 pe pereții ‘Vilei surdului’ în anii crepusculului său. El interpretează mitul grec al titanului Cronos (cunoscut sub numele de Saturn în mitologia romană) care îl mănâncă pe unul dintre descendenții săi. Temându-se de o profeție a Gheii, care prezisese că va fi detronat de unul dintre copiii săi, Saturn i-a mâncat pe fiecare dintre ei la naștere. Pasiunea pentru astronomie îmi fusese însă sădită cu ani înainte, în copilărie. Am fost unul dintre ‘copiii eclipsei’, adică unul dintre cei care, înarmat cu ochelari speciali sau sticle fumurii, au urmărit la orele școlii eclipsa totală de soare de la 15 februarie 1961. De atunci ochii îmi sunt îndreptați foarte des (prea des, zic unii și unele) spre cer. Iar Saturn, una dintre planetele gigantice ale sistemului nostru solar, continuă să furnizeze subiecte de observații, dispute, admirație.
Bolta cerească era pentru omenire unul dintre puținele repere stabile într-o lume plină de mistere și de pericole. Nu era o lume încremenită, dar periodicitatea temporală a dinamicilor stelare a fost înțeleasă ca destul de stabilă pentru a alcătui calendare, a numi constelațiile după zeii eterni ai Olimpuluir și a lega destinul oamenilor de stelele sub care s-au născut. Planetele mari, inclusiv Saturn, a șasea planetă a sistemului solar, au fost vizibile dintotdeauna, dar existența inelelor a fost bănuită doar începând cu secolul al XVII-lea. Galileo Galilei a fost primul care a observat inelele lui Saturn în 1610, folosind telescopul pe care îl inventase și-l construise, dar nu a putut să le identifice ca atare. El i-a scris ducelui de Toscana: „Planeta Saturn nu este singură, ci este compusă din trei părți, care aproape se ating și nu se mișcă și nu se schimbă niciodată una față de cealaltă. Sunt aranjate într-o linie paralelă cu zodiacul și cel din mijloc (însuși Saturn) este de aproximativ trei ori mai mare decât cele laterale”. El a descris inelele ca fiind „urechile” lui Saturn. Saturn își modifică însă înclinarea axei de rotație, iar în 1612 Pământul a trecut prin planul inelelor și acestea au devenit invizibile. Mistificat, Galileo a remarcat: „Nu știu ce să spun într-un caz atât de surprinzător … Și-a înghițit Saturn copiii?”. Și mai derutant a fost când inelele au devenit din nou vizibile în 1613. Mitul lui Saturn va reveni sub alte forme pentru a explica fenomenele legate de misterele planetei. ‘Urechile’ aveau să se transforme în inele în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când Christopher Wrenn, devenit profesor de astronomie la Colegiul Gresham din Londra, a emis ipoteza existenței unui inel, iar olandezul Christiaan Huygens a perfecționat-o, propunând modelul inelelor multiple. Confirmarea a venit când Roger Hooke, profesor de geometrie la același colegiu, a observat cu instrumente mai perfecționate inelele și a remarcat culorile lor diferite.
Inelele lui Saturn au continuat să ofere și în secolele următoare un frumos capitol de istorie a științei, în care modelele teoretice au fost permanent îmbunătățite, validate sau înlocuite conform rezultatelor observațiilor științifice făcute cu telescoape terestre și în ultimele decenii de sondele spațiale. În 1787, Pierre-Simon Laplace a demonstrat că un singur inel solid uniform ar fi instabil și a sugerat că ar fi vorba despre un număr de inele solide. În 1859, James Clerk Maxwell a demonstrat că niciun inel solid neuniform, multiple inele solide sau un inel fluid continuu nu ar fi stabile, ceea ce indică faptul că inelele trebuie să fie compuse din numeroase particule mici, toate orbitând independent în jurul lui Saturn. Studiile spectroscopice ale inelelor care au fost efectuate independent, în 1895, de James Keeler de la Observatorul Allegheny și de Aristarkh Belopolsky de la Observatorul Pulkovo au arătat că analiza lui Maxwell a fost corectă. Au urmat apoi sondele spațiale Pioneer 11 și Voyager 1 și 2. Cele șapte inele sunt numite alfabetic în ordinea în care au fost descoperite: A și B în 1675, de Giovanni Domenico Cassini, C în 1850, de William Cranch Bond și fiul său George Phillips Bond, D în 1933, de Nikolai P. Barabahov și B. Semeikin, E în 1967, de Walter A. Feibelman, F în 1979, de Pioneer 11, și G în 1980, de Voyager 1. Cele mai recente informații datează din luna februarie a acestui an și provin de la telescopul spațial Hubble. Acesta și-a îndreptat obiectivul spre Saturn după 14 ani de pauză în observații. La fel ca Pământul, datorita înclinării sale, Saturn are patru anotimpuri. Cu toate acestea, deoarece Saturn este mai îndepărtat în sistemul solar și are o orbită mult mai mare în jurul Soarelui, fiecare anotimp durează aproximativ șapte ani pământeni. Când inelele planetei se înclină spre soare, planeta trece printr-un echinocțiu, creând linii misterioase, cunoscute sub numele de spițe, care pot fi observate pe inelele sale. Aceste spițe vor deveni și mai proeminente pe măsură ce emisfera nordică a planetei se apropie de echinocțiul de toamnă, a cărui dată este 6 mai 2025. Natura lor nu este complet elucidată. Savanții de la NASA presupun, dar aceste supoziții vor trebui să fie confirmate de observații, că este vorba despre fenomene electromagnetice asemănătoare celor care creează aurorele boreale în regiunile cele mai nordice ale Terrei. „Câmpurile magnetice planetare interacționează cu vânturile solare, creând un mediu încărcat electric”, după cum estimează aceștia.
Fotografiile transmise în ultima jumătate de secol de sondele și telescoapele spațiale indică faptul că, dacă nu ar fi inelele, Saturn ar fi una dintre cele mai plictisitoare planete ale sistemului solar. Câte o furtuna de formă hexagonală și niște cicloane reci apar la polii planetei – dar suprafața sa este netedă și îi lipsește strălucirea benzilor colorate ale lui Jupiter, roșul ciupit al lui Marte, albastrul picant al lui Neptun, întunericul sufocant al lui Venus. Până și Luna pare să fi avut un trecut mult mai interesant, dovedit de cicatricile de pe suprafața sa. Esența misterului lui Saturn constă în istoria inelelor sale. Geneza exactă este încă neelucidată. Știm sigur doar că evenimentele au avut loc în ultimele 4,5 miliarde de ani. Despre ceea ce s-a întâmplat în acest răstimp, opiniile experților diferă. Ei se împart în două tabere. Primul grup sugerează că inelele lui Saturn sunt primordiale – adică s-au format împreună cu planeta în urmă cu mai bine de patru miliarde de ani. Celălalt grup suspectează că inelele sunt mult mai tinere, formate în ultimele câteva sute de milioane de ani. Conform acestei teorii, inelele sunt atât de tinere, încât, dacă dinozaurii ar fi avut un program de observații spațiale, ei ar fi văzut un Saturn fără inele prin telescoapele lor.
Ambele teorii au argumente solide și puncte slabe, și aceasta indică, poate, că soluția completă a misterului nu se află în posesia niciuneia dintre tabere. Deși sunt separate în timp de miliarde de ani, ambele povești au ceva în comun: un cataclism. Formarea inelelor a necesitat distrugerea unui obiect de gheață – o cometă, poate, sau o lună a lui Saturn. Cumva, acel obiect a ajuns prea aproape de Saturn, iar gravitația planetei l-a sfâșiat în nenumărate cioburi de gheață. O mică parte din aceste cioburi sunt mai mari decât casele; altele sunt infinit de mici. Cele mai multe sunt făcute din gheață de apă strălucitoare, curată, dar o bandă din inele este puțin mai întunecată. De-a lungul timpului, acele rămășițe distruse s-au organizat în sistemul de inele pe care îl vedem astăzi, care se întinde pe o lungime de aproximativ 300 de mii de kilometri, dar care are doar aproximativ 10 metri grosime. Teoria „inelelor vechi” susține că acel cataclism a avut loc în primele zile ale lui Saturn. Este mai probabil ca un obiect să fi intrat în zona gravitațională a unei planete în timpul tinereții Sistemului Solar. O versiune a acelei teorii sugerează că planetele gigantice nu s-au născut acolo unde le vedem astăzi; mai degrabă, au migrat în locațiile lor actuale și au declanșat o cascadă de fenomene de instabilitate printre obiecte mai mici care au ajuns să fie aruncate peste tot ca bile de biliard cerești. În timpul haosului copilăriei sistemului solar, nu ar fi fost greu pentru un corp înghețat să ajungă să pună un inel în jurul lui Saturn. Teoria „inelelor vechi” explică, de asemenea, cum unele dintre lunile lui Saturn s-au format din inele rupte care s-au răspândit suficient de departe de planetă, pentru a forma aglomerări solide. Prin urmare, unele dintre lunile care plutesc astăzi lângă marginile inelelor sunt făcute din același material. Problema este că inelele de gheață par prea albe sidefate, sau în alte cuvinte prea curate, pentru a fi vechi de miliarde de ani. Acesta este un contraargument pe care se concentrează tabăra „inelelor tinere”. După aproximativ patru miliarde de ani de ploaie cosmică ar trebui că inelele lui Saturn să arate la fel de murdare și neimpresionante ca acelea ale lui Jupiter. Dar dacă, în loc să zdrobească un obiect captat, Saturn și-ar fi distrus una dintre propriile luni? Două teorii recente sugerează că – la fel cum Goya a descris în tabloul său – Saturn, de fapt, și-a devorat unul dintre copii. Prima teorie, propusă în 2016, sugerează că, în urmă cu aproximativ o sută de milioane de ani, sistemul de sateliți ai lui Saturn a ajuns într-o poziție în care gravitația soarelui a împins lunile interioare pe orbite care se ciocneau, care în cele din urmă au fixat un inel de resturi în jurul planetei. Această teorie explică, de asemenea, suprafețele aparent netede, deci recente, ale mai multor luni saturniene, deoarece evenimentul de formare a inelelor le-ar fi distrus pe unele și le-ar fi făcut să se reformeze pe altele. A doua teorie, recentă, de la sfârșitul anului 2022, dă vina formării inelelor pe megaluna Titan a lui Saturn, care se îndepărtează încet de planeta natală. Cu câteva sute de milioane de ani în urmă, exodul cu mișcare lentă al lui Titan l-a pus în rezonanță gravitațională cu o lună ipotetică, pe care oamenii de știință o numesc Crisalis. Drept urmare, Crisalis a fost aruncată spre Saturn și pulverizată într-un inel.
Viitorul va confirma una dintre teorii sau va genera teorii noi, bazate pe observațiile instrumentelor din ce în ce mai perfecționate și chiar pe călătorii în spațiul planetei gigantice. Este pusă la încercare noțiunea confortabilă de permanență cosmică. Stelele explodează, meteoriții străbat cerul, și nici măcar peisajul planetelor nu este imuabil. Este deci posibil ca una dintre cele mai cunoscute priveliști ale sistemului solar – magnificele inele ale lui Saturn – să nu fi arătat întotdeauna în acest fel. De fapt, nu este numai posibil, ci este sigur. Chiar și inelele lui Saturn de astăzi, oricare ar fi originea lor, se dispersează. Subțierea lor este măsurabilă și măsurată. Peste multe milioane de ani, ele vor dispărea complet. Sau vor avea loc alte fenomene cerești care, poate, vor da naștere unor inele noi. Omenirea va continua să aibă ochii îndreptați spre ceruri, și unii dintre noi vor începe să devină o parte din etern mișcătoarea boltă.
P.S. Exact când scriu acest articol primesc o știre despre expoziția temporară ‘Cerul în mai multe lungimi de undă’, care se deschide începând cu data de 21 martie 2023, ora 14.00, la București, la Observatorul Astronomic „Vasile Urseanu” (Bd. Lascăr Catargiu, nr. 21). Vizitatorii vor putea vedea imagini ale cerului în mai multe tipuri de lumină: raze-X, infraroșu, radio, ultraviolet și gamma și înțelege cum ar arăta bolta cerească dacă am avea ochi sensibili la tipurile respective de lumină, precum și ce feluri de obiecte s-ar vedea. În expoziție sunt folosite imagini luate de telescoape spațiale și terestre, mozaicuri de imagini, toate proiectate pe bolta cerească pentru a ne arăta cum s-ar vedea cerul. De asemenea, vor fi explicate toate tipurile de lumină, cum se produc, cine le emite și se va face o incursiune în spectrul electromagnetic, adică în toate tipurile de lumină care există în Univers. Expoziția va putea fi vizitată până pe data de 30 septembrie 2023, de marți până sâmbătă, între orele 14.00–22.00 (duminică și luni închis).
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
