‘The Nice Guys‘ (2016) is one of the few directorial experiences of Shane Black, best known as the screenwriter of some of the most successful films and especially action comedies of Hollywood in the last 36 years. And here he is the co-author of the script, so we can assume that we owe a lot of it to him for the quick pace, the situations and verbal comedy well combined with the story and the introducing of yet another couple of heroes of the genre that we are likely to meet in upcoming movies.
Jackson Healy and Holland March are two flawed detectives in a polluted city. The city is Los Angeles, the year is 1977, and the metropolis is air-polluted (LA’s smog was world-famous, with news bulletins some days recommending avoiding outdoor activities before 6 p.m.) and culturally polluted by the invasion of pornography which threatens to spread over Hollywood as well. Healy deals with protecting young women and girls by any means (meaning ANY means), and March with dubious investigations, including the search for either a husband whose funeral urn is on the shelf or a porn star whose death has been announced two days before. But if wifey or auntie pay well, why not? March is also an alcoholic and seems depressed following the death of his wife a year ago, a death for which he feels guilty. His luck is Holly, his 13-year-old teenage daughter, beautiful and intelligent enough to compensate for the father’s clouded mind. The two detectives clash (including a broken bone) at first, but later they make a great pair, actually a trio if you count Holly, investigating the disappearance of a girl involved in the making of the dead star’s latest film. Before long hitmen, the Department of Justice, the pornography and polluting automobile industries will be on a rampage to thwart the investigation and eliminate the detectives.
The story seems quite complicated, but Shane Black knows how to write a plot well where everything that happens is improbable and still seems logical to watch. The two main characters get along wonderfully after they clear up their initial misunderstandings and have the important quality to fall on their feet from any height. The stunt people list is twice as long as the actors list, and I think that says a lot. Ryan Gosling and Russell Crowe are two actors who each can carry a movie. Together they make a wonderful pair and the ‘chemistry’ between them seems perfect, a fact also proven by some dialogues that seem improvised and are among the funniest. The real star of the film, however, is Angourie Rice, another very beautiful and very talented actress coming to Hollywood from Australia. She was 15 years old when she filmed ‘The Nice Guys‘ and played the role of a 13-year-old girl. I hope that her future career will live up to the potential shown in this film. Kim Basinger also appears in the film, in a sort of opposite role to what she has done in other LA gangster movies. The music takes us back to the atmosphere of the 70s, although some compositions are original. Shane Black turns out to be an excellent director as well, and I don’t know if I prefer him to use his time in the future to write scripts or direct movies. I seldom wish for a movie to have a sequel but this is the case with ‘The Nice Guys‘.
‘Stavisky‘ (1974) is Alain Resnais‘ most successful film with the public, which may be partly due to the fact that it’s one of his most accessible films, but mostly to the exceptional cast led including Jean-Paul Belmondo. For him, the role of Serge Alexandre Stavisky is one of the most complex and serious of his career, a role in which he is brilliant without abandoning the personal charm that built his fame. It was also one of the cases where the critics did not quite agree with the audience, as Resnais‘s elegant and colorful vision did not match the political approach and social criticism that they expected from a film that recreated one of the famous cases of French history, a time when the Third Republic was closer than ever to an economic catastrophe and a coup d’état. In the perspective of the 50 years that will soon be celebrated since the release of the film, we can appreciate that Resnais‘ bet on the complexity of the character and his relations with the surrounding society was won, at least from an artistic point of view.
As this is a film by Alain Resnais, we are not surprised if the story is not told linearly. The narrative structure seemed very modern to me, and then I realized that it is almost identical to that of ‘Oppenheimer’, one of the blockbusters of 2023, with three narrative planes: the testimonies from the Stavisky Case investigation that generate flashbacks related to the events set in the final months of the hero’s career and life, which are in turn interrupted by flashbacks to the period of the 1920s in which his first adventures and encounters with the law had taken place. The portrait of Stavisky is drawn gradually and it is a complex portrait. Apparently in 1933 he was at the peak of his glory, living an exuberant lifestyle together with his beautiful wife, Arlette, surrounded by politicians, bankers, nobility and men of the law, some of whom were his cronies or bought by him, and at the same time he was known in artistic circles as a patron of the arts and especially of the theater. But everything was based on a series of scams, pyramid schemes facilitated by the years of inflation due to the great global economic crisis. His social position means that he is surrounded by friends, false friends, but also enemies waiting for the moment to destroy him. There is a scene in ‘Stavisky‘ where the hero reveals his vulnerability. Without ever telling him directly, his political and business enemies spread rumors about his ethnic origin – he was second generation in France and son of Jewish immigrants from early 20th century Tsarist Russia. Citizen Stavisky throws in the face of the interlocutor his identity card, his voter card and his invalid card, a proof that he had fought at the front in the Great War and had been wounded for France. In the eyes of many of those around him and part of the press, however, he remained a ‘meteque’.
Jean-Paul Belmondo is terrific as Stavisky. Nonchalance and bravado characterized him until the last moments of his life. The mystery of his death is not resolved in the film. Suicide or assassination? We’ll probably never know. His wife is played by Anny Duperey, and his friend Baron Jean Raoul is played by Charles Boyer in the penultimate role of a formidable career. In parallel with the main plot, a secondary plot follows the period of Leon Trotzky’s stay in France as a political refugee after fleeing Stalin’s Soviet Union. Stavisky and Trotzky never met, and their destinies represent two poles of the possible destinies of Jewish émigrés from what had been the tsarist empire, two men who choose opposite paths: one takes advantage of the system and climbs the capitalist social and economic hierarchy, the other plans and acts to destroy it. I also noticed in the cast Silvia Badescu, a beautiful and talented actress born in Romania who had a surprisingly short career, Michael Lonsdale, an actor I love who never disappointed and Gérard Depardieu at the beginning of his career, proving in just one scene his huge talent. The film’s score is composed by Stephen Sondheim, one of only two films for which he composed an entire soundtrack (the other being Warren Beatty’s ‘Reds’) and it contributes, along with Sacha Vierny‘s cinematography and Jacqueline Moreau‘s costume design, to the sophisticated and sumptuous look of the film. Befitting the hero and befitting the ambitions of Alain Resnais.
‘Gemma Bovery‘, Anne Fontaine‘s 2014 film enchanted me. What could be the cause? The presence in the male lead role of Fabrice Luchini, one of my favorite French actors and possessor of the most perfect diction of anyone who spoke or speaks French on screen? The sex appeal of the English actress Gemma Arterton, under whose spell some of the men in the film fall but, I think, many of the viewers as well? The clever screenplay, which glosses over Gustave Flaubert’s famous novel in a story that combines fascination with literature with questions about the ages of love and the dangerous flirtation between fantasy and reality? Each of these would be reason enough, the combination of them I could not resist.
Martin Joubert, who also takes on the role of off-screen storyteller, tried his luck in Paris as a book publisher, but without success, so he returned to Normandy to practice the noble profession of baker, taking over the inheritance of his father’s shop. However, the passion for literature remains in his heart and ‘Madame Bovary’ is one of his favorite books. When an English couple from London moves in next door, when their names are Gemma and Charlie Bovery, and when the woman is of fascinating beauty and seems as bored and looking for romantic escapes as the heroine of Flaubert’s book, Martin associates reality with fantasy in literature. Love for the much younger woman, of course, has no chance and can only be expressed, perhaps, through the erotic kneading of dough in the preparation of delicious loaves. Or maybe Martin can somehow influence the fate of the young woman? Because in the book, Madame Bovary ends tragically. The expression ‘life imitates literature’ takes on a new and unexpected meaning in this film.
Fabrice Luchini is more formidable than ever, if such a thing is possible. As much as I dislike the use of off-screen voiceover, I’m ready to accept it whenever the reader is Luchini. It seems that I have already seen Gemma Arterton in a few films, including one in the James Bond series, but nowhere does she get the opportunity to play such a role, in which she radiates beauty and vulnerability. The script is sensitive and intelligently written and two successive endings reserve surprises of the good kind. The feminist theme is presented discreetly. The men in this story hurt Gemma, perhaps unintentionally, perhaps out of love. The camera enjoys the Normandy summer light and heat. For those who have not seen ‘Gemma Bovery‘, I recommend the experience without hesitation.
Eu: ChatGPT, te rog scrie o telenovelă despre consiliul de administrație al unei companii de Inteligență Artificială care își demite CEO-ul, apoi îl repune în funcție, apoi o parte din consiliu este concediată! Toate acestea trebuie să aibă loc în 5 zile.
ChatGPT (după câteva secunde): Aici este. Se numește „A doua venire a lui Sam Altman stârnește noi temeri despre Apocalipsa AI”.
Dialogul este imaginar. Dar posibil. Ce s-a întâmplat cu câteva zile în urmă la OpenAI pare însă, într-adevăr, o telenovelă. Să analizăm. Titlul articolului propus de ChatGPT în dialogul imaginat este real, preluat de la unul dintre articolele dedicate subiectului, de revista WIRED.
Faptele. Vineri 17 noiembrie, consiliul de administrație al lui OpenAI l-a concediat pe co-fondatorul și directorul executiv (CEO) Sam Altman, declarând că nu mai are încredere în el, deoarece „nu a fost în mod constant sincer în comunicările sale cu consiliul de administrație, împiedicându-l pe acesta să-și exercite responsabilitățile”. Nu au fost oferite exemple ale acestui presupus comportament și aproape nimeni de la companie nu a știut nimic despre concediere până chiar înainte că aceasta să fie anunțată public. CEO-ul Microsoft, Satya Nadella, și alți investitori nu au primit nicio notificare prealabilă. Cei patru directori, reprezentând majoritatea consiliului de administrație format din șase persoane, l-au exclus și pe președintele lui OpenAI, Greg Brockman, din consiliu. Brockman și-a prezentat imediat demisia, în solidaritate cu Altman. La scurt timp după ce a fost concediat, în aceeași vineri, Altman a postat pe X (fostul Twitter) că a „adorat” timpul petrecut la OpenAI, perioadă care a fost „transformatoare” pentru el. Microsoft, cel mai mare investitor al lui OpenAI, a anunțat rapid că l-a angajat pe Altman să conducă cercetarea AI, împreună cu Brockman. La începutul săptămânii următoare, peste 700 dintre cei 770 de angajați ai companiei au semnat o scrisoare prin care solicitau consiliului de administrație să demisioneze și, de asemenea, să-l reintegreze pe fostul director executiv. Dacă ultimatumul lor nu era îndeplinit, ei amenințau că îl vor urma pe Altman la Microsoft, care se oferise să-i angajeze pe toți. În trei zile, doi directori temporari au fost numiți succesiv la conducerea firmei, doar pentru a renunța în scurt timp. Până marți seara, Altman era din nou la cârmă. Lui urmează să i se alăture un consiliu recent reconstituit, care va include figuri noi, precum fostul co-CEO Salesforce, Bret Taylor, și fostul secretar al Trezoreriei SUA, Lawrence Summers. Nadella, șeful lui Microsoft, și-a exprimat, de asemenea, dorința de a fi ținut la curent, având în vedere investiția substanțială a lui Microsoft în OpenAI, spunând că nu mai vrea „surprize”. S-ar putea să vedem un reprezentant al lui Microsoft alăturându-se consiliului la un moment ulterior.
Cine este Sam Altman? Are 38 de ani și a fost considerat un copil-minune al tehnologiei înainte de a termina școala primară. A crescut în statul american Missouri, unde, la vârsta de opt ani, a primit primul său computer și a învățat rapid nu doar cum să-l folosească, ci și cum să-l programeze. Altman a urmat școala primară la St. Louis și a declarat pentru The New Yorker, într-un interviu din 2016, că computerul l-a ajutat să se împace cu sexualitatea lui (este în mod deschis gay) și să comunice cu părinții săi în perioada adolescenței sale. S-a înscris la Universitatea Stanford, renumita instituție din California, pentru a studia informatica, dar a renunțat la studii după doar doi ani, călcând pe urmele predecesorilor care au abandonat studiile devenind superstaruri din domeniul tehnologiei, precum Bill Gates și Mark Zuckerberg, care ambii își abandonaseră studiile la Harvard înainte de a deveni doi dintre cei mai influenți inventatori din istorie. Prima șa aventură postuniversitară a fost o aplicație pentru smartphone numită Loopt, care le permitea utilizatorilor să-și anunțe, în timp real, în mod selectiv, locația altor persoane. Aproximativ 30 de milioane de dolari au fost strânși pentru a lansa compania. A urmat OpenAI, întemeiată împreună cu Elon Musk (care conducea deja SpaceX și Tesla la acea vreme) în 2015, cei doi bărbați oferind finanțarea alături de Amazon și Microsoft, în total un miliard de dolari. OpenAI fost condusă ca o organizație non-profit, cu scopul nobil de a dezvolta AI, asigurându-se în același timp că nu va distruge omenirea. Până acum, misiunea s-a îndeplinit – dar dacă Altman e de crezut, riscul de atunci a devenit foarte real. În timpul mandatului său, OpenAI a încetat să mai fie o organizație non-profit și a crescut la o valoare estimată de până la 29 de miliarde de dolari, totul datorită succesului remarcabil al instrumentelor sale AI generative – ChatGPT, pentru text, și DALL-E, pentru imagini. Șeful Microsoft, Satya Nadella, l-a descris pe Altman drept un „antreprenor incredibil”, care pariază mult și pariază corect, ceea ce, având în vedere succesul lui OpenAI, este greu de contestat.
Ce se ascunde în spatele comunicatelor oficiale? După unele relatări preluate de agenții de presă precum Reuters, OpenAI „lucra la un model avansat atât de puternic, încât a alarmat personalul”. Informațiile ajunse publice spun că noul model Q* – pronunțat „Q-Star” – a alimentat temerile legate de siguranță și că unii dintre participanții la proiect și-au exprimat îngrijorările consiliului înainte de demiterea Sam Altman, avertizând că ar putea amenința omenirea, a raportat Reuters. Modelul este capabil să rezolve probleme de matematică de bază, ceea ce, adăugat la ritmul de dezvoltare a sistemului, i-a alarmat pe unii cercetători în domeniul siguranței. Abilitatea de a rezolva probleme de matematică este considerată ca un salt semnificativ în AI. Dacă situația nu părea suficient de nebunească, OpenAI a lansat ChatGPT cu capabilități vocale pentru toți utilizatorii în scurta perioadă în care Altman era demis din funcția de CEO. Funcția fusese restricționată anterior doar la utilizatorii care plăteau pentru serviciul de abonament de 20 USD pe lună al lui OpenAI, ChatGPT Plus. Cu această capabilitate, dezvoltatorii de software de la OpenAI au făcut un alt pas mare spre obiectivul lor de „multimodalitate”, oferind chatbot-ului posibilitatea de a susține o conversație cu utilizatorii. Ideea este că un chatbot poate fi și mai puternic dacă poate accepta intrări și poate oferi ieșiri în mai multe medii, cum ar fi voce, text și imagini. Cine știe când va învăța să miroasă?
Problemele firmei s-ar putea să fie însă mai degrabă structurale, și nu tehnice. Există o tensiune evidentă între misiunea nonprofit a consiliului de administrație și dorințele comerciale ale directorilor și investitorilor implicați în unitatea pentru profit a lui OpenAI. Aceasta este, de asemenea, consecința creșterii rapide a companiei în dimensiune și influență, reflectând puterea în creștere a industriei AI. „A durat șase săptămâni pentru a trece ChatGPT de la zero la 100 de milioane de utilizatori. World Wide Web a avut nevoie de șapte ani pentru a ajunge la o asemenea amploare”, declara Davis Shrier, profesor la Colegiul Imperial din Londra. „Șapte ani sunt suficient timp pentru ca creierul uman să ajungă să înțeleagă tehnologia. Șase săptămâni abia e un interval suficient de timp pentru a programa o ședință de consiliu.” În ciuda puterii supreme pe hârtie a consiliului de administrație, complexitatea și amploarea operațiunilor OpenAI „au depășit în mod clar” capacitatea directorilor de a supraveghea compania, spune Shrier. El consideră că asta este alarmant, având în vedere nevoia reală și imediată de a gestiona riscurile tehnologiei AI. Proiecte precum OpenAI „cu siguranță nu sunt proiecte științifice. Nu mai sunt doar companii de software”, spune el. „Acestea sunt întreprinderi globale, cu un impact semnificativ asupra modului în care gândim, cum votăm, cum ne conducem companiile, cum interacționăm unul cu celălalt. Și, ca atare, avem nevoie de un mecanism de guvernare matur și robust.” Strategia lui Altman de a strânge miliarde de dolari și de a colabora cu un gigant tehnologic precum Microsoft pentru a dezvolta Inteligența Artificială din ce în ce mai avansată, admițând, de asemenea, că nu a înțeles pe deplin unde ar putea duce aceasta, a fost greu de aliniat cu temerile lui declarate de evenimente la nivel de extincție. Nu cu mult timp în urmă, Altman ceruse în mod repetat guvernelor să-l reglementeze pe el și compania sa pentru binele omenirii: „Cea mai mare teamă a mea este că noi – domeniul, tehnologia, industria – provocăm un prejudiciu semnificativ lumii”, a declarat Altman la o audiere a Congresului din luna mai, spunând că dorește să lucreze cu guvernele pentru a preveni asta.
Autoritățile regulatorii din întreaga lume vor urmări cu atenție ce se întâmplă în continuare la OpenAI. În timp ce Altman negocia marți să se întoarcă la OpenAI, Comisia Federală pentru Comerț din SUA vota pentru a acorda personalului autorităților regulatorii competențe de a investiga companiile care vând servicii bazate pe Inteligență Artificială, permițându-le să le oblige legal să furnizeze documente, mărturii și alte dovezi. Drama din sala de consiliu a lui OpenAI s-a desfășurat, de asemenea, într-un moment esențial al negocierilor cu privire la actul de referință al AI al Uniunii Europene – o lege care ar putea da tonul pentru reglementări din întreaga lume. Unul dintre principalele puncte deschise în negocierile UE este dacă producătorii așa-numitelor modele de fundație, cum ar fi GPT-4 de la OpenAI, ar trebui să fie reglementați sau dacă legislația ar trebui să se concentreze pe aplicațiile pe care modelele de bază sunt folosite pentru a le crea. Argumentul pentru evidențierea modelelor de bază este că, în calitate de sisteme AI cu multe capacități diferite, acestea vor ajunge să susțină multe aplicații diferite. Un exemplu este reprezentat de felul în care GPT-4 alimentează chatbot-ul OpenAI, ChatGPT. Săptămâna aceasta, Franța, Germania și Italia au declarat că susțin „autoreglementarea obligatorie prin coduri de conduită” pentru modelele de fundații, potrivit unui document comun raportat pentru prima dată de Reuters – sugerând că lui OpenAI și altora li se poate încredința încrederea că își păstrează propria tehnologie. Dar pentru susținătorii unui regim de reglementare mai robust pentru IA, evenimentele din ultimele zile arată că autoreglementarea este insuficientă pentru a proteja societatea. „Ce s-a întâmplat cu această dramă din jurul lui Sam Altman ne arată că nu ne putem baza pe directori executivi vizionari, ci trebuie să avem reglementări”, spune Brando Benifei, unul dintre cei doi parlamentari ai Parlamentului European care conduc negocierile privind noile reguli. „Aceste evenimente ne arată că nu există încredere și previzibilitate în guvernarea acestor întreprinderi.”
Relația dintre OpenAI și Microsoft ia o turnură dramatică. Privită retrospectiv, ideea că întreaga forță de muncă a OpenAI să se alăture lui Microsoft pare ceva ce nici ChatGPT nu ar îndrăzni niciodată să imagineze. Sigur, ar fi fost o lovitură fantastică pentru Microsoft să obțină crema fondului de talente în cercetarea AI. Dar ar fi fost extrem de costisitor, iar mulți dintre acești angajați OpenAI sunt implicați în subansambluri de detaliu, cum ar fi proiectarea interfeței, managementul produsului și relațiile cu inginerii, adică o mulțime de poziții redundante cu cele deja existente la Microsoft. În plus, produsele OpenAI concurează cu toate aplicațiile Copilot pe care Microsoft le lansează pe baza tehnologiei OpenAI. Dar cel mai nebunesc lucru dintre toate ar fi fost simplul fapt că OpenAI, creat literalmente pentru a împiedica companii precum Microsoft să domine tehnologia AI, și-ar fi livrat talentul de elită – inteligența și informația acumulată – în mâinile gigantului evaluat la peste un trilion de dolari. Microsoft nu ar avea niciun fel de scrupule în a înghiți OpenAI, deși probabil că un procent mare de cercetători OpenAI s-ar fi mutat la alte start-up-uri AI în ascensiune sau și-ar fi încercat propriile puteri pentru a începe altele noi. Apropierea dintre OpenAI și Microsoft începe să semene din ce în ce mai mult cu o tentativă a gigantului informatic de a pune stăpânire pe inventatorii cei mai de succes din domeniul AI. Va fi interesant de urmărit și de relatat.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
I can’t avoid superlatives. ‘Un condamné à mort s’est échappé‘, Robert Bresson‘s 1956 film is the best prison break movie I can remember ever seeing. And I’ve seen quite a few, even if it’s not exactly my favorite genre, from the various adaptations of ‘The Count of Monte Cristo’ to ‘Papillon’ (two versions) and ‘Escape from Alcatraz’. Of course, the secret is the minimalist mastery of the film director who managed to transform a true case inspired by the recent (when the film was made) history of France into a psychological thriller that keeps its viewers captivated throughout the almost 100 minutes of viewing. All this using the basic tools of filmmaking.
The screenplay, also written by Bresson, is based on the autobiographical book of André Devigny, a French Resistance fighter captured by the Nazis in 1943 and sentenced to death. Escape from Lyon prison, as impossible as it may seem, is his only chance to stay alive. Lieutenant Fontaine, as the hero of the film is named, will try it. The film follows the detention from the moment of arrest to the escape, the struggle with despair, the contact with the other inmates, the preparation and execution of the escape plan. The tension rises towards the end. Having been held in solitary confinement for most of the time, Fontaine is brought a cellmate, a young deserter, in the final days before his escape (and planned execution). To implement his plan, he will have to decide whether to trust him and share with him the plans of the escape.
‘Un condamné à mort s’est échappé‘ tells a story that takes place most of the time in the closed space of the cell where the hero is imprisoned. The camera follows Fontaine and his hands improvising the means of escape, or takes his point of view as it explores the space he is in and looks for escape routes. It’s minimalist cinematography at its finest. The ending is dramatic and tense, in the style of the best thrillers. The musical background is taken from Mozart’s compositions, and Mozart has never sounded so dramatic to me. The voice-over commentary emphasizes the main points of the action and does not sound at all intrusive. Bresson liked to use non-professional actors. François Leterrier, who was a director and screenwriter, but not an actor (he has only acted in one other film), is cast in the lead role. We can say that he was a semi-professional and the performance is excellent, natural and expressive. For those who will see the film for the first time or will watch it again now, ‘Un condamné à mort s’est échappé‘ offers a lesson and a model of how much can be achieved in film making with the basic means: camera, microphone and actors.
‘Partir‘ (2009) is my first encounter with a film by the French director Catherine Corsini. The impression is mostly positive. Corsini (who is also the main author of the film’s script) seems to me to be a mature filmmaker, master of her means of cinematic expression and well focused on the feminist thematics. She’s also the type of director who knows how to choose the actors who fit her vision of the roles, letting them chose how they see the characters. In the case of this film, the lead role is played by the excellent Kristin Scott Thomas. The presence of this actress whom I appreciate a lot was the main reason why I chose to see the film. I was not wrong.
Suzanne, the film’s heroine, seems to have everything she could wish in life. She is married to a wealthy doctor, lives in a sumptuous villa in the south of France decorated with modern works of art, has two teenage children who don’t seem to cause any trouble. Looking for more interest in life, she plans to resume her occupation as a physiotherapist interrupted by the time she had to take care of the children. When she meets Ivan, a renovation tradesman, immigrant from Spain, who seems to have had problems with justice, what the French call ‘coup de foudre’ happens between the two. Does Suzanne and Ivan’s relationship have any chance of being more than a simple extramarital affair? Everything seems to be against them – the husband’s refusal to accept that he is losing his wife, economic conditions, social status. The price of fulfilling love seems to be huge.
I liked the directorial approach. Catherine Corsini doesn’t judge her characters or condition her viewers to how they should feel. What happens between Suzanne and Ivan seems neither obvious nor inevitable. Nor is Samuel, the husband, an obnoxious figure, justifying feelings other than, perhaps, boredom. Kristin Scott Thomas has a complex and interesting role. Her Suzanne seems to be overwhelmed by feelings that erupt late in life. Attempts to control them rationally fail repeatedly in the face of emotions, and the woman herself seems bewildered by what is happening to her. Fighting the system and the people around has little chance of success. The two men in Suzanne’s life are played by Sergi López and Yvan Attal. Both are excellent actors, although their roles are not as plentiful. ‘Partir‘ manages to overcome the limits of a routine family drama and gives viewers a taste of true life and genuine feelings.
‘Peppermint‘ (2018) is the kind of movie that has a good chances of satisfying action movie buffs while almost all other categories of viewers will avoid it and film critics will turn their noses up in superiority. Personally, I believe that a good action movie every now and then is good for my cinematic diet. In addition, I also like Jennifer Garner, the actress I met and fell for in the series ‘Alias’. Pierre Morel, the film’s director, is French and a disciple of Luc Besson, but if this film is anything to go by, he learned a lot of cinematic technique from his master and less of the boldness and inventiveness that push his good films above the level of average action movies.
‘Peppermint‘ is a revenge action film. The film’s heroine, Riley North, was once a bank clerk. Her husband had tangled with some gangsters and when he refused to participate in a hit was murdered along with their ten-year-old daughter. The scene had taken place in an amusement park and the last thing the little girl had managed to ask for was a double-scoop peppermint ice cream. Riley had only been wounded and she managed to identify the three killers. At the trial, however, the judge questions her credibility as a witness and acquits the criminals. Our heroine vows revenge, disappears for about five years only to reappear as a killing machine. She will take revenge not only on the three criminals and the head of the gand who sent them to murder her family, but also on judges, prosecutors, all the members of the gangster gang, the whole corrupt system. Somebody counted 43 corpses left in her wake by the heroine in less than two hours of action. I didn’t check.
As an action film and for those who accept the rules of the genre, ‘Peppermint‘ works very well. The action is simplistic and predictable, but well written and the events follow each other at a fast pace, keeping the viewers’ attention all the time. For Jennifer Garner, this role required sustained physical training but not much acting talent (which she has, but is not used here). The rest of the characters are nothing more than stereotypes with the psychological depth of video game characters. I actually think this comparison is the most appropriate, and maybe the video game ‘Peppermint’ actually exists. ‘Peppermint‘ looks like an ’80s B-movie with a female lead, but made in 2018. The action movie buff in me doesn’t regret the time spent watching it. Those who are not enthusiastic about this genre would do well to avoid it.
‘A Bigger Splash‘ (2015) is a remake of a film (‘La Piscine’ – directed by Jacques Deray based on a novel by Alain Page) that is remembered today mainly because of the presence on the screen of the couple Alain Delon – Romy Schneider. Since then, a few more films have been added to the ‘swimming pool drama’ genre. The version created by the Italian director Luca Guadagnino is different in that it does not completely isolate the sentimental conflicts of the characters and the blue waters of the pool from the world around. We are in the years when the crisis of migrants making their way across the Mediterranean was at its peak. The Italian island where the story is set is in the middle of this tumult, which will also influence, despite them, the destinies of the characters.
Marianne is a famous rock singer who is recovering from a throat surgery that may damage her vocal cords, due to which doctors have advised her not to use her voice for a while. Together with Paul, her boyfriend, a documentary films director, they chose the villa on this island to isolate themselves from the world. Their plan is upended when Harry, a hysterical extroverted music producer, shows up, accompanied by his young beauty daughter Penelope. Harry is Paul’s best friend and Marianne’s ex-lover. He seems uncaring and morally corrupt, willing to drag everyone else around him into his self-centered machinations. The attempt to renew the connection with Marianne is at first met with a refusal, but the man insists. Meanwhile, some kind of relationship seems to be forming between Paul and Penelope. But something will happen and the erotic drama is in danger of sliding towards tragedy.
The screenplay is a bit unbalanced, in the sense that more than half of the film we witness the far too thorough and too patient construction of a drama that unfolds too late. With less than half the time available, the second part, which had become interesting, seems to be headed for an ending that some found problematic (not me). The cast is stellar. Tilda Swinton has a very interesting role precisely because she is limited in her ability to speak. A professional of voice, both in the story in the film and as an actress, she is obliged to use solely the expressiveness of her figure and body and succeeds in creating a memorable role. Ralph Fiennes thickens Harry’s features a bit, but in the end his character is credible and interacts well with his partners. Matthias Schoenaerts is a bit too low-key as Paul. Maybe it was the directorial indications, but my feeling was that the character played by him is not fully revealed. Rounding out the cast is Dakota Johnson as Penelope. She also leaves some open questions about her character, but here the mystery is clearly intentional and belongs in the script. I also liked the cinematography created by Yorick Le Saux – spectacular, but without stepping into the realm of tourist ads. On the contrary, the camera manages to capture glimpses of the real world, indifferent to the conflicts that take place in the villas of the rich and too busy with the real dramas to care about the possible dramas that take place in or around the swimming pools.
Atunci când a murit, în iunie 2023, la aproape 90 de ani, Cormac McCarthy a fost elogiat de însuși Stephen King drept ‘… poate, cel mai mare romancier american al timpurilor noastre’. Deși el însuși ocolea cercurile literare și prefera compania oamenilor de știință, a fost apreciat și elogiat de mulți dintre colegii săi de breaslă și de criticii literari, printre care Saul Bellow și Richard Woodward. Și, desigur, de cititori. Înainte de 2022 a publicat zece romane și majoritatea s-au bucurat de mare succes. În România a fost tradus și publicat ‘Drumul’, romanul său post-apocaliptic apărut în colecția ‘Raftul Denisei’ al Editurii Humanitas-fiction. În octombrie și decembrie 2022 au apărut în limba engleză, după 16 ani de tăcere, cele două cărți care reprezintă testamentul sau literar: ‘Pasagerul’ și ‘Stella Maris’. Ambele au fost traduse de Iulia Gorzo și publicate acum cu promptitudine în aceeași remarcabilă colecție.
Nu am avut răbdare să ajungă la mine edițiile în limba română ale celor doua cărți și, aflându-mă în Statele Unite, am cumpărat și am citit ediția paperback a originalului în limba engleză a ‘Pasagerului’, sau, ca să fim exacți, ‘The Passenger’. Confruntarea cu versiunile originale reprezentă intotdeuna o experiență puțin diferita de citirea în traducere, și când am ocazia încerc această experiență în limbile străine pe care le stăpânesc destul de bine pentru ca lectura să fie o placere. ‘The Passenger’ a fost o provocare, dar nu din cauza vreunei bariere de limbă. Știam, oarecum, și la ce să mă aștept, căci McCarthy are un stil personal în care o mare parte din dezvoltarea narativă este bazată pe dialoguri, dar acestea nu sunt delimitate în text folosind convențiile obișnuite. Mi-au trebuit zece zile pentru a parcurge cele vreo 440 de pagini de text. Lectura nu a fost ușoară, ceea ce nu înseamnă că nu a fost frumoasă și captivantă în multe momente. Notele de lectură care urmează se bazează pe ediția engleză apărută la Editura Vintage International. În România cartea aceasta și romanul pereche ‘Stella Maris’ sunt deja disponibile la Târgul de Carte Gaudeamus și în librării.
Eroii principali ai dipticului sunt Bobby Western și sora sa Alicia. Firul principal al narațiunii se petrece la începutul anilor ’80. Bobby este scafandru, angajat de o firmă care cercetează epavele și alte obiecte ascunse sub ape în sudul Statelor Unite, pe lângă coastele Floridei și Louisianei. Alicia este moartă de un deceniu, se sinucisese. Tatăl celor doi frați fusese unul dintre colaboratorii lui Robert Oppenheimer și participase la programul de construire a bombelor care fuseseră aruncate la Hiroshima și Nagasaki. Sentimentul de responsabilitate și de vinovăție se transmisese copiilor. Bobby renunțase la o carieră științifică asemănătoare pentru o viață oarecum aventuroasă, ca pilot de curse de automobile sau ca scafandru, totdeauna la marginea societății. Fantomele istoriei nu îi dau însă pace.
‘There were people who escaped Hiroshima and rushed to Nagasaki to see that their loved ones were safe. Arriving just in time to be incinerated. He went there after the war with a team of scientists. My father. He said that everything was rusty. Everything looked covered with rust. There were burnt-out shells of trolleycars standing in the streets. The glass melted out of the sashes and pooled on the bricks. Seated on the blackened springs the charred skeletons of the passengers with their clothes and hair gone and their bones hung with blackened strips of flesh. Their eyes boiled from their sockets. Lips and noses burned away. Sitting in their seats laughing. The living walked about but there was no place to go. They waded by the thousands into the river and died there. They were like insects in that no one direction was preferable to another. Burning people crawled among the corpses like some horror in a vast crematorium. They simply thought that the world had ended. It hardly even occurred to them that it had anything to do with the war. They carried their skin bundled up in their arms before them like wash that it not drag in the rubble and ash and they passed one another mindlessly on their mindless journeyings over the smoking afterground, the sighted no better served than the blind. The news of all this did not even leave the city for two days. Those who survived would often remember these horrors with a certain aesthetic to them. In that mycoidal phantom blooming in the dawn like an evil lotus and in the melting of solids not heretofore known to do so stood a truth that would silence poetry a thousand years. Like an immense bladder, they would say. Like some sea thing. Wobbling slightly on the near horizon. Then the unspeakable noise. They saw birds in the dawn sky ignite and explode soundlessly and fall in long arcs earthward like burning party favors.‘ (pag.130-131)
Alicia fusese și ea o excepțională matematiciană, dar talentul ei nu a avut timp să se dezvolte. În fapt, își abandonase studiile și își concentra eforturile cultivând un alt talent – cel al studiului sonorității viorilor vechi. Și apoi a apărut boala, niciodată exact definită (fiziologică? sufletească?).
‘How good a mathematician was your sister?
We come back to that from time to time. There’s no answer to that. Mathematics is not physics. The physical sciences can be weighed against each other. And against what we suppose to be the world. Mathematics cant be weighed against anything.
How smart was she?
Who knows? She saw everything differently. She would figure something out and then half the time she couldnt explain to you how she’d done it. It was hard for her to understand what it was that you didnt understand. That smart.’ (pag.325)
‘The Passenger’ se desfășoară în două planuri narative paralele. Fiecare dintre cele zece capitole ale cărții, cu excepția celui final, se deschide cu câteva pagini (delimitate cu caractere italice) în care este descris dialogul imaginar – poate desfășurat în vis, poate având loc într-un delir febril cauzat de boală – dintre Alicia și The Kid. Cine este acesta? Personaj imaginar desigur, dar reprezintă el un alter ego? O oglindă deformată a temerilor adolescentei? Sau chiar un vizitator de pe o altă planetă căutând dialogul cu locuitorii excepție ai Terrei? A doua parte a capitolelor îl urmăresc pe Bobby în prezentul anilor ’80. Narațiunea acestor secțiuni se desfășoară oarecum cronologic, cu flash-back-uri care completează evenimentele petrecute în anii anteriori. La un moment dat acțiunea pare a porni pe panta unui thriller de acțiune. Bobby și un coleg al său scafandru descoperă un avion charter de afaceri care se prăbușise în Golful Mexic. La bordul său se află cadavrele a opt pasageri și membri ai echipajului, deși foaia de parcurs indică nouă persoane. Presa nu menționează nimic despre un accident aviatic. Colegul moare într-un accident profesional în America de Sud, iar Bobby începe să fie urmărit și la un moment dat interogat de agenți guvernamentali misterioși. Se datorează aceasta misteriosului avion sau poate activității tatălui sau în perioada participării la proiectul bombei atomice? O vizită la casa bunicii de la Knoxville, Tennessee îi dezvăluie că agenții guvernului o vizitaseră cu câțiva ani înainte și confiscaseră toate documentele de familie, inclusiv singurele albume de fotografii care mai păstrau imaginea sorei sale.
Legătura dintre Bobby și Alicia depășise limitele permise de morala convențională pentru relațiile frate-soră și se transformase într-o adevărată poveste de dragoste. A avut și aceasta un rol în sinuciderea adolescentei? Este una dintre multele întrebări pe care Cormac McCarthy le lasă deschise. În absența fotografiilor, imaginile încep să se estompeze, dar rămân cuvintele, din câteva scrisori păstrate sau recuperate. Lupta cu uitarea este accelerată de pierderea ireversibilă a imaginilor:
‘He didnt know where his own letters were. Maybe he didnt want to know. He folded the letter and put it back in the envelope and took another from the bottom of the stack. At age twelve she had a picture of Frank Ramsey in a dimestore frame standing on her bedside table. She wanted to know if you could in love with someone who was dead. She said in fourteen years they would be the same age. He didnt read anymore. The later ones were hard for him to read. The letters in which she told him that she was in love with him. He put away the manila envelope and close it and put it under the mattress and went out and down to the bar.’ (pag.209)
‘He’d bought some school tablets and a small packet of ballpoint pens at the drugstore and at night he’d sit propped against the haybales and write letters to her by the light of the oil lamp. How to begin. Dearest Alicia. Once he wrote: My beloved wife. Then he balled the paper and got up and put it in the stove.’ (pag. 360)
Mărturisesc că aștept cu curiozitate să răsfoiesc traducerea în limba română a romanului pentru a vedea cum a echivalat Iulia Gorzo construcții ortografice precum ‘didnt’ sau ce a făcut în cazul unor cuvinte inventate precum ‘shadowlane’.
Cormac McCharty este considerat unul dintre marii pesimiști ai literaturii americane. Bobby Western, personajul său, este în acest sens un personaj de sinteză și poate și purtătorul unui mesaj final care adună experiența istoriei unei părți însemnate a secolului trecut și o combină cu neliniștile lumii contemporane. Eroul are o formație științifică de excepție, precum mulți dintre prietenii din viață reala ai scriitorului, dar neliniștile sale amplifică vibrațiile multora dintre cei confruntați cu progrese care par ieșite de sub control ale științei sau canalizate de forțele malefice care bântuie coșmarurile teoriilor conspiraționale. Dialogul cel mai interesant din acest punct de vedere este cel dintre Bobby și avocatul Kline, într-unul dintre capitolele finale:
‘Did you know that there’s a system that can scan your eye electronically with the same accuracy as a fingerprint and you don’t even know it’s being done?
…
You might think that fingerprints and numbers give you a distinct identity. But soon there will be no identity so distinct as simply to have none. The truth is that everyone is under arrest. Or soon will be. They dont have to restrict your movements. They just have to know where you are.
…
There wont be any actual money. Just transactions. And every transaction will be a matter of record. Forever.
You dont think people will object to this?
They’ll get used to it. The government will explain that it will help to defeat crime. Drugs. The sort of large scale international arbitrage that threatens the stability of currencies. You can make up your own list.
But anything that you buy or sell will be a matter of record.
Yes.’ (pag. 323-324)
Cred că ‘The Passenger’ este o carte care trebuie citită în contextul întregii opere a lui Cormac McCarthy. Autor al unor romane și scenarii de film care acoperă istoria americană de la perioada expansiunii spre Vest până în viitorul post-apocaliptic, McCarthy a lucrat vreme de mai multe decenii la dipticul de romane despre care știa că vor fi acordurile finale ale carierei sale. Spre deosebire de alte dăți, nu a mai construit o structură narativă închegată. Multe fire de acțiune sunt întrerupte. Multe întâlniri și dialoguri par a fi mai degrabă rezultatul hazardului decât al unei planificări arhitectonice. La fel ca în viață. Rezultatul este o carte complexă și haotică, în care sunt abordate teme diferite de la limitele iubirii la secretele atomului, de la cursele de automobile la felul în care atingem destinele prietenilor. Când a trimis editurilor ‘Pasagerul’ și ‘Stella Maris’, CormacMcCarthy nu mai avea nimic de demostrat. Scrisese cărți de mare succes, primise premiile literare nord-americane cele mai râvnite. În ultimele pagini ale cărții îl găsim pe Bobby Western refugiat la Ibiza, Spania. McCarthy a trăit o vreme acolo, și interacțiunea dintre spaniolă și engleză i-a influențat influențat stilul. De la Santa Fe, în New Mexico, unde a trăit în ultimii ani de viață, el a lăsat cititorilor săi două cărți stufoase și enigmatice care reprezintă acordurile finale ale unei traiectorii literare deosebite.
Astăzi, rubrica CHANGE.WORLD are ca temă povestea companiei care a produs primul telefon inteligent, a deschis drumul și a creat piața pentru telefoanele mobile cu funcționalitate multiplă. Fără BlackBerry nu ar fi existat iPhone. Ironia istoriei face însă ca produsul concurent apărut cu un deceniu mai târziu să-și elimine predecesorul, care la apariția iPhone-ului și în anii imediat următori domina piața, cu un număr de abonați în întreaga lume variind (după sursele în care putem sau nu să ne încredem) între 37% și 45% din numărul total al abonaților. Astăzi BlackBerry nu mai există pe piață, în timp ce Apple controlează 17,7% din vânzări (locul 2 în lume după Samsung). La școlile de business, povestea lui Apple este explicată și disecată ca o poveste de succes a erei hi-tech, în timp că BlackBerry aparține infamei categorii a eșecurilor care sunt subiecte de ‘analize postmortem’, nume de altfel dintre cele mai potrivite în ceea ce o privește. Și acum, avem ca subiect de discuție și filmul ‘BlackBerry’, lansat în luna februarie a acestui an la Festivalul International de la Berlin.
Fișa tehnică a filmului indică faptul că povestea relatată nu numai că se inspiră din evenimente reale cu eroi care – majoritatea dintre ei – se mai află printre noi, ci și că a fost folosită ca bază de plecare cartea ziariștilor canadieni de business Jacquie McNish și Sean Silcoff, ‘Losing the Signal: The Untold Story Behind the Extraordinary Rise and Spectacular Fall of BlackBerry’. Rețeaua de televiziune canadiană CBC a realizat un miniserial care împarte materialul vizual în trei episoade, adăugând și unele scene și personaje care fuseseră abandonate în varianta completă a filmului. Dacă dorim neapărat o încadrare de gen cinematografic, atunci ‘BlackBerry’ aparține unei categorii selecte și nu foarte dens populate de filme care transformă în imagini cinematografice perioada de excepțională inventivitate din hi-tech, care a început pe la mijlocul anilor ’80 și s-a extins vreme de două decenii. Este perioada în care eroii principali sunt firme reale ca Facebook (‘The Social Network’ – David Fincher, 2010) sau imaginare ca în ‘The Circle’ (James Ponsoldt, 2017) iar super-eroii sunt Steve Jobs, Bill Gates sau personaje derivate din figurile lor reale. Încadrarea de gen poate fi puțin extinsă atunci când este vorba despre o viziune critică asupra capitalismului de competiție care a creat lumea hi-tech (cu Internetul, rețelele sociale, iar acum și cu Inteligența Artificială), nereușind însă să evite riscurile și exacerbând spre extreme trăsături omenești puse la încercare de o ambianță creativă ultra-competitivă.
Filmul respectă cu precizie faptele, în sensul că principalele evenimente aduse pe ecran sunt autentice și reflectă istoria reală. Accentul este pus pe perioadele de ascensiune ale firmei, în care a avut loc invenția cea mai semnificativă, cea care a schimbat industria și, în final, lumea în care trăim, și pe perioada căderii. Lipsesc aproape complet din poveste anii de vârf, cei în care BlackBerry domina piața mondială și încerca să-și extindă influența, odată cu creșterea în funcționalitate a produsului principal. De asemenea, filtrul personal introdus de scenariști (care sunt autorii cărții și regizorul Matt Johnson) pune accentul pe una dintre cauzele care au dus la căderea firmei. Din acest punct de vedere, așa cum vom vedea în continuare, povestea este incompletă. În fapt, povestea continuă până în zilele noastre. BlackBerry Limited există și astăzi, fiind specializată în securitate cibernetică și în Internetul Obiectelor (Internet of Things – IoT) și chiar în ultimele săptămâni a avut loc o schimbare semnificativă la cârma firmei, John S. Chen, liderul companiei din ultimii opt ani, părăsind-o la începutul lunii noiembrie.
Să ne întoarcem însă în timp. Numele original al firmei era ‘Research In Motion’ cu acronimul RIM. Fusese întemeiată în martie 1984 de Mike Lazaridis și Douglas Fregin. Viziunea lor – revoluționară și corectă – încorpora transmisia informației pe medii multiple, folosind rețele de date comutatoare de pachete (packet switching), Internetul fiind una dintre ele, dar nu singura. Lazaridis venise în Canada la vârsta de cinci ani, fiu al unor imigranți de naționalitate greacă din Turcia. Atunci când a fost fondata RIM, Lazaridis a părăsit studiile la Universitatea din Waterloo (din Canada) cu două luni înainte de absolvire, devenind încă unul dintre faimoșii inventatori și antreprenori care nu se puteau lăuda cu o diplomă pe care să o afișeze pe pereții biroului sau. Fregin era geniul electronic care transforma în realitate ziua tot ceea ce Lazaridis visa nopțile. În 1988, RIM a devenit primul furnizor de tehnologie de date wireless din America de Nord și prima companie din afara Scandinaviei care a dezvoltat produse de conectivitate pentru rețelele de comunicații de date wireless cu comutare de pachete Mobitex. În colaborare cu Intel, în 1996, RIM a introdus Interactive Pager, primul pager de mesagerie bidirecțională, și modemul radio RIM 900 OEM. Combinația miniaturizată a acestora și adăugarea serviciului de voce (câțiva ani mai târziu, și video) pe transport de date a reprezentat punctul de plecare al produsului care avea să revoluționeze comunicațiile – primul telefon inteligent. Se poate spune că RIM și variantele succesive de BlackBerry au creat o nouă piață pe care au dominat-o de-a lungul primului deceniu al mileniului 3. Chiar atunci când Steve Jobs și Apple au lansat pe piață iPhone, în 2007, (declarându-l, printre altele, un ‘BlackBerry killer), vânzările de BlackBerry nu au fost afectate, ci dimpotrivă. Evoluția ulterioară și deznodământul începuseră însă să se întrevadă. În timp ce BlackBerry se baza pe o piață mai restrânsă și potențial mai rentabilă – cea a comunicațiilor business –, Apple lărgea baza consumatorilor la nivelul individual și atrăgea prin design și funcționalitate categoriile largi de consumatori tineri. Pentru o vreme, BlackBerry s-a încăpățânat să promoveze o tastatură dedicată ‘hard’, în timp ce iPhone al lui Apple o aducea pe ecran, prin intermediul unui touch-screen, tastatura ‘soft’ activată doar la nevoie. Atunci când piața lui BlackBerry s-a dovedit a nu fi ‘captivă’, concurența s-a mutat în domeniul prețurilor și costurilor de producție. În fapt, RIM era obligată să-și urmeze concurentul, mutând fabricarea în China, care avea atunci încă tehnologii de producție instabile și problematice din punct de vedere calitativ. În final, au contat și relațiile cu furnizorii de servicii de transport, și aici din nou Apple, nume dominant în piața de larg consum a avut un avantaj. După 2012, Apple a depășit definitiv RIM în vânzări, și produsul firmei canadiene a implodat.
Filmul (sau cel puțin varianta pentru ecranele mari, pe care am vizionat-o) simplifică povestea și nu intră în toate detaliile. Distribuția este dominată de trei personaje, liderii firmei în perioada descrisă în scenariu: Jay Baruchel face un rol excelent întruchipându-l pe Mike Lazaridis – el este geniul tehnic care înțelege bine combinația dintre tehnologie și condițiile pieței, chiar dacă uneori este absorbit în mirajul tehnologiei, trăsătură specifică multora dintre inginerii hi-tech. Regizorul Matt Johnson se distribuie pe el însuși în rolul lui Doug Fredin, personajul cu nuanțele comice cele mai vizibile. Rolul-cheie este însă cel al lui Jim Balsillie, co-directorul companiei, interpretat excelent de Glen Howerton. Este tipul de om de afaceri cu fler în a sesiza nevoile pieței și a anticipa mișcările partenerilor, furnizorilor și investitorilor, periculos de carismatic și destul de lipsit de scrupule pentru a concepe strategii și tactici la marginea legii. Acestea sunt, în viziunea scenariștilor filmului, principalele cauze care au dus la căderea firmei. Morala pare a fi că inginerii nu pot lansa produse sau tehnologii fără a coopera cu departamentele care se ocupă de marketing și finanțe, importante în lumea capitalistă cel puțin în aceeași măsură ca acelea care se ocupă de inginerie. O firmă total condusă pe criterii economice însă nu are nici ea șanse de succes și de supraviețuire, fiind lipsită de motivația inventivității și de inteligența care pot face diferența.
Este greu să nu fii de acord cu morala pe care încearcă realizatorii filmului să o transmită spectatorilor. Am recunoscut în multe momente situații și procese pe care le-am trăit și eu în acei ani de frumoasă inventivitate și de progrese semnificative, care au schimbat viața planetei. Ambiția și pasiunea inginerilor combinate cu o doză sănătoasă de joacă și de umor îmi erau familiare. Conflictele cu departamentele de marketing și senzația (reciprocă, de altfel) că ‘ei nu înțeleg nimic’ nu îmi sunt nici mie străine. Există totuși un moment de răscruce în film care mi se pare a fi esențial. Prin 2003, într-o perioadă când firma se afla încă în plina ascensiune, un nou director de operații se opune și lichidează brutal sesiunile de filme vizionate în comun de toți salariații firmei. Pare un detaliu puțin semnificativ, însă foarte expresiv al conflictului cultural dintre lumea inventatorilor (în tradiție aproape ‘hippy’) și regulile rigide ale industriei americane. Atunci când o companie își pierde profilul individual, inclusiv liantul ludic care îi face pe salariați să lucreze împreună în echipă, în condiții puțin obișnuite, ea riscă să se transforme într-o altă sucursală a imperiilor vechilor economii. Acestea însă nu sunt capabile să învingă pe piață.
Eșecul lui RIM și BlackBerry din anii de după 2007 și căderea inevitabilă a produsului își au, poate, originea în seara de filme anulată, din 2003.
